Si aici vorbesti tot din experienta nu? La fel ca si despre sufletul etern... Si tu chiar ai impresia ca te crede cineva pe cuvant?

Si crezi ca daca acum nu ai raspunsuri la intrebarile astea, inseamna ca ele nu exista?

De exemplu stii ca daca creierul ar fi cu 0,0001% altfel structurat, am percepe altfel timpul (sa zicem, dau si eu un exemplu stupid, dar sper a ideea sa fie inteleasa). Cu toate astea, in clipa de fata, daca vrei, nu poti percepe altfel timpul (fara stiu eu ce substante tip drog). Asta nu inseamna ca el nu poate fi altfel perceput. Acelasi exemplu si cu toti ceilalti analizatori. Daca structura analizatorului vizual ar fi altfel, nu am percepe culoarea verde, sa zicem. Culoarea verde, pentru om, nu ar exista. Sunt o multime de astfel de "informatii" care exista pentru ca stuctura noastra fizica e de asa natura incat le percepe astfel. Realitatea noastra (a oamenilor) e conditionata de corpul fizic. La fel si tot ceea ce a descoperit stiinta pana acum. Nu inseamna ca e singura realitate sau realitatea absoluta. Suntem limitati in cunoastere, stiinta e limitata, avem un potential enorm dar totul pana la un punct. (parerea mea )

Chiar nu incerc sa argumentez vreo existenta divina, nu are absolut nici o legatura ce am spus mai sus cu religia. Vroiam doar sa evidentiez faptul ca a crede ca dincolo de realitatea "noastra" nu mai exista altceva e similar cu a crede ca Dumnezeu l-a creat pe om si asa mai departe. Spunea si abis ieri cam acelasi lucru. Ambii cred in ceva ce nu pot demonstra.

Nu pot nici eu sa iti raspund la intrebarile de mai sus si nici nu stiu daca se va putea raspunde vreodata. E clar ca existenta noastra fizica se termina o data cu moartea. Daca o mai exista si altfel de existenta asta... om muri si om vedea, vorba 'ceea

Abtine-te de la insulte!

Acest topic a fost editat de andra_v: 11 Jul 2009, 11:57 AM

ele care? intrebarile exista tocmai le-am formulat. Raspunsurile pot indica cu o probabilitate foarte mare faptul ca avem doar o singura existenta si ca ea e finita in lumea asta. Chiar daca exista alte lumi transcedentale, un idivid care moare isi pierde identitatea inca inainte de a o transcede. Este un lucru cat se poate de evident. Nu e vorba de credinte. Acuma daca vrem putem sa ne imaginam fel si fel de lucruri. De exemplu faptul ca Mos Craciun exista. Nu poti spune cu certitudine nici ca exista, nici ca nu exista. Nu l-a vazut nimeni pentru ca nu vrea sa fie vazut. Deci el exista Si tot asa. La fel se poate spune despre ceainicul zburator care graviteaza in jurul pamantului sau despre Unicornul Roz invizibil. Putem inventa o infinitate de lucruri a caror inexistenta nu o putem proba si cu toate acestea nu inseamna ca acele lucruri chiar exista.
Prin urmare nu vad de ce ne-am bate capul cu o presupusa existenta transcedentala atata timp cat, chiar si in ipoteza absurda in care ar exista si ceva din lumea aceasta ar putea transcende in lumea de dincolo, este foarte evident ca nu mai iei nimic cu tine, nici macar identitatea, pentru ca nu ai cum sa o pastrezi.


Bine, dar eu vorbeam despre conceptie nu despre perceptie. Creierul uman poate concepe mai mult decat percepe. Astfel ca impingem limiteele cunoasterii tot mai departe. De fapt asta este principala deosebire intre oameni si celelalte animale. Aceasta capacitate de a concepe mai mult decat percepe a permis omului sa evolueze pana la stadiul in care se gaseste acum si imi permit sa anticipez ca va evolua in continuare, cel putin din punct de vedere al cunoasterii. Totusi sunt unele concepte care pur si simplu nu se mai potrivesc in puzzleul cunoasterii. Conceptul sufletului ca si componenta distincta si presupus responsabil cu existenta vietii, era un concept valid in trecut, atunci cand nu cunosteam nimic despre corpul uman. Acum, cand cunoastem atat de multe, "sufletul" nu isi mai are sensul decat la nivel metaforic, pentru a descrie niste efecte produse de corpul uman. La fel si multe alte concepte, au devenit pur si simplu depasite. Iar daca isisti sa le pastrezi, pur si simplu nu poti accepta alte concepte, pentru ca nu se potrivesc, exact ca intr-un puzzle.


Si eu sunt de aceeasi parere. Dar nu orice afirmatie are la baza credinta. Daca spun "nu cred ca exista Mos Craciun si nu vad niciun motiv pentru a-mi trai viata ca si cum ar exista Mos Craciun" nu inseamna ca eu cred ca nu exista Mos Craciun ci inseamna ca am suficiente argumente si dovezi ca acel concept este o pura inventie umana si in lipsa unor dovezi ca Mos Craciun ar exista, ma comport by default ca si cum nu exista, fara sa imi pun problema in fiecare zi, ora, clipa, oare exista sau nu? Cam asta era ideea

-----------------
Bine, dar eu vorbeam despre conceptie nu despre perceptie. Creierul uman poate concepe mai mult decat percepe. Astfel ca impingem limiteele cunoasterii tot mai departe. De fapt asta este principala deosebire intre oameni si celelalte animale. Aceasta capacitate de a concepe mai mult decat percepe a permis omului sa evolueze pana la stadiul in care se gaseste acum si imi permit sa anticipez ca va evolua in continuare, cel putin din punct de vedere al cunoasterii. Totusi sunt unele concepte care pur si simplu nu se mai potrivesc in puzzleul cunoasterii. Conceptul sufletului ca si componenta distincta si presupus responsabil cu existenta vietii, era un concept valid in trecut, atunci cand nu cunosteam nimic despre corpul uman. Acum, cand cunoastem atat de multe, "sufletul" nu isi mai are sensul decat la nivel metaforic, pentru a descrie niste efecte produse de corpul uman. La fel si multe alte concepte, au devenit pur si simplu depasite. Iar daca isisti sa le pastrezi, pur si simplu nu poti accepta alte concepte, pentru ca nu se potrivesc, exact ca intr-un puzzle.
----------------

te crezi mai deştept decât Platon sau Plotin? ai urmărit demersurile lor?

Până una alta, aştept să-mi explici cum „concepe creierul”...
mă cunoaşterea nu e un puzzle decât pt. ateii proşti care cred că au sau pot avea şi imaginea... în realitate sunt atât de proşti încât nici nu-şi pot explica de ce „EU SUNT <EU>” şi nu altu... şi asta e valabil pt. oricare subiectivitate în parte...


-----------
"nu cred ca exista Mos Craciun si nu vad niciun motiv pentru a-mi trai viata ca si cum ar exista Mos Craciun"
-----------
CONCEPEREA oricărui concept trebuie şi de fapt are ca model un CONCEPT AL ORICĂRUI CONCEPT (vezi Cusanus dacă nu crezi, pi buni) Dzeu este Conceptul „absolut” care dă naştere oricărui alt concept conceptibil... dar pt. exteriorizarea lor Dzeu a creat după chipul şi asemănarea Sa, OMUL. Imaginea Sa o ai în minte, dar nu cu mintea concepi de la sine ci prin participare la Intelectul divin...

ce ştim? ştim că ne căcăm pe noi, restu e hârtie...

homo genus - omogenizare umană prin gene şi gen...

Acest topic a fost editat de andra_v: 11 Jul 2009, 11:59 AM

Daca ai suficiente dovezi ca este o inventie umana, implicit crezi ca nu exista in realitate. Cum sa existe, daca este doar o pura inventie umana?

