Ortodoxia, Calea Întru Hristos, sa ne cunoastem religia - pag 1 index Optiuni

[Clopotel]

Draga Zexelica,
Eu nu stiu decat doua lucruri:
1. ca dogma ortodoxa este dreapta si adevarata si singura care-l marturiseste corect pe Dumnezeu
2. ca dogma ta este de sorginte satanica pentru ca aduce hule directe lui Dumnezeu si Duhului Sfant

[abureala]

[zexelica]

Abureala

[Promo Contextual]

[abureala]

[zexelica]

[abureala]

[Clopotel]

Draga Abureala,

[abureala]

[zexelica]

Abureala

[Clopotel]

Draga Zexelica,

[abureala]

[zexelica]

Editat: Zexelica te-am rugat sa nu mai hulesti sfintii lui Dumnezeu...
Oricum ai recunoscut singur ca nu ai ce discuta pe acest topic la subiect... Prin urmare, daca vrei sa dezbati anumite probleme ale dogmei tale, te rog sa deschizi un topic nou, sau sa vorbesti la subiect pe un topic existent..

Acest topic a fost editat de Clopotel: 12 Sep 2006, 05:30 PM

[Clopotel]

Din Lucrarea Invatatura de credinta Crestin Ortodoxa...
DESPRE SFANTA SCRIPTURA

Unde se gaseste Descoperirea dumnezeiasca cea mai presus de fire?
Descoperirea dumnezeiasca cea mai presus de fire se gaseste in Sfanta Scriptura si in Sfanta Traditie.

Ce este Sfanta Scriptura?
Sfanta Scriptura sau Biblia este colectia cartilor numite ale Vechiului si ale Noului Testament, scrise sub insuflarea Duhului Sfant, intr-un rastimp de aproape 1500 de ani, adica de la Moise (cca. 1400 i.Hristos) pana la autorul Apocalipsei (cca. 100 d.Hristos). Aceste carti sunt comoara cea mai pretioasa de lumina si mantuire pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor. Biserica le pastreaza ca pe un odor de mare pret si le foloseste ca pe un izvor de apa vie din care soarbe invatatura cea dumnezeiasca.

De ce Sfanta Scriptura se mai numeste si Biblie?
Cuvantul "Biblie" este de obarsie greceasca si inseamna "carti" sau "carte". "Cartile" sau "cartea" Sfintei Scripturi si-au pastrat de-a lungul veacurilor numele grecesc de Biblie, atat pentru ca Sfanta Scriptura a fost scrisa o buna parte in limba greaca, cat si pentru ca, la inceput, in primele veacuri ale crestinismului, invatatura cuprinsa in ea a fost propovaduita mai ales in graiul grecesc, asa cum arata documentele timpului, indeosebi Sfanta Traditie. Acest cuvant, Biblie, care e cel mai intrebuintat, atat de crestini cat si de necrestini, infatiseaza deci Sfanta Scriptura ca pe o carte in sine, singura care de-a lungul istoriei si-a pastrat acest nume fara alt adaos si pe care noi credinciosii o socotim cartea mai presus de toate celelalte carti, cartea cartilor, cartea pe care, daca n-o putem numi cea mai mare ca intindere, o putem numi cea mai pretioasa, pentru cuprinsul si roadele ei in sufletele noastre.

Prin ce se deosebeste Sfanta Scriptura de celelalte carti?
1) Sfanta Scriptura se poate citi cu cel mai mare folos de oricine: invatat sau neinvatat, din orice parte a lumii. Ea cuprinde invataturi mantuitoare si folositoare, caci ne vorbeste despre Dumnezeu si despre mantuirea noastra in comuniune cu Dumnezeu prin Hristos, cu ajutorul harului Duhului Sfant. "Iar scopul si rostul Sfintei Scripturi este, spune Sfantul Atanasie cel Mare, acea vestire indoita despre Mantuitorul: ca El a fost pururea Dumnezeu si Fiu, fiind Cuvantul si stralucirea si intelepciunea Tatalui; si ca pe urma, luand trup pentru noi din Fecioara Maria, Nascatoarea de Dumnezeu, S-a facut om. Iar aceasta indoita vestire se poate afla, urmarind-o in toata Scriptura de Dumnezeu insuflata" cum insusi Domnul a spus: "Cercetati Scripturile, ca ele sunt cele ce marturisesc despre Mine" (Ioan 5, 39) (Sfantul Atanasie cel Mare, Trei cuvinte impotriva arienilor, XXIX, in Sf. Atanasie cel Mare, Scrieri, Partea I, "P.S.B.", Bucuresti, 1987, p. 357). Ea ne invata apoi cum sa traim dupa voia lui Dumnezeu, adica bine (Fer. Augustin, Comentarii la Psalmi, 90, 21, Migne, P. L., XXXVII, col. 1159), in intelesul cel mai deplin al acestui cuvant.
Sfanta Scriptura spune numai adevarul, caci Duhul Sfant n-a inselat pe slujitorii Sai, proorocii (Sf. Ipolit, Comentarii la Daniil, 4, 6, CB 1, 1, col. 198; Fer. Augustin, Scrisoarea 28, 3, 3, Migne, P. L., XXXIII, col. 112). Oamenii nu puteau cunoaste prin firea si prin mintea lor lucruri asa de mari si de dumnezeiesti, ci numai printr-un dar coborat de sus asupra oamenilor sfinti.
2) Sfanta Scriptura are o unitate desavarsita. Acelasi suflu dumnezeiesc se simte la citirea tuturor cartilor ei, desi acestea sunt deosebite intre ele din punct de vedere al continutului si al formei de exprimare. Fiind data prin Sfantul Duh, Sfanta Scriptura cuprinde adevarul. Nimic nedrept sau prefacut nu se afla intr-insa (Sf. Clement Romanul, Scrisoarea I catre Corinteni, 45, 2, 3, Migne, P. G., I, col. 300). Sfanta Scriptura nu se contrazice (Sf. Iustin Martirul si Filozoful, Dialogul cu Iudeul Trifon, 65, 2, Migne, P. G., VI, col. 625; Sf. Epifanie, Contra ereziilor Panarion, 70, 7, Migne, P. G., XLII, col. 349), cum se contrazic invatatorii si scrierile pagane (indemn catre Greci, cap. 8, Migne, P. G., VI, col. 256). Daca scrierile Proorocilor sunt de acord cu Evangheliile, este pentru ca toti au vorbit insuflati de un singur Duh, al lui Dumnezeu (Teofil al Antiohiei, Catre Autolic, 3, 12, Migne, P. G., VI, col. 1137).
3) Sfanta Scriptura are o putere covarsitoare, prin care a prefacut si preface nenumarate suflete pacatoase in sfinti. Sfantul Apostol Pavel zice despre deosebita putere a Sf. Scripturi: "Cuvantul lui Dumnezeu este viu si lucrator si mai ascutit decat orice sabie cu doua taisuri si patrunde pana la despartitura sufletului si a duhului, dintre incheieturi si maduva, si este judecator cugetelor si gandurilor inimii" (Evr. 4, 12). Fericitul Ieronim, mare traducator si talcuitor al Sf. Scripturi, se pronunta astfel: "Te rog spune-mi ce e mai Sfant ca acest cuvant (al lui Dumnezeu)? Ce e mai placut ca aceasta placere? Ce mancari, ce feluri de miere sunt mai dulci decat cunoasterea intelepciunii lui Dumnezeu, decat patrunderea in locurile Sale ascunse, decat privirea la ideea Ziditorului si la cuvintele Stapanului tau..., decat ca aceste cuvinte ale Stapanului, pline de intelepciune duhovniceasca, sa invete pe oameni! Aiba ceilalti averile lor, beie din cupe impodobite cu pietre pretioase, straluceasca in stofe de matase..., fie neputinciosi in a-si rapune bogatiile prin felurite placeri! Desfatarea noastra sa stea in a medita la legea Domnului ziua si noaptea, a bate la usa care ni-i deschisa, a primi painile Sf. Treimi si a merge pe valurile vietii, avand pe Domnul calauza" (Fer. Ieronim, Scrisoarea 30, 13 CV 54, I, pag. 248).

Sf. Scriptura ne poate calauzi, ea singura, pe calea mantuirii?
Sf. Scriptura nu ne poate calauzi, ea singura, pe calea mantuirii, atat pentru ca ea n-a fost data omenirii de la inceput, cat si pentru ca, atunci cand a fost data, ea n-a fost singura autoritate in aceasta privinta, ci a avut inaintea ei si apoi odata cu ea Sf. Traditie, in vatra mereu calda a obstii religioase, sau a Bisericii. Cu mult inainte de a incepe Moise sa scrie primele carti ale Vechiului Testament, a existat o evlavie a obstii religioase, chiar mai veche decat aceea a Patriarhilor. Cartile Noului Testament incep sa apara dupa mai bine de zece ani de la intemeierea Bisericii. Ele apar in sanul acesteia. Si Biserica alege cartile insuflate inca din veacul 1 dupa Hristos. Biserica este autoritatea hotaratoare in aceasta privinta, cum si in talcuirea textului biblic. Ea "este stalpul si temelia adevarului" (I Tim. 3, 15), ea tine "canonul neclintit al adevarului" (Sf. Irineu, Contra tuturor ereziilor, 1, 9, 4, Migne, P. G., VII, col. 545 B). In ea lucreaza Duhul Sfant pentru pastrarea neintinata a adevarului mantuitor. "Unde este Biserica, zice Sf. Irineu, acolo este si Duhul lui Dumnezeu si unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este Biserica si tot harul, iar Duhul este adevarul" (Sf. Irineu, op. cit., 3, 24, 1, Migne, P. G., VII, col. 966). Iata de ce Sf. Scriptura nu poate, ea singura, sa ne calauzeasca pe calea mantuirii, ci numai in Biserica, impreuna cu Sfanta Traditie.

Ce intelegem prin "canonul" cartilor Sf. Scripturi?
Prin "canonul" cartilor Sf. Scripturi, intelegem totalitatea cartilor sfinte insuflate de Dumnezeu, mai precis lista acestor carti. Cuvantul "Canon" n-a avut acest inteles de la inceput. El e imprumutat din limba ebraica, prin mijlocirea celei grecesti, si insemna, printre altele, "dreptar" sau "regula". Cu aceste doua intelesuri il gasim intrebuintat si in Noul Testament. Sf. Apostol Pavel, dupa ce da anumite sfaturi duhovnicesti galatenilor, adauga: " Si cati vor umbla dupa dreptarul acesta, pace si mila asupra lor si asupra Israelului lui Dumnezeu" (Gal. 6, 16). Se numesc, apoi, "canoane", cu inteles de "randuiala", hotararile privitoare la disciplina bisericeasca si anumite parti care intra in randuiala slujbelor bisericesti. Cartile Sf. Scripturi cuprinzand "canonul" adica regula de credinta si de viata au fost numite "canoane" cu acest inteles, dar si cu intelesul de totalitate sau de lista a scrierilor care contin aceste randuieli. Cuvantul "canon" are acest inteles atat la vechii iudei, cat si la primii crestini.
Exista un canon al cartilor Vechiului Testament si un canon al cartilor Noului Testament.

Cu ce conditii au fost primite cartile Sf. Scripturi in canonul biblic?
Cu conditia: 1) ca invatatura cuprinsa in ele sa fie descoperita de Dumnezeu prin insuflare; si 2) ca invatatura descoperita in ele sa fie garantata de Biserica. Biserica garanta invatatura aceasta pe baza vechimii si apostolicitatii, dupa regula lui Tertulian, ca acel lucru e mai adevarat, care e mai vechi si acel lucru e mai vechi, care e de la inceput, si acel lucru e de la inceput, care vine de la Apostoli, iar de la Apostoli vine ceea ce a fost Sfant in Bisericile Apostolice (Tertulian, Contra lui Marcion, 4, 5, Migne, P. L., II, col. 366).

Care sunt cartile Vechiului Testament?
Cartile care intra in canonul Vechiului Testament sunt:
1. Facerea
2. Iesirea
3. Leviticul
4. Numerii
5. Deuteronomul (a doua lege)
6. Cartea lui Iosua Navi
7. Cartea Judecatorilor
8. Cartea Rut
9. Cartea intai a Regilor (sau intaia a lui Samuil)
10. Cartea a doua a Regilor (sau a doua a lui Samuil)
11. Cartea a treia a Regilor (sau intaia a Regilor)
12. Cartea a patra a Regilor (sau a doua a Regilor)
13. Cartea intaia Paralipomena (a Cronicilor)
14. Cartea a doua Paralipomena (a Cronicilor)
15. Cartea intai a lui Ezdra,
16. Cartea lui Neemia (a doua Ezdra)
17. Cartea Esterei
18. Cartea lui Iov
19. Psalmii
20. Pildele lui Solomon
21. Ecclesiastul
22. Cantarea Cantarilor
23. Isaia
24. Ieremia (plangerile lui Ieremia)
26. Iezechiel
27. Daniel
28. Osea
29. Amos
30. Miheia
31. Iov
32. Avdie
33. Iona
34. Naum
35. Avacum
36. Sofonie
37. Agheu
38. Zaharia
39. Maleahi

In afara de cartile canonice mai sunt si alte carti in Sf. Scriptura a Vechiului Testament?
In afara de cele 39 de carti canonice, Sf. Scriptura a Vechiului Testament mai cuprinde si alte carti: cartile anaghinoscomena (bune de citit), netrecute deci in randul cartilor canonice, dar pe care Biserica, socotindu-le folositoare si ziditoare de suflet, le-a recomandat spre citire catehumenilor, adica celor care se pregateau sa primeasca credinta crestina. De aceea ele au fost pastrate in Sf. Scriptura, dupa cartile canonice. Ele sunt pline de intelepciune duhovniceasca si de aceea Biserica le foloseste pe unele din ele chiar la sfintele slujbe.
Acestea sunt:
1. Cartea lui Tobit
2. Cartea Iuditei
3. Cartea lui Baruh
4. Epistola lui Ieremia
5. Cantarea celor trei tineri
6. Cartea a treia a lui Ezdra
7. Cartea intelepciunii lui Solomon
8. Cartea intelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah (Ecclesiasticul)
9. Istoria Susanei
10. Istoria omorarii balaurului si a sfaramarii lui Bel
11. Cartea intai a Macabeilor
12. Cartea a doua a Macabeilor
13. Cartea a treia a Macabeilor
14. Rugaciunea Regelui Manase
Dintre toate acestea, sunt suplimente sau adaosuri la cartile canonice: Cantarea celor trei tineri (din cartea lui Daniel); Rugaciunea Regelui Manase (la sfarsitul cartii a doua Paralipomena sau Cronici); Psalmul 151 (necanonic, la Cartea Psalmii); Istoria Susanei si Istoria idolului Bel si a balaurului (suplimente sau adaosuri necanonice la cartea Daniel). Iar la cartea Esterei: Visul lui Mardoheu; Decretul lui Artaxerxes si Rugaciunea lui Mardoheu si a Esterei.

Ce cuprinde canonul cartilor Noului Testament?
Canonul Noului Testament cuprinde 27 de carti si anume:
1. Sf. Evanghelie dupa Matei
2. Sf. Evanghelie dupa Marcu
3. Sf. Evanghelie dupa Luca
4. Sf. Evanghelie dupa Ioan
5. Faptele Sfintilor Apostoli
6. Epistola Sf. Apostol Pavel catre Romani
7. Epistola 1 a Sf. Apostol Pavel catre Corinteni
8. Epistola a II-a Sf. Apostol Pavel catre Corinteni
9. Epistola Sf. Apostol Pavel catre Galateni
10. Epistola Sf. Apostol Pavel catre Efeseni
11. Epistola Sf. Apostol Pavel catre Filipeni
12. Epistola Sf. Apostol Pavel catre Coloseni
13. Epistola I a Sf. Apostol Pavel catre Tesaloniceni
14. Epistola a II-a a Sf. Apostol Pavel catre Tesaloniceni
15. Epistola I a Sf. Apostol Pavel catre Timotei
16. Epistola a II-a a Sf. Apostol Pavel catre Timotei
17. Epistola Sf. Apostol Pavel catre Tit
18. Epistola Sf. Apostol Pavel catre Filimon
19. Epistola Sf. Apostol Pavel catre Evrei
20. Epistola Soborniceasca a Sf. Apostol Iacob
21. Epistola I Soborniceasca a Sf. Apostol Petru
22. Epistola a II-a Soborniceasca a Sf. Apostol Petru
23. Epistola I Soborniceasca a Sf. Apostol Ioan
24. Epistola a II-a Soborniceasca a Sf. Apostol Ioan
25. Epistola a III-a Soborniceasca a Sf. Apostol Ioan
26. Epistola Soborniceasca a Sf. Apostol Iuda
27. Apocalipsa Sf. Ioan Teologul

[Clopotel]

Cand au fost scrise cartile Vechiului si Noului Testament?
Cartile Vechiului Testament au fost scrise inainte de Hristos, intr-un rastimp de peste o mie de ani (1400-400). Cartile Noului Testament au fost scrise in veacul I, cele mai multe inainte de anul 70. Numai cartile Sf. Ioan Evanghelistul si Teologul au fost scrise intre aceasta data si sfarsitul veacului I.

