Focul Judecaţii Optiuni

[shapeshifter]

Focul de dincolo de moarte nu este, în definitiv, nimic altceva decât propriul nostru INTELECT, actualizat împotriva falsului din noi sau altfel spus: este adevărul imanent izbucnind la lumina zilei. În clipa morţii omul este confruntat cu spaţiul uluitor al unei realităţi, nu fragmentară ca până atunci, ci totală, e confruntat apoi cu NORMA a ceea ce a pretins să fie, deoarece această normă face parte din REAL. Ca atare OMUL SE CONDAMNĂ SINGUR. O dată minciuna depăşită, violentarea normei se transformă în FLĂCĂRI.
Întreaga problemă a culpabilităţii se reduce la raportul dintre cauză şi efect. Omul este departe de a fi bun: toată istoria trecută şi prezentă o demonstrează, el nu are inocenţa animalului, este conştient de imperfecţiunea sa, pentru că are noţiunea ei, deci este responsabil. Ceea ce, în terminologia morală se numşte greşeala omului şi pedeapsa lui Dumnezeu, nu este în sine nimic altceva decât impactul dintre dezechilibru uman şi Echilibrul imanent.
Problema pedepsei divine, atât de dificil admisă de contemporanii noştri, se reduce în esenţă la 2 întrebări:

1. Există, pentru omul responsabil şi liber, vreo posibilitate directă sau indirectă de a se opune, chiar şi în mod iluzoriu, Absolutului?

2. Poate fi adevărul exoteric, cel privitor la infern de pildă, total?

Răspunsuri:
1. Fără îndoială că da, de vreme ce esenţa individuală se poate impregna cu orice calitate cosmică, există deci în consecinţă, stări care sunt „posibilităţi de imposibilitate”
„Şi au spus: Focul nu ne va arde decât un anumit număr de zile. Răspundeţi-le Aţi făcut cumva un legământ cu Dumnezeu – pe care el nu-l va rupe – sau vorbiţi despre Dumnezeu cele ce nu ştiţi? Nu e aşa! Cei ce vor fi făcut rău şi vor fi înconjuraţi de păcatele lor, aceia oaspeţii focului vor fi şi acolo vor rămâne” (Coran, II, 74-75)
Expresia „…şi vor fi înconjuraţi de păcatele lor” (Wa-ahat bihi khati’ atuhu) arată caracterul esenţial şi ca atare „mortal” al transgresiunii. Pasajul acesta răspunde celor care credeau nu că Infernul, ca atare, este metafizic limitat, ci că durata pedepsei o egalează pe cea a păcatului.

2. Desigur, că nu, de vreme ce el este determinat - „prin definiţie” într-un fel – de un anumit interes moral sau de anumite raţiuni de oportunitate psihologică.

Absenţa nuanţelor compensatorii în cazul unora dintre tezele religioase se explică tocmai prin această poziţie: eshatologiile proprii unei perspective exoterice sunt nu „antimetafizice”, ci „ametafizice” şi „antropocentrice”. Teologii nu ignoră, în principiu, că „eternitatea” infernului – cazul Paradisului fiind oarecum diferit – este de alt ordin decât cea a lui Dumnezeu şi că ele nu pot fi în nici un caz identice.
Dacă, în Scripturile semitice, exoterismul se afirmă prin idei ca cele de creatio ex nihilo şi de supravieţuire – în acelaşi timp individuală şi eternă – tendinţa exoteristă apare şi în Scrierile hinduse sau budiste – cu alt aspecte totuşi – în sensul că textele menţionate situează pe pămâmt acele faze ale transmigraţiei care nu sunt nici celeste, nici infernale. Exoterismul care nu agreează în genere explicaţiile subtile, se reduce în climat hindus la simplitatea simbolului. Evident că o anumită eshatologie poate fi mai completă decât alta, însă nici una nu va reuşi să fie absolut adecvată realităţii, din cauza limitării înseşi a imaginaţiei umane şi terestre.