Acest topic a fost editat de abis: 9 Jul 2009, 10:39 PM

Adevărul credinţei este cel revelat, nu cel însuşit prin învăţarea diferitelor dogme sau citirea scripturilor. Poţi fi un om religios şi să fi studiat mult, dar să nu ajungi niciodată să simţi plenitudinea divinităţii (oricum s-ar numi). E vorba de un tip de inteligenţă emoţională, nicidecum de raţiune. Adevărul credinţei nu poate fi cunoscut raţional, dar poate veni prin "iluminare", "revelaţie" spontan. E cea care poate face din nişte oameni simplii sfinţi, profeţi, mentori spirituali, maeştrii zen...

Poate să-l facă credincios doar în sensul de om religios, care se supune dogmei, care respectă obiceiurile religiei respective, dar nu-i poate inocula credinţa în intimitatea fiinţei sale. Ba chiar îl poate îndepărta de adevărata credinţă. Ea trebuie să fie primită ca un dar care nu e dat oricui, ci numai aceluia care e pregătit s-o primească, cu sufletul, cu inima.

[offtopic]
da, shapeshifter, unii arici îşi păstrează ţepii, dar văd că tu îţi cam pierzi cumpătul pe-aici...
[/offtopic]

nu-mi pierd dragule nimic... scriu din încheietura tastaturii... e ca şi atunci când eşti beat şi totuşi perfect lucid în interior...
ce mai face noata?


Acest topic a fost editat de shapeshifter: 9 Jul 2009, 10:59 PM

Erwin, mi se pare mie sau dai definitii circulare?

De unde stii ca ceea ce ti se pare tie a fi adevar revelat este chiar un adevar, si nu o simpla parere? De unde stii ca ceea ce simti si numesti "plenitudinea divinitatii" nu este o simpla revarsare de dopamina care duce momentan la amplificarea perceptiilor?

De unde stii ca situatia nu este similara experientei copiilor care se tem de noapte si chiar cred ca exista monstri in intuneric? Doar pentru ca ei simt ca se afla ceva acolo nu inseamna ca si au dreptate.

Cum sa nu-i poata inocula credinta in intimitatea fiintei sale?! Dar exact asta se intampla: cand de la o varsta mult prea frageda pentru a pune in discutie autoritatea parinteasca esti educat, indoctrinat zi de zi cu dogma religioasa, si daca ai si o predispozitie innascuta pentru a accepta ideile mistice, ele devin parte a fiintei tale si nu te mai poti debarasa de ele.

Care tot nu mi-ai spus ce inseamna. Ce este aceea "adevarata credinta"?

De ce trebuie? Si ce inseamna sa primesti cu sufletul ori cu inima?

Ceea ce vreau sa spun este ca nu ma bazez pe credinta ci pe certitudini si argumente, pe evidente.

Ca sa te armonizezi cat mai bine cu lumea, universul, sa respecti sensul vietii, nu sa incerci sa inversezi sensul de rotatie al "galaxiilor" pentru ca te simti cam intelectual... Ca daca s-au descoperit hormonii,... hai sa rezolvam problemele lumii cu niste injectii. Eu una as prefera sa ma costumez in Mos Craciun; e mai ecologic!

Pentru ca nu poate fi explicata in cuvinte, ci trebuie revelata.



Pentru ca aceasta este singura cale de a ajunge la adevarata credinta. Si nu poti reusi sa intelegi ce inseamna sa primesti cu sufletul ori cu inima pana nu primesti efectiv. Oricate descrieri ar incerca sa-ti faca cineva, nu vor reusi sa te lamureasca. Asa cum un om care s-a nascut orb nu-si poate imagina culorile, oricat ai incerca sa i le descrii, tot asa un om care nu este dispus sa creada (nu si-a deschis sufletul sa primeasca credinta) nu va putea nici sa-si imagineze adevarata credinta. Singura diferenta intre orb si necredincios este ca vederea este perceputa cu un organ fizic, pe cand credinta dincolo de orice organ fizic.



Se poate, doar daca accepti faptul ca pe langa organele fizice, exista ceva ce le face sa actioneze intr-un anumit fel, sa simta intr-un anumit fel, diferit de la om la om. Caci desi organele noastre (creierul, inima etc) sunt facute din aceleasi substante si indeplinesc aceleasi functii, corpurile noastre per ansamblu nu actioneaza la fel. Sunt animate de dorinte si sentimente diferite, desi necesitatile noastre sunt aceleasi.



Identitatea unui individ nu poate fi data de organele fizice care sunt alcatuite din aceeasi materie la fiecare din noi. Cum am spus mai sus, desi avem acelesi necesitati umane, actionam diferit din cauza ca simtim si dorim diferit. Aceste diferente ne determina identitatea individuala. Si cum acestea nu sunt determinate de organele fizice, e clar ca nu depind de viata fizica.
Si asa cum exista corp fara viata trebuie sa existe si viata fara corp, caci in natura nimic nu se pierde. Totul se transforma.

Cat despre Mos Craciun, desigur ca exista. Este un concept pus in viata de fiecare din cei care il adopta. Exista atata timp cat simtim ca putem sa daruim si sa iertam fara sa cerem nimic in schimb si fara sa facem "parada" cu faptul ca am daruit. Sa daruim anonim, din toata inima, fara sa asteptam multumiri. El prinde viata fizic prin cel ce reuseste sa faca aceste lucruri.

Daca nu poate fi explicata in cuvinte, de ce vorbiti despre ea cu cei care nu au avut asemenea revelatii?
Din moment ce tu stii ce este, banuiesc ca ai avut astfel de revelatii, nu?

De unde stii ca este singura cale? Si de unde stii ca ai ajuns astfel la adevarata credinta, si nu la altceva?
Cum se face ca prin acesta cale oameni diferiti ajung la credinte diferite, sunt toate adevarate?

Cum adica, sa-si deschida sufletul? Eu consider ca il am deschis si ca sunt gata sa primesc orice noutate.

Ceea ce spui tu pare sa fie, deasemenea, circular: nu poti sa stii ce este credinta (adevarata) decat daca crezi deja. Practic, te invarti in cerc. Crezi pentru ca crezi.

Acccidentele care afecteaza organele fizice (creierul, de pilda) afecteaza personalitea si emotiile; nu poti separa identitatea, gandurile, trairile, sentimentele de suportul lor fizic.

Nu rezulta de nicaieri aceasta implicatie. E ca si cum ai spune ca daca exista foc fara fum, trebuie sa existe si fum fara foc...
Eu pot sa-ti arat corpuri fara viata, tu poti sa-mi arati viata fara corp?

Ce-mi place mie, ca lumea cand nu mai are argumente zice "nu poate fi explicata in cuvinte". Oamenii pot explica in cuvinte multe lucruri si tocmai ce se presupune ca e mai important "nu poate". Cam neglijent Dzeu asta. Vrea sa il cunosti si sa crezi in el dar nu a creat conditiile propice pentru asta...



La ce imi trebuie "adevarata credinta"? Ah, si tot nu am inteles ce e aia...


Aha, si atunci de unde stii cum sa te "setezi" ca sa primesti cu sufletul ori cu inima daca nu stii ce inseamna si nu ai primiti niciodata ca sa afli ce inseamna. Inseamna ca nu poti niciodata sa primesti daca nu ai primit niciodata ca sa afli ce inseamna. Nu?


Pai pana acum nu a facut nimeni nicio descriere. Cand a fost vorba sa descrie ceva, ori a spus ca nu se poate descrie in cuvinte, ori a vorbit total pe langa subiect.
Concluzia mea? Nici macar el sa ea nu stie despre ce vorbeste si de multe ori nici macar nu crede ceea ce spune, dar se simte bine in starea aceea si nu vrea sa o abandoneze.


