Povestiri, ganduri, amintiri din viata lui Ahrimann veti putea citi in cadrul acestui Jurnal.

Lectura placuta!

Privesc cu ochii incetosati de oboseala ecranul calculatorului si ma intreb:de ce?
De ce am stat azi atatea ore in fata calculatorului,cand,poate,aveam ceva mai bun de facut?
A,da,am vrut sa iau niste filme de pe net;si?
Si am vrut sa stau pe forumul de la Hanu' Ancutei.
E,asta parca ar fi o scuza.
Este?
Am zis:ar fi!Tot nu te-ai justificat cum trebuie!
Dar...
Ce vrei de la viata ta?Unde vrei sa ajungi?
Nu stiu...
Uita-te la tine in ce hal arati;daca te-ai mai uita si tu in oglinda,cred ca te-ai speria!
Nu as fi asa de sigur...
Zau/De ce?
Pentru ca vorbesc cu mine insumi ca un dobitoc!Cine naiba a mai vazut asa ceva?
Macar de-as avea vre-o tulburare de personalitate!...
Si?
Taci!Nu am nimic!Sunt doar obosit si-atat!Sper sa dorm si eu trei ore in noaptea asta...
....
A,nu mai zici nimic?
Nu.Astept sa te bagi in pat ,sa stingi lumina si,in intnericul ce te inconjoara,sa vin langa tine,in mintea ta,si sa te intreb:Sunt constiinta ta.Ce vrei sa faci cu viata ta?

Acest topic a fost editat de Ahrimann: 6 Mar 2004, 01:48 AM

Cine vrea sa posteze,poate sa o faca.Nu-mi place sa ma citesc.

Vad ca n-a postat nimeni;nu-i nimic.Macar am fost vizualizat de cateva ori.
De la ultima vizita pe acest forum am facut multe:am fost la un experiment de unde m-am intors cu efecte secundare;am trecut pe acasa si,cat de cat am recuperat ceva din somnul pierdut in zilele precedente;am revenit la Bucuresti si am constatat ca net-ul nu merge.Am fost disperat!Vroiam sa intru pe Han,sa vad ce se mai posteaza,cune mai raspunde la ce am zis eu;nu vroiam sa uit in ce topic-uri am postat!A revenit netul!In sfarsit!
A!Azi mi-am luat proiect de diploma;sper sa fac unul cat mai bun.

Salutare. Primele tale reflectii seamana cu viata multora de aici. Cati avem curajul sa recunoastem asta? Anul trecut la un moment dat am fost disperata de timpul petrecut pe net...si atunci m-am hotarat sa cer ajutorul barbatului din viata mea. Momentul a fost minunat. .
Suntem generatii pierdute . Sunt atat de multe informatii pe net incat ne este enorm de greu sa nu mergem mai departe si mai departe.

Mai spune. Sa vad unde incepe sa fie o diferenta

Constat ca aproape tot ce se scrie in jurnale(in general) nu numai aici,tinde catre o tenta pesimista;rareori vezi vreo sclipire de veselie,vreo fraza care sa emane speranta,optimism.De ce oare suntem asa?
Am incercat in mai multe randuri sa scriu un jurnal si de fiecare data am adt gres;de-abia acum am realizat de ce:nu pot scrie doar pentru mine!Ceea ce scriu vreau sa fie citit de altii,sa fie comentat,criticat,sa nasca polemici.Din cand in cand mai scriu cate o povestire pe care le-o dau prietenilor s-o citeasca si le cer sa-mi spuna daca le-a placut sau nu;atat.Daca le-a placut,foarte bine;daca nu,rareori le cer sa-mi spuna de ce,fiindaca de cele mai multe ori cele care nu le plac nu sunt cu actiune sau dialog,sunt doar reflectii despre lume,despre Univers.Si,de cele mai multe ori,il atac pe Dumnezeu(presupunand ca exista) sau ideea de Dumnezeu.
De aceea si pseudonimul acesta(sau cel avut inainte).Asa simt...
De aceea,va rog sa scrieti;puneti-mi orice intrebare;voi incerca sa raspund la toate.Desi singuratatea ma caracterizeaza,imi place sa discut,sa raspund la intrebari;lumea mea e un mister;eu sunt un mister,chiar si pentru mine.Ajutati-ma sa ma descopar!