Punctul de întâlnire dintre eshatologia monoteistă şi „transmigraţionismul” indian stă ascuns - în monoteism - în conceptele de Limbo şi Iad, şi de asemenea în „învierea trupească”, în care fiinţa nu este totuşi investită cu o nouă individualitate. Posibilitatea infernală este cea care menţine sufletul în starea umană, iar posibilităţile „transmigraţiei” din contră, fac sufletul să părăsească starea umană. Iadul este de fapt o fază de transmigraţie, dar înainte de a elibera sufletul către alte faze, îl ţine „perpetuu” prizonier, dar nu „etern”; eternitatea ţine doar de Dumnezeu şi într-o anumită măsură de Paradis în virtutea unui mister al participării în divina Imutabilitate.
Iadul cristalizează o cădere verticală; este „invincibil” el durează până la epuizarea unui anumit ciclu a cărui măsură doar Dumnezeu o ştie. Cei care intră în Iad nu sunt aceia care au păcătuit accidental ci cei care au păcătuit substanţial.
În Iad, cei răi şi cei mândri ştiu că Dumnezeu este real, pe când pe pământ ei ori nu iau în considerare acest fapt, ori au fost întotdeauna „capabili” de a se îndoi de acest fapt; astfel ceva se schimbă în ei prin doar faptul morţii lor şi acest ceva este indescriptibil din punctul de vedere al vieţii lumeşti. Musulmanii spun: „doar morţii ştiu valoarea vieţii”. Cei din Iad ar fi astfel ispo facto eliberaţi dacă au atunci cunoaşterea supremă – din care ei cu siguranţă posedă potenţialitatea – astfel că, chiar şi în Iad ei posedă cheia eliberării lor. A doua moarte, la care se face referire şi în Apocalipsă, şi de asemenea rezerva exprimată în Quran, acolo unde anumite lucruri spuse despre iad sunt urmate de fraza „dacă nu (cumva) Domnul voieşte altfel” (illa ma sha’a Llah), indică punctul de intersecţie între conceptul semitic de iad perpetuu şi conceptul hindus şi buddhist de trasmigraţie.
Cu alte cuvinte iadurile sunt în definitiv trecerile către ciclurile individuale non-umane şi deci către alte lumi. Starea umană, sau orice stare analoagă „centrală”, este ca şi cum ar fi înconjurată de un cerc de foc: în ea nu există decât o alegere, fie de a scăpa din „curentul formelor” spre în sus, către Dumnezeu, fie de a părăsi umanitatea spre în jos către foc, foc care este ca o sancţiune a trădării din partea acelora care nu au realizat sensul divin al condiţiei umane.
Dacă „starea umană este greu de obţinut”, aşa cum spun asiaticii care cred în transmigraţie, este din acelaşi motiv al centralităţii şi maiestăţii sale teomorfice, greu de părăsit. Oamenii merg către foc ca zei şi ies din el doar ca şi creaturi: doar Dumnezeu ar putea merge etern în iad – dacă El ar păcătui.
Starea umană este foarte aproape de Soarele divin, dacă se poate vorbi de proximitate într-o asemenea conexiune; focul este preţul ultim – în ordine inversă – pentru această situaţie privilegiată, cât de privilegiat poate fi calibrată de intensitatea şi de nestingerea focului. Din gravitatea iadului se poate deduce grandoarea omului, şi nu trebuie dedus în mod invers de la inocenţa aparentă a omului, injustiţia presupusă a iadului…