Inteleg din ceea ce spui ca acel ceva care se presupune ca exista pe langa organele fizice nu este ceva fizic. Hai sa il numim "purtator de identitate". Stiu ca te referi la ceea ce numiti voi suflet, dar pentru ca nu intelegem acelasi lucru prin suflet hai ii spunem purtator de identitate.
Bun. Acest nou concept este necesar pentru a face posibila transcenderea identitatii in alta lume decat cea materiala. Purtatorul de identitate nu poate fi material, pentru ca ar disparea odata cu moartea si descompunerea, prin urmare purtatorul de identitate este ceva imaterial. Implicit, este ceva imposibil de depistat, de observat, poate fi doar conceput, imaginat, dar nu si probat. Varietatea, diferenta dintre indivizi nu este o proba in sprijinul ideii unui purtator de identitate imaterial. Deja oamenii de stiinta au depistat un alt purtator de identitate care este material si se numeste ADN. Chiar daca nu este singurul factor care determina diferentierea intre indivizi, este unul foarte important si nu actioneaza doar la nivelul aspectului fizic asa cum am fi tentati sa credem ci la nivelul intregii fiinte, pentru ca este responsabil de modul in care sunt executate toate procesele din organism.
Chiar daca suntem facut din aceleasi molecule si atomi (apropo, si stelele sunt alcatuite din aceleasi molecule si atomi), ele sunt structurate diferit si prezinta mici diferente de la un individ la altul. Chiar si masinile si calculatorarele care sunt fabricate de acelasi producator cu aceleasi materiale, prezinta mici diferente de functionare. Erori exista peste tot, erorile acestea ne fac diferiti.
De asemenea, ideea unui purtator de identitate imaterial, nu prea reuseste sa explice asemanarile intre copii si parinti la nivel fizic sau intre discipol si mentor la nivel de atitudine, cunoastere, etc. Mai mult. Ideea unui purtator de identitate imaterial nu reuseste sa explice diferentele de personalitate si atitudine ale aceluiasi individ in diferite perioade de timp.
In concluzie, diferentele dintre oameni nu sunt probe in sprijinul ideii ca ar exista un "purtator de identitate imaterial" ci dimpotriva, chiar infirma aceasta idee.


De ce? Mie nu mi se pare deloc logic ceea ce spui. Cum sa existe viata fara corp?

------------
E loc sub soare pentru toata lumea. Mai ales ca toata lumea vrea sa stea la umbra. (Jules Renard)
-----------
„Şi Lumina a strălucit în întuneric şi întunericul n-a recunoscut-o.” Dar faptul de-a se fi manifestat în Întuneric implică totuşi o recunoaştere de partea acestuia şi o risipire a lui care e resorbirea. E resorbit şi totuşi nu recunoaşte, adică e Indescifrabilul.
Lumina, în realitate, nu e Dumnezeul total, ci reprezentantul Lui direct în Lume, şi ca atare e sacrificială şi pentru ca sacrificul să se poată împlini trebuie ca Întunericul să n-o recunoască. Nerecunoaşterea aceasta e o „mărturie”, e reziduul, cenuşa sacrificului, cenuşa e produsul focului, îl neagă, îl mărturiseşte prin prezenţa şi existenţa ei.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 10 Jul 2009, 01:59 PM

Pai tocmai ca cel mai usor ar fi sa arati corpuri fara viata. Dar tu poti sa vari viata intr-un corp neviu? Iti pun intrebarea numai ca sa-ti dai seama ca comparatia ta este invalida. Pentru ca daca ratiunea te impinge sa dai foc la ceva, nu la fel stau lucrurile si cu viata.
Iar fum fara foc sa stii ca am vazut la discoteca; am vazut chiar si fum lichid. E clar ca unde e fumul nu trebuie neaparat sa fie si focul, iar unde e focul sa fie si fumul.

abis... din ce sunt formate corpurile?

1.multiplicitatea corpurilor numite simple se opune clar asimilării celor 5 elemente cu ceea ce consideră chimiştii în ceea ce priveşte corpurile
2.nu e nicidecum dovedit că ar exista corpuri cu adevărat simple, această denumire fiind de fapt aplicată de chimişti acelor corpuri pe care nu le pot descompune.

Cele 5 elementele (eter, aer, foc, apă, pământ) NU SUNT CORPURI, nici măcar simple, ci PRINCIPIILE SUBSTANŢIALE PORNIND DE LA CARE SUNT FORMATE CORPURILE.

Principiile universale din care provin cele 5 elemente sunt numite ,,bhuta”.
,,bhu” = a fi, aici cu sens de ,,a subzista”
,,bhu” - desemnează fiinţa manifestată considerată sub aspectul său ,,substanţial”
,,as” – desemnează aspectul ,,esenţial” al fiinţei manifestate
Deci ,,bhuta” desemnează ideea de ,,devenire”, deoarece rădăcina oricărei ,,deveniri” ţine de ,,substanţă” (Prakriti), în opoziţie cu imutabilitatea ,,esenţei” (Puruşa).
Prakriti este Substanţa universală, desemnată şi prin termenul ,,Natura”. Cele 5 elemente sunt privite drept DETERMINAŢII SUBSTANŢIALE, adică modificări ale Prakritiei. Din aceste modificări/determinaţi ale Prakritiei apar corpurile. Cei 2 poli ai manifestării universale sunt: 1. Puruşa (esenţa) şi 2. Prakriti (substanţa). Celor 5 elemente corporale (determinaţii substanţiale) le corespund tot atâtea determinaţii esenţiale, ,,esenţe elementare”, ca ,,arhetipuri”, principii ideale sau ,,forme” (în sens aristotelian) care aparţin nu domeniului corporal ci aceluia al manifestării subtile. Deci există 5 esenţe elementare numite ,,tanmatra” – termenul ,,tanmatra” semnifică o ,,măsură” ce delimitează domeniul propriu al unei anumite calităţi în Existenţa universală. Tanmatra nu sunt perceptibile prin simţuri precum elementele corporale şi combinaţiile lor.

Ansamblul sintetic de viaţă sau Hiranyagharba este prototipul oricărei vieţi a creaturilor...

Din experienţă îţi spun: nu ai nevoie de organe de simţ în domeniul subtil... acolo funcţionezi prin tanmatre... percepţia e directă prin acestea...

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 10 Jul 2009, 03:07 PM

Eu, nu. Dar ce relevanta are? Intrebarea era daca exista viata fara corp.

Ala e abur, nu fum.

---------
Intrebarea era daca exista viata fara corp.
---------
viaţa în sensul obişnuit înţeles, e doar o condiţie de existenţă...

Fiinţa nu are nevoie neapărat de această viaţă... e cam că în cazul unui râu care curge... totul curge prin albia fiinţei, formele iau naştere ca vârtejurile când întâlnesc pietre în cale... privit din depărtare, râul e nemişcat, privit de aproape, această curgere naştere toate formele...

De fapt VIAŢA IMANENTĂ car a dorit să vadă, audă, guste, miroasă, o face prin nenumărate forme... formele diferă... dar Viaţa aceasta e una singură... deşi vieţile creaturilor în ordinul lor de existenţă, diferă în funcţie de limitările de pe acea treaptă a existenţei... deschiderile simţurilor care ne-au fost lăsate sunt porţi prin care acea Viaţă „gustă” totul...

Când vedem, auzim, mirosim, gustăm nu noi suntem cei care o facem ci Viaţa Imanentă care prin noi gustă totul pe orice treaptă a existenţei universale... nu degeaba la hinduţi se foloseşte deseori verbul „a se hrăni” în loc de „a exista”...

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 10 Jul 2009, 03:15 PM

Pentru a valida comparatia ta. Altfel nici foc fara fum in sensul clasic nu poti sa ai.




Desigur ca exista.




Pai oamenii aia care au inventat masina de facut fum, au zis ca e fum si nu abur. N-or fi ei asa de prosti incat sa confunde lucrurile.

diferenţa între fum şi abur poate fi văzută ca prezenţa cauzei în efect... focul este elementul comun aici... depinde ce întâlneşte... umiditate sau uscăciune...

ordinea generării elementelor este următoarea: din eter se diferenţiază mai întâi aerul apoi focul, foc care conţine în sine sămânţa dualităţii ulterioare, apoi apa şi apoi pământul... fiecare element ulterior e din ce în ce mai determinat, specificat...

ETERUL CONŢINE ÎN POTENŢĂ, NU DOAR ELEMENTELE, CI ŞI TOATE CORPURILE... Eterul fiind principiul lucrurilor corporale, posedă cantitatea, care este un atribut fundamental comun tuturor corpurilor... de fapt eterul este „Absolutul” reflectat în domeniul cosmologic...