Ce inseamna Vechiul Testament si ce inseamna Noul Testament?
In vorbirea obisnuita cuvantul "Testament" inseamna hotararile luate de cineva in scopul de a fi respectate dupa moarte. Cu acest inteles si pe temeiul descoperirii date prin Sf. Apostol Pavel in Epistola catre Evrei (9, 15 si urm.), Sf. Parinti au invatat ca cele doua Testamente - cel Vechi si cel Nou - arata vointa lui Mesia de a face mostenitori ai imparatiei vesnice pe cei ce vor crede in El. Cand e vorba despre Sf. Scriptura a Vechiului Testament si a Noului Testament, cuvantul "Testament" mai are si inteles de "legamant". El e "Legamantul" dintre Dumnezeu si om, facut indata dupa caderea acestuia, prin fagaduinta data de Dumnezeu primilor oameni ca samanta femeii va zdrobi capul sarpelui. Acest legamant, pe cale de a fi uitat de oameni, a fost reinnoit fata de Patriarhul Avraam (Fac. 12, 1-4), apoi a fost incheiat, in scris, pe muntele Sinai, intre Dumnezeu si poporul evreu (les. 20). Despre acest legamant vorbeste Sf. Apostol Pavel in Epistola catre Evrei (9, 15-28). Toate scrierile care cuprind legea si Proorocii formeaza Legamantul Vechi, adica Testamentul Vechi, fiindca vorbesc despre acel Legamant, fiindca sunt date inainte de Hristos si-si afla implinirea si desavarsirea in El. Scrierile sfinte, date dupa Hristos, formeaza Legamantul nou, adica Testamentul Nou, fiindca vorbesc despre noua legatura facuta la Cina cea de Taina intre Dumnezeu si oameni, "legea cea noua", adusa lumii de Domnul nostru Iisus Hristos (Matei 26, 28). Sf. Apostol Pavel arata in chip lamurit invatatura despre cele doua Testamente. Vorbind despre jertfa Mantuitorului, el zice: "Si pentru aceasta El (Hristos) este Mijlocitorul unui nou testament, ca prin moartea suferita spre rascumpararea greselilor de sub intaiul testament, cei chemati sa ia fagaduinta mostenirii vesnice. Caci unde este testament, trebuie neaparat sa fie vorba despre moartea celui ce a facut testamentul. Caci un testament ajunge temeinic dupa moarte, fiindca nu are nici o putere cata vreme traieste cel ce l-a facut. De aceea, nici cel dintai n-a fost sfintit fara sange" (Evr. 9, 15-18).

Ce inseamna "Evanghelie"?
"Evanghelie" inseamna "veste buna". Cuprinsul ei a adus si aduce lumii vestea buna care mangaie sufletele: venirea Mantuitorului, profetita de Vechiul Testament, apoi invatatura, faptele, patimile, moartea si slavita Lui inviere, inaltarea la cer, - toate avand loc pentru mantuirea lumii.

Ce inseamna "Apostol"?
Cuvantul "Apostol" inseamna "trimis". El priveste in primul rand pe cei doisprezece Apostoli, care au fost trimisi la propovaduire de insusi Domnul nostru Iisus Hristos. Acestia sunt: Petru si Andrei, Iacob si Ioan, Filip si Bartolomeu, Toma si Matei, Iacob al lui Alfeu si Levi ce se zice Tadeu, Simon Zilotul si Iuda Iscarioteanul (Matei 10, 2-4; Luca 6,14-15; Fapte 1, 13). Acesta din urma, dupa tradarea si moartea Mantuitorului, a fost inlocuit cu Matia (Fapte 1, 16, 23-26). "Apostol", in intelesul plin al cuvantului, este si Sf. Pavel, chemat in chip minunat pe drumul Damascului. "Apostoli" sunt si cei saptezeci(si doi), a caror misiune e descrisa pe larg la Sf. Evanghelist Luca (10, 1-24), apoi cei trecuti de Sf. Apostol Pavel in lista celor invredniciti de darurile duhovnicesti (I Cor. 12, 28), cei notati in Scrierile Parintilor Apostolici28 (Invatatura celor 12 Apostoli, 11, 3; in Scrierile Parintilor Apostolici in "P.S.B.", Bucuresti, 1979, p. 30) si, in inteles mai larg, multi din cei care, mai tarziu, au contribuit la crestinarea popoarelor pagane.

Avem dovezi din Sf. Scriptura despre insuflarea dumnezeiasca a cartilor Vechiului si Noului Testament?
Avem dovezi clare despre insuflarea dumnezeiasca a Sf. Scripturi. (Vezi: Despre V.T. les. 4,12; II Regi 23, 2; Isaia 6,1-8; 8,1; Avacum 2, 2 si altele). Iisus Hristos numeste Vechiul Testament cuvantul lui Dumnezeu (Marcu 7, 13). El e descoperirea neamurilor (Luca 2, 32; Evr. 1, 1-2). El descopera pe Dumnezeu (Matei 11, 27; Ioan 17, 6-8; 1 Ioan 5, 20). Evanghelia e revelatia lui Dumnezeu (I Cor. 2, 9-10; 11, 23; 15, 3; Gal. 1, 11-12; Efes. 1,17). Astfel, Sf. Apostol Pavel ne invata ca "toata Scriptura este de Dumnezeu insuflata si de folos spre invatatura, spre mustrare, spre indreptare, spre inteleptirea cea intru dreptate" (II Tim. 3, 16). Sf. Apostol Petru ne arata, la randu-i, ca "niciodata proorocia nu s-a facut din voia omului, ci oamenii cei sfinti ai lui Dumnezeu au grait purtati fiind de Duhul Sfant" (11 Petru 1, 21). Insuflarea da Sf. Scripturi autoritate dumnezeiasca. Este ceea ce intareste Mantuitorul cand zice despre Legea Vechiului Testament: "Amin zic voua: inainte de a trece cerul si pamantul o iota sau o cirta din Lege nu va trece pana ce vor fi toate" (Matei 5, 18). Cartile Noului Testament s-au scris sub inspiratia Duhului Sfant pe care le-au primit autorii lor, adica Sfintii Apostoli si Ucenicii lor. In clipa aratarii catre Apostoli, dupa Inviere, Mantuitorul le spune: "Luati Duh Sfant" (Ioan 20, 22), iar in momentul despartirii de aceiasi Apostoli, El le porunceste: "Mergand, invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sf. Duh" (Matei 28, 19); "Ca nu voi sunteti care vorbiti, ci Duhul Tatalui vostru este care graieste intru voi" (Matei 10, 20); "Dar Mangaietorul, Duhul Sfant, pe Care il va trimite Tatal, in numele Meu, Acela va va invata pe voi toate si va va aduce aminte toate cele ce v-am spus Eu" (Ioan 14, 26).

Avem si alte dovezi despre insuflarea Sf. Scripturi?
Avem dovezile pastrate de Sf. Traditie. In adevar, multi Parinti si Scriitori bisericesti dau marturie despre insuflarea Sf. Scripturi. Astfel, Sf. Irineu spune ca Scriptura e desavarsita fiindca e insuflata de Cuvantul si de Duhul lui Dumnezeu, Gura Domnului, Duhul Sfant, a rostit cuprinsul Sf. Scripturi, declara Clement Alexandrinul (Clement Alexandrinul, Cuvant indemnator catre Greci, 9, 82, 1, Migne, P. G., VIII, col. 192).

Sf. Scriptura poate fi inteleasa usor?
Nu. Intelegerea Sfintei Scripturi nu este la indemana fiecaruia dintre noi, oamenii, fiindca adevarurile pe care ea ni le prezinta sunt mai presus de mintea noastra omeneasca, sunt adevaruri dumnezeiesti care se adreseaza celor credinciosi si cu viata duhovniceasca. De altfel, ea insasi marturiseste ca talcuirea ei nu e lucru usor. La intrebarea pe care Filip o pune famenului etiopian, care citea din proorocia lui Isaia, daca intelege ce citeste, cel intrebat raspunde: "Cum as putea, de nu ma va calauzi cineva?" (Fapte 8, 31). Sf. Apostol Petru scrie astfel despre Epistolele Sf. Apostol Pavel: "In toate epistolele sale sunt unele lucruri cu anevoie de inteles, pe care cei neinvatati si neintariti le rastalmacesc, ca si pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare" (11 Petru 3, 16). Cele 176 de versete ale Psalmului 118 sunt nu numai o lauda sincera a Legii Domnului, ci si o rugaciune neintrerupta pentru dobandirea adevaratei ei intelegeri. Sf. Parinti si Scriitori bisericesti au aratat, in repetate randuri, greutatile intampinate pentru intelegerea Sf. Scripturi. Origen spune ca intelesul Scripturii nu se descopera de la inceput cititorilor, mai ales celor necunoscatori in lucrurile dumnezeiesti, sau care sunt necredinciosi ori nevrednici. Nu e de mirare, zice el, fiindca intelesul Scripturii e un lucru supraomenesc (Origen, Despre principii, 4, 1, 7, CB 5, pp. 302-303). Putinatatea intelegerii noastre nu poate patrunde stralucirea dogmelor (Idem, op. cit., loc. cit., p. 304). Aceasta e una din cauzele principale ale caderii in erezie (Idem, op. cit., 4, 2, 168, p. 305-306). Fericitul Augustin ne recomanda ca partile neintelese din Scriptura sa le apropiem de altele, care sunt clare, spre a le patrunde unele prin altele (Fer. Augustin, Despre invatatura. crestina, 3, 27, 38, Migne, P. L., XXXIV, col. 80). Sf. Ioan Damaschin ne indeamna ca: "daca citim o data, de doua ori, si nu intelegem ce citim, sa nu ne trandavim, ci sa staruim, sa meditam, sa intrebam. Caci spune Scriptura: "Intreaba pe tatal tau si-ti vada de stire, intreaba pe batrani si-ti vor spune" (Deut. 32, 7). Cunostinta nu este a tuturor" (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, 4, 17, trad. D. Fecioru, Bucuresti, 1938, p. 286).

Cum trebuie interpretata sau inteleasa Sf. Scriptura?
Sf. Scriptura cuprinde trei intelesuri:,
1. intelesul dupa litera, obstesc, sau istoric;
2. intelesul mai inaintat sau sufletesc;
3. intelesul duhovnicesc.
Origen, care e izvoditorul acestor trei trepte ale talmacirii Sf. Sripturi, sustine ca intelesul cartilor insuflate se imparte dupa cele trei feluri de credinciosi aflatori in Biserica: cei simpli, cei inaintati si cei desavarsiti. "Cei simpli sa-si intareasca (sufletul) ca din trupul Scripturii (numim acest inteles dupa litera, obstesc si istoric); daca insa unii au inceput sa inainteze ceva si pot sa priveasca un lucru mai pe larg, sa-si intareasca (sufletul) ca din sufletul Scripturii; iar cei care sunt desavarsiti si asemenea acelora despre care Apostolul zice: "Iar intelepciunea o propovaduim la cei desavarsiti; dar nu intelepciunea acestui veac, nici a stapanitorilor acestui veac, care sunt pieritori, ci propovaduim intelepciunea lui Dumnezeu ascunsa, pe care Dumnezeu a randuit-o mai inainte de veci spre slava noastra" (I Cor. 2, 6-7), aceia sa se intareasca din insasi legea duhovniceasca, care cuprinde umbra bunurilor viitoare. Acelasi Origen declara ca intelesul duhovnicesc este cel mai inalt si trebuie pus inaintea celui material sau istoric (Origen, Comentar la Evanghelia lui Ioan, 10, 5(4), 19, Migne, P. G., XIV, col. 313,). Talcuirea dreapta a Sf. Scripturi e insa aceea care tine seama de toate cele trei intelesuri si le foloseste potrivit cu ideile, persoanele si faptele biblice, cum au facut cei mai multi din Sfintii Parinti. Sf. Ioan Gura de Aur zice: "Sa nu cititi literele in chip simplu, ci sa cercetati ideile. Daca cineva se opreste numai asupra cuvintelor si nu cerceteaza nimic mai mult decat cele scrise, multe greseli va savarsi") (Sf. Ioan Gura de Aur, La celelalte, contra ereticilor..., Omilia 8, Migne, P. G., XLVIII, col. 769, trad. de prof. Justin Moisescu, Sf. Scriptura si interpretarea ei in opera Sfantului Ioan Hrisostom, 1942, p. 95).

Ce se cere pentru talcuirea dreapta a Sf. Scripturi?
Talcuirea dreapta a Sf. Scripturi cere:
1. O viata curata si inflorita de virtuti;
2. Cunoasterea voii dumnezeiesti prin studiul indelungat si smerit al Descoperirii dumnezeiesti;
3. Cunoasterea invataturii Bisericii si a Sf. Traditii.
In privinta curatiei vietii, Sf. Maxim Marturisitorul spune: "Cunostinta intocmai a cuvintelor Duhului se descopera numai celor vrednici cu Duhul, adica numai acelora care printr-o indelungata cultivare a virtutilor, curatindu-si mintea de funinginea patimilor, primesc cunostinta celor dumnezeiesti, care se intipareste si se aseaza in ei, de la prima atingere, asemenea unei fete intr-o oglinda curata si stravezie" (Sf. Maxim Marturisitorul, Raspuns catre Talasie, 65, in Filocalia, vol. III, trad. rom. de Pr. Dr. D. Staniloae, p. 420). Viata potrivita Duhului duce la cunoasterea voii dumnezeiesti aratata m Sf. Scriptura. Duhul din noi recunoaste Duhul din Sf. Scriptura, cum observa Mantuitorul insusi: "De va voi cineva sa faca voia Lui (Dumnezeu), va cunoaste despre invatatura aceasta daca este de la Dumnezeu sau daca Eu vorbesc de la Mine Insumi" (Ioan 7, 17). Se cuvine sa citim Sf. Scriptura cu smerenie, ca pe Cuvantul lui Dumnezeu, cerandu-I mai inainte ajutorul ca s-o intelegem si avand dorinta calda de a ne lumina fiinta prin cuprinsul ei. Atunci cand, din pricina putinatatii intelegerii noastre, nu pricepem anumite invataturi din ea, sa rugam pe preot sa ne talcuiasca acele invataturi. Cunoasterea adanca a invataturii Bisericii si a Traditiei imbogateste duhul talcuirii celei adevarate. O astfel de cunoastere ajuta mult la intelegerea dreapta a Sf. Scripturi. Lipsa de temeinica si adanca intelegere a Bibliei, precum si lipsa legaturii stranse cu Sf. Traditie, duce la eresuri si rataciri, aspru mustrate de insusi Mantuitorul, cand zice: "Va rataciti, nestiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu" (Matei 22, 29).

[Clopotel]

DESPRE SFANTA TRADITIE

Ce este Sfanta Traditie?
Sf. Traditie sau Sf. Predanie este invatatura data de Dumnezeu prin viu grai Bisericii si din care o parte s-a fixat in scris mai tarziu. Ca si Sf. Scriptura, Sf. Traditie cuprinde Descoperirea dumnezeiasca trebuitoare mantuirii noastre. Ea este viata Bisericii in Duhul Sfant, sau permanenta prezenta a Duhului Sfant in viata Bisericii.

Cand a luat nastere Sf. Traditie? inainte de Sf. Scriptura, odata cu aceasta sau dupa ea?
Sf. Traditie a luat nastere inainte de Sf. Scriptura. In intelepciunea Sa, Dumnezeu a voit ca adevarurile Descoperirii dumnezeiesti sa fie date intai prin viu grai, spre a fi usor intelese si primite. Daca invatatura dumnezeiasca s-ar fi dat de la inceput in scris, credinta nu s-ar fi raspandit cu aceeasi usurinta si putere ca prin viu grai, cu care e inzestrat tot omul. Credinta se dobandeste si se intareste, la cei mai multi oameni, indeosebi prin viu grai. Sf. Apostol Pavel spune: "Credinta este din auzire, iar auzirea, prin cuvantul lui Hristos" (Rom. 10, 17).

Cum a luat nastere Sf. Traditie?
La inceputul Bisericii, invatatura a venit de la Dumnezeu prin Dom-nul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu intrupat. Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, era astfel invatatura si predica vie. Prin predica lor, Apostolii s-au facut si ei vestitori ai adevarului. Ei puneau la temelia credintei lor, si a acelora pe care-i converteau, aceeasi Evanghelie iesita din plinatatea cunoasterii vietii dumnezeiesti de catre Hristos, cu Care Apostolii petrecusera impreuna si in care traiau acum. Sf. Apostol Pavel arata ca predica apostolica este insusi cuvantul lui Iisus Hristos, rostit prin gura Sf. Apostoli: "Cum ,dar vor chema numele Aceluia in Care inca n-au crezut? Si cum vor crede in Acela de Care n-au auzit? Si cum vor auzi fara de propovaduitori? Si cum vor propovadui de nu vor fi trimisi?... Deci, credinta este din auzire, iar auzirea, prin cuvantul lui Hristos" (Rom. 10, 14-17). Insusi Mantuitorul a poruncit Sf. Apostoli sa propovaduiasca prin viu grai: "Drept aceea, mergand, invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, invatandu-le sa pazeasca toate cate v-am poruncit voua" (Matei 28,19-20; Marcu 16,15; Luca 9, 2). Sf. Apostoli insisi ne incredinteaza in scrierile lor ca ei n-au scris in cartile lor decat o mica parte din cate au primit de la invatatorul lor. Sf. Ioan, Ucenicul prea iubit al Mantuitorului, sfarseste Evanghelia sa cu aceste cuvinte: "Dar sunt si alte multe lucruri pe care le-a facut Iisus, si care, daca s-ar fi scris cu de-amanuntul, cred ca nici lumea aceasta n-ar fi cuprins cartile ce s-ar fi scris" (Ioan 21, 25). Acelasi Evanghelist Ioan declara intr-una din Epistolele sale: "Multe avand a va scrie, n-am voit sa le scriu pe hartie si cu cerneala, ci nadajduiesc sa vin la voi si sa vorbesc gura catre gura, ca bucuria noastra sa fie deplina" (II Ioan 1,12). Mantuitorul insusi n-a lasat nimic scris si nici n-a poruncit Sfintilor Apostoli sa scrie, ci sa propovaduiasca prin viu grai (Matei 28, 19-20).