Noţiunea vedantină de „Eliberare” (moksha, mukti) evocă în mod corect sau nu, imaginea paradoxală a refuzului Paradisului şi alegerea Uniunii Supreme, ultima părând să implice – conform anumitor formulări – o disoluţie a individului şi identificarea nucelului intelect cu Sinele. Dacă asemenea rezultat este prezentat ca obiect unei opţiuni strict umane, este corect a se obiecta faptul că nici un individ nu ar putea avea vreun motiv de a alege altceva decât propria sa supravieţuire şi fericire.
Ideea de „Eliberare” sau „Uniune” corespunde unui adevăr metafizic, totuşi mult din adevărata semnificaţie a acestei idei poate fi modificată de către interpretările extravagante şi pedante. În om există două subiecte – sau două subiectivităţi – cu nici o măsură comună şi cu tendinţe opuse, chiar deşi există de asemenea coincidenţă între ele într-un anumit sens.
Pe de o parte există anima sau ego-ul empiric, care este însărcinat de către contingenţe, obiective şi subiective, precum amintirile şi dorinţele; şi pe de altă parte, există spiritus sau Inteligenţa pură, a cărui subiectivitate este înrădăcinată în Absolut şi care astfel vede în egoul empiric doar o crustă, ceva exterior şi străin adevăratului „însuşi”, adică, ceva exterior şi străin „Sinelui” transcendent şi imanent.
Dacă este incontestabil faptul că egoul uman în mod normal doreşte fericire şi supravieţuire în fericire, până în punctul de a nu avea nici un motiv posibil de a dori mai mult de atât, este la fel de adevărat că Inteligenţa pură există şi că natura sa este de a tinde către propria-i sursă.
Întreaga problemă este una de cunoaştere, spiritual vorbind, care dintre aceste două subiectivităţi predomină într-o fiinţă umană. Se poate avea dreptul aici d a nega faptul că alegerea stării supra-individuale nu are nici un sens pentru individul ca atare, dar nu se poate nega faptul că există ceva în om care merge dincolo de individualitate şi care poate lua precedenţă în relaţie cu aspiraţiile sale.
A lua precedenţă în relaţie cu aspiraţiile individuale nu înseamnă a le aboli. Atunci când se vorbeşte despre o „disoluţie” sau despre o „extincţie” a individualităţii, se au în vedere limitările private ale egoului şi nu existenţa sa. Nu există nici o măsură comună între egoul fiinţei „eliberate în viaţă” (jivan-mukta) şi realitatea sa spirituală, şi dacă de asemenea nu există nici o nevoie de a nega când se spune că el „este Brahma”, că el este un om particular, aceeaşi incomensurabilitate – şi, împreună cu ea, aceeaşi compatibilitate sau acelaşi paralelism – trebuie de găsit în lumea următoare. Dacă nu ar fi aşa, ar trebui să concludem că Avatarii au dispărut complet din cosmos, şi acest lucru nu a fost niciodată admis în doctrina tradiţională.
Christul e „Dumnezeu”, dar acest fapt în nici un caz nu-l împiedică a spune: „Azi vei fi cu mine în Paradis”, sau de la a prezice propria întoarcere la sfârşitul ciclului.
„Lumea” este sfera fenomenelor sau contingenţelor; egoul ordinar, anima, este deci o parte integrală a lumii şi este situat „pe exterior” pentru cineva capabil să-l vadă din punctul de vedere al lui spiritus care, prin definiţie, aparţine lui Spiritus Sanctus; şi asta niciodată nu ar putea fi o problemă de ambiţie sau afecţiune, deoarece este o problemă de înţelegere reală şi cazul unei perspective in-născute.
Cu alte cuvinte, subiectivitatea poate fi concepută, sau realizată, conform cu cele trei grade, care corespund în mod precis ternarului „corpus”, „anima”, „spiritus”.
Primul grad este cel al animalităţii, deşi umane; al doilea grad este cel al microcosmului visării, în care subiectul nu se mai identifică el însuşi doar cu corpul, ci cu mirajul care creşte încontinuu şi care este însărcinat din experienţele imaginaţiei şi sentimentului; al treilea grad este cel al Inteligenţei pure care este urma, în om, a „transcendent imanentului” Subiect. Sufletul este martorul interior al corpului, aşa cum spiritul este martorul interior al sufletului.
Este natura Inteligenţei să nu se identifice ea însăşi în mod pasiv şi orb cu fenomenele care le înregistrează ci, din contră, prin reducerea acestora la esenţele lor, să ajungă la sfârşit să cunoască Ceea-ce cunoaşte.
Raportul „Cer-Infern” corespunde, ca necesitate metafizică, cu ceea ce simbolismul extrem-oriental exprimă prin figura yin-yang, în care partea neagră conţine un punct alb, iar partea albă un punct negru. Dacă în Gheenă există compensaţii – pentru că nimic din ce aparţine existenţei nu poate fi absolut şi pentru că Mila străbate pretutindeni – trebuie să existe şi în Paradis, nu suferinţe, desigur, dar umbre care stau mărturie, în sens invers, aceloraşi principii compensatorii şi arată că Paradisul nu este Dumnezeu şi că, pe de altă parte, toate existenţele sunt solidare.

[shapeshifter]

Un om aruncat în foc striga mai tare decât toţi ceilalţi:
„Şi l-au scos de acolo cu totul ars. Iar Dumnezeu I-a zis: De ce strigi mai tare decât toţi ceilalţi oameni din foc? El a răspuns: Doamne, tu m-ai judecat, eu însă nu mi-am pierdut credinţa în milostenia ta… Şi Dumnezeu a spus: Cine deznădăjduieşte de mila Domnului său, dacă nu cei rătăciţi? (Coran, XV, 56). Mergi în pace, eşti iertat.”
Din punct de vedere catolic, împrejurarea s-ar referi la „purgatoriu”. Buddhismul cunoaşte pe acel Boddhisattva care, ca Kshitigarbha, îi mângâie pe osândiţi cu rouă cerească sau le aduce alte uşurări, ceea ce arată că există funcţii angelice milostive care se exercită până şi infern.

„…Şi vor rămâne acolo atâta vreme cât vor fi Cerurile şi pământul, numai dacă Domnul tău nu va voi altfel; (este) un dar ce nu va avea încetare” (XI, 108)