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 10 Jul 2009, 03:23 PM

Arata-mi.

observă cum percepi... sunetul de exemplu... ai ascultat vreodată ca şi cum ai vorbi când auzi? try it...

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 10 Jul 2009, 03:49 PM

Infinitul este dimensiunea intrinsecă a plenitudinii inerentă Absolutului, a spune Absolut înseamnă de fapt a spune Infinit, unul fiind inconceptibil fără celălalt. Această „relaţie” între aceste 2 aspecte ale Realităţii Supreme poate fi simbolizată prin următoarele imagini:

Absolutul este un punct, şi Infinitul este extensia.

În timp:
Absolutul este momentul, şi Infinitul este durata.

În plan material:
Absolutul este eterul – adică substanţa primordială omniprezentă de fundal – Infinitul, seriile indefinite de substanţe;

La nivelul planului formei:
Absolutul este sfera – forma primordială perfectă şi simplă – Infinitul, seriile indefinite de forme mai mult sau mai puţin complexe;

În planul numărului:
Absolutul va fi Unitatea sau Unicitatea şi Infinitul va fi seriile nelimitate de numere sau cantităţi posibile, sau totalitate.

Distincţia dintre Absolut şi Infinit exprimă cele 2 aspecte fundamentale ale Realului:
- cel al esenţialităţii şi
- cel al potenţialităţii.









„Expirul” divin este complexul „dinamic” şi „feminin” al Poruncii divine, Actul pur, care este exprimat prin cuvântul „să fie”. În simbolismul analog de mai sus cu sunetul, acest act corespunde într-o oarecare măsură emiterii unui sunet.
„Expirul” divin este Natura universală, având o funcţiune cosmogonică analoagă cu ceea ce hinduşii numesc „Shakti”, adică „Energia productivă” a Divinităţii. În funcţie de acest simbolism trebuie înţeleasă înnoirea creaţiei cu fiecare suflu sau prin sufluri.
Sufletul omului face parte din „lumea celor asemenea”, care cuprinde atât lumea aceasta cât şi paradisurile formale şi infernurile, „lumea celor asemenea” este constituită din reflexele care se succed indefinit şi neîncetat, în aşa fel încât ea nu are o continuitate proprie; identitatea „eului” nu este decât o „reminiscenţă” a „Sinelui” (ipseitate), posibilitatea etern subzistentă a finiţei în Esenţa infinită.
Ceea ce „luminează” şi cunoaşte fuga neîncetată a „celor asemenea” şi care le raportează la arhetipurile lor, nu este conştiinţa individuală ci Inteligenţa pură şi transcendentă.

Spiritul (ar-ruh) Universal numit de asemenea Intelectul prim, este creat şi increat. Primul lucru pe care Dumnezeu l-a creat a fost Spiritul (ar-ruh). Când Dumnezeu I-a suflat din Spiritul Său, acest Spirit e increat deoarece e ataşat Naturii divine.
Spiritul se iveşte din Porunca lui Dumnezeu. Asta înseamnă fie Spiritul este de aceeaşi natură cu Porunca divină, care este în mod necesar increată, deoarece prin ea El a creat toate lucrurile; fie că Spiritul purcede din Porunca divină şi se sitează el-însuşi pe o treaptă ontologică imediat inferioară.
Spiritul posedă aceste aspecte deoarece el este mediator între Fiinţa divină şi universul condiţionat. Spiritul este increat în esenţa sa imuabilă dar şi creat ca primă entitate cosmică.
El este Calamul suprem cu care Dumnezeu înscrie toate destinele pe Tabla Păstrată, tablă ce corespunde Sufletului universal. Spiritul înglobează toată Ştiinţa divină privitoare la lucrurile create, adică el este Adevărul adevărurilor sau Realitatea Realităţilor, sau manifestarea imediată a acesteia, în funcţie de perspectiva abordată.
Esenţa increată a Spiritului este Sfântul Spirit - Intelectul Divin.
Esenţa increată a Spiritului corespunde lui Puruşa sau mai exact Puruşottama, iar natura sa creată corespunde lui Buddhi sau Lumina intelectuală („Să fie Lumină”). Buddhi este primul produs al lui Prakriti, Substanţa „plastică” universală, Buddhi, cu toate că este de natură supra-individuală, este „creat”, deoarece orice „creatură” participă la pasivitatea Substanţei.
Substanţa universală (gr. hyle) este pentru Intelectul increat ceea ce este Sufletul universal (Psyche la Plotin) pentru Intelectul creat (Nous la Plotin). Primul cuplu, Substanţa universală – Intelect increat conduce la cel al Naturii universale şi Poruncii divine, deoarece Natura universală, care se identifică principial cu „Expirul” divin, este ca un aspect „matern” al substanţei (hyle).


Dpdv cosmologic, Spiritul sau Intelectul nu este decât implicit increat, deoarece numai Spiritul creat reprezintă o realitate cosmică distinctă de Dumnezeu. Pe de altă parte, „Materia Prima”, „Substanţa”, Prakriti poate fi privită pe diferite trepte. În ceea ce priveşte natura sa pur principială, ea scapă în mod necesar cosmologiei, această aspect pur principial nu este altceva decât o posibilitate divină non-manifestată.

În înnoirea Creaţiei cu fiecare suflare, clipa nimicirii coincide cu clipa manifestării asemănătorului. Nu există interval temporal între nimicire şi remanifestare, astfel că nu percepem o întrerupere între două creaţii analoage şi succesive, astfel existenţa pare omogenă. Această iluzie de continuitate este exprimată printr-o expresie: „nu trece o clipă pentru ei fără ca să perceapă ceea ce percep…”
Există o parabolă buddhistă în care existenţa este comparată cu flacăra unei lămpi cu ulei, aceasta părând în mod continuu identică sieşi, nu încetează de a se înnoi cu fiecare clipă, astfel încât flacăra nu este în realitate nici aceeaşi, dar nici alta.
Lumina ca atare corespunde Fiinţei, în timp ce forma flăcării reflectă arhetipul şi acestuia i se datorează relativa sa continuitate. Căci dacă este adevărat că flacăra nu are existenţă autonomă, este adevărat în egală măsură şi că ea există.
Există în cosmos o discontinuitate cvazi-absolută, care este expresia caracterului său iluzoriu, şi care duce la discontinuitatea funciară între Dumnezeu şi lume. Pe de altă parte, există în cosmos o continuitate cvazi-absolută, în măsura în care cosmosul este pe de-a-întregul reflexul cauzei sale divine.
În măsura în care omul este o posibilitate de manifestare, dar nu vede Ceea ce îl manifestă, el este absenţă pură; dimpotrivă, în măsura în care îşi primeşte fiinţa din iradierea perpetuă a Esenţei, el ESTE. Neîncetata revelaţie a Lucrărilor divine ce decurg din Numele divine îl înnoiesc după fiecare nimicire, instantaneu, fără succesiune temporală perceptibilă, dar urmând o succesiune pur logică, deoarece acolo nu există decât o non-existenţă permanentă, care este cea a purei posibilităţi, şi există o Fiinţă permanentă, revelaţia Esenţei-una, apoi activităţi şi individuaţii se succed odată cu „suflurile” ce decurg din Numele divine.
„Suflurile” sau „expirurile” sunt modalităţi ale „Expirului Celui Milostiv” adică principiul divin care „dilată” sau desfăşoară posibilităţile relative plecând de la arhetipuri. Această „dilatare” nu se prezintă ca atare decât într-un punct de vedere relativ, după care starea de „interioritate” a posibilităţilor înainte de manifestarea lor apare ca o „restrângere”.
„Expirul” divin se ataşează Misericordiei (Posibilităţii) totale, deoarece prin aceasta supraabundenţa Fiinţei „debordează” asupra esenţelor limitate.
Creaţia se înnoieşte în fiecare clipă, adică „la fiecare suflu”. „Esenţele imuabile”, adică posibilităţile pure în care Dumnezeu se manifestă Lui-Însuşi nu sunt niciodată ca atare produse în existenţă, ci numai modalităţile lor relative – sau toate relaţiile posibile pe care le implică – se desfăşoară în Univers.
Dar, nici acestea nu „ies” realmente din arhetipurile lor. De asemenea, variaţia lor nu se epuizează niciodată în mod succesiv, aşa cum valurile unui fluviu nu încetează a-şi schimba forma supunându-se totuşi legii pe care le-o impune configuraţia albiei lui. În această imagine – imperfectă în virtutea caracterului ei concret – apa fluviului reprezintă „efuziunea” sau „fluxul” neîncetat al Fiinţei, iar configuraţia albiei fluviului „determinarea imuabilă”, în vreme ce valurile corespund formelor sensibile sau subtile care rezultă din această polaritate ontologică.
„Esenţa imuabilă” sau arhetipul se poate compara de asemenea cu o prismă care răsfrânge lumina Fiinţei în raze irizante; culoarea razelor va depinde totodată de natura esenţială a luminii şi de natura prismei.
În lumea non-formală sau spirituală, varietatea reflexelor unui singur şi acelaşi arhetip apare ca o „bogăţie” de aspecte, conţinute unele în altele, aşa cum sunt multiplele aspecte logice ale unuia şi acelaşi adevăr, sau beatitudinile incluse într-o aceeaşi frumuseţe; varietatea lor, pe această treaptă de existenţă, este cât se poate de îndepărtată de repetiţie, deoarece exprimă direct Unicitatea divină.
În lumea individuaţiei, dimpotrivă, reflexele unui arhetip se manifestă în mod succesiv deoarece intervine condiţia cosmică a formei, în sensul unei delimitări sau al unei excluderi reciproce de aspecte.
Lumea aceasta, care înglobează de altfel formele psihice precum şi pe cele corporale, este numită „lumea analogiilor” sau „lumea celor asemănătoare”, deoarece formele care se manifestă în ea în mod succesiv sau simultan sunt analoage unele cu altele prin aceea că sunt analoage cu arhetipul lor comun.
Pe treptele inferioare ale existenţei, în special în lumea corporală, varietatea formelor se apropie de repetiţie, exprimată prin modul cantitativ, fără ca totuşi să o atingă vreodată, deoarece în pura repetiţie s-ar dizolva toate calităţile distincte care constituie lumea.
Dpdv al variaţiei reflexelor aceluiaşi arhetip sub raportul succesiunii lor temporale, care poate fi luată ca expresie simbolică a oricărei succesiuni posibile, „proiecţia” arhetipului în existenţă se înnoieşte în fiecare clipă, adică aceeaşi stare de existenţă „reflectată” nu subzistă niciodată, fiinţa relativă fiind subiectul unei continue nimiciri şi al unei continue înnoiri.

