Ortodoxia, Calea Întru Hristos, sa ne cunoastem religia - pag 1 index Optiuni

[zexelica]

IoanV

[Clopotel]

Despre icoane, si ce reprezinta ele am mai discutat aici
Acolo am concluzionat cu urmatoarele:
Prin urmare, putem concluziona că Dumnezeu a poruncit a se face diferite lucruri de mâini omeneşti, care s-au sfinţit tot la porunca lui Dumnezeu, şi că sfintele icoane sunt lucruri prin care Se slăveşte Dumnezeu în Biserica Sa şi prin casele creştinilor.
De asemnea, că Dumnezeu a dat poruncă de a se aprinde candele şi lumânări în sfeşnice şi a se tămâia sfintele icoane şi a se închina înaintea lor cei credincioşi, după cum s-a arătat că şi în Legea Veche se făcea acest lucru, înaintea lucrurilor făcute de mâini omeneşti şi sfinţite spre slava Sa.Iarăşi, că Dumnezeu, prin lucrurile cele făcute cu porunca Lui, spre slava Sa, face minuni, binecuvântând pe cei credincioşi care ţin aceste lucruri sfinţite în casele lor şi pedepsind pe cei răi care nu le cinstesc pe ele, aşa cum a pedepsit pe filistenii care au luat chivotul Legii Domnului în robie şi l-au pus în casa lui Dagon şi nu i-au dat cinstea cuvenită (I Regi 5, 1-8 ş.a).

Acest topic a fost editat de Clopotel: 1 Nov 2006, 07:47 PM

[zexelica]

[Promo Contextual]

[Clopotel]

Draga Zexelica,
Acolo ti s-au lamurit toate acestea si ti s-au explicat de ce este gresit ce sustii tu...
Daca tot mai ai nelamuriri, expunele pe topicul de Discutii despre Doctrine, caci aici discutam numai despre Ortodoxie, nu despre dogma lui Zexelica... Thanks

[zexelica]

Mai draga Sensei

[actionmedia]

[Clopotel]

Draga Action,
Nici nu stiu daca mai are rost sa-ti explic ceva...Este imposibil sa nu intelegi, si atunci nu-mi ramane decat sa constat ca te prefaci ca nu intelegi, dar inca nu am gasit motivul pentru care faci asta... Poate doar ca sa ma prinzi cu vreo greseala de limbaj? Mai e unul pe aici care doreste asa ceva... Ok... recunosc ca fac greseli de limbaj, sunt om supus greselii, mai ales ca mai fac si alte treburi in timp ce scriu aici... In ceea ce privesc afirmatiile mele, ca sa va fac voua pe plac, recunosc ca sunt gresite si ca voi aveti apriorii dreptate, indiferent ce ati spune...
Acum, dupa ce sper ca te-am linistit astfel, hai sa-ti spun de ce gresesti in rationamentul tau, cu acea afirmatie...

[abis]

[actionmedia]

Clopotel, sper ca iti dai seama ca incerci sa argumentezi ca acea fraza este adevarata pornind de la ipoteza ca este adevarata.

Hai sa le luam pe rand:

[zexelica]

maidragasensei

[abis]

[zexelica]

abis

[Clopotel]

Draga Abis,

[zexelica]

maidragasensei

[Clopotel]

In Biblie...
Sa inteleg ca nu esti de acord cu asta si ca intai s-au dat in scris?

[zexelica]

Nu-mi aduc aminte unde, dar sunt familiarizat cum suna...Sa nu speculez: in Fapte?
Mai draga, dar suspicios mai esti.... nu poate omu' sa te intrebe ceva ca tragi concluzii...

[Clopotel]

Nu sunt eu suspiciosul... Doar tu ai intrebat intai? Pot sa te intreb atunci de ce ai intrebat, daca nu aveai alta parere?

[zexelica]

pt. ca nu-mi aduc aminte unde am citit. e asa un mare secret? n-am treaba cu ce zici tu, ca oricum am mai discutat si gresesti. izolezi versuri si faci teologie. bisericeste, deh...

Acest topic a fost editat de zexelica: 3 Nov 2006, 08:30 PM

[Clopotel]

[zexelica]

bine maidraga. merci de ajutor, om de biserica ce esti...
bisericeste te comporti...

[abis]

[actionmedia]

[IoanV]

[Clopotel]

Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil

Astazi Biserica ne cheama sa cinstim pe Sfintii Ingeri si lucrarea lor in viata noastra si in lume. Este sarbatoarea Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil, in jurul carora Biserica aduna si serbeaza toata obstea, tot "soborul" Sfintilor Ingeri laolalta. Ca sarbatoare a ingerilor, ziua de 8 noiembrie a inceput a se serba in Biserica de prin veacul al cincilea si ea s-a raspandit repede in tot Rasaritul crestin.