Ultima propoziţie vizează în mod direct participarea celor „apropiaţi” la Eternitatea divină în virtutea unirii supreme, caz în care, ca şi pentru krama-mukti vedântină, Paradisul se deschide către Divinitate la sfârşitul ciclului („atâta timp cât vor fi Cerurile şi pământul”), la fel se petrece în Paradisurile lui Vishnu şi Amida.
După Manava-Dharma-Shastra, Markandeya-Purana şi alte texte, transmigraţia „osândiţilor” începe – după ieşirea din infern – prin întruparea în animale inferioare. În fond, infinitatea divină cere ca transmigraţia să se efectueze după un traseu „spiroidal”: fiinţa nu se poate întoarce niciodată pe acelaşi pământ, oricare ar fi conţinutul noii sale existenţe, „terestră” prin amestecul de plăcere şi durere.
Vederea lui Dumnezeu îi face să uite pe cei „apropiaţi” de huriile Paradisului şi se încheie cu unirea supremă. Este cazul fiinţelor care intrând în „Paradisul lui Amitâbha” desăvârşesc acolo realizarea Nirvânei, adică reintegrarea în Principiu la momentul marii disoluţii (mahapralaya) care marchează sfârşitul oricărui ciclu uman.
Fiinţa nu este nicidecum „absorbită” când obţine „Eliberarea”, cu toate că ar putea părea aşa din punctul de vedere al manifestării, pentru care orice „transformare” apare ca „distrugere”; din punctul de vedere al realităţii absolute, singura care persistă pentru ea, fiinţa este dimpotrivă dilatată dincolo de orice limită pentru că a realizat plenitudinea posibilităţilor proprii.
„Aceasta este, o fiu al lui Prithâ, starea în Brahma pe care dobândind-o nu te mai tulburi; omul dobândind-o, fie şi în ceasul morţii, ajunge la stingerea în Brahma (Brahmanirvâna)” (Bhagavadgitâ), II, 72).
Dacă Nirvâna nu reprezintă o „extincţie” decât în raport cu „iluzia” existenţială, aceasta este la rândul ei „extincţie” sau „vid” în raport cu Nirvâna; iar cel ce se bucură de o asemenea stare (în măsura în care cuvântul se poate aplica aici) cel ce a atins nivelul de Buddha, posedă cele 3 „corpuri” simultane: terestru, celest şi divin.

„O fiu al lui Prithâ, pentru el nu există pierzanie nici în lumea aceasta, nici în cealaltă, căci cel ce face binele, dragul meu, nu merge nicicum pe calea cea grea” (ibid. VI, 40)

Shri Shankara comentează:
„Cel care nu a izbutit în yoga sa nu va fi supus unei naşteri inferioare.”

Problema supravieţuirii postumee dominată de 2 adevăruri-principii:
1. Dumnezeu singur este absolut, în consecinţă, relativitatea stărilor cosmice trebuie să se manifeste nu numai „în spaţiu” , ci şi „în timp”
2. Dumnezeu nu făgăduieşte niciodată mai puţin decât împlineşte sau nu împlineşte niciodată mai puţin decât făgăduieşte

Din perspectiva transmigraţiei se insistă asupra relativităţii a tot ce nu este „Sine-le” sau „Vidul” şi se declară că ceea ce este limitat prin natura sa funciară va fi în mod necesar limitat, sub anumite aspecte, şi în destinul său. Ca urmare, este absurd să se vorbească de o stare contingentă la nivelul „duratei”, cu alte cuvinte, perspectivele hindusă şi buddhistă diferă de cea monoteistă pentru că, fiind centrate pe Absolutul pur (aici nu e nici un pleonasm: aspectul personal al lui Dumnezeu e absolut în raport cu mul ca atare, însă e totodată primă contingenţă în raport cu Sinele şi, ceea ce e echivalent, în raport cu intelectul „nostru” transontologic) şi pe Eliberare, subliniază relativitatea stărilor condiţionate şi nu se opresc la ele. Ele insistă în consecinţă pe transmigraţia ca atare, relativul fiind sinonim aici cu mişcarea şi instabilitatea.

„Pe Dumnezeul în mâinile căruia este sufletul meu, va fi o vreme în care porţile iadului se vor închide şi verdeaţa va creşte pe fundul lui”
„Şi Dumnezeu va spune: Îngerii ,Profeţii şi credincioşii au mijlocit cu toţii pentru păcătoşi iar acum nu a mai rămas nimeni ca să mijlocească, în afaraă de cel mai Milostiv dintre milostivi (Dumnezeu). Şi va lua un pumn de foc şi va scoate din iad un popor care nu a făcut niciodată vreun bine”.

„Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei, 24,35)
„Orice lucru este trecător afară de Faţa lui Allah” (Coranul, LV, 26-27)

În privinţa oamenilor, Dumnezeu nu urmăreşte atât să le furnizeze rapoarte ştiinţifice asupra unor lucruri pe care majoritatea nici nu le pot înţelege, cât să declanşeze în ei un „şoc” prin mijlocirea unui anume concept-simbol, acesta este rolul unui upâya.
În sensul acesta, rolul violentei alternative „Cer-Infern” din conştiinţa monoteistă este extrem de instructiv: „şocul”, cu tot ceea ce el comportă pentru om, revelează mult mia puternic adevărul decât orice altă expunere, „mai adevărată”, dar mai dificil de asimilat şi mai puţin eficace, deci practic, „mai falsă” cât priveşte un asemenea tip de înţelegere.
E nevoie să „înţelegem” nu numai cu creierul, ci cu toată „fiinţa” noastră, deci şi cu voinţa; dogma se adresează mai degrabă substanţei personale decât gândirii izolate, observaţie valabilă mai ales în cazul în care gândirea riscă să nu fie decât suprastructură; dogma se adresează gândirii în măsura în care aceasta este susceptibilă să comunice concret cu întreaga noastră fiinţă, iar sub acest raport oamenii diferă.
Când Dumnezeu vorbeşte omului, el nu conversează, ci porunceşte; nu vrea să-l informeze pe om decât în măsura în care poate să-l schimbe; or, ideile nu acţionează la fel asupra tuturor oamenilor, ceea ce are drept urmare diversitatea doctrinelor sacre.
Printr-un soi de compensaţie, perspectivele a priori dinamice – monoteismul semito-occidental – consideră stările postume sub aspect static, deci definitiv; dimpotrivă, perspectivele a priori statice, adică mai contemplative şi, ca atare, mai puţin antropomorfe – doctrinele Indiei şi ale Extremului Orient – văd aceste stări sub aspectul de mişcare ciclică şi de fluiditate cosmică.

Sau altfel spus:
Dacă Occidentul semitic reprezintă stările post-mortem ca pe ceva definitiv, poziţia sa este implicit justă pentru că în faţa noastră se află parcă două infinităţi: cea a lui Dumnezeu şi cea a macrocosmosului – labirint incomensurabil şi indefinit – samsâra. Această a doua infinitate constituie, în ultimă analiză, infernul „invincibil”, în timp ce Dumnezeu este realmente Eternitatea pozitivă şi beatificatoare.
Perspectiva hindusă, sau buddhistă, insistă pe transmigraţia sufletelor deoarece caracterul ei profund contemplativ îi permite să nu-şi mărginească viziunea la condiţia umană şi, drept urmare, subliniază cu necesitate caracterul inconstant şi relativ a tot ce nu este Absolutul. Pentru ea samsâra nu poate fi decât expresia unei relativităţi.

Oricare ar fi divergenţele, punctul de joncţiune între perspective devine vizibil în concepte ca acela al „resurecţiei corporale” care reprezintă efectiv o „re-încarnare”.

Mai este o problemă la care trebuie dat un răspuns:
Pentru ce universul este alcătuit din lumi, pe de o parte, şi din fiinţe care le traversează, pe de altă parte?

Ceea ce echivalează cu a întreba:
Pentru ce suveica traversează urzeala sau pentru ce există urzeală şi băteală?
Sau:
De ce la aplicarea principiului ţesăturii în sens concentric, se produce acelaşi raport de încrucişare când sunt înscrise o cruce sau o stea într-un sistem de cercuri?

Aşa cum raportul dintre centru şi spaţiu nu poate fi conceput altfel decât sub forma pânzei de păianjen, cu cele două moduri de proiecţie – unul continuu şi altul discontinuu – tot aşa raportul dintre Principiu şi manifestare – raport care formează Universul - nu poate fi conceput decât ca o combinaţie între lumi eşalonate în jurul Centrului divin şi fiinţe care le parcurg.

Simbolismul pânzei de păianjen – cel al compartimentelor cosmice şi al conţinuturilor lor – se regăseşte în imaginile buddhiste ale „roţii Existenţei”. Coranul este el însuşi o imagine a cosmosului, surele sunt lumile iar versetele sunt fiinţele.

A spune „Existenţă” înseamnă a enunţa raportul dintre receptacul şi conţinut sau între static şi dinamic, călătoria sufletelor prin viaţă, moarte şi înviere nu este altceva decât viaţa însăşi a macrocosmosului, chiar în experienţa noastră terestră traversăm zile şi nopţi, veri şi ierni, suntem în mod esenţial fiinţe care „traversează” diverse stări şi Existenţa nu poate fi concepută altfel.
Întreaga noastră realitate converge către acest „moment” unic, singurul important: confruntarea cu Centrul.

Cauza morţii stă în dezechilibrul provocat de căderea noastră şi de pierderea Paradisului, iar încercările vieţii sunt o consecinţă a dezechilibrului naturii noastre personale. În cazul celor mai grave sancţiuni post-mortem dezechilibrul e plasat chiar la nivelul esenţei noastre şi merge până la o inversiune a deiformităţii; omul „arde” pentru că nu vrea să fie ceea ce este – şi pentru că e liber să nu vrea aşa ceva; însă „orice casă care se dezbină în sine va pieri”. Rezultă că orice pedeapsă divină constituie inversiunea unei inversiuni; cum păcatul este o inversiune în raport cu echilibrul primordial, se poate vorbi de „ofense” aduse lui Dumnezeu, cu toate că nu există aici, în mod evident, nici un fel de interpretare psihologică posibilă, în ciuda inevitabilului antropomorfism al concepţiilor exoterice.