GANDURI

Traiesc, simt, actionez... Respir, ma hranesc, comunic... De ce? Cine vrea asta?... Unde ma aflu?!
Sunt o creatie a Domnului si ma misc din vointa Sa pe Planeta pe care El a creat-o pentru noi,muritorii...
Suntem paziti de ingeri si atrasi in pacat de Diavol; ni s-a dat libera vointa, dar cand ne-o manifestam incalcam invariabil perceptele Cartii Sfinte. Se zice ca Dumnezeu i-a dat lui Moise cincisprezece porunci dar o placa s-a spart si au ramas doar zece ("Zece negri mititei...").
Ma intreb: oare ce sunt toate acestea? Biserica ma bate pe umar si acuza:"Ereticule!". Oare asta sunt?
Cine stie? "Gandesc,deci exist!; asta-i adevarat. "Ma misc,deci traiesc!"; merge...
Dar ce-i adevarat?! Cine poate spune ca acesta nu-i decat un vis al unei fiinte imperceptibile, vis care va dura cat va dura si somnul acestei entitati? Hopa! Versiunea Dumnezeu!...
Renegat! Oare sunt ateu? Simplul fapt ca mi-am pus aceasta intrebare ar putea constitui o dovada a faptului ca nu sunt... Dar poate ca sunt!
Oricum, momentele in care vreau sa fiu ateu si ca fiinta care ne viseaza sa se trezeasca sunt mult mai dese decat celelalte variante!
Uneori am impresia ca traiesc intr-un vis al meu, ca momentele visului sunt cele reale si de-abia astept sa ma trezesc; oare ce este dincolo de vis?
Am recitit randurile de mai sus; nu-i asa ca nu se intelege nimic?
Prietene, care citesti aceste randuri, in momentul in care se va intelege ceva,totul va lua sfarsit!
Am fost creati - nu conteaza de cine si nu conteaza cum - intr-o cusca fara gratii, doar inconjurata de ferestre prin care doar putem privi, niciodata nu le putem deschide.
Suntem papusi in mainile unui papusar nebun, iar sforile ce ne leaga dispar doar in momentul suprem al contopirii cu neantul. Viata de apoi? Reincarnare? Lumi pline de lumina, drumuri care duc spre un scop final, dar... inconjurate toate de ferestre...
Priveste... si nu vei vedea nimic. De ce? Asa a vrut Papusarul; labirintul sau nu poate fi inteles decat de Visatori...
Am trecut la alta idee: Visatorii... Iti voi spune altadata.
Pana atunci, lasa-ti gandurile sa zboare si poate vei vedea cupola inchisorii... Dincolo... vei afla mai tarziu cum sa treci.

MOLIMA

Focul mai palpai odata in incercarea de a invinge timpul,apoi se stinse...
Ramasesem singur; molima secerase in stanga si-n dreapta timp de trei saptamani nelasand nimic viu in calea sa.Preotul spusese ca e o pedeapsa divina insa cand boala l-a atins si pe el s-a lepadat de Dumnezeu. Cum se schimba oamenii...!
Au inceput sa moara... asa... din senin.La inceput,putini,apoi din ce in ce mai multi.Ii vedeai pe starda cum se impleticesc,se poticnesc si se prabusesc ca niste carpe iar, dupa cateva minute, cadavrele intrau in descompunere. Am incercat, la inceput, sa-i ingrop,insa era prea greu; uneori se rupeau in bucati in timp ce-i taram spre mormant...Oribil!
Am gasit o solutie mai viabila: ii stropeam cu benzina si le dadeam foc; uimitor cat de repede arde un cadavru!
Cand pe strada nu mai ramasese decat cenusa, am inceput sa intru in case si, unde gaseam un cadavru, dadeam foc. In unele case duhoarea era de nesuportat insa imi faceam treaba ca un robot: intram, stropeam cu benzina si aruncam chibritul aprins. La un moment dat mi-a fost frica ca o sa raman fara chibrituri, dar oraselul nostru este foarte mic; putine case au ramas in picioare.
Ieri a murit ultimul om: mergeam pe strada fumand o ultima - poate - tigare, cand a iesit dintr-o curte rugandu-ma sa-l izbavesc. Se prinsese de mine cu putere cand, deodata, vocea i-a inghetat; murise agatat de mine... De-abia l-am desprins de pe reverul hainei. L-am tarat pana la locul in care imi tineam canistrele cu benzina si i-am dat foc acolo,stand pana noaptea tarziu sa privesc focul. Mi-am dat seama cat de nevolnici suntem in fata naturii... Niste nimicuri!...
O usa s-a deschis, scartaind sinistru. A fost ca un tipat in noapte... Ce frig s-a facut dintr-o data! O simt! Doamna cu coasa! Se apropie de mine cu un ranjet pe fata-i hada...
Nu o sa ma iei! Ti-am rezistat pana acum, n-o sa cedez in clipa victoriei! Stiloul imi alearga neobosit pe hartie; nu trebuie sa ma opresc din scris, orice-ar fi! A devenit ceva vital pentru mine... dar... ce se intampla?! Stiloul imi aluneca din mana si cade pe podea... O,nu! S-a spart,imprastiind cerneala peste tot... Parca mi-a luat cineva scaunul de sub mine... Ma prabusesc langa masa de scris; mana mea incearca sa apuce marginea mesei insa nu prinde decat aerul. Capul mi se izbeste cu un zgomot infundat de podea; totul se intuneca in jur...
Incep sa aud voci; la inceput amestecate,nedeslusite, apoi din ce in ce mai clare:"... O sa mori!" imi spune una;"Credeai ca ai scapat!" imi zice alta. O voce baritonala se aude hohotind: "Nimeni nu scapa de EA!" si chipul had imi apare inainte!... Incerc sa strig,insa nici un sunet nu-mi razbate din gatul amortit. "O sa mor!" gandesc, iar vocile din jurul meu confirma: "Da!Da! O sa mori!Da!Da!". Coasa se apropie si...
O voce se aude cu putere:" Liniste!", iar celelalte voci amutesc; coasa dispare. In locul ei se iveste o lumina alba, ce emana caldura. In lumina... zaresc un chip... un inger! Chipul feminin al ingerului ce-mi zambeste inseamna viata pentru mine! Izbavire! O mana mi se intinde iar o voce calda, intima, imi spune: " Nu trebuie sa mori! Avem nevoie de tine pe Pamant! Stii asta!".
Brusc, deschid ochii; focul arde vesel in semineu. Langa mine, stiloul... este intreg! Ma ridic cu greu si ma asez la masa. Foaia alba a caietului parca ma cheama; mana mea zvacni iar stiloul scrise pe primul rand: " Imn inchinat vietii".
Afara a inceput sa ninga. In linistea noptii aud cum lumea renaste. Nu mai sunt singur!...