Ce este Traditia Apostolica?
Invatatura incredintata de Hristos, prin viu grai, Sfintilor Apostoli poarta numele de Traditie Apostolica. Din aceasta Traditie, sau cu ajutorul ei, s-a dezvoltat Traditia bisericeasca.

Cum s-a dezvoltat Traditia bisericeasca?
Sfintii Apostoli au primit invatatura dumnezeiasca de la Mantuitorul, iar Biserica a primit-o de la Sf. Apostoli (Sf. Irineu, Contra ereziilor, 2, 9, 1, Migne, P. G., VII, col. 734), care au dat-o primilor episcopi, iar acestia, celor de dupa ei, pana azi. Traditia, zice Sf. Irineu, a ajuns pana la noi prin grija Bisericii, fara a se nascoci scrieri, caci ea este o practica foarte deplina, neprimind nici adaos, nici micsorare. Fericitul Augustin spune ca adevarurile Traditiei care se pastreaza pe intreg pamantul, au fost incredintate fie de Sf. Apostoli, fie de Sinoadele ecumenice (Fer. Augustin, Scrisoarea. 54, 1, 1, Migne, P. L., XXXIII, col. 200). Ceea ce tine Biserica Universala si n-a fost stabilit prin Sinoade, ci a fost totdeauna pastrat, a fost dat prin autoritatea apostolica (Idem, Despre Botez, 4, 24, 31, Migne, P. L., XLIII, col. 174). Este deci o Traditie Apostolica si este o Traditie bisericeasca, in stransa legatura una cu alta, cea din urma avandu-si obarsia si dreptarul in prima. Semnul adevaratei Traditii este neintreruperea. "Marii (teologi) ai lumii, zice Augustin, au tinut ce au gasit in Biserica. Ce au invatat de la inaintasii lor, au invatat si ei pe altii. Ce au primit de la parinti, aceea au dat fiilor" (Idem, Impotriva lui Iulian, 2, 10, 34, Migne, P. L., XLIV, col. 697). De aceea trebuie crezut numai acel adevar de credinta care nu se departeaza intru nimic de Traditia Apostolica si Bisericeasca (Origen, Despre principii, 1, Pref. 2, Migne, P. G., XI, col. 116).

Ce legatura este intre Sf. Scriptura si Sf. Traditie?
Sf. Scriptura e rodul lucrarii Sfantului Duh, crescut in pomul Traditiei. Sf. Scriptura e punerea in scris numai a unei parti din toata invatatura data de Mantuitorul prin viu grai, adica din Traditie. Astfel, intre ele e o legatura atat de stransa, incat cu greu s-ar putea face o deosebire intre cuprinsul uneia si al celeilalte. Marturiile lor se sprijina unele pe altele si amandoua alcatuiesc comoara unuia si aceluiasi asezamant dumnezeiesc si omenesc: Biserica. Sf. Traditie intregeste Sf. Scriptura prin talcuirea adevarata. Numai talcuirea data de Sf. Traditie este adevarata, adica profetica si apostolica si primita de Biserica, pentru textul Sf. Scripturi. In al doilea rand, trebuie sa ne servim de Traditie, pentru ca nu toate pot fi luate din Dumnezeiasca Scriptura. Sf. Apostoli ne-au transmis invatatura Mantuitorului atat pe calea Sfintei Scripturi, cat si pe calea Traditiei Apostolice (Sf. Epifaniu, Panarion, Contra Evreilor, 61, 6, Migne, P. G., XLI, col. 1047). Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia la Scrisoarea II-a catre Tesaloniceni, 4, n.2, Migne, P. G., LXII, col. 488). Cuvintele Sf. Apostol Pavel: "Asadar, fratilor, stati neclintiti si tineti predaniile pe care le-ati invatat fie prin cuvant, fie prin epistola noastra" (II Tes. 2, 15), Sf. Ioan Gura de Aur le talcuieste astfel: "De aci e limpede ca (Apostolul) nu le-a dat toate in scris, ci multe pe cale nescrisa. Si cele scrise si cele nescrise sunt deopotriva vrednice de credinta, incat socotim Traditia Bisericii vrednica de crezare. E traditia, nu cerceta mai mult".

Sf. Traditie apartine credinciosului in parte, sau Bisericii intregi?
Ca viata in Duhul Sfant, Sf. Traditie apartine intregii Biserici. Credinciosul si-o insuseste in masura in care vietuieste in Biserica si participa la viata Bisericii prin lucrarea Duhului Sfant. Asa ne-o spune Sf. Scriptura, asa ne-o spun si Sf. Parinti. Sf. Apostol Pavel declara: "Au nu stiti ca sunteti templu al lui Dumnezeu si ca Duhul lui Dumnezeu locuieste in voi? Daca va strica cineva templul lui Dumnezeu, pe acela il va strica Dumnezeu, pentru ca Sfant este templul lui Dumnezeu, care sunteti voi" (I Cor. 3, 16-17). Cine strica templul, adica Biserica lui Dumnezeu, acela nu se afla in Sf. Traditie. Sf. Irineu, la randu-i, ne invata: "Duhul este chezasia nestricaciunii, intarirea credintei noastre, scara de inaltare la Dumnezeu. Unde este Biserica, acolo e si Duhul lui Dumnezeu. Unde e Duhul lui Dumnezeu, acolo e si Biserica si plinatatea harului. Iar Duhul este adevarul" (Sf. Irineu, Contra ereziilor, 3, 24, 1, Migne, P. G., VII, col.). Ereticii nefiind in Traditie nu sunt nici in Biserica, si, dimpotriva, nefiind in Biserica, nu sunt nici in Traditie; ei nu traiesc in comuniunea de viata a Duhului lui Dumnezeu si nu sunt in Hristos.

Ce legatura este intre Biserica si Sf. Traditie?
Biserica pastreaza Traditia, iar Traditia uneste si intareste Biserica. Dupa moartea ultimului Apostol, viata in Duhul nu s-a imputinat, caci Mantuitorul fagaduieste Apostolilor si urmasilor acestora ca va fi cu ei pana la sfarsitul veacurilor si Duhul Sfant ii va ajuta sa inteleaga tot adevarul si sa-l apere nestirbit (Ioan 16, 13). De aceea Sf. Traditie s-a numit si tinerea de minte vie a Bisericii. Traditia fiind viata Bisericii, Biserica e spatiul Traditiei.

Care e rolul Bisericii fata de Descoperirea dumnezeiasca si deci si fata de Sf. Traditie?
Biserica e pazitoarea, talcuitoarea si propovaduitoarea fara gres a Descoperirii dumnezeiesti si, prin aceasta, si a Traditiei. Ea pastreaza si sustine unitatea si identitatea credintei. Sf. Irineu ne da amanunte pretioase in aceasta privinta: "Biserica, zice el, dupa ce a primit, cum am spus, aceasta propovaduire si aceasta credinta, macar ca e raspandita in toata lumea, le pastreaza cu grija, ca si cum ar locui intr-o singura casa. De asemenea ea crede Apostolilor si Ucenicilor acestora, ca si cum ar avea un singur suflet si aceeasi inima. Ea predica acestea in armonie cu Apostolii, invata si transmite ca si cum ar avea o singura gura. Desi in lume limbile sunt deosebite, puterea Traditiei e una si aceeasi. Dupa cum soarele, zidirea lui Dumnezeu, e unul si acelasi in toata lumea, tot asa si propovaduirea adevarului se arata pretutindeni si lumineaza pe toti oamenii care vor sa vina la cunostinta adevarului. Nici cel tare in cuvant dintre intaistatatorii Bisericilor nu va spune altceva, decat aceste invataturi, caci nimeni nu este mai presus de invatatorul sau (Matei 10, 24; Luca 6, 40), nici cel slab in cuvant nu va imputina Traditia. Credinta fiind una si aceeasi, nici cel care e in stare sa vorbeasca mult despre ea nu o sporeste, nici cel ce vorbeste mai putin nu o imputineaza" (Sf. Irineu, op. cit., 1, 10, 2, Migne, P. G."VII, col. 552 3 - Invatatura de credinta crestina ortodoxa). Biserica sta pe Traditia Apostolilor si o marturiseste ca aflandu-se pretutindeni, in viata ,si lucrarea ei. Prin episcopii asezati de catre Apostoli si urmasii acestora, Traditia se infatiseaza ca universala si neintrerupta52 (Idem, op. cat., 3, 1, Migne, P. G., VII, col. 848). Clement Romanul, care a cunoscut personal pe Sf. Apostoli Petru si Pavel, "avea Traditia in fata ochilor"53 (Idem, op. cit., 3, 3, 3, Migne, P. G., VII, col. 849). Cu ocazia neintelegerilor din Biserica de la Corint, el a innoit credinta si Traditia pe care le primise de curand de la Apostoli54 (Idem, op. cit; loc. cit.). Sf. Policarp e un exemplu viu al Traditiei pe care a primit-o de la Apostoli, care l-au facut episcop in Smirna, si care a avut legaturi cu multi dintre cei care au vazut pe Hristos. El a propovaduit totdeauna lucrurile pe care le-a invatat de la Apostoli55 (Idem, op. cit, 3, 3, 4. Migne, P. G., VII, col. 851). Biserica are un tezaur bogat. In care Apostolii au adunat toate cele ale adevarului si din care oricine poate sa-si ia bautura vietii.

Unde se afla cuprinsa Sf. Traditie?
Desigur, ca forma de transmitere a Revelatiei dumnezeiesti supranaturale, Sfanta Traditie, sau Traditia apostolica, are drept continut intreaga invatatura a Apostolilor, primita de ei prin viu grai de la Hristos insusi in timpul celor trei ani si jumatate de activitate publica a Lui. In cuprinsul Traditiei apostolice intra si o serie de structuri harice ale Bisericii intemeiate de Hristos si care vin de la Hristos prin Sfintii Sai Apostoli: Sfintele Taine, toate ierurgiile si ierarhia bisericeasca sacramentala cu cele trei trepte harice care tin de constitutia teandrica a Bisericii, precum si anumite oranduieli privind viata Bisericii si viata membrilor ei. Cartile Noului Testament contin si constituie Traditia apostolica, dar nu o epuizeaza, caci multe altele a savarsit Hristos, care s-au transmis mai departe numai pe cale orala in Biserica (Matei 28, 20; Ioan 20, 30-31; 31, 25), adica prin cei imbracati cu puterea Duhului Sfant spre a fi iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu (I Cor. 4, 1). Intr-un rastimp de opt veacuri, continutul Sfintei Traditii, adica al Traditiei apostolice, a fost fixat de Biserica in opt izvoare si anume:
1. Simbolurile de credinta (cel zis "apostolic" sau "roman", folosit astazi de Biserica Romano-Catolica si de Bisericile Protestante; simbolul niceo-constantinopolitan alcatuit la sinoadele ecumenice I de la Niceea (325) si II de la Constantinopol (381), singurul folosit in Biserica Ortodoxa si, alternativ cu cel "roman", in Biserica Romano - Catolica, si uneori la protestanti; si cel "atanasian", folosit in Biserica Anglicana);
2. Cele 85 de canoane apostolice;
3. Definitiile dogmatice si canoanele celor 7 sinoade ecumenice si ale celor 9 sinoade particulare (aprobate de sinodul Trulan);
4. Marturisirile de credinta ale martirilor;
5. Definitiile dogmatice impotriva ereziilor;
6. Scrierile Sfintilor Parinti;
7. Cartile de slujba ale Bisericii si
8. Marturiile istorice si arheologice referitoare la credinta crestina apostolica.


Care e datoria noastra principala fata de Sf. Traditie?
Sa pastram cu sfintenie si neatins cuprinsul ei, la fel ca pe acela al Sf. Scripturi, asa cum au facut Parintii din cele mai vechi timpuri. lata sfatul Sf. Vasile cel Mare in aceasta privinta: "Unele dintre dogmele si propovaduirile pastrate de Biserica le avem din invatatura scrisa, pe altele insa le-am primit din Traditia Apostolilor, transmise in taina. Amandoua aceste categorii au aceeasi autoritate pentru evlavie. Nimeni nu va spune cuvant impotriva acestora, pentru ca nimeni nu cunoaste cat de cat asezamintele bisericesti. Daca am incerca sa inlaturam obiceiurile nescrise, ca neavand mare importanta, nu ne-am da seama ca am pagubi Evanghelia in partile ei principale; mai mult, am restrange propovaduirea la numele ei gol. De pilda, (ca sa pomenesc lucrul cel dintai si foarte obstesc) cine a invatat prin scris ca acei care nadajduiesc in numele Domnului nostru Iisus Hristos sa se insemne cu semnul crucii? Ce scriere ne-a invatat sa ne intoarcem spre Rasarit atunci cand ne rugam? Ce Sfant ne-a lasat in scris cuvintele de chemare a Sf. Duh pentru prefacerea painii Euharistiei si a Paharului binecuvantarii? Nu ne multumim cu cele pe care le mentioneaza Apostolul sau Evanghelia, ci spunem unele lucruri inainte, altele pe urma, ca avand mare putere pentru taina si pe care le luam din invatatura nescrisa. Noi binecuvantam apa Botezului si untdelemnul Ungerii, ba inca si pe cel ce se boteaza. Din ce scrieri? Nu din Traditia tacuta si tainica? Ce cuvant scris ne-a invatat ungerea insasi cu untdelemn? Iar cufundarea omului de trei ori, de unde este? Celelalte cate sunt in legatura cu Botezul, lepadarea de satana si de ingerii lui, din ce scriere sunt? Nu sunt, oare, din aceasta invatatura nepublicata si secreta pe care Parintii nostri au pastrat-o sub tacere, fara iscodire, ca unii care invatasera bine acel lucru: pastrarea in tacere a maretiei sfinte a Tainelor?... La fel Apostolii si Parintii care au stabilit la inceput cele in legatura cu Biserica au pastrat taina lor in ascuns si in tacere demnitatea lor..." (Sf. Vasile cel Mare, Despre Sf. Duh, 27, 66, Migne, P. G., XXXII, col. 188-189). Iar Sf. Ioan Damaschin zice: "In Sf. Scriptura, nu se pomenesc cele intamplate la moartea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu Maria. Dar acestea se istorisesc in cea mai veche si adevarata Traditie, care ne spune ca in momentul slavitei ei adormiri, toti Sfintii Apostoli, care colindau lumea in vederea mantuirii, s-au adunat la Ierusalim venind prin vazduh. Aici ei au avut o viziune cu ingeri si au ascultat melodia dumnezeiasca a puterilor ceresti etc." (Sf. Ioan Damaschin, Omilii la Adormirea. Fecioarei Maria, 2, 18, Migne, P. G., XCVI, col. 748). Botezarea copiilor mici e o Traditie apostolica (Fer. Augustin, Despre Facere, explicata cuvant cu cuvant, 10,23,39, Migne, P. L., XXXIV, col. 426). Aceste lucruri se stiu prin grija aleasa si evlavia calda cu care le-a pastrat Sf. Traditie si pe care, la randul nostru, se cuvine sa le pazim cu aceeasi grija si evlavie spre a le da mai departe celor ce vor veni dupa noi.

Cui a incredintat Mantuitorul conducerea Bisericii, dupa inaltarea Sa la cer?
Dupa inaltarea Sa la cer, Mantuitorul a incredintat conducerea Bisericii Sale Sfintilor Apostoli, asa cum spune El insusi: "Precum M-ai trimis pe Mine in lume si Eu i-am trimis pe ei in lume" (Ioan 17, 18). "Si apropiindu-Se, Iisus le-a grait lor zicand: "Datu-Mi-s-a toata puterea in cer si pe pamant. Drept aceea mergand invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, invatandu-le sa pazeasca toate cate v-am poruncit voua; si iata Eu sunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului" (Matei 28, 18-20). Cand li Se arata, in ziua Invierii, Mantuitorul spune Apostolilor: "Pace voua! Precum M-a trimis pe Mine Tatal si Eu va trimit pe voi"; si acestea zicand, a suflat si a zis lor: "Luati Duh Sfant, carora le veti ierta pacatele, li se vor ierta si carora le veti tine, vor fi tinute" (Ioan 20, 21-23).

