De aproape trei saptamani am renuntat la drumul cu masina catre birou si m-am intors la plimbarea cu metroul. Evident aglomerat si dincolo de orice conditie umana, insa am hotarat sa pastrez calmul unei detasari usor de controlat. In masina beneficiez de spatiu, care uneori ma izoleaza periculos de mult. Imi era dor sa fiu in mijlocul oamenilor, sa ii privesc ca si cum adevarul vietii se afla in fata mea. Sa meditez asupra perechilor de ochi inteligenti cu sclipiri contrastante, sau asupra chipurilor anoste, de parca in spatele lor stau niste sfori invizibile si nimic mai mult. Oamenii din jurul meu sunt oameni buni. Pacat de confilctele nascute dintr-o reactie mai degraba de grup, depersonalizata, fara ca cineva sa gandeasca. Sunt convinsa ca luati individual sunt oameni dedicati, cu simturi asemanatoare, care apreciaza faptele bune si sunt in stare de ele. In multime insa comportamentul de schimba, de parca omul este singur impotriva unui zid, totul devine lupta dintr-un mecanism fara logica, instinctiv. Mai grav este ca se intampla des, se intampla zilnic, iar repetitia conduce la obisnuinta si obisnuinta la plafonare. Zidul exista asadar, noi il construim, numai pentru ca el este realitatea noastra din acea clipa.
Aflata aseara in metrou, ma apropiam de casa. Eram intr-un capat de vagon putin mai liber si mai aerisit. M-am sprijinit cu spatele de un perete din placaj si relaxata am privit. Intai de-a lungul lui, trecand fugitiv printre oameni, apoi privirea mi s-a intors ca prin zbor pe deasupra lor. Ca si cum as fi filmat o scena. Mi-am dat seama ca era o scena, reala, un moment din viata noastra, a tuturor celor din vagon. Un moment ce merita constientizat, apreciat si trait. Nu stiu daca cineva ar avea revelatia acestor clipe irosite de dragul preocuparilor din viitorul apropiat. Ne gandim la destinatii fara sa ne bucuram de drum. Destinatie la care ajungem fara indoiala oricum si care apoi ne indreapta mereu si mereu catre alta, si alta, si alta...Ce pacat, mi-am spus. Timpul ne daruieste trairi in fiecare secunda, insa noi le irosim sperand mereu, in avans. Suntem in stare sa ajungem oriunde trebuie sa ajungem, pot sa ne preocupe scopurile, dorintele, placerile noastre, dar cum ramane cu rabdarea de a ajunge pana la ele? In acelasi uitat, irosit si invizibil timp. In care am putea sa zambim, sa ne bucuram ca existam, pur si simplu.

E frumos ce ai scris tu aici.
Si eu m-am gandit la toate lucrurile astea.
Si cred ca, de fapt, cand ne permitem un scurt ragaz, cu totii ne gandim la asta.
Ramane sa aplicam.

Frumos, annacrin! Mai scrie-ne! Si .

Iti multumesc pentru urare si pentru mesaj! Posibil ca cei care asculta muzica in metrou sa fie mai aproape de momentul prezent, prin faptul ca sunt mai detasati. In rest, desi as vrea sa cred ca toti gandim si ne gandim la prezent, nu sunt deloc convinsa. A aplica este una si exercitiul este necesar, de asemenea.

Eu ascult muzica in metrou (cand merg singur), dar asta nu inseamna mereu ca sunt aproape de prezent, ci,uneori, chiar dimpotriva.
Ma pierd in ganduri pana uit sa cobor. Noroc ca merg pana la capatul de linie.

Si eu am incercat experienta de a merge cu metroul din cand in cand, cam din acelasi motive. Mie imi place sa-i privesc pe ceilalti.
Insa am cautat orele mai putin aglomerate pentru a avea o oarecare perspectiva.

Ai dreptate, este doar o alta perspectiva, in care probabil oamenii sunt ceva mai relaxati. Eu incerc sa surprind problemele oamenilor, asimiland si incercand sa dau mai departe rezultatul meditatiei mele, in speranta de a ajuta...