Coranul descrie, cu ardenta elocvenţă caracteristică ultimelor sure, disoluţia finală a lumii, or toate acestea sunt uşor de transpus în microcosmos, unde moartea apare ca un sfârşit de lume şi ca o judecată, adică, ca o absorbţie a exteriorului de către interior în direcţia Centrului.

Când cosmologia hindusă arată că sufletele celor morţi merg întâi în Lună, ea sugerează indirect, şi în marginea altor analogii cu mult mai importante, experienţa nemăsuratei singurătăţi - „spaimele morţii” – prin care trece sufletul ieşind, „în contracurent”, din matricea protectoare a lumii terestre. Luna materială este un simbol al absolutei înstrăinări, al singurătăţii nocturne şi sepulcrale, al frigului eternităţii; teribila izolare post-mortem marchează şocul compensator, nu faţă de un păcat anume, ci faţă de existenţa formală.

În faţa morţii, siguranţa şi priceperea cad asemeni unui veşmânt şi fiinţa rămâne tot atât de neputincioasă ca şi un copil rătăcit; nu mai persistă decât o substanţă ţesută de noi înşine care poate fie să cadă grea spre adâncuri, fie să se lase, stea ascendentă, aspirată către Cer. Pieile-Roşii îi încalţă pe morţi cu mocasini ale căror tălpi sunt brodate, ceea ce este de un foarte elocvent simbolism.
Pura şi simpla noastră existenţă este deja, prin „ieşirea” demiurgică în afara Principiului, iar nu ca „manifestare” pozitivă a acestuia, un soi de prefigurare, încă inocentă – dar cu toate acestea generatoare de mizerii – a oricărei transgresiuni.
Dacă Philosophia Perennis poate combina adevărul dualismului mazdeo-gnostic cu cel al monoteismului semit, exoterismele sunt obligate să aleagă între o concepţie metafizic adecvată, însă contradictorie din punct de vedere moral, şi o concepţie moral satisfăcătoare, însă fragmentară din punct de vedere metafizic.*

* - în primul caz, Dumnezeu este cauză universală; de unde vine atunci răul? În al doilea caz, răul vine de la om; ce este atunci Dumnezeu?

N-ar trebui să ne întrebăm niciodată pentru ce se abat nenorociri asupra celor nevinovaţi: în faţa Absolutului, totul este dezechilibru, „Dumnezeu singur este bun”; adevărul acesta nu poate să nu se manifeste din când în când în mod direct şi violent.


Dacă cei buni suferă, semnificaţia suferinţei lor este că toţi oamenii ar merita acelaşi lucru; bătrâneţea şi moartea o dovedesc, căci nu iartă pe nimeni. Repartiţia terestră a celor bune şi rele constituie o chestiune de economie cosmică, cu toate că justiţia imanentă trebuie să iasă şi ea câteodată la lumină, arătând legătura dintre cauze şi efecte în acţiunile umane. Suferinţele stau mărturie pentru misterele îndepărtării şi ale separării, ele nu pot să nu fie, căci lumea nu este Dumnezeu.
N-ar trebui să ne întrebăm niciodată pentru ce se abat nenorociri asupra celor nevinovaţi: în faţa Absolutului, totul este dezechilibru, „Dumnezeu singur este bun”; adevărul acesta nu poate să nu se manifeste din când în când în mod DIRECT şi VIOLENT.
Dacă cei buni suferă, semnificaţia suferinţei lor este că toţi oamenii ar merita acelaşi lucru; bătrâneţea şi moartea o dovedesc, căci nu iartă pe nimeni. Repartiţia terestră a celor bune şi rele constituie o chestiune de economie cosmică, cu toate că justiţia imanentă trebuie să iasă şi ea câteodată la lumină, arătând legătura dintre cauze şi efecte în acţiunile umane.
Suferinţele stau mărturie pentru misterele îndepărtării şi ale separării, ele nu pot să nu fie, căci lumea nu este Dumnezeu.


Justiţia nivelatoare a morţii este însă infinit mai importantă pentru noi decât diversitatea destinelor terestre. Experienţa morţii seamănă cu cea a unui om care, după ce a trăit toată viaţa într-o cameră întunecoasă s-ar vedea brusc transportat pe vârful unui munte: de acolo ar putea îmbrăţişa cu privirea întinderea unui vast ţinut iar realizările omeneşti I-ar părea total nesemnificative. Sufletul smuls pământului şi trupului percepe în mod analog diversitatea inepuizabilă a lucrurilor şi abisurile nemăsurate ale lumilor care le conţin; se vede pentru prima oară în contextul său universal, într-o inexorabilă înlănţuire, prins într-o reţea de relaţii multiple şi nebănuite, dându-şi deodată seama că viaţa nu a fost decât o „clipă” sau un „joc”.
Conform unui hadith, omul doarme, iar când moare se trezeşte.