Astept pareri si comentarii,ori aici,pe topic,ori prin PM sau,de ce nu,vreunul din messengere.

Diferenta a venit deja. Eu cred ca exista Dumnezeu, tu presupui . Totusi, nu pui prea mult in balanta asta.

Uite un posibil raspuns la afirmatia ta:

Întâlnire cu Dumnezeu

Bună! Numele meu este Alex, am 93 de ani şi tocmai am murit.
Nu ştiu dacă este bine spunând că am murit; adevărul este că acum un minut eram la masa de lucru, cu pumnii strânşi de furie şi strigând provocator spre cer: „Dumnezeule, Te urăsc!”, iar în momentul următor am simţit o durere ascuţită în piept şi m-am trezit privindu-mi de undeva de sus propriul corp prăbuşit peste masă. Iar eu nu mai eram eu…
M-am privit uimit; nu mai aveam corp şi eram alcătuit dintr-un fel de energie solidă care pulsa uşor, schimbându-şi culoarea de la alb la roşu închis, aproape sângeriu. Ciudat! Nu mă aşteptam să fie aşa!
Deodată, totul în jurul meu a început să se întunece; ce …?! Eram înconjurat de întuneric total şi parcă pluteam uşor, suspendat în spaţiu şi timp. Ceva urma să se întâmple; ceva interesant, în mod sigur!…
Începeam să mă întreb dacă asta-i tot când, undeva în faţa mea, o uşă apăru; din direcţia pe care eu o consideram jos începu să urce un abur dens şi, fără să-mi dau seama, m-am trezit păşind pe ceva – pe ce oare? – îndreptându-mă spre uşă. Era o uşă imensă, sculptată parcă în lemn şi – ce interesant! – având doua culori:jumătate era albă iar jumătate era roşie. Hm! Parcă am mai văzut asta undeva! Ajuns în faţa uşii, am avut un moment de ezitare după care, cu hotărâre, am apucat mânerul rotund situat la limita dintre zona albă şi zona roşie şi am
împins. Uşa s-a deschis fără zgomot; dincolo de ea… acelaşi întuneric. Am ridicat din umeri şi am trecut pragul. Şi am căzut…
Nu ştiu cât a durat căderea; zile, luni, ani… Aici, timpul nu mai avea importanţă.Cădeam drept, ca o statuie. Cădeam şi mă întrebam când aveam să mă opresc; şi, ca şi când nici n-ar fi început, căderea a încetat. Iar eu eram Universul, priveam Universul; eram înger şi eram demon, eram Dumnezeu şi eram Satan, eram tot şi eram nimic!… Într-o străfulgerare cât o eternitate am înţeles toate acestea apoi…
conştiinţa mi-a murit. M-am privit din nou: jumătatea mea stângă aparţinea Raiului, iar jumătatea dreaptă Iadului. Jumătatea stângă era albă, jumătatea dreaptă era roşie; din spatele jumătăţii stângi îmi creştea o imensă aripă albă,strălucitoare, de înger; aripa jumătăţii drepte era întunecată, ca a unui liliac, brăzdată de vine sângerii şi terminată cu gheare. Mâna stângă era lumină, mâna dreaptă era sânge. Nu eram Dumnezeu, nici Satan; eram altceva…
- De ce mă urăşti?
Vocea apăru brusc în mintea mea, se răsfrânse în mine apoi ieşi din mine şi întreg Universul se cutremură. Dumnezeu vorbise! Eram înmărmurit! Ceva ce contestasem o mare parte a vieţii mele, se dovedise a fi adevărat! ŞI îmi vorbea! Şi avea îndrăzneala de a avea vocea cuiva foarte drag! Jumătatea mea dreaptă începu să se închidă la culoare şi să pulseze din ce în ce mai puternic, în timp ce jumătatea stângă părea să emită o lumină albă din ce în ce mai intensă. Ceva nu era în regulă. Iar eu eram cauza!
- De ce mă urăşti? Întrebarea părea să vină de peste tot din jurul meu, ca şi cum cineva s-ar fi rotit pe lângă mine cu o viteză superluminică. Dar, hei! Dumnezeu e un tip amuzant. Asta nu însemna că o să şi râd!…
Ştiam că trebuie să răspund, însă ceva părea să mă oprească; iar asta nu-mi convenea! Aşa că, într-un efort suprem de a învinge şi ultima barieră care separa omul de Dumnezeu, mi-am apropiat cele două mâini, am lăsat lumina şi întunericul să se contopească şi, în timp ce Universul se clătina din temelii, am erupt:
- De ce?! De ce?! Chiar nu ştii?! Tu, Cel care pretinzi că le ştii pe toate? Tu, Cel fără început şi fără sfârşit?! Chiar vrei să ştii de ce? PENTRU CĂ AM CREZUT ÎN TINE, TICĂLOS FĂRĂ INIMĂ CE EŞTI!! D’-aia! Fiindcă am crezut în poveştile copilăriei, poveşti despre un Dumnezeu bun şi iubitor la care poţi să apelezi cu încredere, ştiind că într-un fel sau altul te va ajuta! Poveşti de care Tu Ţi-ai bătut joc! Fără milă! Ai ucis copilul din mine şi, pentru asta, n-o să Te iert în veci! Mi-ai luat visele, fir’-ai Tu să fii!… Te dispreţuiesc! O, şi de-ar fi doar atât! E mult mai mult! Într-un moment de umor sadic, ai decis că cel mai bine este ca în familia mea fericirea să se cuprindă într-o lacrimă! Până şi asta Ţi s-a părut prea mult şi i-ai trimis pe ai mei în Valea Plângerii atunci când aveau mai multă nevoie de Tine! Dar Marele Şef era prea preocupat ca să audă plângerile unor bieţi muritori! Ah! Mi-e silă de Tine! Eşti un nimic în comparaţie cu oamenii!! Ai creat ceva, ceva cu conştiinţă şi cu suflet!… Şi apoi ai lăsat creaţia de izbelişte. Frumos, n-am ce zice! Însă vei plăti! Scump! Se zice că fiecare fiinţă eternă îşi caută sfârşitul; eu voi încerca să Ţi-l aduc pe al Tău. Ţi-o promit!
Începusem să mă încing, iar palmele mi se strângeau spasmodic, parcă ar fi vrut să-L apuce pe acel Dumnezeu invizibil de gâtul Lui nevăzut şi să-L strângă până ar fi auzit oasele trosnindu-I ( în ipoteza că ar fi avut aşa ceva). În jurul meu, Universul continua să se mişte, să se clatine, iar energiile cosmice începuseră să se adune, să se condenseze, culminând către un punct final pe care, destul de ciudat ( şi nu prea…), îl simţeam aproape. Poate chiar prea aproape…