„Posibilităţile principiale” sau „esenţele imuabile” fiind conţinute în indistincţiunea Esenţei divine, sunt, de asemenea – în măsura în care se reflectă în înţelesul universal - „ideile” sau arhetipurile pe care Platon, în parabola peşterii, le compară cu lucrurile reale, prizonierii neputând percepe decât umbrele proiectate pe peretele acesteia.
Doctrina arhetipurilor este solidară cu cea a Omniscienţei divine. Adevărata esenţă a oricărui lucru rămâne totdeauna, cu toate că e nemanifestată, în abisul interior al Fiinţei adevărate, în timp ce calităţile sale sensibile apar în exterior. Este imposibil ca Ideile divine incluse în lumea inteligibilă să fie evanescente.
Argumentele anumitor filozofi contra existenţei „ideilor” lui Platon cad în gol, dacă se înţelege că aceste „idei” sau „arhetipuri” nu au existenţă, adică nu au natura substanţelor distincte, ele nefiind decât posibilităţi inerente Intelectului, principial inerente Esenţei divine. Orice discuţie filozofică asupra „universaliilor” (vezi clasica problema universaliilor) pleacă de la o confuzie între arhetipuri şi reflexele lor pur mentale.
Ideile generale nu sunt, ca forme mentale, decât pure abstracţii, dar această constatare nu atinge în nici un fel arhetipurile sau „ideile” lui Platon, deoarece acestea nu sunt decât posibilităţi şi dispoziţii intelectuale, posibilităţi pe care „abstracţiunile” le presupun şi fără de care le-ar lipsi orice adevăr intrinsec. A nega „esenţele imuabile”, sursă a oricărei cunoaşteri relative, ar echivala cu a nega spaţiul sub pretextul că nu are formă spaţială.
Arhetipurile nu se manifestă niciodată ca atare, nici în ordinea sensibilă, nici în ordinea mentală, totuşi, la ele duc, principial, toate cele care sunt incluse în cele două ordine. Când se caută a le sesiza, ele se ascund viziunii distinctive, ele nu pot fi cunoscute decât intuitiv, fie plecând de la simbolurile lor, fie prin identificarea cu Esenţa divină.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 10 Jul 2009, 04:23 PM

Cel mai simplu este sa ai rabdare, ca viata pamanteana nu este chiar atat de lunga. Altfel eu nu ma ocup de spiritism. Dar as putea sa-ti arat corpuri in care a fost viata si nu mai e pentru ca s-a terminat "gazul"( care gaz nimeni nu stie cum arata ).

Altfel, asa mi se pare mie logic sa fie.

---------
Dar as putea sa-ti arat corpuri in care a fost viata si nu mai e pentru ca s-a terminat "gazul"( care gaz nimeni nu stie cum arata ).
---------
yap! frumos spus Rehael...

Pai asta nu contest, asta iti pot arata si eu tie, e chiar banal.

Te cred ca asa ti se pare, insa daca vei analiza cu atentie, iti vei da seama ca nu este logic. Plecasem de la ideea ca "asa cum exista corp fara viata trebuie sa existe si viata fara corp" - este pur si simplu o afirmatie nesustinuta de niciun argument. Nu rezulta din niciun rationament logic o asemenea concluzie. "Daca exista A fara B inseamna ca exista si B fara A" este o propozitie falsa.

Iar viata, conform definitiei, este o sinteza a proceselor biologice, fizice, chimice, mecanice care caracterizeaza organismele. Nu ai cum, prin urmare, sa o desprinzi de organism, este intrisec legata de suportul sau material. Practic, viata nu-i decat o forma de organizare.

ca să ai pretenţia la raţionamente aşa-zis „logice” (de parcă ar exista şi altele) trebuie să existe viaţă... ori tu nu-mi poţi demonstra că Viaţa se reduce la simple reacţii chimice sau afinităţi...

---------
Iar viata, conform definitiei, este o sinteza a proceselor biologice, fizice, chimice, mecanice care caracterizeaza organismele. Nu ai cum, prin urmare, sa o desprinzi de organism, este intrisec legata de suportul sau material. Practic, viata nu-i decat o forma de organizare.
---------
în punctul de vedere în care te situezi ai dreptate în felul tău...

-----------
viata nu-i decat o forma de organizare.
-----------
hmmm... deja dai o definiţie cu trimiteri mai înalte deşi nu i-ai sesizat înălţimea se pare... forma oricărei forme care poate fi formată... numai că vezi tu, însăşi viaţa „organizează” forma... şi nu din organizare apare viaţa ci doar limitaţiunile ei...

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 10 Jul 2009, 05:29 PM

Pai nu-i chiar asa de banal, pentru ca exista si corpuri in care ai zice ca nu a fost niciodata viata, dar daca stai sa te gandesti bine, totusi nu poti fi asa de sigur ca nu a fost sau nu o sa fie...



Argument exista dar nu-l bagi tu in seama. Si anume, daca materia complet nevie, se pune in slujba viului prin vointa acestuia din urma, mi se pare clar ca viata este cea care decide forma de organizare a materiei si nu este ceva care se realizeaza la intamplare. Tocmai pentru ca nu se realizeaza la intamplare, spontan, ci intr-o ordine stricta, care nu-i caracteristica neviului.




Pariez ca cel care a dat definitia nu-i in stare sa faca si sinteza de care vorbeste. Stie si el acolo ceva pe bucatele, din biologie, fizica, chimie, lucru manual etc. Si daca oamenii au dat si ei acolo o definitie cum s-au priceput, trebuie sa ramana litera de lege, de parca au inventat ei viata cum au inventat ciorba de potroace...