Una din dovezile nemuririi noastre este că sufletul - în mod esenţial inteligenţă sau conştiinţă – nu poate avea un sfârşit situat sub condiţia lui, adică la nivelul materiei sau al reflexelor mintale ale materiei; superiorul nu poate fi simplă funcţie a inferiorului, nu poate constitui simplu mijloc în raport cu ceva pe care îl depăşeşte.
Inteligenţa în sine – şi libertatea noastră împreună cu ea – este ceea ce dovedeşte anvergura divină a naturii şi a destinului nostru. Absolutul e singurul „proporţionat” faţă de esenţa inteligenţei noastre, singur Absolutul este, riguros vorbind, perfect inteligibil astfel încât inteligenţa nu-şi găseşte propria raţiune suficientă şi adevărata ţintă decât în Absolut.
Intelectul, în esenţa sa, îl concepe pe Dumnezeu pentru că el însuşi „este” increatus et increabilis; tocmai de aceea, şi a fortiori, concepe sau cunoaşte şi semnificaţia contingenţelor; cunoaşte sensul lumii şi sensul omului.
De fapt, inteligenţa cunoaşte, cu ajutorul direct sau indirect al Revelaţiei; ca obiectivare a Intelectului transcendent, aceasta din urmă „trezeşte”, într-un grad oarecare, cunoaştere latentă – sau cunoştinţele – pe care le purtăm în noi.

„Credinţa” are, astfel, 2 poli: unul „obiectiv” şi „extern”, altul „subiectiv” şi „intern”: HARUL ŞI INTELECTUL.

Nimic nu e mai lipsit de temei decât să se ridice în numele primului o barieră de principiu contra celui de al doilea; „dovada” cea mai profundă a Revelaţiei – oricare I-ar fi numele – este prototipul ei etern pe care îl purtăm în noi înşine, în propria noastră esenţă*.

* - ceea ce nici raţionaliştii, nici „libera cugetare” nu pot exploata, domeniul lor de exerciţiu fiind doar o suprafaţă care nu are nimic de a face cu esenţa transpersonală a inteligenţei.

Coranul, ca orice altă Revelaţie, constituie expresia fulgurantă şi cristalină a ceea ce este „supranatural firesc” pentru om, anume conştiinţa situării noastre în Univers, a înlănţuirii noastre ontologice şi eshatologice. De aceea cartea lui Allah este un „discernământ” (furqan) şi un „avertisment” (dhikra), o „lumină” (nur) care străluceşte în tenebrele exilului nostru terestru.

Oricum ar sta lucrurile, atribuirea caracterului divin unei fiinţe istorice repugnă Islamului din cauza perspectivei sale centrate pe Absolut ca atare, perspectivă anunţată, de pildă, în concepţia nivelării finale dinaintea Judecăţii: Dumnezeu singur rămâne „viu”; în rest, totul este uniformizat de moartea universală, inclusic Îngerii supremi, deci şi „Spiritul” (Er-Ruh) – manifestarea divină în centrul luminos al cosmosului.
Fiecare formă tradiţională îl identifică pe fondatorul ei cu Logosul divin şi îi priveşte pe ceilalţi purtători de cuvânt ai Cerului, în măsura în care îi ia în consideraţie, ca pe nişte proiecţii ale acestuia, ca pe nişte manifestări secundare ale Logosului unic; pentru budişti, Hristos şi Profetul nu pot fi altceva decât fiinţe cu statut de Buddha. Când Hristos spune: „Nimeni nu ajunge la Tatăl decât prin Fiul”, Logosul însuşi vorbeşte, Logosul ca atare, iar Iisus se identifică realmente – pentru o lume dată – cu Cuvântul acesta, unu şi universal.
Profetul constituie norma umană sub dublul aspect al funcţiilor individuale şi colective sau sub acela al funcţiilor spirituale şi terestre. El este, esenţialmente, echilibru şi extincţie: echilibru din punct de vedere uman, extincţie faţă de Dumnezeu.
Profetul este Islamul; dacă Islamul se prezintă ca manifestare a adevărului, frumuseţii şi puterii – sunt cele 3 elemente care îl inspiră, pe care, prin natura sa, tinde să le realizeze pe diverse planuri – atunci Profetul întruchipează seninătatea, generozitatea şi forţa.
Ordinea ascendentă a acestor 3 virtuţi este: forţa, generozitatea, seninătatea.
- FORŢA înseamnă afirmare – combativă la nevoie – a Adevărului divin în suflet şi în lume; e distincţia dintre cele două războaie sfinte, „cel mare” (akbar) şi „cel mic” (aşghar) sau cel interior şi cel exterior.
- GENEROZITATEA compensează aspectul de agresivitate al forţei, fiind milă şi iertare.
- Aceste 2 virtuţi complementare, forţa şi generozitatea, culminează – sau se sting, într-un anume fel – într-o a treia virtute: SENINĂTATEA, care e detaşare faţă de lume şi de ego, extincţie în faţa lui Dumnezeu, cunoaştere a Divinului şi unire cu El.