Furia ce o simţeam în mine mi se părea perfect îndreptăţită; rostisem numai adevărul, iar de adevăr nu mi-a fost niciodată ruşine. Aşteptam replica lui Dumnezeu… Însă răspunsul se lăsa aşteptat. Iar aşteptarea se prelungea cam mult; şi uram să fiu lăsat să aştept… Poate Dumnezeu plecase şi mă lăsase singur, să urlu de nebun, zguduind Universul din temelii.
- Să nu crezi că a plecat!
Vocea venise de undeva din spatele meu şi, mirat, m-am răsucit să văd cine este. Însă n-am văzut pe nimeni.
- Nu pot fi văzut, la fel ca şi El. Dacă m-aş arăta, s-ar petrece unele lucruri mai puţin plăcute; înţelegi tu…
Era o voce interesantă: plăcută, caldă, apropiată întocmai ca vocea unui bun prieten; în acelaşi timp, era o voce puternică, cu o rezonanţă impresionantă, vocea unui comandant suprem de oşti obişnuit să i se dea ascultare. Şi mai era ceva… Ceva care-mi făcea jumătatea întunecată să pâlpâie din ce in ce mai tare, iradiind o energie uriaşă, ce încerca parcă să înlăture partea mea luminoasă. Eram
contrariat dar, în acelaşi timp, simţeam cum o bucurie nefirească se strecura încet, încet în mine.
- N-a plecat; stă doar şi se gândeşte la ce-ai spus. Cam ai dreptate si Lui nu-I place să piardă disputele cu nou-veniţii.
- Lucifer, Lucifer!... Vocea lui Dumnezeu se făcu din nou auzită, cu o nuanţă de dojeneală în ea. De ce minţi din nou?
- Dar cum adică mint, Doamne? Din câte ştiu eu, am spus întotdeauna adevărul, numai că ceea ce spun eu nu corespunde mereu cu ceea ce ai afirmat Tu; ori asta ne poate duce cu gândul la: oare cine dintre noi are dreptate?
- Eu am întotdeauna dreptate! tună vocea celui ce, se spune, a făcut totul. Eu sunt Dumnezeu! Eu am creat totul şi nimic nu mi se poate împotrivi! Eu reprezint Adevărul în tot ceea ce există!
Un uşor tremur al energiilor îşi făcu simţită prezenţa în jurul meu, iar componentele mele începură să vibreze într-o frecvenţă indefinită. Devenisem parcă un observator, însă un observator care lua parte cu însufleţire la evenimentele observate. Începeam deja să fac alegeri...Şi simţeam că ceva nu era în regulă cu Dumnezeu...
- Bine, bine! Nu trebuie să Te enervezi! Vocea împăciuitoare a lui Lucifer mă făcea să mă simt bine; un tremor plăcut îmi străbătea fiinţa şi mă făcea să mă întreb dacă nu cumva era un semn al celor ce aveau să urmeze. Deocamdată aşteptam. Speram să nu aştept prea mult.
- Ştii… n-am fost întotdeauna aşa; odată, înainte de facerea lumii cunoscute de voi Îl adoram şi eram recunoscător pentru că mă aflam în preajma Lui. Eram cel mai de seamă dintre slujitorii Lui şi cel mai înţelept; eu decideam ce-i bine şi ce-i rău. Acum însă…răul mi-este bine iar binele duşman!
Ura ce-o resimţeam în vocea lui Satan mă îngrozea; era o ură crudă şi sinceră, ura celui ce pierduse ceva pe vecie, ceva ce cândva fusese dreptul lui înnăscut iar acum îi fusese luat şi dat altcuiva.
- Pentru mine şi cei ce mi se alătură nu mai există milă şi iertare; altă cale decât lupta nu avem. Ştiu că nu prea avem cum să învingem…
- Dar cine spune că nu puteţi învinge?!
Mirarea şi încrederea mea părură să liniştească totul în jur; deodată, ca şi cum ochii mi s-ar fi deschis brusc, o uşoară vălurire a spaţiului de lângă mine îmi indică poziţia lui Lucifer. Oare ce se întâmpla?
- Oricâte speranţe am avea, Atotputernicul ne-a învins data trecută doar prin puterea vocii Sale cea de tunet; nu ştiu ce vrei să spui, dar cred că te înşeli.
- Şi Eu cred la fel; vocea de neconfundat a celui ce-L renegasem toată viaţa se auzi din nou, puternică şi încrezătoare. Iar asta m-a enervat!…Eram mai hotărât ca niciodată să pun capăt acestei mascarade şi să ştiu cu certitudine pe ce poziţie stau.
- În fond şi la urma urmei, care-i rostul acestei discuţii fără sens? M-am cam săturat să ghicesc ce va urma!
Învolburarea de lângă mine se accentuă şi mai mult iar nu departe de ea, o alta, strălucind uşor, îşi făcu apariţia.
- Trebuie să alegi!…Vocea lui Dumnezeu tună peste întinderile Universului şi acesta încremeni. Dacă treci de partea Mea vei avea slavă şi mărire; dacă alegi partea lui Satan… va fi război!
- Aşa să fie! strigă din partea-i de Univers cel Întunecat.
- Am timp de gândire?
- Cât este necesar să ajungi la o concluzie.
Am început să mă gândesc; perspectiva slavei şi măririi părea atrăgătoare, însă plictiseala ce o implica în compensaţie nu mă gâdila prea plăcut; pe de altă parte, varianta Satan suna mai interesant însă viziunea înfrângerii şi a dispariţiei în neant mă speria un pic. Dar… oamenii aveau tot dreptul să cunoască
adevărul, în toate formele lui, iar prima variantă nu cred că le oferă prea multe speranţe. Aşa că…
- Satan…ştii ce-i aia o sferă? Şi mi-am deschis mintea spre învolburarea de lângă mine.
Un hohot de râs plin de răutate începu să răsune în nemărginirile spaţiului; era un râs al cuiva satisfăcut şi încrezător în reuşita planului lui. Concomitent cu râsul noului meu stăpân, jumătatea mea întunecată se aprinse tot mai tare iar cea luminoasă păli şi, uşor şi pe nesimţite, începu să se întunece, să se metamorfozeze până când deveni identică cu cealaltă parte a mea. Eram acum un demon deplin şi, plin de satisfacţie, îmi întinsei aripile pregătit de zbor, când…