Nu suport inghesuiala din metrou. De obicei ii ignor cat de mult pot pe ceilalti oameni: ori citesc o carte, ori ascult muzica.

et voila...asa apare zidul de care spuneam . Evident nimeni nu suporta inghesuiala din metrou, ignoranta insa nu este o solutie. Ce muzica asculti?

Bun venit la Han, annacrin !


Stiu, ma puteti acuza ca divaghez, mai mult chiar, ca ma auto-citez ...

... tocmai mi-am adaugat la semnatura asta ... "Si florile simte sufletul omului (o anonima ... vanzatoare de cartele la Metrou)"

... spuneam in pseudo-jurnalul meu... "Privesc ritualul zilnic al urcarii calatorilor in metroul bucurestean, si vad in asta semne ale felului de a fi al nostru."

... si tot acolo ... "Si eu caut fetze interesante in metrou (am mai spus-o, aici la Han). Culmea e ca am descoperit orele la care ele sunt mai multe decat media ! Si de la un timp am ocazia sa circul la astfel de ore ! Da, e o bucurie o astfel de descoperire, si am gasit si in cazul ei modul de a o "inmulti"."


Cred ca subiectul deschis aici poate fi legat de unul pe care il am de mult in plan, la Psihologie, cel al Analizei Tranazactionale, teorie care insista printre altele pe importanta intregii game de "atingeri" (strokes) intre oameni, de la cele fizice pana la schimburile de priviri.

Se pare ca fiintele vii sunt tributare nevoii de strokes ...

ta naaaaaaaaaaaaa

sar'na
s'traiti

io sunt omu din metrou

ma ofer pen studiu
dati ceva?

Iar eu sunt altu om din metrou. De dat, cred ca putea sa ne dam binetze cand ne intalnim.

a ie clar
suntem frati daca ios un om si tu altu
si inpartim castigu
ca ie mare castig sa te salute cineva in loc sat dea un sut in fund

iar io care sunt la nivelul palmei deo iau mereu tare mai ma bucur cand ma baga in seama un fratelo

E un punct de vedere interesant, frumos expus, bravo. E un punct de vedere... Se (poate) aplica el mereu, in continuu, oare?...

Eu vad viata ca pe o irosire de timp. Si in acest ocean de pierdere de vreme exista arhipelaguri (la unii mai numeroase si mai mari, la altii mai rare si mai micute) de impliniri, pe diverse planuri. O data ajuns la aceasta concluzie (care nu coincide cu a ta, annacrin) "planul de bataie" personal este urmatorul: sa descoper momentul aparitiei unei insule din arhipelag si s-o "vizitez". Cu alte cuvinte sa profit cit pot de mult de oportunitatile care-mi apar in cale sau pe care mi le-am creat singur, dupa puterile pe care le am... Sa fiu pregatit pentru intilnirile cu acele oportunitati, cu acele "momente favorabile", sa nu trec pe linga ele fara sa-mi dau seama de "ratare"...

Parerea mea: e imposibila fructificarea fiecarei clipe. Pur si simplu imi pare ca noi, oamenii, asa sintem facuti incit nu putem face acest lucru. Ce putem face noi e sa navigam printre apele miloase (cuvintul vine de la de la "mil", nu de la "mila") ale irosirii de timp cit mai neatinsi de miasme si "sa infigem steagul" atunci cind ni se iveste ocazia...

Ideea ta, dupa cite am inteles eu, e sa profitam de timpul pe care-l avem la dispozitie cit se poate de mult, de bine, de profund. De acord...

Am o rugaminte la tine: cum vezi tu "bucuria de a exista pur si simplu" ? Adica cum se transpune ea in practica?...

Pai ce alte optiuni am? Oricum discutiile lor nu sunt interesante, asta daca le auzi. Evident ca exista un zid. Eu vreau sa fiu in alta parte, ei vor sa fie in alta parte. Din moment ce eu imi doresc sa fiu pe un camp sau in padure si sunt inconjurat si inghesuit peste limita de toleranta, cum sa nu fie un zid?
Muzica o dau destul de tare astfel incat sa nu mai aud nimic din jur (pasi, respiratii, tusit, fosnet etc.) in general metal ascult.