„If we carefully consider the human soul in its nature, we see two different regions in it: the one belongs to the sensible order, the other to the supersensible or intellectual order. The sensible part of the soul is that which is common to men and animals; it includes the external senses and the internal senses which comprise the imagination, the sensible memory, and the sensitive apatites, whence spring the various passions or emotions which we call sensible love and hatred, desire and aversion, sensible joy and sadness, hope and despair, audacity, fear, and anger. All this sensitive life exists in the animal whether its passions are mild like those of the dove or lamb, or whether they are strong like those of the wolf or lamb. Above this sensitive part common to men and animals, our nature likewise possesses an intellectual part which is common to men and angels, although it is far more vigerous and beautiful in the angel. By this intellectual part our soul towers above the body, this is why we say the soul is spiritual. True intelligence which alone deserves the name of intellect unqualified, is a faculty which, if it not be hindered as a result of insubordination on the part of the lesser faculties, its appointed handmaids, will fly straight to the mark. It does not think; it sees. The catalyzing of this power to see, which everyone bears within himself, whether he be aware of it or not, is the aim of spiritual method, in every man.”
- Marco Pallis -

http://www.youtube.com/watch?v=sBaKMpxw5_c&fmt=18

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 10 Jul 2009, 08:55 PM

Pentru cei care sustin existenta unui suflet nemuritor si posibilitatea transcenderii lui intr-o lume a sufletelor nemuritoare, am cateva intrebari simple:
1. Sufletul acesta poate vedea fara ochi? Raspunsul meu este "nu". Daca nu ma credeti pe mine, intrebati-i pe cei care sunt orbi. Sa nu-mi spuneti ca niciunul din oamenii orbi nu are suflet.
2. Sufletul acesta poate auzi fara urechi? Raspunsul meu este "nu". Daca nu ma credeti pe mine, intrebati-i pe cei care sunt surzi. Sa nu-mi spuneti ca niciunul din oamenii surzi nu are suflet.
3. Sufletul acesta poate simti atingerea fara nervii responsabili de simtul tactil? Raspunsul meu este "nu". Daca nu ma credeti pe mine, intrebati-i pe cei care sunt bolnavi de lepra. Sa nu-mi spuneti ca niciunul din oamenii bolnavi de lepra nu are suflet.
4. Sufletul acesta poate mirosi fara nas? Raspunsul meu este "nu". Daca nu ma credeti pe mine, intrebati-i pe cei care sunt si-au pierdut simtul olfaciv. Sa nu-mi spuneti ca niciunul din oamenii fara simt olfactiv nu are suflet.
5. Sufletul acesta poate gusta fara limba? Raspunsul meu este "nu". Daca nu ma credeti pe mine, intrebati-i pe cei care sunt si-au pierdut simtul gustului. Sa nu-mi spuneti ca niciunul din oamenii fara simtul gustului nu are suflet.
6. Sufletul acesta poate gandi, simti, iubi sau se poate exprima fara ajutorul creierului? Raspunsul meu este "nu". Daca nu ma credeti pe mine, studiati cazurile celor care au fost mai putin fericiti si au pierdut diverse capacitati cognitive sau nu le-au avut niciodata.
In concluzie. Sufletul nemuritor nu vede, n-aude, nu simte, nu miroase, nu gusta, nu stie, nu vorbeste, nu canta, nu iubeste, nu face nimic. Pe langa asta este imperceptibil, nimeni nu il poate vedea, simti, auzi; nu lasa urme, nici macar vagi urme, ca si cum nu ar exista. Si atunci? De ce insista lumea ca asa ceva exista? Eu asta nu pricep...

In unele cazuri poti fi suficient de sigur. Totusi, nu ti se pare ca ne indepartam cam mult de subiect? Pana la urma, despre ce vrei sa vorbesti tu pe topicul asta?

Materia nevie nu are vointa proprie sa se puna in slujba cuiva; fiintele vii sunt cele care se folosesc de ceea ce gasesc la indemana pentru a supravietui si a se inmulti. O gramada de lucruri din natura nu sunt si nu au fost vreodata insufletite, si totusi au o forma de organizare. Nu poti pune semnul egal intre organizare si viata. Viata presupune cateva conditii pe care nu le indeplineste orice forma de organizare a materiei: existenta metabolismului, raspunsul la stimuli, reproducerea etc.

Spunea cineva, in gluma, ca viata este o boala cu transmitere pe cale sexuala si cu o mortalitate de 100%.


Bineinteles. Probabil ca tot ceea ce stie este sa faca dictionare, in care sa stranga cuvintele si sa explice care este sensul lor, nu si altceva.

Da tu o definitie mai buna, daca cea din dictionar ti se pare incompleta.

şi de unde provin toate astea? aaa... da... negăm... e mai uşor să fim ipocriţi...

----------
Spunea cineva, in gluma, ca viata este o boala cu transmitere pe cale sexuala si cu o mortalitate de 100%.
----------
şi tu te-ai molipsit ca fata mare...


---------
In concluzie. Sufletul nemuritor nu vede, n-aude, nu simte, nu miroase, nu gusta, nu stie, nu vorbeste, nu canta, nu iubeste, nu face nimic. Pe langa asta este imperceptibil, nimeni nu il poate vedea, simti, auzi; nu lasa urme, nici macar vagi urme, ca si cum nu ar exista. Si atunci? De ce insista lumea ca asa ceva exista? Eu asta nu pricep...
---------
greşit... din el emană toate... mai mult... EL SINGUR este cel care se defată din toate pt. că ţi-a lăsat orificiile deschise, nu tu eşti cel care auzi, vezi, etc ... tu eşti o formă nu o esenţă...


Fie dat un Spectator, Omul Universal, ,,câmpul” este arena sau circul lumii. Poziţia Spectatorului, Omului Universal, este centrală şi la înălţime, iar privirea sa, ca de vultur, cuprinde întregul câmp (atât înainte cât şi după punerea în scenă a oricărui act), astfel că, din punctul său de vedere, toate evenimentele se petrec fără întrerupere. Pentru a putea vorbi dpdv al Spectatorului, noi trebui să mutăm conştiinţa noastră de a fi, din poziţia pe care o avem în câmp, unde jocurile se desfăşoară, în pavilionul unde Spectatorul, de care depinde întreaga piesă, stă în tihnă.
Să ne închipuim că liniile drepte ale vederii prin care Spectatorul este legat de fiecare interpret luat separat şi de-a lungul cărora fiecare interpret se poate uita în sus (adică în interior) spre Spectator, în cazul în care puterile vederii îi ajung acolo, sunt linii de forţă sau sforile prin intermediul cărora păpuşarul manevrează marionetele pentru el însuşi (păpuşarul reprezentând singurul public). Fiecare dintre marionetele executante este convinsă de propria existenţă independentă şi de ea însăşi ca una între celelalte, pe care le vede în mediul său apropiat şi pe care le deosebeşte prin nume, înfăţişare şi comportament.
Spectatorul NU VEDE şi NU POATE SĂ VADĂ EXECUTANŢII AŞA CUM, în mod imperfect, SE VĂD PE EI ÎNŞIŞI, dar CUNOAŞTE FIINŢA ADEVĂRATĂ A FIECĂRUIA – adică, nu doar din perspectiva unei poziţii particulare date, ci SIMULTAN DIN FIECARE PUNCT DE PE LINIA FORŢEI VIZUALE PRIN CARE MARIONETA ESTE LEGATĂ DE EL, şi mai ales, din acel punct ÎN CARE TOATE LINIILE CONVERG ŞI UNDE FIINŢA TUTUROR LUCRURILOR COINCIDE CU FIINŢA ÎN SINE. Acolo fiinţa marionetei dăinui ca raţiune eternă în intelectul etern – Soarele Divin, Lumină a luminilor, Spirit şi Adevăr.
Să presupunem acum că Spectatorul adoarme; când îşi închide ochii, universul dispare, urmând să reapară numai atunci când îi va redeschide. Deschiderea ochilor (,,Să fie lumină”), în religie, poartă numele de ACT AL CREAŢIEI. Închiderea ochilor, în religie, se numeşte ,,sfârşitul lumii”. Cu alte cuvinte, pentru noi există o alternare sau o evoluţie şi o involuţie. Dar pentru Spectatorul central nu există nici o succesiune de evenimente. El este întotdeauna treaz şi întotdeauna adormit. Spectatorul nostru stă şi gândeşte, şi nu gândeşte, acum-şi-pururea.