un sunet prelung şi sfâşietor umplu timpul şi spaţiul iar Eternitatea se cutremură: sunase trâmbiţa de pe urmă! Urma războiul!
Planetele şi stelele îşi opriră mişcarea; totul în jur încremeni, în aşteptarea momentului eliberator, cel care va descătuşa energiile universale şi va consemna începutul sfârşitului. Şi acel moment veni…
- A sosit clipa Apocalipsei! urlă Satan şi, într-o învolburare de forţe şi puteri, armata demonilor îşi făcu apariţia într-o maiestuoasă înaintare. O bucurie fără margini îmi umplu fiinţa când, ca o mângâiere, ca un tunet, vocea lui Satan se făcu auzită în mine şi zise:
- Ţi-ai câştigat dreptul de a conduce una din armatele mele şi de a hotărâ momentul începerii luptei. Ţine!
O sabie uriaşă îmi apăru atunci în mâna dreaptă în timp ce mâna stângă mi se încleştă pe un scut negru, cu încrustaţii de aur şi diamante.
Am ridicat sabia deasupra capului şi am aşteptat; în faţa mea, ca într-un vis, stelele începură să cadă una câte una şi transformându-se în cădere în câte un luptător din armata Domnului. Raze de lumină începură să brăzdeze timpul şi spaţiul, energiile începură să clocotească, arme fură scoase la iveală, îngerii strângeau rândurile în timp ce avansau spre noi, cântece de luptă umplură fiinţa universală. Nicicând nu mai văzuse Universul asemenea bătălie şi nicicând nu avea să mai vadă!
Am strâns scutul mai bine în pumn; aşteptam. Sfera demonică se concentra tot mai mult când, în fruntea armatei îngereşti i-am văzut pe Mihail şi Gavril, cu spadele lor de energie şi flăcări arzându-le ameninţător în pumni. Am ştiut că sosise clipa! Mi-am întins aripile şi…
- La ataaaac!
Sfera demonilor explodă într-o infinitate de bucăţi care pătrunseră ca nişte ghiulele în armata îngerească făcând largi cărări în puritatea blestemată! Cu o ură neîmpăcată m-am repezit drept în faţa lui Gabriel şi nici o urmă de remuşcare nu mi-a traversat fiinţa în timp ce-mi înfigeam sabia în chipul acela mândru şi strălucitor, trimiţându-i energia în neantul întunecat. Un urlet de groază se
ridică din armata celestă şi valuri de îngeri cu feţe lucitoare se porniră să curgă spre mine; am rânjit fericit şi strângând la piept scutul începui să tai cu sabia în stânga şi dreapta, făcând prăpăd.
Nici Satan şi ceilalţi demoni nu stătuseră degeaba; într-un efort suprem de forţe reuşiseră să spargă blocada îngerească ce păzea porţile Raiului iar acum Belzebut, urlând de fericire, zdrobea cu un buzdugan uriaş şi ultimele rămăşiţe ale mândrelor porţi, în timp ce hoarde de îngeri decăzuţi năvăleau în grădina miraculoasă, pârjolind totul în cale.
Am început să râd în hohote; nimic nu ne mai putea opri din marşul triumfal!
Simţeam victoria tot mai aproape iar mirosul ambroziei începuse deja să-mi încânte fiinţa. M-am întors să înfrunt un nou asalt îngeresc când… Ce-i asta? Nu se poa… Nuu!
Venind spre mine, cu braţele deschise şi cu tristeţea întipărită pe chip, erau… soţia mea, copii mei, toate fiinţele dragi mie din timpul existenţei mele terestre; nu! Înapoi!
Ezitam; sabia îmi scăpă din mână iar scutul îmi tremura. Nu mă simţeam în stare să fac nimic şi ştiam că pierdusem; crezusem că voi fi în stare să uit totul şi să îmi îndeplinesc destinul cu seninătate dar se vedea că mă înşelam…
Spectrele luminoase ce veneau sa-mi aducă sfârşitul (O! Cat de bine o ştiam!) ajunseră lângă mine si mă înconjurară. Apoi, ca intr-un vis hipnotic, incepura sa se rotească in jurul meu, din ce in ce mai repede, ca un carusel al destinului scăpat de sub control.
Eram derutat; nu ştiam ce va urma, când… Ca la o comanda invizibilă, rotaţia se opri iar eu mă trezii prins într-o menghină celestă, cu aripile, mâinile si picioarele imobilizate, fiecare ţinute de cate 2-3 îngeri. Eram pierdut!
Din zgomotul infernal al luptei, un vuiet se auzi, cu o intensitate tot mai mare, tot mai aproape; mi-am ridicat privirile şi… am zâmbit! Într-o mişcare maiestuoasa a celui ce ştia ca victoria e a lui, Arhanghelul Mihail venea încet spre mine, pregătit cu sabia-i de foc să-mi pună capăt existenţei eterne.
Am avut timp să privesc in jur si, pentru ultima dată, să-mi pot deschide conştiinţa către totul universal, sa o las invadată de Bine şi Rău, de Aici şi Acum; am privit chipurile uimite ale demonilor, satisfacţia victoriei de pe feţele îngerilor şi, ca într-un vis al nefiinţei, într-o străfulgerare ce parcă nici n-a existat a conştiinţei, l-am văzut pe Satan şi am ştiut ce va urma…
Sabia lui Mihail îmi străpunse pieptul iar urletul meu umplu fiinţa universală; într-o fracţiune a clipei, esenţa mea energetică se eliberă şi ţâşni spre noua gazda, care nu înţelese ce se petrecea decât când era prea târziu.
Un hohot macabru răsună peste întinderile spaţiului şi timpului; ce simplu era totul acum!
Mi-am înfăşurat mantia în jurul corpului, am privit încruntat spre Pământul recreat şi m-am adresat Celui Preaînalt:
- Cândva Te-am iubit; poate Te voi iubi din nou. Dar acum, între noi nu poate fi dacat razboi!
De departe,dintr-o lume demult pierduta,sosi si replica mult asteptata:
- Aşa să fie… Lucifer!