Ce fel de puteri a dat Mantuitorul Apostolilor si urmasilor lor in Biserica?
Mantuitorul a dat Apostolilor, si prin ei urmasilor acestora, puterea de a invata, adica de a propovadui adevarul Cuvantului lui Dumnezeu, puterea de a sfinti, adica de a impartasi credinciosilor harul lui Dumnezeu, si puterea de a conduce, adica de a pastori, a povatui si a conduce pe crestini, asa cum putem vedea din Sf. Evanghelii (Matei 28, 18-20; Ioan 20, 21; Luca 9, 1-2).

Pe cine au lasat Sf. Apostoli ca urmasi ai lor la conducerea Bisericii vazute?
Sf. Apostoli au lasat, dupa porunca Domnului, ca urmasi la conducerea Bisericii vazute, pe episcopi, carora le-au dat aceasta autoritate, impartasindu-le harul Sfantului Duh prin punerea mainilor, adica prin hirotonie. Despre aceasta ne incredinteaza atat Sf. Scriptura, cat si Sf. Traditie. Sf. Apostol Pavel, asezand ca episcopi pe Tit in Creta si pe Timotei in Efes, le da invataturi si sfaturi cum sa-si conduca credinciosii. El scrie lui Timotei: "Nu fi nepasator fata de harul ce este intru tine, care ti s-a dat prin proorocie, cu punerea mainilor mai-marilor preotilor. Cugeta, la acestea, tine-te de acestea, ca propasirea ta sa fie vadita tuturor. Ia seama anume la tine insuti si la invatatura; staruie in acestea. Caci facand aceasta, si pe tine te vei mantui, si pe cei care te asculta" (I Tim. 4, 14-16). Iar despre hirotonia preotilor spune aceluiasi Timotei: "Mainile degrab sa nu-ti pui pe nimeni, nici nu te face partas la pacatele altora. Pastreaza-te curat" (I Tim. 5, 22). Mantuitorul a incredintat, deci, conducerea Bisericii Sale vazute Apostolilor, prin insasi puterea Duhului Sfant data lor (Ioan 20, 22-23), iar acestia au incredintat-o episcopilor, impartasindu-le harul Sf. Duh prin Taina hirotoniei. Prin urmare, cine asculta de episcopii hirotoniti dupa randuiala canonica a Bisericii, asculta de Sf. Apostoli, adica de Domnul nostru Iisus Hristos, iar cine se leapada de episcopii legitimi, se leapada de Sf. Apostoli, adica de Domnul nostru Iisus Hristos, dupa insesi cuvintele Mantuitorului (Luca 10, 16). Sf. Ignatie purtatorul de Dumnezeu si Sf. Ciprian sustin ca ascultarea de episcopi este ascultarea de Iisus Hristos, ca in Biserica nu se poate face nimic fara episcopi si ca nu exista Biserica fara episcopi, preoti si diaconi64 (Sf. Ignatie, Scrisoarea catre Tralieni, 2,1; 2, 3; 3, 1; 7, 2, Migne, P. G.,V, col. 676, 677, 680; Sf. Ciprian, Scrisoarea 66 (catre Florentiu), 8, CV, 3, 2, p. 732).

[Clopotel]

Dintr-o predica a parintelui Teofil Paraian...
Intai o scurta prezentare:

Arhimandritul Teofil Paraian de la Manastirea Brancoveanu de la Sambata de Sus este unul din marii duhovnici contemporani.
Părintele Teofil s-a născut într-un sat în apropiere de Sibiu, numit Topârcea, din părinti plugari, fiind cel mai mare dintre patru frati. Si-a început viata constientă ca nevăzător, ceea ce înseamnă că s-a născut nevăzător; între 1935-1940 a urmat o scoală specială la Cluj pe care a fost nevoit s-o întrerupă doi ani din cauza războiului, apoi a făcut o clasă la o scoală specială la Timisoara după care, între anii 1943-1948 a urmat liceul, pe atunci Colegiul "Diaconovici" din Timisoara, liceu pentru văzători. Între 1948-1952 a urmat Institutul Teologic din Sibiu luându-si licenta în teologie. La mânăstirea Sâmbăta a venit la 1 aprilie 1953 si în acelasi an a fost tuns în monahism de mitropolitul Nicolae Bălan. În 1960 a fost hirotonit diacon în mod exceptional de mitropolitul Nicolae Colan iar în 1983 a fost hirotonit preot de Înalt Prea Sfintitul Antonie Mitropolitul Ardealului. În 8 septembrie 1988 a primit treapta de Arhimandrit.
Acum părintele e în mânăstire de 43 de ani si stă, cum spune, într-un loc unde "îi place", tot el numind mânăstirea: "Poarta cerului", "Tinda Raiului", "Casa lui Dumnezeu" si "Locul împlinirilor", bucurându-se că Dumnezeu l-a ales si l-a primit să stea într-un astfel de loc.

Oameni placuti lui Dumnezeu din Evanghelie
Despre sutasul din Capernaum, stim ca este omul de care S-a minunat Domnul Hristos. Cand zicem "omul de care S-a minunat Domnul Hristos", ne gandim la sutasul din Capernaum; cand zicem "sutasul din Capernaum", ne gandim la omul de care S-a minunat Domnul Hristos. Si, pentru ca S-a minunat Domnul Hristos de el, fara indoiala ca acest om este placut Domnului Hristos, fara indoiala ca este om placut lui Dumnezeu.
Daca citim Sfanta Evanghelie de la Matei, in capitolul al 8-lea aflam ca un sutas avea un servitor bolnav si ca a intervenit la Domnul Hristos pentru servitorul sau bolnav, ca Domnul sa-l faca sanatos.
Sutasul este un ofiter, mai-mare peste o suta de ostasi, si inseamna, pe romaneste, capitan.
Despre sutasul din Capernaum se spune deci in Sfanta Evanghelie de la Matei, în capitolul al 8-lea, şi în Sfânta Evanghelie de la Luca, în capitolul al 7-lea, că a intervenit la Domnul Hristos pentru servitorul său bolnav, ca Domnul Hristos să-l vindece, însă, pentru că se socotea nevrednic ca Domnul Hristos să intre în casa lui, L-a rugat ca această minune s-o facă de la depărtare. A spus către Mântuitorul: „Zi numai cu cuvântul şi se va face sănătos servitorul meu. Pentru că şi eu sunt om sub stăpânire şi-i spun unuia dintre ostaşi: Du-te, şi se duce; altuia îi spun: Vino, şi vine; şi-i spun slugii mele: Fă aceasta, şi face".
Şi avea încredinţare că, aşa cum în ordinea materială el poate să determine ceva prin cuvânt, tot aşa şi Domnul Hristos poate să determine ceva prin cuvântul Său, făcând o minune. Şi atunci, Domnul Hristos, văzând credinţa lui, S-a minunat şi a zis: „Nici în Israel n-am aflat atâta credinţă". Şi l-a vindecat pe servitorul lui.
In Sfânta Evanghelie de la Matei, în legătură cu sutaşul din Capernaum se spune că „mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă în împărăţia lui Dumnezeu, cu Avraam, cu Isaac şi cu lacov" (Matei 8, 11). Având în vedere cuvântul acesta al Domnului Hristos, scris de Sfântul Evanghelist Matei în legătură cu sutaşul din Capernaum, înţelegem că în împărăţia lui Dumnezeu vor intra oameni ca sutaşul din Capernaum. Şi atunci, ar trebui să ştim de ce sutaşul din Capernaum a fost un om deosebit, de ce S-a minunat Domnul Hristos de el.
In Sfânta Evanghelie se spune că S-a minunat pentru credinţa lui, care era mai mare decât credinţa pe care o aştepta Domnul Hristos de la poporul lui Israel, poporul lui Israel fiind mai pregătit pentru a înţelege şi a trăi credinţa decât căpitanul acela, străin de credinţa evreilor. Or, acel căpitan din Capernaum a avut mai multă credinţă decât a găsit Domnul Hristos între fiii lui Israel.
Ce a mai avut sutaşul din Capernaum, pe lângă credinţă? Pe lângă credinţa în Mântuitorul nostru Iisus Hristos, a mai avut nădejde, pentru că nu se poate să ai credinţă şi să nu ai şi nădejde; cine are credinţă, sigur are şi nădejde. Şi a mai avut şi iubire. De unde ştim? în Sfânta Evanghelie de la Luca se spune despre sutaş că îl iubea pe servitorul lui şi, mijlocind pentru el, şi-a arătat credinţa în Mântuitorul nostru lisus Hristos, unită cu iubirea faţă de servitorul său; şi asta, într-o vreme în care servitorii erau dispreţuiţi, în general, de stăpânii lor. Prin urmare, sunt cel puţin trei virtuţi pe care le constatăm la sutaşul din Capernaum, şi anume: credinţa, nădejdea şi iubirea.
Şi mai este o virtute, a smereniei, pe care o desprindem din cuvântul sutaşului adresat Mântuitorului Hristos: „Nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu" (Matei 8, 8), deci nu sunt vrednic să intri în casa mea.
Deci, sunt patru virtuţi pe care trebuie să le aibă orice om ca să intre în împărăţia lui Dumnezeu: credinţa, nădejdea, iubirea şi smerenia.
In legătură cu sutaşul din Capernaum, ne vine în minte o femeie cu credinţă mare, o femeie desigur plăcută lui Dumnezeu pentru credinţa ei cea mare. Este vorba de femeia canaaneeancă, pe care o prezintă Sfântul Evanghelist Matei şi despre care citim în capitolul al 15-lea din Sfânta Evanghelie de la Matei şi în capitolul al 7-lea din Sfânta Evanghelie de la Marcu. Femeia canaaneeancă avea o fiică asuprită de un demon şi a intervenit la Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cerând milă pentru fiica ei demonizată. Domnul Hristos se părea că se împotriveşte dorinţei ei, însă se împotrivea ca să pună în evidenţă virtuţile femeii şi mai ales credinţa ei. Mai întâi de toate, ucenicii au intervenit la Domnul Hristos ca să-i ajute, să-i împlinească cererea femeii canaaneence, pentru că, ziceau ei, „strigă în urma noastră", adică femeia îşi arăta dorinţa cu strigare, cerând milă de la Domnul Hristos. Domnul Hristos a lăsat-o să strige, iar apoi, când femeia s-a apropiat şi I s-a închinat, Domnul Hristos a spus: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor". Ea, ca răspuns la aceasta, a zis către Domnul Hristos: „Da, Doamne, e adevărat, dar şi câinii mănâncă din fârâmiturile care cad de la masa stăpânilor". Aceasta a arătat că ea nu s-a simţit jignită de cuvântul Domnului Hristos, ci dimpotrivă, s-a simţit doar smerită şi nici nu voia altceva decât ceea ce li se cuvine câinilor, nu ceea ce li se cuvine copiilor. Şi atunci, Domnul Hristos a spus: „O, femeie, mare este credinţa ta, fie ţie precum voieşti"; şi ni se spune în Sfânta Evanghelie că „s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela". Prin urmare, femeia canaaneeancă este o femeie cu credinţă mare. Iarăşi este un lucru pe care e bine să-l avem în vedere.
Asta cu atât mai mult cu cât Domnul Hristos (citim despre aceasta în Evanghelia de la Ioan) a pus o întrebare unui om căruia îi dăduse vedere: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?", şi el a răspuns: „Doamne, dar cine este ca să cred în El?". Iar Domnul Hristos a spus: „L-ai şi văzut, că este Cel care vorbeşte cu tine". Şi atunci, el a spus: „Cred, Doamne!", şi s-a închinat Mântuitorului (Ioan 9, 35-38).
Intrebarea aceasta, „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?", este o întrebare pe care Domnul Hristos o pune tuturor oamenilor. Toţi oamenii trebuie să răspundă la această întrebare; şi răspund, conştient sau ne-conştient, prin viaţa lor sau prin cuvântul lor. Unii cu închinare, alţii cu împotrivire. Sunt oameni care nu cred în Domnul Hristos, pentru că oamenii sunt împărţiţi în credincioşi şi necredincioşi, în faţa lui Dumnezeu. Sunt oameni care au credinţă în Dumnezeu şi oameni care nu au credinţă în Dumnezeu, şi sunt şi oameni care oscilează între credinţă şi necredinţă.
Să ne gândim, de pildă, la acel tată care avea un fiu demonizat, despre care ni se spune în Sfânta Evanghelie de la Marcu, în capitolul al 9-lea, că s-a prezentat la Mântuitorul, cu dorinţa de a-i fi vindecat fiul demonizat. Domnul Hristos i-a spus: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui credincios", iar el a răspuns: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!". Adică îşi dădea seama el însuşi că şi crede, şi nu crede.
Prin urmare, când ne gândim la sutaşul din Capernaum, care avea credinţă mare, când ne gândim la femeia canaaneeancă, femeie care şi ea avea credinţă mare, amândoi fiind plăcuţi lui Dumnezeu pentru credinţa lor, nu putem să nu ne gândim şi la oameni care n-au avut foarte multă credinţă, dar pe care Domnul Hristos i-a primit, totuşi, pentru credinţa lor.
Omului care avea credinţă împuţinată, Domnul Hristos i-a împlinit dorinţa, nu i-a zis: „Apoi, dacă nu crezi cât trebuie, n-am ce-ţi face!...". Nu, ci i-a împlinit dorinţa, cu câtă credinţă avea el. Asta e de mare importanţă pentru noi, fiindcă învăţăm din aceasta că Evanghelia este izvorâtoare de nădejde şi de bucurie, nu este numai pentru cei mari şi puternici în cele duhovniceşti, ci este şi pentru cei care încă sunt mici şi slabi în cele ale credinţei. Pentru că de la puţin se poate ajunge la mult.
Ştiţi că nici Sfinţii Apostoli n-au avut o credinţă foarte puternică de la început, ba chiar L-au rugat pe Domnul Hristos: „Dă-ne mai multă credinţă" (Luca 17, 5). Sau Domnul Hristos le-a spus că n-au putut face minunea vindecării fiului demonizat datorită necredinţei lor (cf. Matei 17, 20). Asta este de mare însemnătate pentru noi, în înţelesul că, dacă avem credinţă puţină, de la puţin se poate ajunge la mult, dar important este să facem lucrurile credinţei, ca să ne întărim în credinţă.
Al treilea om plăcut lui Dumnezeu, pe care-l întâlnim în Sfânta Evanghelie, este un tânăr, un tânăr drag Mântuitorului. Cine este tânărul drag Mântuitorului? Este un tânăr bogat, pe care mulţi îl nesocotesc, fiindcă n-a făcut tot ce se aştepta de la el să facă. Şi totuşi, despre el se spune că „I-a fost drag Mântuitorului", în Sfânta Evanghelie de la Marcu, în capitolul al 10-lea, citim că un tânăr L-a întrebat pe Domnul Hristos: „Ce să fac, pentru ca să moştenesc viaţa de veci?". De altfel, relatarea despre acest tânăr o găsim şi în Sfânta Evanghelie de la Matei, în capitolul al 19-lea, şi în Sfânta Evanghelie de la Luca, în capitolul al 18-lea. Deci se spune despre el că era preocupat de viaţa veşnică şi I-a pus Domnului Hristos întrebarea: „Ce să fac, pentru ca să moştenesc viaţa de veci?". Domnul Hristos i-a răspuns: „De vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile". El a întrebat care porunci şi Domnul Hristos i-a enumerat şapte porunci, dintre care cinci sunt cuprinse în Decalog, în Cele zece porunci. Şi a zis aşa: să nu desfrânezi, să nu ucizi, să nu furi, să nu fii mărturie mincinoasă, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta; acestea sunt cele cinci. Şi apoi, în Sfânta Evanghelie de la Matei mai este cuvântul: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi", iar în Sfânta Evanghelie de la Marcu mai este, pe lângă cele cinci porunci, cuvântul: „Să nu înşeli pe nimeni". Prin urmare, dacă le luăm în considerare pe toate, sunt şapte la număr.
După ce el a auzit cuvântul acesta, a zis către Domnul Hristos: „Toate acestea le-am împlinit". Când a auzit Domnul Hristos cuvintele acestea (gândiţi-vă, Domnul Hristos, care cunoaşte tainele inimii, care ştia că are dreptate tânărul din faţa Lui), se spune în Sfânta Evanghelie de la Marcu că Domnul Hristos a privit la el şi I-a fost drag de el. E extraordinar să ştii că a fost un om de care Domnului Hristos i-a fost drag! De ce i-a fost drag Domnului Hristos tânărul acela? Pentru preocupările lui şi pentru faptul că a împlinit poruncile pe care le-a enumerat Domnul Hristos. De aceea, iată încă un om la care e bine să ne fie luarea-aminte.
In împlinirea poruncilor lui Dumnezeu se arată iubirea faţă de Dumnezeu. Să ne gândim că Domnul Hristos a spus cuvintele: „Cel ce Mă iubeşte va păzi poruncile Mele" (Ioan 14, 23); „Cel ce păzeşte cuvântul Meu, acela este care Mă iubeşte" (Ioan 14, 21). Asta înseamnă că în împlinirea poruncilor se arată iubirea faţă de Domnul Hristos.
Este adevărat că Domnul Hristos i-a mai cerut ceva tânărului, ceva ce el n-a putut să împlinească atunci, şi anume să se lepede de toate averile sale şi să-i urmeze Mântuitorului. Dar el n-a putut să facă aceasta şi de aceea mulţi cred că tânărul cel bogat a căzut cumva din darul lui Dumnezeu. Dar să ştiţi că n-a căzut. De ce? Pentru că Domnul Hristos nu i-a cerut expres lucrul acesta şi mai ales nu i l-a cerut pentru mântuirea lui, ci a vrut să-l dezlege de legăturile bogăţiei, ca să fie şi mai liber în această viaţă şi să intre cu mai mare uşurinţă în împărăţia lui Dumnezeu, însă, dacă Domnul Hristos a spus: „De vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile" (Matei 19, 17), iar el a păzit poruncile, înseamnă că el deja a intrat în viaţă; nu putea să-i fie drag Mântuitorului dacă nu era în rânduială cu viaţa pe care o ducea.
Al patrulea om plăcut lui Dumnezeu, la care ne este acum luarea-aminte, este un om pe care-l recomandă Domnul Hristos. Ştiţi că a existat şi un om pe care Domnul Hristos ni-l recomandă nouă, tuturor, chiar dacă l-a recomandat, de fapt, unui om anume, unui învăţător de Lege, care L-a întrebat pe Domnul Hristos: „Ce să fac să moştenesc viaţa de veci?". Domnul Hristos a zis către el: „în Lege ce este scris, cum citeşti?". Iar învăţătorul de Lege a spus: „Să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată virtutea ta. Şi să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Luca 10, 27). Şi i-a zis Domnul Hristos: „Bine ai răspuns, fa aceasta şi vei fi viu". Dar el L-a întrebat pe Domnul Hristos, în continuare: „Cine este aproapele meu?". Şi atunci, Domnul Hristos i-a spus o pildă, pilda cu samarineanul milostiv.
In această pildă se spune că un om oarecare mergea de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut între tâlhari, a fost bătut, jefuit şi lăsat aproape mort pe marginea drumului. Apoi, au trecut pe lângă el un preot şi un levit, care numai l-au privit şi s-au dus mai departe. După aceea, a trecut un samarinean, care a fost milostiv, a avut milă de el: l-a luat de acolo, i-a turnat pe răni untdelemn şi vin şi i-a legat rănile. Apoi, l-a dus la o casă de oaspeţi, a purtat grijă de el, i-a dat gazdei doi dinari şi a rugat-o să poarte grijă de el, promiţându-i că la întoarcere îi va plăti dacă va cheltui mai mult până la însănătoşirea lui.
După ce Domnul Hristos a spus pilda aceasta, l-a întrebat pe învăţătorul de Lege care dintre cei trei care au trecut pe lângă omul în suferinţă a fost aproapele lui; el a răspuns că cel care a avut milă de el. Şi Domnul Hristos i-a zis: „Mergi şi fă şi tu la fel".
Deci l-a recomandat pe samarineanul milostiv ca pe un om care trebuie urmat. Să avem şi noi milă faţă de cei care au trebuinţă de ajutorul nostru, de mila noastră. „Mergi de fă şi tu asemenea!". Fii şi tu milostiv, fii şi tu binevoitor, dă ceva din ceea ce ai tu! Domnul Hristos ne spune şi nouă cuvântul: „Fă şi tu asemenea, fa şi tu ca samarineanul milostiv!", iar când ni-l recomandă pe acest om, ni-l recomandă ca milostiv, ca unul care a avut milă şi ni-l recomandă ca unul care a dat ceva. A dat ceva din comoditatea lui, ceva din averea lui, ceva din banii lui, din lucrurile pe care le avea. Din comoditatea sa a dat pentru că l-a transportat pe cel rănit pe animalul pe care călătorea el, şi în felul acesta a dat ceva. Dar n-a dat totul! A dat o parte din ceea ce avea. Dacă nu dai puţin, n-o să dai niciodată mai mult sau mult. Totdeauna se începe cu puţin, începi cu ce poţi face. Dacă faci ceva pentru binele altuia, eşti pe urmele samarineanului milostiv, eşti pe urmele celui care este recomandat de Domnul Hristos.
Stimaţi ascultători, mai avem un samarinean, la care nu prea ia lumea aminte; de samarineanul milostiv poate ştiu mai mulţi, dar mai este un samarinean care-i vrednic de pomenire, şi anume samarineanul recunoscător. Cine este samarineanul recunoscător? Este unul dintre cei zece leproşi vindecaţi de Domnul Hristos, despre care citim în Sfânta Evanghelie de la Luca, în capitolul al 17-lea, că, atunci când a văzut că s-a vindecat de lepră, s-a întors să mulţumească (pentru că Domnul Hristos îi trimisese să se arate preoţilor, şi, pe drum, mergând, s-au vindecat); s-a întors şi L-a preamărit pe Dumnezeu, a căzut la picioarele Domnului Hristos şi-I mulţumea. Domnul Hristos a zis: „Oare nu zece s-au vindecat? Dar ceilalţi nouă unde sunt? Nu s-a întors să dea mărire lui Dumnezeu decât acesta, care este de neam străin?". Căci acela era samarinean.
Deci, samarineanul recunoscător este apreciat de Domnul Hristos ca un om care şi-a făcut datoria, ca un om care I-a mulţumit Mântuitorului. Şi asta este de mare importanţă pentru noi toţi, pentru că Sfântul Evanghelist, când a scris Evanghelia sa, a ţinut ca persoana căreia i-a adresat Evanghelia (acel Teofil despre care pomeneşte la începutul Evangheliei sale), să ştie neapărat şi despre acest samarinean recunoscător; pentru că toţi creştinii trebuie să fie recunoscători. Noi avem o mare bucurie că a ajuns până la noi Evanghelia de la Luca şi putem astfel să ştim despre samarineanul recunoscător şi putem şi noi să-i fim următori, fiind recunoscători. Dacă nu suntem aşa, sigur nu suntem cum trebuie.
Să ne aducem aminte acum de o femeie vrednică de pomenire, şi anume de femeia care L-a uns pe Domnul Hristos cu mir, înainte de Sfânta Sa Pătimire. Femeia aceasta, vrednică de pomenire, s-a dus la Domnul Hristos cu mir de mult preţ şi l-a turnat peste El. Domnul Hristos a primit această cinstire şi acest semn al cinstirii şi a dat poruncă să fie pomenită femeia cinstitoare, oriunde se va propovădui Evanghelia (Matei 26, 13).
Un alt om plăcut lui Dumnezeu este, desigur, Iosif din Arimateea, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu şi care era ucenic al Domnului Hristos, ucenic în ascuns, adică un ucenic în înţelesul că II avea în vedere pe Domnul Hristos.
Sfântul losif din Arimateea era un om care L-a cinstit pe Domnul Hristos când alţii îl necinsteau pe Domnul Hristos, când alţii L-au condamnat la moarte, L-au biciuit, L-au scuipat, L-au defăimat şi L-au răstignit pe Cruce. Când Domnul Hristos a murit pe Cruce, Sfântul losif din Arimateea şi-a arătat cinstirea faţă de Domnul Hristos cerându-i lui Pilat să-l lase să înmormânteze cu cinste trupul Domnului Hristos. Aşa a făcut! Şi a fost bine că L-a înmormântat cu cinste! Şi nu numai că L-a înmormântat cu cinste, dar - spune în Sfânta Evanghelie de la Matei - chiar I-a oferit mormânt Mântuitorului. Mântuitorul a primit mormântul în care a fost înmormântat, de la losif din Arimateea.
Biserica noastră îl cinsteşte pe Sfântul losif din Arimateea nu numai în 31 iulie, când e ziua lui de pomenire, şi nu numai în duminica a treia după Paşti, când se pomeneşte împreună cu femeile mironosiţe, ci îl pomeneşte şi la fiecare Sfântă Liturghie, când preotul, punând pe Sfânta Masă Cinstitele
Daruri, spune cuvintele: „Iosif cel cu bun chip, de pe Lemn luând preacurat trupul Tău, cu giulgiu curat înfăşurându-L şi cu miresme în mormânt nou îngropându-l,l-a pus". Cuvintele acestea ne aduc aminte de Sfântul losif din Arimateea, cel cinstitor al Mântuitorului. Gândiţi-vă când l-a cinstit: când alţii L-au necinstit, când alţii L-au răstignit, când alţii L-au omorât; în acele momente, Sfântul losif din Arimateea L-a cinstit pe Domnul Hristos şi L-a înmormântat cu cinste şi I-a dat şi mormânt. Noi nu putem să avem atâta admiraţie, câtă ar trebui să avem! Ne simţim cu puterile împuţinate, când ne gândim la Sfântul losif din Arimateea, când e vorba să-i aducem cinstire Sfântului losif din Arimateea.
Stimaţi ascultători, noi trebuie să ne împodobim mintea cu gânduri din acestea, cu oameni din aceştia, ca să ne luminăm mintea şi să ne schimbăm spre bine, ca să putem şi noi să-i cuprindem în sufletul nostru pe aceşti oameni plăcuţi lui Dumnezeu, cu calităţile lor, şi să ne formăm şi noi după alcătuirea lor, după virtuţile lor.