Acest „câmp” este împărţit în mai multe garduri concentrice ce pot fi gândite ca fiind în număr de 21. Spectatorul se situează astfel la cea de-a 21 despărţitură al celui mai dinafară gard prin care este definit mediul de faţă. Execuţia fiecărui jucător sau persoană de la sol este limitată la posibilităţile reprezentate de spaţiul dintre 2 garduri. Acolo se naşte şi acolo moare. Să luăm în considerare acum această fiinţă născută, cutare individ, aşa cum este în sine şi aşa cum crede că este - „un animal, raţional şi muritor, pe care îl cunosc şi care mărturisesc că sunt”, cum spune Boethius. Această fiinţă născută, cutare individ, se va numi de aici încolo Cutare. Să ne întoarcem: acel Cutare nu concepe că poate să se deplaseze după voie înainte şi înapoi, în timp şi spaţiu, dar ştie că îmbătrâneşte, în fiecare zi, chiar dacă îi place sau nu. În schimb, crede că, într-o măsură sau alta, poate să facă ce îi place, atât timp cât acest lucru nu este împiedicat de mediul înconjurător. Nu îşi dă seama că acest mediu al cărui parte este şi din care nu poate să scape, este un mediu cauzal determinat: face ceea ce face fiindcă s-a făcut ceea ce s-a făcut. Nu îşi dă seama că este ceea ce este şi face ceea ce face fiindcă alţii înaintea lui au fost ceea ce au fost şi au făcut ceea ce au făcut, şi toate astea fără vreun început imaginabil. Este practic un produs al circumstanţelor, un automat al cărui comportament ar putea fi prevăzut şi explicat în întregime printr-o cunoaştere adecvată a cauzelor din trecut, acum reprezentate de natura lucrurilor – din care şi natura sa face parte. Aceasta este binecunoscuta doctrină a karma, o doctrină a fatalităţii inerente, care este exprimată în Bhagavad Gita astfel:

,,Eşti legat de fapta (karma) născută din firea ta... ceea ce nu doreşti să înfăptuieşti vei făptui silit.” (B.G. XVIII.60).