Am o rugaminte la tine: cum vezi tu "bucuria de a exista pur si simplu" ? Adica cum se transpune ea in practica?...
[/quote]


Iti multumesc, este o intrebare dorita. Aveam de subliniat ca nu am exclus importanta destinatiilor. Totul tine de capacitatea noastra de inota cu rabdare catre acele arhipelaguri, pe care fara indoiala le cautam si le lasam apoi in urma noastra (o carte foarte buna de citit in acest sens este Egipteanul). Concret, abia astept sa ajung acasa, sa fac un dus, sa mananc, sa ascult muzica mea, sa citesc, etc. Insa trebuie sa trec pret de 30-40 de minute printr-o multime galacioasa sau posaca, civilizata sau mai putin educata si imi setez ca acest timp va fi un calvar, un pret care trebuie platit pentru a ajunge acolo. Evident asa va fi. Sau, varianta a doua: ma indrept spre casa, timpul ramane o constanta, la fel si comportamentul celor din jur, insa in mintea mea sunt calma, ma detasez. Este exact senzatia pe care am descris-o, caut dincolo de sirul cuvintelor auzite, dincolo de privirile incruntate. Faptul ca ma aflu acolo este realitatea, depinde de mine cum o traiesc, ce simt si ce gandesc. In general caut sa ajut, sa invat si sa iubesc. In orice clipa. Este linistea din mine pe care o aud.

Acest topic a fost editat de annacrin: 31 Jan 2008, 11:55 PM

Aglomeratia din tren e un disconfort usor trecator.
Insa fetzele si gestica raman tributare gandurilor care si-au facut loc prea intens pe chipuri.
Bucuria o vezi in majoritate la tineri.

Acest topic a fost editat de freeman: 31 Jan 2008, 11:46 PM

Ei nu stiu sa fie in alta parte, iar tu ratezi ocazia de a invata, orice. Insist pe asta pentru ca de fapt asa se construieste timpul (reversul: se iroseste).

Acest topic a fost editat de annacrin: 31 Jan 2008, 11:41 PM

Despre strokes am auzit prima data la un curs tinut pentru angajati, unde s-a vehiculat apoi ideea inmultirii aprecierilor scrise si verbale, precum si a multumirilor. Da, sunt o nevoie. Insa nu am iesit in lume pentru a le aduna, ci pentru a le oferi, cel mult. Aici, de exemplu. Privirile de care scriam nu le vad cand sunt atintite spre mine, dimpotriva, nu au un punct de atractie anume, sunt departe...

Ce as invata?

Foarte interesant. Detasarea e o posibilitate. Alta posibilitate ar fi selectia. Adica sa selectam din comportamentul celor din jur (nu e vina personala a nimanui ca sintem claie peste gramada intr-un loc sau altul) doar ceea ce ne poate intretine cel putin senzatia de suportabilitate.

De exemplu Blakut (fara suparare, prietene, da?! ) , care asculta metal, are un "zid" in jurul lui, nu pare a-l interesa altceva decit sa se termine o data calvarul calatoriei cu metroul... Poate ca zimbeste in timpul auditiei... la nush ce gind ii furnizeaza melodia... poate isi tine capul intr-o pozitie meditativa (desi incruntata, banuiesc ), poate ii sta parul nush cum... toate astea ar putea fi "piste" pt starea noastra de bine, in pofida "zidului" (poate) destul de evident...

annacrin, reusesti tot timpul ceea ce spui ca faci? (in ceea ce ma priveste sint cam la paritate situatiile in care reusesc si cele in care... imi dau in stamba...)

Acest topic a fost editat de milimetru: 1 Feb 2008, 10:45 AM

Aproape tot timpul, important este ca reusesc tot mai des. Detasarea inseamna si observare. Nu stiu daca pot selecta, pentru ca nu caut ceva anume.