Acest topic a fost editat de Clopotel: 1 Oct 2006, 12:48 PM

[Clopotel]

Despre monahism
Scopul retragerii din lume. Misiunea monahului. „Nu ne retragem din lume pentru că urâm pe cei ai noştri, sau locurile. Să nu fie! Ci ca să scăpăm de vătămarea ce ne vine de la ei."
(Sfântul Ioan Scărarul, [89], p.71)

„Monahul fuge departe de lume nu pentru că urăşte lumea, ci deoarece iubeşte lumea, şi în modul acesta o va ajuta mai mult prin rugăciunea sa, în lucruri care nu se fac omeneşte, ci numai prin intervenţia dumnezeiască. Aşa mântuieşte Dumnezeu lumea. Monahul nu spune niciodată: Să mântuiesc lumea, ci se roagă pentru mântuirea întregii lumi, ca şi pentru a sa. Când Bunul Dumnezeu a auzit rugăciunea sa şi a ajutat lumea, iarăşi el nu zice "Eu am mântuit lumea", ci "Dumnezeu". [...]
Scopul monahului nu este să se ocupe de multe rucodelii şi să adune bani mulţi pentru a ajuta pe cei săraci, deoarece aceasta este o cădere duhovnicească (pentru monah - n.n.). Căci el poate să ajute cu tone, nu numai cu kilograme (când, de pildă, este secetă, prin rugăciunea sa el putând să umple hambarele lumii). [...]
Monahii, nu părăsesc pustia pentru a merge în lume să ajute vreun sărac, nici să cerceteze vreun bolnav la spital oferindu-i o portocală sau o altă mângâiere (lucru care se face de obicei de către mireni şi pe care îl va cere Dumnezeu de la ei). Monahii se roagă pentru toţi bolnavii, pentru a-şi câştiga îndoita lor sănătate (sufletească şi trupească - n.n.), şi Bunul
Dumnezeu se milostiveşte spre zidirea Sa şi-i ajută să se facă bine, ca şi aceştia să ajute pe alţii, lucrând ca nişte creştini buni."
(Cuviosul Paisie Aghioritul, [52], p.30-31)

Ocările pe care trebuie să le rabde în lume cei ce se pregătesc pentru monahism
„Lucrul cel mai de temei al începătorului care se află încă în lume este să afle un duhovnic iubitor de monahi, deoarece cei mai mulţi duhovnici ai epocii noastre sunt luptători de monahi şi, în multe feluri se luptă cu monahismul. [...].
Nu ajung cele ce le aude un monah începător de la mireni, ci aude încă o grămadă de la clericii care au pretenţia nesăbuită ca monahii să lase pustia şi să vină în lume şi să se ocupe cu lucrarea socială a filantropiei. E bine să citez şi câteva "cununi" pe care le împletesc acelora care părăsesc lumea, numindu-i "leneşi, individualişti, laşi" etc., şi aceasta deoarece se consideră pe ei înşişi eroi care se nevoiesc în mijlocul societăţii păcătoase, iar pe monahi nişte fricoşi, care fug să-şi mântuiască numai sufletul lor. Mă minunez cum de nu pot înţelege ei marea misiune a monahului!"
(Cuviosul Paisie Aghioritul, [52], p.30-31)

Pregătirea în lume
„încercaţi să aflaţi mai întâi de toate un duhovnic iubitor de monahi care să vă ajute şi să vă supravegheze atâta vreme cât vă mai aflaţi încă în lume. [...]
Mai bine e să trăieşti înstrăinat de mediul lumesc şi să te afli alături de Dumnezeu, decât să ai legături cu mediul lumesc, ca să nu te considere, chipurile, nesociabil, şi să te înstrăinezi de Dumnezeu tară să-ţi dai seama.
Mai bine e să fii considerat chiar prost de către femei (sau tânăra de către băieţi) din pricina cuminţeniei şi nevinovăţiei tale duhovniceşti şi să ridici această cruce grea, deoarece în ea se ascunde toată puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. [...]
Când mergi pe jos este mai bine să rosteşti rugăciunea şi să nu priveşti la dreapta şi la stânga chiar dacă vei fi luat în nume de rău de rudele tale.[...]
După slujba din Biserică este de mii de ori mai bine să fugi ca o sălbăticiune de oameni, ca să-ţi păstrezi înţelepciunea duhovnicească şi orice ai câştigat de la Biserică, decât să stai să căşti gura la cravate (sau la blănuri, tânăra) şi să te sălbăticeşti duhovniceşte din pricina zgârieturilor ce ţi le va face vrăjmaşul în inimă. [...]
E mai bine pentru tinerii care vor să-şi păstreze fecioria să se depărteze de femei ca de diavolul (precum şi cele tinere de băieţi) - şi cred ca Hristos nu-i va lua în nume de rău, deoarece fac aceasta din neputinţa vârstei lor - decât îndrăznind, să fie ciuntiţi, ca şi copăceii de capre, şi să se facă nefolositori.
Mai bine este pentru tânăr să se nevoiască cu asprime (cu discernamant, sub indrumarea parintelui duhovnicesc), când trupul îi este vioi sau moale, pentru a dobândi bărbăţie, decât să fie rănit de trupul său cel dezordonat, sau cel molatic de caracterul său femeiesc slab, adică de simţămintele şi moleşelile femeieşti.
Fratele meu, aceste cuvinte aspre ale mele să le consideri absolut necesare, ca pe o sârmă ghimpată pentru îngrădirea micului tău copăcel duhovnicesc, până ce se vor înălţa ramurile tale, deoarece Mama Biserica aşteaptă roadele tale.[... J
Pentru concentrarea ta, în general, şi mai ales în rugăciune precum şi pentru întărirea sufletului tău, îţi este absolut necesară citirea Noului Testament şi a cărţilor ajutătoare ale Sfinţilor Părinţi pentru a-l înţelege. Nu citi încă Vechiul Testament, ca să nu te vatămi, deoarece nu te afli încă într-o stare duhovnicească bună şi te vei sminti.[... J
Ajută foarte mult Vieţile Sfinţilor (şi Proloagele - n.n), Patericul, Everghetinosul, Scara, Războiul nevăzut, Sfântul Efrem şi Lavsaiconul. [...]. Cercetând deci toate aceste cărţi ale Sfinţilor Părinţi, ele îţi vor încălzi sufletul şi te vor ajuta să te căieşti mai mult, şi, în paralel, îţi vor aduce o mare smerenie, [...]
Să nu iei în mâinile tale reviste murdare (necuviincioase - n.n.); ele nici măcar să nu fie aruncate prin camera ta. Nici măcar o dată, împins de vârtejul vârstei tale, să nu te îndemne vrăjmaşul să le iei în mâini, deoarece nu numai că te va răni, ci vei avea şi pe vrăjmaşul batjocorindu-te pe tine, pentru care lucru te vei căi şi te va durea.
Inainte de a începe citirea din Sfinţii Părinţi, fă cel puţin două minute rugăciune, ca să te lumineze Dumnezeu să înţelegi noimele dumnezeieşti.
Pe cât poţi, caută ca în casa ta să ai pentru citit o linişte corespunzătoare şi, dacă e cu putinţă, o cameră separată, ca să simţi atmosfera de chilie."
(Cuviosul Paisie Aghioritul, [52], p.34-39)

[Clopotel]

Vazant anumite lucruri care se intampla, mi-au venit in minte cuvintele din Epistola a doua catre Timotei a Sfantului Apostol Pavel, capitolul 4:
Stăruinţa împotriva celor abătuţi de la credinţă.
1 Eu te îndemn deci stăruitor în faţa lui Dumnezeu şi a lui Hristos Iisus, Care va să judece viii şi morţii, la arătarea Lui şi în împărăţia Lui;
2 Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătura.
3 Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor,
4 Şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme.
5 Tu fii treaz în toate, suferă răul, fă lucru de evanghelist, slujba ta fă-o deplin!