[Erwin]

chestia cu judecata e că ia foc doar dacă e sub nivelul mării



ps. vezi că textul boldat l-ai copiat de doo ori

Acest topic a fost editat de Erwin: 12 Mar 2009, 12:34 AM

[Promo Contextual]

[shapeshifter]

îl pot copia de câte ori vreau, eu am tradus... mucles cimpoarcă!

[SORIN]

Eu nu te cred! Oricum, vorba lunga boalaaaaaaaaaaaaaaa.....................


Sorin.

Acest topic a fost editat de SORIN: 25 Mar 2009, 08:43 PM

[shapeshifter]

sorinele nu mă mai şorici şi aci..

[Erwin]

când traduci sau reproduci, e indicat să oferi şi sursa, dar bineînţeles că pentru plebei n-are rost. Poate-mi traduci şi mie cuvântul "cimpoarcă"!

[entropy]

şeipy - cum te-am lasat asa te gasesc :
serios, incruntat (si totusi fericit) si responsabil cu animatia ... ba un foc al judecatii ,ba confeti, baloane, petarde, tevi de esapament...d-ale carnavalului...
De unde ai dom'le atata energie, nu cumva iei vitamine?

[bdl]

Shapeshifter,
Cind erai mititel, tu nu te jucai cu ceilalti copilasi? Erai pedepsit tot timpul sa stai singurel la colt?

[Catalin]

Mai baieti, eu inteleg ca voi ii aplicati lui shape "focul judecatii" inca de-aici de pe forum. Am dreptate?

[Rovaniemi]

Da, îl Ardem de Tot (cu foc, desigur, nuuuu .... prin alte metode)

[shapeshifter]

http://frithjofschuon.blogspot.com/

[entropy]

http://frithjofschuon.blogspot.com/

http://www.trilulilu.ro/novo/d2c4fa76a5b0de

[shapeshifter]

nu fi prost, e prea uşor

hai.. v-am lăsat. e budă şi aici...

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 26 Mar 2009, 05:00 PM

[entropy]

nu fi prost, e prea uşor

hai.. v-am lăsat. e budă şi aici...

Mai gogule, printul cosmarurilor , cavaler al apocalipsei, ne-ai asfixiat... ai creat panica pe forum, nu mai stim pe unde sa iesim... daca pleci lasa si tu usa deschisa...

[shapeshifter]

nu trebuie să faci thralling de pe softpedia şi aici... că imediat te exmatriculează mihai demagogule...

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 27 Mar 2009, 09:26 PM

[entropy]

nu trebuie să faci thralling de pe softpedia şi aici... că imediat te exmatriculează mihai demagogule...

Ce faci,te-ai intors sa mai arunci o canistra de benzina in foc?
Asta e singurul forum pe care intru ,nervoaso mica.

Acest topic a fost editat de entropy: 27 Mar 2009, 11:42 PM

[shapeshifter]

deci să înţeleg că ieşind la pensie de pe softpedia te-ai refugiat aici...

[entropy]

deci să înţeleg că ieşind la pensie de pe softpedia te-ai refugiat aici...

Se pare ca in lumea in care mintea ta s-a refugiat concluziile sunt by default paranoide.

Acest topic a fost editat de entropy: 29 Mar 2009, 05:50 PM

[shapeshifter]

deloc... dar te întreb: de unde ai noţiunea de „gogu”?

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 29 Mar 2009, 06:07 PM

[SORIN]

sorinele nu mă mai şorici şi aci..

Adica????????

Sorin.

[entropy]

deloc... dar te întreb: de unde ai noţiunea de „gogu”?

Este apelativul generic pe care il folosesc cu toti prietenii,inclusiv cu tata.( Ia-o ca pe un compliment.)

[shapeshifter]

şi eu care credeam că eşti mai subtil...

[entropy]

şi eu care credeam că eşti mai subtil...

Tu asa credeai? E clar ca m-ai confundat.

Mai arunca si tu un lemn on-topic ca ti s-a cam stins focul. Sau il lasi asa si faci gratar?