Cand papuci ai avut timp sa gandesti sa scii asta, ca eu abia am tastat mesajul

Imi pare rau sa te dezamagesc,dar povestirea asta este scrisa mai demult;a foost o provocare la care am raspuns cu placere si de atunci a ramas mereu in mintea mea.Acum insa am dat doar copy si paste.Lectura placuta!

Merci ptr urare, insa provocarea mea nu a fost atat de mare pe cat de lung este textul tau . In afara de asta am sa-ti spun sincer ceva si sper sa nu se simta ca o ofensa. Prefer discutiile libere in astfel de situatie, nu imaginatie, creativitate. Am citit inceputul cu barbatul de 93 ani si m-am oprit la ura ptr Dumnezeu. Sorry

Discutiile libere se bazeaza pe imaginatie, creativitate;altfel nu ar fi decat o insiruire de cuvinte fara sens,ce nu ar duce nicaieri.Imi pare rau ca simti astfel!O viata buna in continuare!

In sfarsit,m-am intors!Cateva zile nu a mers net-ul si am suportat cam greu acest lucru,mai ales ca nu puteam sa intru pe han si nici sa-mi rezolv treburile legate de scoala.
Azi am venit in Bucuresti,afectat a doua oara de greva CFR-istilor!(si lunea trecuta am patit-o!).
Mi se apropie un examen destul de greu si trebuie sa ma apuc de invatat insa nu am chef!Oare ce metode ar fii bune sa ma determine sa invat?Stie cineva?

Da. Astepti sa treaca zilele. K, K - 1, K - 2, ..., 4, 3... dupa care te cuprinde disperarea. Si atunci te apuci de invatat. Si inveti cu spor.

O sa incerc...Oricum,deja m-am apucat de niste mici conspecte;oare inveti mai bine daca ai febra?Am luat deja o aspirina,insa vad ca tot imi frige capul.Mai astept inainte de a mai lua ceva...Poate un ceai...

Sunt un pic deprimat...Oare chiar asa de neinteresante sa fie scrierile mele,incat sa nu determine pe nimeni sa scrie parerea lor despre ele?
Hmm...inseamna ca mai am de lucru...La ce?La stil?La idee?La suflet?
Da...cred ca ar trebui sa-mi deschid sufletul...Sa iau cheia de unde am ascuns-o si sa incerc sa descui lacatul ruginit ce inchide starvechea poarta ce duce in inima sufletului meu...
Oare mai arde flacara straveche acolo?Sau suflul Visatorilor s-a prefacut demult in scrum?
Oare lumea mea mai exista?
Tata...

Esti citit

Multumesc!

Inca o pereche de ochi aici... Si sa stii ca asta ma intrebam si eu - daca citeste cineva ce tot insir pe la Jurnal... dar mi-a trecut perioada "curiozitate"....

Tara Viselor...mi-am redenumit jurnalul...De ce am facut-o?Ca sa ma simt mai mult ca acasa...
Acasa?Da,in Tara Viselor e casa mea;de acolo imi vine sufletul si toata energia creatoare;candva,in curand,o sa va povestesc cum e acasa la mine.E frumos,atata timp cat sufletul ti-o permite sa o vezi,caci nu oricine poate patrunde acolo...
E o taina adanca,dar tare frumoasa!
Stai pe aproape...si poate o vei patrunde...