[Clopotel]

Astazi Biserica Ortodoxa dreptmaritoare, dand slava lui Dumnezeu pentru mila si iubirea Lui nesfarsita pentru oameni, praznuieste pe Cuvioasa Maica noastra Parascheva...
O sa scriu in continuare descrierea vietii ei minunate si o sa inchei cu troparul cuvioasei:
Viaţa Cuvioasei Maicii noastre Parascheva de la Iaşi
(14 octombrie) Vieţile Sfinţilor pe luna octombrie

Această cu adevărat mare şi vestită între femei, Cuvioasa şi pururea pomenita Parascheva s-a născut într-un sat al Traciei, numit şi din vechime şi acum Epivata. Părinţii fericitei erau de neam bun şi măriţi, înavuţiţi cu multe averi; mai mult însă îi mărea şi îi îmbogăţea dreapta credinţă în Dumnezeu şi vrednicia de a se numi creştini. Aceştia dar, aducînd la lumină pe Cuvioasa, întîi au renăscut-o prin scăldătoarea cea dumnezeiască a Botezului, apoi, înaintînd pe cale, o învăţară toată îmbunătăţirea şi aşezarea cea după Dumnezeu.
După ce a trecut la al zecelea an, ades ea mergea cu mama sa la biserica Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi a auzit aceste dumnezeieşti binevestiri: "Cel ce voieşte să vină după mine, să se lepede de sine şi să ridice crucea sa şi să urmeze Mie". Îndată fiind cuprinsă de aceasta şi ieşind din biserică, a întîlnit un sărac; ascunzîndu-se de maica sa şi dezbrăcînd hainele strălucite şi luminate ce le purta, le-a dat lui şi ea a îmbrăcat pe ale aceluia, luîndu-le pe acestea cu oarecare meşteşugire înţeleaptă.
După ce a venit acasă şi au văzut-o părinţii într-un astfel de chip, s-au îngrozit şi au bătut-o ca să nu mai facă aşa. Ea însă nu numai de două ori, ci de trei ori şi de multe ori se zice că, dezbrăcînd hainele sale, le-a dat săracilor, întru nimic socotind pentru aceasta ocările, îngrozirile şi nesuferitele bătăi ale părinţilor. Şi acestea, în casa părintească, erau ca nişte preîntîmpinări ale roadelor ce, pe urmă, erau să odrăslească în ea şi păşiri spre trecerea peste om. Apoi, fiindcă nu mai putea suferi durerea duhului în suflet, fără ştirea părinţilor şi a celor de un sînge cu ea şi a mulţimii slugilor, a ajuns la Constantinopol.
Aici, gustînd toate bunătăţile cele după Dumnezeu, îndestulîndu-se de dumnezeieştile şi sfinţitele biserici şi moaştele sfinţilor şi, fiind binecuvîntată de sfinţii bărbaţi cei de acolo şi întărindu-se cu rugăciunile lor, a ieşit din cetate şi a trecut în Calcedon de cealaltă parte şi de acolo a venit la Iraclia din Pont, călătorind cu picioarele sale.
Iar părinţii ei înşişi şi prin alţii, că nevoia este lesne iscoditoare, mult trudindu-se şi locuri din locuri schimbînd şi cetăţi şi sate călcînd şi neaflînd-o, s-au întors acasă. Iar preafericita fecioară, venind la Iraclia din Pont şi sosind la un oarecare locaş dumnezeiesc al Maicii lui Dumnezeu şi intrînd în el cu bucurie duhovnicească, s-a aşezat pe pămînt şi l-a udat cu lacrimi. Apoi s-a sculat şi, prin ruga sa umplîndu-se de har, cinci ani întregi a petrecut în acest sfînt locaş, tot felul de bunătăţi săvîrşind. Căci întru rugăciunile ei de toată noaptea făcea stări statornice şi de diamant, ajunări neîncetate, bătăi de piept, plîngere, tînguiri cu lacrimi nestinse, iar culcarea jos pe faţa pămîntului, cine după vrednicie o va povesti; obiceiul smerit, cugetul împăcat, curăţenia inimii şi plecarea ei spre Dumnezeu.
De acestea, destul desfătîndu-se, a trimis Dumnezeu pe cei ce aveau s-o ducă la Ierusalim; căci această dorinţă o avea şi ruga pe Dumnezeu şi pe Maica Lui de aceasta. Deci aşa pregătită a ieşit din biserică şi îngrădită cu ajutorul de sus, a ajuns la Ierusalim şi îndestulîndu-se de toate cele sfinte şi bune ale Ierusalimului, unde şi "blîndele picioare ale Mîntuitorului meu Hristos au călcat" şi săturîndu-se şi zburînd prin pustiul Iordanului ca o pasăre, a nimerit la o viaţă cinstită de călugăriţe pustnice şi a intrat aici. Însă, neputînd a le da în scris pe toate, cît s-a nevoit aici, prin care pe vrăjmaşul diavol pînă în sfîrşit l-a stins, care mai înainte cu ispite multe şi de tot felul a năvălit pornindu-se asupra ei, puţine oarecare din nevoinţele ei spre pomenire le vom adăuga aici.
Băutură întrebuinţa apa de izvor, şi de aceasta foarte puţină; trebuinţa aşternutului o împlinea cu o rogojină, iar îmbrăcămintea era o haină şi aceasta foarte zdrenţăroasă, cîntarea pe buze neîncetată, lacrimile de-a pururea; peste toate acestea înflorea dragostea, iar vîrful bunătăţilor, care este smerita cugetare, le cuprindea pe toate acestea.
Deci mulţi ani răbdînd în arătata mănăstire a călugăriţelor şi nevoindu-se prin foarte multe fapte bune, plinind al 25-lea an al vîrstei, a ieşit de aici şi a venit la Iope şi intrînd într-o corabie a început a pluti pe calea ce ducea spre casă şi a ajuns cu corabia la limanul patriei sale, după ce a suferit multe primejdii ale sfărîmării de corabie în mare. Apoi pururea pomenita a venit la Constantinopol şi după ce a cercetat dumnezeieştile locaşuri şi pe sfinţii bărbaţi, a plecat şi a venit la un oarecare sat, anume Calicratia, şi acolo la biserica sfinţilor şi întru tot lăudaţilor Apostoli s-a sălăşluit, nesocotind petrecerea părinţilor de neam bun şi batjocorind înţelepţeşte uneltirile vicleanului înşelător.
Deci doi ani a petrecut acolo neîntinata porumbiţă şi din potopul acestor curgătoare zburînd, a odihnit cortul ceresc, încredinţînd sfînt sufletul său mîinilor îngereşti şi prin ei locaşurilor celor veşnice şi dumnezeieşti. Iar trupul cel din pămînt şi înfrumuseţat cu dumnezeieşti îmbunătăţiri l-a ascuns în pămînt.
Multă vreme după aceasta a trecut cineva, rău cheltuind viaţa şi obşteasca datorie împlinind, a fost îngropat aproape de Cuviasa; dar ea n-a vrut a-l suferi, prea viteaza; ci oarecăruia din bărbaţii sfinţi arătîndu-i-se în vis i-a zis: "Ridică trupul acesta şi-l îndepărtează că roabă a lui Hristos fiind, nu pot suferi întunericul şi necurăţia". Însă zăbovind acel dumnezeiesc bărbat, divina arătare a cuvioasei socotind-o vedere obişnuită sau vis normal, a doua şi a treia oară iarăşi sfînta l-a strigat şi cumplit l-a îngrozit. După ce călugărul şi-a venit în sine, cum se cuvine, şi după porunca sfintei, care îi arată cu degetul locul, degrabă s-a sculat şi cu sîrguinţă a descoperit poporului vedenia de acolo, către care cu toţii alergînd ca la o visterie foarte înavuţită au săpat pămîntul. Iar după ce s-a apropiat de sicriu, se umplea de mireasmă, şi acel trup sfînt al Cuvioasei aflîndu-l întreg cu totul păzit, cu mîini cucernice l-au adus în biserica Sfinţilor Apostoli, umplînd aerul de miresme şi tămîieri şi cîntînd dumnezeieşti psalmi.
Însă cîte minuni a săvîrşit Dumnezeul minunilor prin ea, după aşezarea moaştelor ei aici, şi pînă acum săvîrşeşte, cu neputinţă este în scris a le da; căci covîrşesc, ca să zicem aşa, şi numărul stelelor şi nisipul mării. De vreme ce vindecă şchiopi, surzi, ciungi, ologi şi tot felul de boli, încă şi cele atingătoare de moarte; şi în scurt a zice, depărtează toată neputinţa nevindecată, numai cu atingerea raclei, care nu încetează, nici nu va înceta să verse tămăduiri, cu harul lui Iisus Hristos, Celui ce a preamărit-o.
Sfintele moaşte ale Cuvioasei Parascheva au fost duse din Epivata în cetatea Tîrnovei, capitală oarecînd a crailor bulgari; apoi s-au strămutat de aici la Belgrad, şi de acolo în oraşul Constantinopol, cum povestesc Eftimie şi Rafail; asemenea şi Meletie al Atenei şi Dositei patriarhul Ierusalimului.
Tot la acelaşi loc aflăm şi povestirea de strămutare a moaştelor ei din oraşul Constantinopol aici la Iaşi. Adică, "Patriarhul Constantinopolului Partenie bătrînul, luînd bani de la domnitorul Moldovei Vasile Lupu ca să plătească datoriile Patriarhiei, atîrnînd de zidul Fanarului din Constantinopol sfintele ei moaşte ce se păzeau de Patriarhie, le-a trimis aici către stăpînitorul Moldovei". Iată ce zice Cantemir, domnitorul Moldovei: "Sfînta Parascheva, precum aflăm din cărţile bisericeşti, era stăpînă a satului Epivatelor, pe care apoi l-a cîştigat Apocavcos, voievodul însuşi stăpînitor Andronic Paleologul. Sultanul Murad al IV-lea a dat voie domnitorului Moldovei, Vasile, să mute sfintele ei moaşte din biserica patriarhală a Constantinopolului. Le-a cîştigat acestea pentru cele multe şi mari binefaceri şi slujbe făcute Sfintei Biserici celei mari; că din însăşi veniturile sale a plătit peste 260 de pungi de aur ce datora ea turcilor şi creştinilor. Însă, fiindcă la turci este interzis a strămuta mort peste trei mile, afară de trupul sultanului, a cheltuit peste 300 de pungi la Poarta otomană, ca să ia voie pentru strămutarea sfintelor moaşte şi ca să ia poruncă către un Capugibaşa, ca să le însoţească în Moldavia. Toată povestirea aceasta a strămutării acesteia este zugrăvită pe peretele de amiazăzi al bisericii Sfinţilor Trei Ierarhi, unde se află sfintele ei moaşte. Între alte lucruri se înfăţişează acolo şi Capugibaşa cu ofiţerii lui mergînd la petrecerea sfintelor moaşte".
Această strămutare de atunci este descrisă şi de marmura cuvucliului unde sînt aşezate sfintele moaşte, pe care scrie aşa: "Cu voia Tatălui, cu bineplăcerea Fiului şi cu conlucrarea Sfîntului şi de viaţă făcător Duh, a Dumnezeului celui mărit şi închinat în Sfînta şi cea de o fiinţă şi nedespărţită Treime, binecinstitorul şi de Hristos iubitorul Ioan Vasile Voievod, cu mila lui Dumnezeu domnitor a toată Moldavia, fiind rîvnitor şi apărător al sfintei credinţe răsăritene, după dumnezeiască îngrijire a strămutat din Constantinopol cu multă osîrdie şi prea multă dorinţă aceste cinstite moaşte ale Cuvioasei Maicii noastre Parascheva din Tîrnova. Această strămutare a fost a treia. Iar preasfinţitul şi fericitul a toată lumea patriarh Partenie, cu toată bunăvoinţa şi sfatul Bisericii a trimis aceste sfinte moaşte ca pe o visterie dumnezeiască, cu preafericiţii trei mitropoliţi: Ioanichie al Iracliei, Partenie al Adrianopolei şi Teofan al Paleon-Patronului, în zilele preasfinţitului Varlaam mitropolitul Sucevei şi a toată Moldavia. Iar binecinstitorul şi de Hristos iubitorul şi cu mila lui Dumnezeu stăpîn al nostru şi domnitor a toată Moldavia, Vasile Ioan Voievod, de acasă ieşind cu evlavie şi cu tot sufletul primind această nepreţuită visterie, potrivit le-au pus şi le-au păstrat în cea nouă zidită biserică a Sfinţilor Trei Ierarhi şi ai lumii dascăli: Vasile cel Mare, Grigorie de Dumnezeu Cuvîntătorul şi Ioan Gură de Aur, spre cinstirea şi mărirea lui Dumnezeu celui lăudat în Treime şi spre veşnică solire a Preacuvioasei Maicii noastre Parascheva, pentru lăsarea păcatelor sale şi a tot strălucit neamul lui. În anul de la Adam 7149 (1641), iar al domniei lui al 8-lea, în 13 iunie; în acelaşi an s-a născut şi preaiubit fiul lui, Ioan Ştefan Voievod, căruia să-i dea Domnul zile îndelungate şi viaţă de mulţi ani. Amin".
(va continua...)

Acest topic a fost editat de Clopotel: 14 Oct 2006, 08:08 AM

[Clopotel]

(continuare...)