Un post superb, annacrin!
De multe ori mi-am reprosat ca am pierdut timpul privindu-i pe ceilalti ca pe niste obiecte de care te folosesti, sau constituie obstacole spre destinatia ta. Intrand in acest mecanism depersonalizant, ratam intalnirile. Deduc ca ai folosit o metafora, metroul, care simbolizeaza, de fapt, viata.
O intamplare similara: eram la intr-un Carrefour super-aglomerat cu niste colege. Dupa 30-40 de minute de chin, ajungem la casa. Casierul nu stiu ce tampenie a facut ca primul impuls era sa-l reped. Prietena mea insa a iesit rapid din situatie, zambind si coportandu-se calm. Subliniez, nu servil. A lasat comoditatea de-o parte, vazand omul de sub masca, un om care muncea de 10 ore pentru a-si intretine familia, stresat, care se confrunta zilnic cu n probleme. Sa treci dincolo de masca sociala, de rolul client, calator intr-un metrou/autobuz si sa-i oferi celuilalt un strop de compasiune, intelegere.
Milimetru, scopul nu este sa iti faci calatoria mai suportabila, ci pur si simplu sa TRAIESTI. Sa nu pierzi clipa. Ca unul din efectele acestei atitudini este obtinerea unei stari de liniste interioara, evitarea stresului e alta poveste.

Desigur, sunt convins ca vrei mai mult sa oferi decat sa primesti.

Si totusi, stroke e si ceea ce oferi, atata timp cat apare ... interactiunea. Chit ca scrii fara sa te uiti la reactii, cat timp scrii in spatiul public macar subconstient aduni stroke-uri. Si asta e valabil si in afara scrisului, chiar si privirile directionate dinspre tine spre ceilalti, tot atingeri sunt, desi de un nivel mai redus decat schimburile de priviri ...

Ca sa nu mai vorbim despre a scrie pentru tine, a te gandi la tine, etc. Ce sa mai, e important pentru orice fiinta orice moment in care orice fiinta (inclusiv ea insasi) ii acorda atentie, ii ofera strokes.


Later edit: nu spun astea din carti sau cursuri, ci sunt felul cum interpretez (vad) eu lucrurile pornind de la ideile promovate de autorii Analizei Tranzactionale. Conceptul de stroke e unul tare, dupa parerea mea.

Acest topic a fost editat de calfa: 1 Feb 2008, 08:19 PM

Am inteles si nu contest, am postat cu un scop declarat si constientizat. Vreau sa stiu insa ce se afla dincolo de interpretari, nu doar sa am confirmari vis a vis de propriile mele idei.

Dincolo ... vrei sa stii ? Si eu ... Dincolo si ... dincoace. Dincolo sau dincoace de stroke-uri ar putea fi ... Campuri Magnetice. Tot ele ar putea fi si aici ...


Hmm, in partea a doua a mesajului tau nu le-am mai gasit !


Later edit: In partea a doua probabil ca ai schimbat firul ideilor, catre vizualizare.

Acest topic a fost editat de calfa: 3 Feb 2008, 03:24 PM

...

Rabdarea de a trai...
Mereu suntem subiectivi cand vine vorba de firul vietii noastre. Atat de subiectivi, incat ne grabim sa ajungem la concluzia ce credem noi ca este rezolvarea. Si mereu tragem concluzii. Concluzii bazate doar pe enunturi. Fara ipoteze, fara demontratii, deseori fara variante.. Asa suntem aproape toti, noi, oamenii. Imi vine sa zic ca sfintii au perceput altfel "drumul". Au stiut sa asculte. Au stiut sa astepte... Imi trece prin urechi un pasaj ce m-a impresionat inca din adolescenta, cand acultam predicile de la biserica: "Si Maria pastra toate acestea in inima ei." Nu am timp sa explic acum, dar probabil unora va este familiar. Cred ca e frumos sa stii sa le aduni pe toate cu rabdare.