Greu ti-e si cu dragostea asta!De vre-o ora ma chinui sa-l dadacesc pe varul meu cum sa recastige inima unei fete!Parca si mie mi-a fost mai usor!
Incet-incet,incercand sa-l ajut pe el si cautand fraze si expresii care sa mearga drept la inima,descopar cu surprindere(sau poate nu),un izvor de sentimente si idei de mult uitat,pe care credeam ca n-o sa-l mai redescopar vreodata!
Oare am fost chiar atat de romantic?Oare mai sunt?Eu am fost cel care am spus si scris toate acele cuvinte venite parca din alta lume?
Ceva inlauntrul meu se zvarcoleste;da, uitasem pe moment ca sunt Visator.Ce oroare era sa comit!
Dar nu se va mai repeta;trebuie sa ma concentrez si sa ma redescopar cat mai repede,altfel lumea reala ma va inghiti cu totul si-mi va fura sufletul.
La treaba,ce mai astepti?

E inundata de lumina si culori casa aia?

Pentru AUtor...
Am citit o parte din gandurile tale...
Nu vreau sa iti rapesc spatiul tau de aici, dar o sa spun ceva din experienta proprie in ideea ca poate te ajuta sa intelegi ce traiesti tu...
A fost o vreme in care si eu am crezut intr'o forta exterioara pe care unii oameni o denumesc dumnezeu. A fost o vreme in care ma rugam si in care credeam ca sunt ascultat de "dzeu". A fost o vreme in care ma temeam sa gresesc, in care ma condamnam singur ca nu sunt la inaltimea unor porunci mai mult sau mai putin divine.
Nu as putea sa dau o data exacta (sa zicem acum vreo 4 ani) , insa la un moment dat mi'am dat seama ca de fapt eu centrez si eu dau cu capul:D.
Apoi ca din ntamplare am luat contact cu un mistic indian, Osho, care m'a ajutat sa inteleg atatea lucruri din jurul meu si din mine ca nu le pot enumera...

Faptul ca tii acest jurnal si ce am citit aici imi sugereaza ca ceva nu merge...Poate se apropie o furtuna...poate un cutremur...o schimbare oricum...
Fii teapan!

Schimbarea pe care o astept eu nu cred sa aiba loc in timpul vietii mele;poate "dincolo".... Cat despre cutremur... Deja am ajuns intr-o etapa a vietii in care nu ma mai regasesc,nu ma mai recunosc si in care incerc cu disperare sa-mi aduc aminte ce-am fost,cine am fost si ce vroiam de la viata.Ceea ce sunt acum nu ma multumeste deloc!Am ajuns sa simt dispret fata de propria-mi fiinta!
Iar asta,din pacate,cred ca-i doar inceputul...

Am mai zis si in alt context...Pana "dincolo" ne omoara "aci-ul"...
Daca nu mai este nimic de facut inseamna ca poti privi spectacolul!
Vei avea o surpriza:D

De la cine?
Nu cred ca "de sus";iar soarta imi ofera mereu surprize,care de care mai neplacute...

Hai mai baieti, ce e cu voi, de unde atata mohoreala? Capul sus. priviti in jurul vostru si descoperiti ceva frumos, placut. Ganditi pozitiv. Totul vine din gandirea noastra. Absolut totul.

Trecutul trebuie sa-l lasati ptr atunci cand o sa tremurati intr-un sezlong si n-o sa aveti la ce gandi. Viitorul planificati-l azi . Doar azi, clipa asta de acum e importanta. Din trecut putem doar invata si trece mai departe.

Hei, ceva optimism trebuie aici.

"Zambeste! Maine va fi mai rau!" Merge la categoria optimism?
Nu stiu daca in lumea de azi mai este rentabil sa fii optimist(doar daca ai o situatie materiala tare buna si iti poti permite orice).Eu am constatat ca de cate ori am fost optimist am cam luat-o in freza;pesimismul il am din nastere,cred.Vazand ca treaba cu optimismul nu merge,m-am intors la pesimism si imi merge tot mai bine.In plus,am fost un pic fortat sa ma intorc la asta,vazand ca singura forma de literatura ce se scrie si citeste in Romania este cu tenta pesimista,filosofica si mistica cu accente de dark-age si,vrand sa fiu si eu publicat cat de cat,a trebuit sa ma adaptez situatiei.
Oricum... Pesimistul zice:mai rau de-atata nu se poate! Iar optimistul zice: ba se poate!
Ce-i optimismul pana la urma?

"The optimist sees the doughnut, the pessimist sees the hole."

Cam de aici pleaca optimismul. E mai usor insa sa fii pesimist, sa gandesti ca ceva rau se v-a intampla. La ce ajuta asta insa...nu stiu.
La editura Curtea veche exista Colectia cartii cheie, care este plina de carti ptr dezvoltare personala. Sunt minunate si extrem de simplu de citit. Ne-au lipsit noua romanilor insa, daca ne gandim ca unele din ele au fost publicate prin anii 50 in America.

Gypsyhart
Invatatura lui Osho e interesanta simpla, usor de aplicat. Mi se pare insa deseori ..dur, rece. Nu strica totusi sa fie citit

Unde pot gasi scrieri de-ale lui Osho?Multumesc!

Scrie si tu ce vrei...