Din tradiţie avem povestiri de multe minuni săvîrşite de Cuvioasa în anii dinaintea noastră, pe care nu s-a sîrguit cineva a le aduna şi a le publica spre lauda lui Dumnezeu slăvitorul sfinţilor Săi; încă şi în zilele noastre nu conteneşte a face minuni celora ce cu credinţă aleargă la ea. Căci cîţi neputincioşi au evlavie la sfintele moaşte, alergînd cu credinţă, sau din acoperămintele puse la capul cel sfînt al Cuvioasei luînd şi purtînd, dobîndesc vindecare. Şi la neploare sau altă nevoie mare, făcînd litanie creştinii cu sfintele moaşte, nu se lipsesc de cerere. Şi şi în patria ei Epivata, unde precum se zice casa ei părintească a fost prefăcută în biserică cu numele ei, şi în Catedrala Mitropolitană de la Iaşi, Cuvioasa face multe minuni pînă astăzi.
Nenumărate sînt minunile şi vindecările de boli ce s-au făcut cu credincioşi care au alergat cu rugăciuni şi lacrimi la moaştele Sfintei Preacuvioasei maicii noastre Parascheva, de-a lungul celor peste trei sute cincizeci de ani de cînd ocroteşte Moldova şi ţara noastră. Să amintim doar cîteva dintre ele, publicate în Patericul românesc, p. 77-84:
Cea mai mare minune a Sfintei Parascheva este însăşi preamărirea trupului ei cu darul neputrezirii, al vindecării de boli şi al izbăvirii de multe nevoi şi primejdii. Din cauza aceasta a fost luată ca protectoare de toate ţările ortodoxe din Balcani. Ba şi turcii se cucereau de minunile ce se făceau creştinilor, celor care îi cereau ajutorul cu credinţă şi evlavie.
O altă minune care a uimit Moldova şi ţara noastră a fost izbăvirea fără nici o vătămare a moaştelor Sfintei Parascheva din incendiul izbucnit în noaptea de 26 spre 27 decembrie 1888, în paraclisul mănăstiri Sfinţii Trei Ierarhi, din Iaşi. Căci, aprinzîndu-se de la un sfeşnic catafalcul Cuvioasei, s-a topit argintul care îmbrăca racla, dar lemnul şi sfintele ei moaşte, deşi erau învăluite în jeratic, au rămas întregi şi nevătămate spre întărirea credincioşilor şi uimirea tuturor. Ca o mărturie a acestei mari minuni, se păstrează pînă astăzi racla dogorită de foc, în care se aflau moaştele Sfintei Parascheva. Îndată după această minune, moaştele Cuvioasei au fost strămutate în noua Catedrală Mitropolitană din apropiere.
Spre sfîrşitul secolului al XIX-lea, soţia preotului Gheorghe Lateş din comuna Rădăşeni-Suceava suferea la cap de o boală grea şi incurabilă. Alergînd la Sfînta Parascheva, se ruga cu lacrimi la moaştele ei şi-i cerea ajutorul. Apoi i s-a făcut Sfîntul Maslu şi s-a reîntors acasă. Noaptea i s-a arătat aievea Sfînta Parascheva în haine albe strălucitoare şi i-a spus: "Nu mai plînge, că de acum te faci sănătoasă!" A doua zi, femeia s-a sculat sănătoasă şi lăuda pe binefăcătoarea ei.
În anul 1950, o studentă din Iaşi s-a îmbolnăvit de leucemie. Bolnava împreună cu părinţii ei au alergat la Sfînta Parascheva şi cu multe lacrimi îi cereau ajutor şi sănătate. După două luni de rugăciuni stăruitoare şi Sfîntul Maslu, tînăra s-a vindecat de această boală fără leac şi şi-a continuat studiile.
O femeie dintr-un sat de lîngă Iaşi era greu bolnavă. Fiind internată pentru operaţie, s-a rugat mai întîi la Sfînta Parascheva, cerîndu-i, cu credinţă şi lacrimi, ajutor şi vindecare. Timp de trei zile după internare i s-au făcut toate analizele. La urmă i-au spus medicii: "Femeie, du-te acasă că nu ai nimic!"
În anul 1968, de hramul Cuvioasei Parascheva, o creştină din Iaşi pregătea conserve pentru iarnă. Mama ei o îndemna: "Fată, să nu faci una ca aceasta, căci astăzi este ziua Sfintei Parascheva!". "Mamă, a răspuns fiica, în fiecare zi este cîte un sfînt, dar eu n-am timp să-i prăznuiesc pe toţi!". După o oră femeia şi-a trimis copila în oraş să-i cumpere ceva. Pe stradă a fost lovită grav de o maşină şi apoi internată în spital. Mama copilei a alergat a doua zi la Sfînta Parascheva şi, după ce şi-a recunoscut păcatul, a cerut cu lacrimi iertare şi salvarea fiicei ei accidentate. După trei zile copila s-a întors sănătoasă acasă.
Un inginer bolnav de plămîni a fost internat în spital pentru operaţie. Mama sa a mers atunci la moaştele Cuvioasei Parascheva şi i-a cerut cu credinţă sănătate pentru fiul ei. Timp de două săptămîni doctorii au amînat operaţia. Apoi s-a observat că leziunile pulmonare s-au vindecat în chip miraculos. Atunci au zis bolnavului: "Domnule inginer, aţi scăpat de operaţie. Întorceţi-vă sănătos acasă. Este cineva care se roagă lui Dumnezeu pentru dumneavoastră!"
Unui copil de trei ani şi jumătate i s-a oprit brusc graiul. Atunci mama a luat copilul în braţe şi a venit să ceară ajutorul Sfintei Parascheva. Pe cînd se ruga ea cu lacrimi, deodată copilul a strigat: "Mamă, mamă! Aici este Doamne, Doamne!". Mulţumind din inimă Prea Cuvioasei Parascheva, mama s-a întors acasă cu copilul sănătos.
În anul 1955, doi soţi din Iaşi nu aveau înţelegere în casă. Într-o seară, femeia disperată a părăsit căminul. Zadarnic au căutat-o soţul şi fiica. Apoi copila s-a culcat, iar tatăl ei a alergat la Sfînta Parascheva şi s-a rugat cu lacrimi să-i întoarcă soţia cu bine în familie. Ajungînd soţul acasă, după o oră a bătut cineva în uşă. Era soţia. Avea chipul palid şi îngîndurat. "Unde ai fost femeie? Ce ţi s-a întîmplat?" a întrebat-o soţul. "Diavolul mi-a dat în gînd să mă sinucid. De aceea m-am aşezat pe linia trenului aproape de gara Nicolina. Dar la orele opt seara, pe cînd venea un tren cu viteză, fiica noastră, îmbrăcată în alb, a venit la mine, m-a apuncat repede şi mă aruncă afară de pe linie. Aşa am scăpat de moarte şi de osînda iadului. După ce m-am întărit puţin, am mulţumit lui Dumnezeu că m-a izbăvit de acest cumplit păcat şi m-am întors acasă. "Femeie, în seara aceasta la ora opt fiica noastră era culcată, iar eu mă rugam pentru tine. Aceea care te-a salvat nu era fiica noastră, ci însăşi Sfînta Parascheva! Să-i mulţumim ei, căci ea te-a scăpat de această cumplită şi dublă moarte, trupească şi sufletească". De atunci este multă armonie şi bucurie duhovnicească în această familie creştină.
Pe timpul celor două războaie mondiale oraşul Iaşi a fost protejat de bombardamente, iar Catedrala Mitropolitană, unde se păstrează cinstitele moaşte ale Sfintei Parascheva, nu a fost atinsă de nici un obuz. Căci Cuvioasa ocroteşte Moldova şi oraşul acesta binecuvîntat, de peste trei sute cincizeci de ani. Spun bătrînii că ostaşii vedeau noaptea, în timpul războiului, o femeie uriaşă îmbrăcată în alb deasupra Iaşilor, ocrotindu-l de ocupaţie şi bombardamente. Aşa ştie să ajutePreacuvioasa Parascheva patria ei adoptivă pentru credinţa poporului nostru binecredincios!
În timpul marii secete din vara anului 1947, cînd mureau oamenii şi animalele de foame, s-au scos moaştele Sfintei Parascheva în procesiune prin satele Moldovei. Credincioşi le aşteptau şi le întîmpinau cu lacrimi de bucurie şi cu făclii în mîini. În urmă veneau nori de ploaie bogată şi adăpau pămîntul. Drept mulţumire credincioşi se rugau şi înălţau cîte o troiţă cu icoana Sfintei Parascheva.
Cel mai mult aleargă şi cer ajutorul Sfintei maicii noastre Parascheva bolnavii, ţăranii, călugării şi studenţii. Mai ales în lunile de examene racla Cuvioasei este plină de cărţi, caiete de şcoală şi pomelnice. Putem afirma că moaştele cele mai iubite de credincioşii din ţara noastră şi din afară sînt, fără îndoială, moaştele Sfintei Parascheva, numită "cea grabnic ajutătoare şi mult folositoare".
Mărturisesc părinţii bătrîni care au fost martori oculari, că, odată, de hramul ei, pe cînd oamenii aşteptau la rînd să se închine la racla Cuvioasei Parascheva, au venit şi două creştine bătrîne din Focşani. Văzînd lume multă, au zis preotului de la raclă: "Părinte, dă-ne voie să ne închinăm la Cuvioasă fără să mai stăm la rînd şi să-i punem sub cap această pernă nouă pe care i-am adus-o de acasă drept mulţumire pentru ajutorul ce ni l-a dat". "Dumnezeu să vă binecuvînteze, creştinelor, a zis preotul. Mergeţi şi vă închinaţi!". În clipa aceea preoţii şi credincioşii au văzut un lucru sfînt şi cu totul minunat. Cuvioasa şi-a ridicat singură capul, iar după ce femeile i-au pus perna adusă şi s-au închinat, Sfînta Parascheva şi-a lăsat iarăşi capul pe căpătîi ca mai înainte. Iată cît de mult iubeşte Preacuvioasa pe cei ce se roagă lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui cu smerenie şi credinţă.
Sfînta Parascheva de la Iaşi se bucură în ţară de un cult deosebit, mai mult decît toţi ceilalţi sfinţi care au moaşte în România. În fiecare zi la Catedrala Mitropolitană din Iaşi, de dimineaţă pînă seara tîrziu, se face un mic pelerinaj continuu, cu credincioşi de toate vîrstele şi din toate locurile, veniţi la rugăciune. În mod deosebit, în sărbători, în posturi şi în fiecare vineri, considerată ziua Cuvioasei Parascheva, vin mulţi credincioşi şi se închină la raclă cu credinţă, aducînd flori, daruri şi îmbrăcăminte pe care le ating de racla Cuvioasei pentru a dobîndi ajutor, sănătate şi binecuvîntare.
Dar cea mai mare zi de prăznuire din tot anul este ziua de paisprezece octombrie, patronul Sfintei Parascheva, cînd are loc unul din cele mai mari pelerinaje ortodoxe din ţara noastră, la care participă închinători de la sate şi oraşe, din toate colţurile ţării. În această zi are loc un adevărat pelerinaj bisericesc naţional, care durează pînă la trei zile. Încă din ajun se scot în faţa Catedralei moaştele Sfintei Parascheva şi timp de două zile şi două nopţi credincioşii stau la rînd pentru închinare.
În seara zilei de paisprezece octombrie, praznicul Cuvioasei se încheie cu o mişcătoare procesiune în jurul Catedralei, avînd în frunte pe Mitropolitul Moldovei, care, împreună cu clericii şi credincioşii, cu lumînări în mîini poartă racla cu moaştele sfintei, în sunetul clopotelor şi al frumoaselor cîntări bisericeşti. După aceea se aşază moaştele în biserică la locul lor, se cîntă paraclisul Sfintei Parascheva, apoi fiecare se întoarce la ale sale cu bucuria marelui praznic în suflet şi cu mîngîierea Duhului Sfînt în inimă. Cu ale cărei sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.!
Troparul cuvioasei
Intru tine maica, cu osardie s-a mantuit cel dupa chip, ca luand Crucea, ai urmat lui Hristos si lucrand ai invatat sa nu se uite la trup, caci este trecator, ci sa poarte grija de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta si cu ingerii impreuna se bucura, Cuvioasa Maica Parascheva, duhul tau.
Condacul cuvioasei
Pe sfanta folositoare a celor ce sunt intru nevoi, toti cu dreapta credinta sa o laudam, pe preacinstita Parascheva. Cu aceasta lasand viata cea stricacioasa, pe cea nestricacioasa a luat-o in veci. Pentru aceasta marirea a aflat si dar de minuni cu dumnezeiasca porunca.

Link audio catre troparul Cuvioasei Parascheva
Link catre site-ul Bisericii Sfanta Vineri din Drumul Taberei, Bucuresti

Acest topic a fost editat de Clopotel: 14 Oct 2006, 08:09 AM

[Clopotel]

Euharistia în Ortodoxie
Ce este Euharistia?
Sunt multi dintre cei care aud cuvântul acesta si nu-l înteleg, fiind un cuvânt teologic, nu unul de circulatie. Euharistie înseamnã multumire. Bineînteles, când zicem Sfânta Euharistie noi nu zicem de fapt “Sfânta Multumire”. Dar cuvântul acesta se întrebuinteazã în general cu alt înteles, si anume de Sfânta Cuminecãturã sau Sfânta Împãrtãsanie. În limba noastrã se întrebuinteazã foarte putin cuvântul “euharistie”. Cei mai multi nu-l aud niciodatã, altii îl aud si-l uitã, altii îl aud si nu-l înteleg. Teologii însã stiu cã Sfânta Euharistie este ceea ce înteleg credinciosii în general prin “Sfânta Cuminecãturã” sau “Sfânta Împãrtãsanie”. De fapt nici aceste cuvinte nu corespund continutului lor. Stim însã cã atât prin “Euharistie”, cât si prin “Împãrtãsanie” si “Cuminecãturã” noi întelegem Trupul si Sângele Mântuitorului Iisus Hristos pe care Îl primim atunci când ne împãrtãsim sau despre Care stim cã se aflã pe Masa Sfântului Altar, unde întotdeauna este prezent în chivot, pentru împãrtãsirea celor care trebuie sã se împãrtãseascã grabnic, în special pentru bolnavi, ceilalti credinciosi fiind sfãtuiti sã se împãrtãseascã la Sfânta Liturghie.

Împãrtãsire cu Trupul si Sângele Mântuitorului

Cum se poate sã existe Trupul si Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos pentru împãrtãsire? Domnul nostru Iisus Hristos, la Cina cea de Tainã – ni se spune în trei din cele patru Sfinte Evanghelii, În Evangheliile sinoptice, de la Matei, Marcu si Luca –, a luat pâine în mâinile Sale, a binecuvântat, a frânt si a dat ucenicilor Sãi, zicând: “Luati mâncati, Acesta este Trupul Meu, Care Se frânge pentru voi spre iertarea pãcatelor”. Asa a rãmas în constiinta credinciosilor si în constiinta Bisericii cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos de la Cina cea de Tainã. În legãturã cu paharul cu vin a zis Domnul Iisus Hristos: “Beti dintru acesta toti, acesta este Sângele Meu, al legii celei noi, care pentru voi si pentru multi se varsã spre iertarea pãcatelor”. Cuvintele acestea le spun preotii la Sfânta Liturghie. Ceea ce înseamnã cã Sfânta Liturghie are o legãturã cu Cina cea de Tainã, în întelesul cã atunci Domnul Iisus Hristos, dupã mãrturiile Sfântului Evanghelist Luca si a Sfântului Apostol Pavel din Epistola I cãtre Corinteni, a zis: “Aceasta sã o faceti întru pomenirea Mea”, a statornicit datoria ucenicilor Sãi de a face aceasta în continuare, dar si urmasilor lor. Asadar, Sfânta Liturghie este o repetare a Cinei celei de Tainã dupã partea ei euharisticã.

Pentru ca ei sã se poatã împãrtãsi cu Trupul si Sângele Domnului, trebuie sã-L aibã de undeva. Cei de la Cina cea de Tainã L-au avut din mâinile Mântuitorului. El n-a zis: Aceasta este pâine care închipuieste Trupul Meu, acesta este un simbol al Trupului Meu, ci a zis: “Acesta este Trupul Meu”. El nu a dat pâine obisnuitã, ci a dat pâine euharisticã, a dat de fapt Trupul Sãu sub chipul pâinii. Apoi, luând paharul, a zis: “Beti dintru acesta toti, acesta este Sângele Meu, care se varsã spre iertarea pãcatelor”, prin aceasta oferind nu vin, ci chiar Sângele Lui, vin prefãcut în Sângele Lui. Aceasta este credinta noastrã si învãtãtura Bisericii. Prin urmare, ceea ce se pune înainte, prescura anume pregãtitã si vinul amestecat cu apã, anume pregãtit, se preface, prin rugãciunile preotilor si ale credinciosilor, în Trupul si Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în Sfânta Euharistie cu care se pot împãrtãsi credinciosii.

Trupul si Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos se pomenesc separat, pentru cã înfãtiseazã Jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care a pomenit separat Trupul si Sângele la Cina cea de Tainã, desi ele sunt împreunã în alcãtuirea umanã. Asadar, El n-a fãcut altceva decât a arãtat cã e vorba de Trupul care se jertfeste si de Sângele care se varsã spre iertarea pãcatelor. Dar nici Sfintii Apostoli la Cina cea de Tainã nu s-au împãrtãsit, nici noi nu ne împãrtãsim cu Trupul si Sângele Domnului în situatia în care era când S-a jertfit, ci cu Trupul si Sângele cu care El a înviat din morti si S-a înãltat la ceruri, bineînteles acestea cuprinzând în sine Trupul si Sângele cu care Domnul nostru Iisus Hristos S-a rãstignit pe Cruce.

Toatã lucrarea Sfintei Liturghii are rostul de a realiza în cuprinsul ei posibilitatea de împãrtãsire a credinciosilor cu Trupul si Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Aceasta se realizeazã prin rugãciunea preotilor si a credinciosilor, pentru cã Liturghia n-o fac numai preotii si nici numai credinciosii, ci o fac împreunã. Stim aceasta din faptul cã Liturghia este în asa fel alcãtuitã, încât credinciosii se roagã si ei pentru ceea ce urmeazã sã se realizeze. Preotul zice: “Pentru cinstitele Daruri ce sunt puse înainte, Domnului sã ne rugãm”. Eu mã rog pentru cinstitele Daruri, iar voi fiti atenti si luati aminte la aceasta. El zice: “Domnului sã ne rugãm” toti credinciosii. Dar nu numai Sfânta Liturghie, ci toate slujbele Bisericii Ortodoxe se fac nu de cãtre preoti singuri, ci de cãtre preoti împreunã cu credinciosii. Toti care suntem de fatã la Slujbe venim ca sã slujim, nu ca sã privim, ca sã auzim ceva. Fiecare slujeste la mãsura lui: episcopii la mãsurã de episcopi, preotii la mãsurã de preoti, diaconii la mãsurã de diaconi, si apoi credinciosii. Toti trebuie sã participe la Sfintele Slujbe cu constiinta cã si ei realizeazã, cã si cu partea lor se împlineste ceea ce se urmãreste la Sfânta Liturghie, adicã ajungerea la Sfânta Euharistie pentru împãrtãsire. Noi spunem cã aceasta se realizeazã la epiclezã, adicã atunci când credinciosii cântã: “Pe Tine Te lãudãm…” Atunci preotul se roagã ca cinstitele Daruri ce sunt puse înainte sã se prefacã în Trupul si Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Si anume, dupã ce preotul se roagã ca Dumnezeu sã-L trimitã pe Duhul Sfânt dupã cum L-a trimis Apostolilor Sãi, începe o rugãciune prin care cere de la Dumnezeu Tatãl sã-L trimitã pe Duhul Sfânt “peste noi si peste aceste Daruri ce sunt puse înainte” si sã prefacã pâinea în Trupul Mântuitorului, iar ceea ce este în potir, vinul amestecat cu apã, sã prefacã în Sângele Mântuitorului. În momentul acesta, prin lucrarea Sfintei Treimi, se realizeazã ceea ce noi dorim sã avem spre împãrtãsire, adicã Trupul si Sângele Mântuitorului. Dumnezeu Tatãl Îl trimite pe Duhul Sfânt prin care cinstitele Daruri ce sunt puse înainte se prefac în Trupul si Sângele Mântuitorului.

E bine sã stim si sã nu uitãm niciodatã cã Trupul si Sângele Mântuitorului nu le primim separat de sufletul si de dumnezeirea Mântuitorului. Domnul nostru Iisus Hristos este o persoanã în douã firi: este Dumnezeu adevãrat dupã firea dumnezeiascã si este om adevãrat dupã firea omeneascã. Iar om adevãrat înseamnã sã ai trup si suflet. Când ne împãrtãsim cu Domnul nostru Iisus Hristos, ne împãrtãsim de fapt nu cu Trupul si Sângele separat, ci cu Trupul si Sângele, cu sufletul Lui, cu dumnezeirea Lui, cu El întreg. Sfânta noastrã Bisericã are cuvinte în care ni se prezintã împãrtãsirea credinciosilor ca ceva ce s-a realizat în mod tainic.