Spune un proverd italian ca trei sferturi in iubire este rabdare. Viata este un drum in care invatam sa iubim, asadar, rabdarea este indispensabila. Dar ce inseamna ea tradusa in fapte!?

Interesant topic si interesant moment de a-l citi...

In ceea ce priveste analiza tranzactionala... am fost la niste cursuri doi ani la rand, in timpul facultatii. Da, cred ca ajuta sa intelegem unde sa ne pozitionam in relatie cu ceilalti si cu noi insine. Mi-ar face placere sa imi reamintesc cate ceva. Am facut niste exercitii practice tare utile.

Ma gandesc la rabdarea de a trai si la "arta de a convera". Exista o relatie stransa intre cele doua. Daca am costientiza conversatia ca arta, ne-am dori sa ne-o insusim. Am avea atunci echilibrul in priviri si in gesturi si ne-am molipsi inima cu dorinta de a fi mai buni, mai sociabili, mai zambitori - tineri...

Acest topic a fost editat de LINICA: 3 Feb 2008, 06:16 PM

Acest topic a fost editat de calfa: 3 Feb 2008, 03:29 PM

Mie nu imi place cum suna aceasta sintagma "rabdarea de a trai". Ai rabdare in vederea a ceva. Sa treaca orele de la serviciu ca sa ajungi acasa...Un fel de "viata e in alta parte". Mai finut poate, dar tot o eschiva e.

Prezenta este suficienta....

Vezi gypsi, bine poate ca nu suna ea, sintagma asta (nici mie nu mi s-a parut cea mai buna alegere, dar fiecare cu alegerile lui) si totusi tocmai asta ne-a atras sa scriem (si astfel sa ne intalnim ) pe acest subiect.

Nu intotdeauna cel mai bun titlu, pentru audienta si vizibilitate cel putin, este cel mai potrivit.

Prezenta este importanta ...

Sau poate unii chiar au nevoie sa invete ce este rabdarea, pentru ca in ultima vreme prea multi am invatat ce inseamna graba. Iar graba a ajuns sa fie pentru unii dorinta de a depasi mai repede momentele mai putin placute.

Rabdarea pare a fi pe cale de disparitie.

Aici cred ca e implicata subtila suprapunere de sensuri a sintagmei "a trai in prezent".

gypsi are in vedere constientizarea prezentului, "prezenta efectiva in prezent".

Celalalt sens ar fi "traieste clipa", care pe multi (inclusiv subsemnatu' ... din cand in cand) ii indeamna spre graba de a le face pe toate deodata, ratand de fapt de multe ori clipa.

Ups ! Am cam prea filozofat-o pe asta. Dar asta e, daca la Filozofie e standardele foarte stiintifice, ne mai refugiem si noi prin alte odai pentru a filozofa ... ca de la om la om.

Acest topic a fost editat de calfa: 4 Feb 2008, 07:43 PM

Intr-o perioada de stres foarte mare, cineva m-a sfatuit: - Fa-ti o lista cu cel putin 10 lucruri bune din viata ta(zice, imposibil sa nu le gasesti) si una cu 10 nesolutionate, care te preocupa/streseaza. Pentru prima lista incearca sa multumesti ori de cate ori iti amintesti, iar din a doua alege-ti cate o problema si incearca sa-i gasesti rezolvarea...
Multumind pentru binecuvantarile din viata mea, ... nu mai stiu daca mi-am solutionat lista de probleme sau doar am uitat de ele.

Rabdarea este o virtute, cat timp nu este asteptare. Ai rabdare in vederea a tot, nu pentru ceva specific si efemer. Iar asta implica si prezenta.

Cat despre titlu, cuvintele sunt doar carcase, intelesul lor este important.

Doar carcase, dar in ziua de azi carcasele sunt cele care "promoveaza" ...

Spun asta din perspectiva unuia care e foarte atens la intelesuri ... prea atent poate ...

Cuvantul e totusi ... Cuvant


Acest topic a fost editat de calfa: 5 Feb 2008, 11:30 AM