Autobuzul se apropia vijelios de penultima statie de pe traseu; Nicoleta se pregatea sa coboare, asa ca o intrebai din nou:
- Si tot nu te-ai gandit la un titlu?
- Ma,nu stiu... Scrie si tu ce vrei si iti spun eu dupa aia...
Autobuzul frana puternic si usile se deschisera; Nicoleta cobora, apoi imi arunca o ultima privire:
- Pa!Mai vorbim.
- Salut!
Usile se inchisera; ma asezai pe un scaun si imi lipii nasul de geam.Incepea sa se intunece."Scrie si tu ce vrei...";grozav titlu!
Coborai la ultima statie si pornii pe jos, parcurgand agale cei cativa zeci de metri pana acasa. Un vant se isca din senin sufland usor,obligandu-ma sa imi ridic gulerul la jacheta. Mi se parea mie sau se intunecase si mai rau?
Deodata, in jurul meu se produse o mare agitatie; din toate partile curgeau oameni, alergand, strigand. Un iz acru amestecat cu miros de fum imi izbi puternic simtul olfactiv. Imi ridicai privirile si ma oprii in loc,uimit;unde naiba eram?!
Orasul disparuse! In locul lui aparuse o zona deluroasa, acoperita cu iarba arsa pe alocuri, bolovani si maracini, dominata de o ridicatura mai proeminenta, in varful careia, pe un plan indepartat al unui cer sangeriu, se distingeau trei cruci...Trei cruci?!!! Ce...?
Mirat peste culme,am privit in jur; oamenii pareau desprinsi din alta lume, dintr-un timp biblic prea bine cunoscut, al nasterii crestinismului si al noii ordini mondiale. Oamenii stateau stransi in grupuri destul de mari si discutau cu insufletire, privind mereu spre cruci; o parte din ei,in special femei, plangeau.
Deodata, dinspre cruci se auzi un vaiet, o tanguire parca neumana, o expresie a unei dureri de neinchipuit. Am avansat spre sursa acelui sunet.
In fata mea aparura brusc niste oameni imbracati in niste costume care aduceau vag cu ceva ce vazusem in cartile de istorie. Soldati romani! Nu era nici o greseala: coiful cu pene, mantia rosie, scutul dreptunghiular, fusta de zale, sabia scurta... da,toate erau acolo!
Tremuram; ceva incepuse sa se agite in mine, sa se contorsioneze. Ma durea! Era ca si cum o constiinta ancestrala adormita, un ceva latent de milenii se destepta in mine si vroia sa erupa la suprafata!
Observai mirat ca nimeni nu parea sa ma bage in seama;m-am apropiat temator de soldati insa trecui de ei ca si cum nici n-ar fi fost.
Deodata, un strigat de durere si furie ma incremeni:
- Doamne, Dumnezeul Meu! De ce m-ai parasit?!
Era ceva in strigatul acela ce n-am reusit nici pana acum sa identific! Fara sa vreau, m-am trezit urland...
Concomitent,fara nici un avertisment, un traznet paru sa despice cerul iar un cutremur ma azvarli la pamant. Parea ca intreaga lume se zguduie si ma intrebam daca aveam sa scap de acolo cand, ca la un semn, cutremurul se opri.
Ma ridicai cu greutate de la sol si privii in jur:ceilalti oameni nu se ridicasera inca de pe pamant, iar unii dintre ei pareau incremeniti intr-o atemporalitate ciudata desprinsa de pe panza unui pictor nebun.
Cu pasi tematori, m-am apropiat de cruci; pe cea din centru, cu coroana de spini insangerandu-i fruntea si cu sangele curgand dintr-o rana de sulita din piept,era rastignit EL. Era sfarsit!
Nu semana deloc cu picturile bisericesti; destul de mic de statura, cu barba ravasita,pe alocuri smulsa, cu paru-i castaniu atarnandu-i neregulat in suvite ude de sange si sudoare, Fiul Omului nu parea deloc forta care inspaimantase imparati si preoti! Mi se facu mila. Fusese... iar acum nu mai era.
O adiere de vant ii misca pletele usor, iar capul i se inclina si mai mult si... Pe Jupiter! Ochii i se deschisera fixandu-ma, tintuindu-ma pe loc. Inima-mi inceta sa mai bata...
Priveam pierdut ochii aceia de un negru fara sfarsit, care parca ma inghiteau,ma absorbeau intr-o alta lume...
- Tu! Ce cauti aici?!
Vocea imi bubui in auz iar sufletul mi se cutremura. Deschisei gura sa zic ceva, insa nici un sunet nu-mi iesi din gatleju-mi amortit.
- Nici acum n-ai suportat sa stai deoparte? N-ai ce cauta aici! Pleaca!
Un foc mi se aprinse in suflet; parca tot trupul imi ardea! Teama disparu, iar un ranjet macabru mi se intipari pe fata. Ridicai mana dreapta si, ca intr-un vis, atinsei rana din piept apoi, cu degetele pline de sange, imi atinsei fruntea apoi buzele.
Sangele ma arse ca un fier inrosit iar un urlet animalic mi se inalta din piept.Fara nici o pauza, izbucnii apoi in ras.
Timpul disparu; in jurul meu secolele zburara, universuri se nascura si murira si... ma trezii in fata casei, cu o mana pe poarta de la intrare.Era intuneric si eram singur; ridicand din umeri, am impins poarta si am intrat in curte.
Niciodata nu am mai pus piciorul intr-o biserica.Poate intr-o zi indepartata o voi face din nou... Sau poate nu. Iar de cate ori privesc o cruce, vad acei ochi fara fund, mana dreapta mi se strange in pumn iar undeva in adancul sufletului meu, o voce macabra hohoteste mereu.

Mah tu te-ai uitat la Passion of the Christ!