Acel Cutare nu este altceva decât o verigă dintr-un lanţ cauzal căruia nu-i putem imagina un început sau un sfârşit. Nu se găseşte nici un lucru aici pe care chiar şi cel mai hotărât determinist ar putea să-l respingă. Existenţa unui lanţ cauzal presupune posibilitatea logică anterioară a acestei existenţe adică presupune o cauză primă ce nu poate fi gândită ca una dintre celelalte cauze intermediare fie că sunt în timp sau în spaţiu. Acum reîntorcându-ne la automatul nostru, Cutare, să vedem ce se întâmplă la moartea acestuia. Fiinţa compusă este dispersată în cosmos, nimic nu poate supravieţui sub forma unei conştiinţe a lui Cutare. Elementele entităţii psihofizice se risipesc şi sunt transmise altora sub forma unei moşteniri. Acesta este, într-adevăr, un proces ce a avut loc pe tot parcursul vieţii noastre de Cutare şi care poate fi clar observat în înmulţire, tradiţia indiană descriind-o în repetate rânduri ca „renaştere a tatălui în şi ca fiu.”. Cutare trăieşte în urmaşii săi direcţi şi indirecţi. Aceasta este aşa-numita doctrină a „reîncarnării”, aceeaşi cu doctrina grecească a metasomatozei şi a metempsihozei, aceeaşi cu doctrina creştină a preexistenţei noastre în Adam „asemenea substanţei trupeşti şi virtuţii seminale.”, fiind şi doctrina modernă a „reiterării trăsăturilor ancestrale.”. Doar acest adevăr, al transmiterii trăsăturilor psiho-fizice, poate să lămurească ceea ce în religie se cheamă măştenire a păcatului primar, în metafizică constituie moştenire a ignoranţei, iar pt. Filozof capacitatea înnăscută de a cunoaşte în termeni de subiect şi obiect.
Evident că în cele spuse mai sus nu este vorba de o doctrină a reîncarnării (observaţi că acum ghilimelele lipsesc). Nicio doctrină a reîncarnării – conform căreia fiinţa în sine a unei persoane umane ce a trăit pe pământ şi care acum a murit, urmează să renască într-o altă mamă de pe pământ – nu a fost învăţată niciodată în India, chiar şi în buddhism – ori în tradiţia neoplatonică sau în oricare altă tradiţie ortodoxă.
În Brahmane ca şi în Vechiul Testament se spune foarte clar că cei ce au părăsit această lume au părăsit-o pentru totdeauna şi nu vor mai fi văzuţi niciodată printre cei vii. Atât din punct de vedere indian cât şi platonic, tot ce se schimbă moare. Murim şi renaştem zilnic, în fiecare oră, iar moartea din clipa „când a sunat ceasul”, nu este decât u caz special. Deşi în India a existat o credinţă în reîncarnare, dar ea nu a apărut decât în urma răstălmăcirii populare a limbajului simbolic al textelor iar acceptarea acesteia din partea savanţilor şi teozofilor moderni nu constituie decât rezultatul unei interpretări la fel de naive şi de neinformate a textelor.
Exemplu:
Cuvintele Sf. Augustin şi Thoma De Aquino conform cărora noi eram în Adam „asemenea substanţei trupeşti seminale”; ,,trupul omenesc a preexistat în virtuţile cauzale ale lucrărilor anterioare”; „Dumnezeu nu guvernează lumea în mod direct, ci prin cauze intermediare, şi dacă nu ar fi aşa, lumea ar fi fost privată de perfecţiunea cauzalităţii”; „Aşa cum o mamă este însărcinată cu copilul nenăscut, la fel lumea în sine este însărcinată cu cauzele lucrurilor până acum nenăscute”; „Soarta sălăşluieşte chiar în cauzele create”. Dacă toate aceste texte ar fi fost extrase din Upanişade sau din buddhism, nu-i aşa că nu aţi fi văzut acolo doar ceea ce se găseşte cu adevărat, şi anume doctrina legată de karma, dar şi o doctrină a „reîncarnării”?
Prin „reîncarnare” înţelegând o renaştere în această lume a însăşi fiinţei şi persoanei celui decedat. Acest lucru este o imposibilitate, iar argumentele metafizice nu pot fi nicicum combătute. Principalul argument este: în măsura în care cosmosul se constituie dintr-o serie indefinită de posibilităţi, toate trebuind să fie realizate într-o durată tot la fel de indefinită, universul actual îşi va încheia cursul atunci când toate posibilităţile sale vor fi reduse la act (luaţi aminte cosmologi!) - tot aşa cum fiecare viaţă de om îşi va încheia cursul când toate posibilităţile acesteia se vor epuiza. Finalul unei perpetuităţi va fi atins fără să mai existe vreun loc pentru repetarea unor evenimente sau pentru o reiterare a condiţiilor trecute. Succesiune temporală înseamnă succesiune de lucruri diferite. Istoria se repetă în tipologii, ea nu se poate repeta la nivelul lucrurilor particulare. Se poate vorbi de „migrare” a „genelor”, numind-o renaştere a tipologiilor, dar această reîncarnare a caracterului lui Cutare trebuie deosebită de „transmigrarea” adevăratei persoane a lui Cutare.
În acest fel este viaţa şi moartea animalului cutare, raţional şi muritor. Dar când Boethius mărturiseşte că este doar un animal, Înţelepciunea răspunde că acest om, Cutare, a uitat cine este. Acesta este momentul când ne despărţim de viziunea materialistului” şi „senzorialistului” (ghilimele aici provin din faptul că „materia” este elementul „simţit”).
Definiţia dată de creştinism omului: „trup, suflet, duh”. Vedanta susţine că unica fiinţă adevărată a omului este cea spirituală şi că această fiinţă a sa nu este „în” Cutare sau în oricare „parte” a acestuia, ci este doar reflectată în el. Cu alte cuvinte Vedanta spune că această fiinţă nu se află în planul, sau nu este limitată de câmpul lui Cutare, ci se extinde de la acest câmp spre centrul lui, indiferent de gardurile prin care trece.
Prin urmare, la moarte, pe lângă distrugerea lui Cutare, are loc o retragere a spiritului din vehiculul fenomenal, a cărui „viaţă” a fost. În consecinţă, exprimarea care vorbeşte despre moarte ca o „dare a duhului” este foarte exactă, sau când spunem despre Cutare că „expiră” („moare”). „Duhul” nu este spirit în sensul în care îl înţelege spiritistul, nu este o ”personalitate supravieţuitoare”, ci un principiu pur intelectual, din care sunt făcute şi ideile; „duhul” este „spirit” în acelaşi sens în care Sfântul Duh este Sanctus Spiritus. Astfel, la moarte, ţărâna se întoarce în ţărână, iar spiritul la izvorul său.
Prin urmare se poate înţelege deja că moarte lui Cutare presupune 2 posibilităţi sugerate cu aproximaţie de expresiile familiare „mântuit” şi „pierdut”:
1. fie conştiinţa de a fi a lui Cutare a fost centrată în sine însăşi şi aceasta trebuie să dispară odată cu acest Cutare
2. fie conştiinţa lui Cutare a fost centrată în spirit, plecând în schimb cu spiritul.
Numai spiritul, când trupul şi sufletul sunt distruse ,,continuă să rămână”. De-abia acum iese la iveală noima profundă a Poruncii ,,Cunoaşte-te pe tine însuţi”. Presupunând conştiinţa noastră de a fi ca fiind centrată în spirit înainte de disoluţia trupului, cu cât mai mult am „devenit ceea ce suntem” sau ne-am „trezit”, cu atât mai aproape de centrul câmpului va avea loc următoarea noastră apariţie sau „renaştere”. La moarte, conştiinţa noastră de a fi nu se duce acolo unde nu este deja.
Există 21 de nivele de referinţă, paşi, garduri în ceea ce priveşte ”trezirea” conştiinţei. Dacă am făcut primul pas înainte de a muri – şi am trăit într-un anumit grad „în duh” şi nu doar ca animale raţionale – iar trupul şi sufletul au fost risipite în cosmos, se poate considera că am trecut de primul din cele 21 de garduri sau circumferinţe ce stau între noi şi Spectatorul central al tuturor lucrurilor, Soarele Divin, Spiritul, Adevărul. Vom lua fiinţă (observaţi şi meditaţi puţin la expresia A LUA FIINŢĂ, şi luând-o mot-a-mot) într-un nou mediu unde, de exemplu, ar putea să mai existe durată, dar nu o trecere a timpului aşa cum o înţelegem noi acum. Nu vom lua cu noi nimic din ceea ce ţine de aparatul psiho-fizic căruia ar putea să-i fie inerentă o memorie senzitivă. NUMAI „VIRTUŢILE INTELECTUALE” SUPRAVIEŢUIESC. Aceasta nu este o supravieţuire a „personalităţii”, ci a fiinţei neîntrerupte a persoanei adevărate a lui Cutare, ce nu mai este împovărată de grosolănia fostelor definiţii ale lui Cutare. Vom trece dincolo fără întreruperea conştiinţei de a fi.
În acest fel, printr-o succesiune de morţi şi renaşteri, toate gardurile vor fi traversate. Calea pe care o urmăm va fi aceea a razei spirituale ce ne leagă de Soarele central. Aceasta este singurul mod ce trece peste râul vieţii, ce desparte ţărmul acesta de cel de dincolo. Cuvântul „pod” aici vrea să semnifice, şi chiar semnifică acea „trecătoare mai ascuţită decât lama unui brici”, dacă vreţi podul Cinvat din Avesta, „aducătorul de spaimă”, un pod ung de lumină, consubstanţial cu sursa sa. Nu degeaba Hristos a zis: ,,Eu sunt Calea”. Exact la acest lucru se referea. Trecerea acestui pod constituie, prin stadii ce sunt definite de punctele de intersecţie ale acestuia cu cele 21 de circumferinţe ale noastre, ceea ce propriu-zis se numeşte transmigrare sau regenerare progresivă. Fiecare pas pe această cale a fost marcat de o moarte faţă de un „sine” anterior şi o „renaştere” consecventă şi imediată ca „alt om”.
Expresia ,,pas pe cale” traduce următorul aspect: există 2 direcţii de mişcare: una de circumferinţă şi determinată, cealaltă centripetă şi liberă, dar rezultanta lor care este „pasul pe cale” este de fapt rezultanta celor 2 direcţii: spirala.
Acuma sosit momentul pentru dărâmarea materialismului spaţial şi temporal al imaginii făurite de noi despre cosmos şi a pelerinajului omului de la circumferinţă spre centrul şi inima acestuia. Toate stările fiinţei, toţi acei Cutare pe care i-am gândit ca născându-se pe niveluri de referinţă suprapuse, toate acestea se află în interiorul tău, în aşteptarea recunoaşterii lor: toate morţile şi renaşterile antrenate aici sunt supranaturale – neînsemnând că sunt „împotriva Naturii”, ci exterioare posibilităţilor particulare ale unei stări de fiinţă date, de la care se consideră că are loc transmigrarea. Şi aici se poate spune că nici măcar un factor ce ţine de timp nu este implicat aici, din moment ce vicisitudinile timpului nu joacă nici un rol în viaţa spiritului, călătoria putând fi făcută mai degrabă în parte sau în întregime, fie înainte de evenimentul morţii naturale, fie la moarte sau chiar după aceea. Balconului Spectatorului este Împărăţia Cerurilor din interiorul tău, din „inimă” (în toate tradiţiile orientale şi antice, inima nu este doar un loc al voinţei, ci şi unul al intelectului pur, loc unde are loc unirea dintre Cer şi Pământ); contemplativul uman numai acolo poate să vadă Spectatorul – contemplativ a cărui privire este inversată, şi care astfel merge pe calea Razei ce leagă ochiul exterior de Ochiul lăuntric, suflarea de viaţă de Vârtejul Spiritului.
În Vede se spune: ,,Soarele primeşte ochiul tău, Vârtejul al tău spirit.” sau echivalentul din logosul „în mâinile Tale încredinţez duhul Meu.” sau cum spune Eckhart: ,,Ochiul cu care îl văd pe Dumnezeu şi care este acelaşi ochi cu care Dumnezeu mă vede; ochiul meu şi ochiul lui Dumnezeu, un singur ochi şi o singură vedere şi o singură cunoaştere şi o singură iubire.” sau Sf. Pavel: „este un duh.”

PRIN A SA CUNOAŞTERE DE SINE DUMNEZEU CUNOAŞTE TOTUL ŞI NU INVERS...

Pentru Dumnezeu, a cunoaşte este a fi, pentru El, a fi este fiinţa Lui, pentru El cunoaşterea este prezenţa Fiinţei divine în toate făpturile. Mintea noastră nu e prezentă în toate pe care le cunoaşte, aşa cum e Dumnezeu, care, Cunoscând, creează şi dă formă. Ci prin cunoaştere mintea noastră discerne între cele create, aşa încât le îmbrăţişează pe toate prin puterea ei conceptuală. După cum Dumnezeu are în Sine modelele tuturor lucrurilor pentru a le putea forma pe toate, la fel şi mintea (noastră) are în sine modelele tuturor lucrurilor pentru a le putea cunoaşte pe toate. Dumnezeu este Puterea creatoare şi prin această putere El face ca toate să fie cu adevărat ceea ce sunt, El fiind fiinţa tuturor făpturilor.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 10 Jul 2009, 10:08 PM