Întelegerea Tainelor

Noi nu putem întelege cu firea omeneascã cum anume pâinea si vinul se prefac în Trupul si Sângele Mântuitorului nostru. La Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare se zice: „Punem înaintea Ta acestea care închipuiesc Trupul si Sângele Mântuitorului“. Dar cerând noi ca acestea sã se prefacã în Trupul si Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, noi nu mai avem lucruri închipuitoare, ci Îl avem chiar pe Domnul nostru Iisus Hristos, cu Trupul Sãu, cu Sângele Sãu, cu Jertfa Sa, cu Învierea Sa, cu Înãltarea Sa la cer, cu mãrirea Sa, cu sederea Sa de-a dreapta Tatãlui, cu tot ceea ce este El, cu omenirea Sa si cu dumnezeirea Sa. Acestea sunt lucruri mai presus de întelegerea omului. Într-o alcãtuire de la slujba sãrbãtorii Nasterii Domnului Iisus Hristos se spune: „Taina nu suferã ispitire“. Degeaba vrei tu sã o întelegi, cã nu o poti întelege. În fata tainei trebuie sã te pleci, sã te închini, sã stai cu mintea plecatã, stiind cã e ceva mai presus de tine. Dacã vrei cumva sã faci o analizã a tainei acesteia, indiferent cã e spiritualã sau fizicã, oricât ai încerca, nu o poti cunoaste, pentru cã e mai presus de fire, iar lucrurile mai presus de fire nu le poate întelege mintea mãrginitã. De aceea îndeamnã Sfânta noastrã Bisericã: „Drepti primind dumnezeistile, sfintele, preacuratele, cerestile, nemuritoarele, de viatã fãcãtoarele, înfricosãtoarele lui Hristos Taine, cu vrednicie sã multumim Domnului“. Deci sã multumim Domnului pentru cã am primit cu vrednicie sau sã multumim cu vrednicie faptul cã am primit aceste Taine.

Cele sapte calitãti ale Sfintelor Taine

Întâi zicem cã Sfintele Taine sunt dumnezeisti. Dacã sunt dumnezeiesti, înseamnã cã sunt mai presus de fire, cã tin de Dumnezeu, nu de om. Sau cã Dumnezeu S-a revãrsat în ceea ce vedem noi. Ce vedem noi? Pâine si vin. Ce e acolo? Trupul si Sângele Domnului Hristos. Lucrul acesta s-a realizat prin Dumnezeu, dar si prin om: omul care aduce pâinea si vinul, omul care se roagã. Este partea omului, dar este si partea Domnului. Este ca la cresterea grâului: munceste si omul, binecuvinteazã si Domnul. Nu poate omul sã realizeze grâul, ci acesta se realizeazã de la sine, prin puterea lui Dumnezeu, datoritã si muncii omului. Asa este si la Sfânta Cuminecãturã. Trupul si Sângele Domnului se realizeazã prin lucrarea omului ca rugãtor, prin lucrarea omului ca muncitor. Pentru a avea pe masã pâinea care sã se prefacã în Euharistie, trebuie sã muncesti. Nu o iei de undeva, ci o realizezi împreunã cu Dumnezeu. Acestea sunt “ale Tale dintru ale Tale”. Adicã pâinea si vinul sunt dintru ale lui Dumnezeu, pentru cã Dumnezeu ni le dã, si I le aducem lui Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu sã ni le dea înapoi altfel decât I le-am dat noi lui Dumnezeu. Ni le dã prefãcute în Trupul si Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, unite cu sufletul Sãu, unite cu dumnezeirea Sa.

Deci ele sunt dumnezeisti, iar dacã sunt dumnezeiesti, sunt sfinte, adicã sunt mai presus de ceruri. Ele sunt luate cumva din comun, din obisnuit, si puse separat pentru Dumnezeu, sunt atinse de Dumnezeu.

Bineînteles cã dacã sunt sfinte, sunt preacurate. Ele nu pot fi întinate, nu pot avea ceva din întinãciune, ci numai din curãtie.

Astfel ele sunt si ceresti, cum cereascã este Liturghia, cum ceresti sunt Sfintele Slujbe, cum ceresc este locasul în care se realizeazã toate acestea, biserica fiind cerul de pe pãmânt.

Tainele sunt nemuritoare, adicã ele nu se nimicesc, ci rãmân continuu. Noi nu ne putem închipui, de pildã, cã împãrtãsindu-ne cu Sfintele Taine, ele se sfârsesc. Nici în întelesul cã ne-am împãrtãsit cu El si de la o vreme nu mai este, si nici în întelesul cã intrând în noi, acestea cumva dispar. Nu, ci dumnezeistile Taine rãmân. Cum e Mântuitorul de vesnic, asa rãmân si ele de vesnice, în noi sau în afarã de noi. Dacã suntem nevrednici, atunci nu rãmân în noi, dar ele nu se pot nimici, nu se pot strica, ci rãmân în continuare în vesnicie. Deci fiecare Sfântã Liturghie are rezonantã în vesnicie. Fiecare Sfântã Liturghie este o slujbã care nu se sfârseste când se sfârseste, ci efectele ei rãmân în vesnicie, în credincios sau în afarã de credincios.

Sfintele Taine sunt si de viatã fãcãtoare, adicã Trupul si Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos din Sfânta Euharistie au darul de a aduce viata, de a înmulti viata, de a da putere, asa cum hrana pe care o mâncãm pentru existenta noastrã fizicã are lucrarea ei si fãrã ea nu se poate. Tot asa si Sfânta Împãrtãsanie are darul de a aduce în sufletul nostru puteri dãtãtoare de viatã din viata Mântuitorului. Stiti cã Domnul Hristos a spus cã cel ce mãnâncã Trupul Lui si bea Sângele Lui are viatã întru El. Iudeii se certau pentru cuvintele acestea, pentru cã nu le întelegeau si ziceau: “Cum poate El sã ne dea Trupul Sãu sã-l mâncãm?” Sunt niste taine, niste lucruri pe care Domnul nostru Iisus Hristos nici nu ni le-a explicat, pentru cã nu se pot explica. Se pot crede, se pot primi, dar nu se pot explica. Domnul numai a afirmat încã o datã si încã o datã cã oamenii trebuie sã se împãrtãseascã pentru a avea viatã din viata Lui, din pâinea pe care o dã El, din vinul pe care îl dã El, din hrana si bãutura pe care le dã El si pe care nu le poate da nimeni altul. Noi nu o sã putem întelege niciodatã puterea iubitoare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos când le-a dat ucenicilor Sãi posibilitatea sã se uneascã cu El Însusi, nu numai prin cuvântul Lui, nu numai prin gândul la El, ci prin intrarea Mântuitorului nostru în noi însine. Sfintele Taine mai sunt si înfricosãtoare. Cuvântul acesta nu vrea sã spunã cã aceste Taine ne dau o fricã, ne coplesesc, înfricosându-ne, ci cã sunt uimitoare, adicã de necuprins, de nepãtruns. Ne uimim în fata lor, în fata Mântuitorului. De altfel, între cele sapte Sfinte Taine, Taina Euharistiei este cea mai tainã. La fiecare vedem ceva: apa, mirul, dar la Taina Euharistiei nu vedem ce vedem, vedem ce nu vedem. Adicã nu vedem pâine si vin, ci vedem Trupul si Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Despre nevrednicie

Dacã Sfintele Taine sunt asa de uimitoare, de înfricosãtoare, de înalte, de departe de noi, asa de neatins si de nepãtruns, atunci mai putem noi sã ne împãrtãsim cu Trupul si Sângele Domnului nostru Iisus Hristos? Noi, ãstia nevrednici, care ne socotim nevrednici si care oricum suntem nevrednici; oricum suntem mai prejos de Taine. Rãspunsul ni-l dã Domnul Hristos, Care ne-a dat Tainele. El n-a dat Tainele pentru îngeri, ci pentru oameni. Gânditi-vã, de pildã, cã doi dintre cei care s-au împãrtãsit la Cina cea de Tainã cu Trupul si Sângele Mântuitorului au fãcut lucruri care nu tin de o viatã superioarã: Iuda cel împãrtãsit L-a vândut si Petru cel împãrtãsit a zis cã nu-L cunoaste. Domnul Hristos, când le-a dat Tainele acestea, n-a stiut ce urmeazã? A stiut.

Nouã, nevrednicilor, ne-a dat Trupul si Sângele Sãu, nu vrednicilor. E adevãrat cã noi trebuie sã cãutãm, sã ne silim pentru o vrednicie la care niciodatã nu putem ajunge. Dacã asteptãm vrednicia, nu ne mai împãrtãsim niciodatã, pentru cã niciodatã nu suntem vrednici. Dar Domnul Hristos ne face vrednici. Cum zic copiii în rugãciunea cãtre îngerul pãzitor: “Eu sunt mic, tu fã-mã mare; eu sunt slab, tu fã-mã tare”, asa putem spune si noi în fata Domnului Hristos: Doamne, stiu cã sunt nevrednic, stiu cã dacã ar fi dupã vrednicia mea nu ar trebui sã mã împãrtãsesc niciodatã în viatã, nici înaintea mortii. Dar: “Eu sunt mic, tu fã-mã mare…”. Adicã: Doamne, Tu ai putere sã mã faci vrednic, fã-mã vrednic. Si sã stiti cã Domnul Hristos ne face vrednici. Dacã noi avem mãrturia Scripturii cã Dumnezeu este iubire, apoi iubirea se împãrtãseste, se revarsã, dã din sine, ridicã, îl face mare pe cel mic, asa cum si noi, când avem iubire, facem lucrul acesta. Gânditi-vã, de exemplu, când avem în fatã un copil, ori ne aplecãm la el, ne facem mici ca el, ori îl ridicãm în brate. Astfel si Dumnezeu ne-a dat Sfintele Taine pentru cã ne iubeste si vrea sã ne fericeascã. Nu vrea sã ne osândeascã. Dar ele ne pot fi si spre osândã atunci când vrem sã rãmânem nevrednici, când le primim ca sã ne fãlim, când vrem sã facem niste lucruri care nu tin de ele. Dar când îti recunosti nevrednicia si când spui: “dintre pãcãtosi cel dintâi sunt eu” si te duci totusi sã te împãrtãsesti, te împãrtãsesti ca sã nu mai fii cel dintâi dintre pãcãtosi sau sã nu mai fii pãcãtos. Sfânta Împãrtãsanie sã aibã putere atât de mare, încât sã se vadã puterea Mântuitorului în noi, nu nevrednicia noastrã. Atunci când fiul risipitor s-a întors acasã si tatãl lui i-a fãcut ospãt si l-a primit, dacã el zicea cã este nevrednic, toatã veselia aceea n-ar mai fi avut nici un rost. Or, el s-a încadrat dintr-o datã în veselia pe care a fãcut-o tatãl sãu. Asa este si cu împãrtãsirea. Asa nevrednici cum suntem, ne mãrturisim pãcatele, primim iertarea pãcatelor si ne apropiem de Domnul Hristos asa cum suntem. Nici nu ne mai gândim cã suntem vrednici sau cã suntem nevrednici, ci ne apropiem pentru cã nu vrem sã refuzãm ceea ce ne dã Domnul Hristos.

El ne dã Trupul si Sângele Sãu ca sã ne mântuim, sã ne ajute, nu ca o recompensã. Sfintele Taine nu sunt o rãsplatã pentru binele fãcut de noi, ci sunt un dar al iubirii lui Dumnezeu. Dumnezeu Se revarsã cãtre noi, iar noi Îl primim si nu Îl refuzãm. Îi multumim Lui pentru toate acestea. Apoi avem constiinta cã toate acestea intrã în mãdularele noastre, în rãrunchi si în inimã. În rugãciunea a treia de multumire dupã împãrtãsire spunem cuvintele acestea: “Intrã în alcãtuirea mãdularelor mele, în rãrunchi si în inimã”, adicã în toatã existenta mea. Intrã, Doamne, rãspândeste-te, sã curgi si tu cum curge sângele nostru. Cum se alcãtuieste hrana noastrã pãmânteascã pentru existenta noastrã, asa sã se alcãtuiascã si Trupul Tãu.

Dacã citim aceste rugãciuni ca niste lucruri exterioare, de pravilã, sigur cã n-o sã întelegem niciodatã bucuria împãrtãsirii. Dar dacã ne gândim la ele, le purtãm în minte, atunci ele devin niste lucruri prin care trãim, prin care ne depãsim pe noi însine.

Vin credinciosi si întreabã dacã nu se împãrtãsesc cu osândã. Ei, asta o stie constiinta fiecãruia. Dacã esti curat la suflet si sincer în ceea ce faci, în ceea ce doresti, poti sã fii sigur cã Dumnezeu te primeste si intrã în alcãtuirea mãdularelor tale si îti schimbã viata. Dacã o face cineva numai asa, ca sã fie vãzut cã s-a mai împãrtãsit o datã, nu-i poate folosi si într-un fel e spre osândã. Însã Dumnezeu stie când e spre osândã, când e spre bine. Noi simtim însã prezenta Mântuitorului în noi. Si apoi avem ajutorul Maicii Domnului, cãreia îi multumim, cãci prin ea Dumnezeu a avut trup si sânge si am primit posibilitatea de a ne împãrtãsi cu dumnezeiestile Taine.

Împãrtãsirea deasã sau rarã

Eu sunt pentru împãrtãsire deasã, nu pentru împãrtãsire o datã pe an. Eu nici nu cred în credinta aceluia care se împãrtãseste o datã pe an. De ce, dacã ai posibilitatea sã te împãrtãsesti des, sã te împãrtãsesti rar? Zice cineva: pentru pãcatele mele. Sã nu vã închipuiti cã cei care se împãrtãsesc rar se împãrtãsesc mai bine decât cei care se împãrtãsesc des, deoarece nu stau tot timpul sã se pregãteascã. Tot înainte de împãrtãsire se pregãtesc si ei, si atunci ce rost are sã lasi sã treacã pe lângã tine. Adicã Domnul Hristos vrea sã-ti dea si tu nu vrei. Sfânta noastã Bisericã de aceea face Liturghie, ca sã se împãrtãseascã credinciosii. Nu ca sã se împãrtãseascã numai preotii, iar credinciosii sã se împãrtãseascã în Postul Pastelui, de pildã.

Dar eu nici nu trag de oameni sã se împãrtãseascã des, pentru cã nu-i pot convinge sã se spovedeascã des. Dacã oamenii sunt nepãsãtori fatã de lucrurile lui Dumnezeu, eu nu pot sã-i înghesui la acestea, pânã când ajung ei sã doreascã. Dar cine ajunge sã doreascã, acela sã nu aibã ezitãri cã, vai de mine, n-au trecut sase sãptãmâni. E mai pregãtit dupã sase sãptãmâni? Nu-i mai pregãtit decât dacã s-ar împãrtãsi a doua sau a treia zi sau peste o sãptãmânã. Mai demult, oamenii se împãrtãseau mai des, mai ales în primele veacuri. Si Sfântul Ioan Gurã de Aur îi îndeamnã pe oameni sã se împãrtãseascã mai des, cãci deja de pe vremea lui s-a slãbit dorinta si gândul de împãrtãsire mai deasã. Pe un om nepãsãtor nu îl poti îndemna sã se împãrtãseascã. Pe el îl îndemni sã se spovedeascã, iar dupã aceea si sã se împãrtãseascã.

Oamenii care au îngãduintã de la duhovnic s-ar putea împãrtãsi la fiecare Sfântã Liturghie. De ce acum, în vremea Sfântului Post, sunt Liturghii ale Darurilor mai înainte sfintite? Pentru cã credinciosii doreau sã se împãrtãseascã mai des decât sâmbãta si duminica. E adevãrat cã aceasta depinde foarte mult si de duhovnic, dar sã stiti cã si duhovnicii sunt cu gânduri felurite. Sunt unii care nu te lasã sã te împãrtãsesti. Eu nu stiu cum vin ei la împãrtãsire, dacã pe credinciosi nu îi lasã.

Sã ne silim cu totii sã întelegem lucrurile acestea la mãsurile la care le putem întelege. Sã ne depãsim si în întelegerea valorii acestor Daruri prin care ne unim cu Domnul Hristos, prin care vine în noi, se alcãtuieste în inimile noastre, devenindu-ne mai intim decât ne suntem noi însine.
Parintele Teofil Paraian

Acest topic a fost editat de Clopotel: 23 Oct 2006, 08:05 AM

[actionmedia]

[Clopotel]

Draga Action,

[actionmedia]

[Clopotel]

Draga Action,

[zexelica]

mai draga,

daca scrie:
8Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor cari sînt sus în ceruri, sau jos pe pămînt, sau în ape supt pămînt.

9Să nu te închini înaintea lor, şi să nu le slujeşti; căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sînt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc fărădelegea părinţilor în copii pînă la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc

tu ce invatatura propovaduiesti?
Una mincinoasa, evident.

[abis]

[Clopotel]

Draga Abis,

[IoanV]

[actionmedia]

[Clopotel]

Draga Action,

[actionmedia]

[Clopotel]

Draga Action,
Eu nici pana acum nu-mi dau seama ce vrei sa dezbati aici...

[zexelica]

IoanV

[IoanV]