Despre ingeri, Biserica invata ca ei sunt "duhuri slujitoare" (Evrei, 1, 14), adica fiinte fara de trupuri, slugi credincioase lui Dumnezeu si totodata prieteni si ocrotitori ai nostri, pusi de Dumnezeu, pe drumul anevoios de la leagan, la patria nostra cereasca, la "Cerul nou si pamantul nou" ce vor sa fie. Asadar, daca ingerii se arata sub forme vazute, nu-i asta firea lor cea adevarata, forma vazuta este un chip de imprumut, ei sunt "lumea nevazuta", "cerul".

Dupa descoperirile Sfintei Scripturi si dupa marturisirile Sfintilor, ingerii iubesc pe Dumnezeu, Il preamareasc si-I implinesc voia Lui in conducerea lumilor imparatiilor, a popoarele, a oamenilor. Ca slujitori, ingerii sunt uneori implinitori ai pedepselor lui Dumnezeu, cum a fost focul peste Sodoma sau pedepsele peste Egipt. Dar, in mod statornic, ingerii slujesc la apararea si calauzirea oamenilor. Ei duc rugaciunile noastre la Dumnezeu, ei ocrotesc pe cei drepti: pe Lot, de foc, pe Ilie de Ahab, pe cei trei tineri in cuptorul din Babilon, pe Apostolul Petru de Irod. Ei vestesc faptele mari ale mantuirii: Nasterea Domnului, suferinta din Ghetsimani, Invierea Domnului, a doua Lui venire. Ingerii pazitori sfatuiesc de bine pe oameni prin glasul constiintei: tot ce este in noi bun, curat, luminat, orice gand frumos, orice miscare buna a inimii, rugaciunea, pocainta, faptele bune, toate acestea se nasc in noi si se infaptuiesc din indemnul ingerului pazitor.

La inceput, toti ingerii au fost facuti de Dumnezeu buni, stralucind de frumuseti, de intelepciune si de tot felul de daruri. Dar, Stapanul Cerului si al pamantului i-a supus unei incercari prin care ingerii, cu voie libera, sa-si dovedeasca ascultarea. Incercarea aceasta s-a petrecut inainte de facerea lumii. Si, in aceasta incercare, o parte din ingeri, in frunte cu Lucifer, cel mai frumos si cel mai inzestrat dintre ei, s-a razvratit impotriva Ziditorului sau, zicand: "Pune-voi scaunul meu deasupra norilor si voi fi asemenea cu Cel Preainalt". Si ametit de mandrie, n-a vrut sa mai asculte de Dumnezeu.

Despre caderea lui Lucifer si a ingerilor lui, Scriptura ne vorbeste asa: "Si s-a facut razboi in cer: Mihail si ingerii lui au pornit razboi cu balaurul. Si se razboia si balaurul si ingerii lui si n-a izbutit el, nici nu s-a mai gasit pentru ei loc in cer. Si a fost aruncat balaurul cel mare, sarpele cel de demult, care se cheama satana, diavolul cel ce insela pe toata lumea, pe pamant si ingerii lui au fost aruncati cu el" (Apoc., 12, 7-9). Si asa a cazut Lucifer din cinstea de arhangel, precum graieste Domnul: "Am vazut pe satana ca un fulger cazand din cer" (Luca, 10, 18). Si asemenea cu el si ceata de ingeri ce era sub dansul, inaltandu-se, au cazut si demonii, luptatori impotriva mantuirii noastre s-au facut.

Dar Arhanghelul Mihail, de-a pururi laudatul, pazind ca o sluga credincioasa, "credinta catre Stapanul sau, s-a aratat adevarata capetenie peste cetele celor fara de trupuri". Ca, vazand cum a cazut vicleanul Lucifer, a laudat cu glas pe Domnul tuturor si a zis: "Sa luam aminte, noi, care suntem fapturi, ce a patimit Lucifer, cel care era cu noi: cel ce era lumina, acum intuneric s-a facut. Ca cine este ca Dumnezeu?" Mi-ca-El? Ca, numele de Mihail asta inseamneaza: "Cine este ca Dumnezeu".

Si asa s-a intocmit soborul, adica adunarea si unirea tuturor ingerilor credinciosi lui Dumnezeu, iar Mihail Arhanghelul a fost randuit de Atotputernicul Dumnezeu capetenie a ingerilor buni si mare folositor si de bine facator al mantuirii noastre si, luand chip vazut, s-a aratat multora, atat in Legea veche cat si in Legea noua.

Impreuna cu Sfantul Arhanghel Mihail serbam astazi si pe preafrumosul si inveselitorul Arhanghel Gavriil, ca si acesta, luand chip vazut, multe faceri de bine a daruit neamului omenesc, aratate in amandoua Testamentele.

Asa, in proorocia lui Daniil, Gavriil este numele ingerului talmacitor al vedeniei (Dan., 8, 16). Asemenea, Gavriil arata lui Daniil intelesul celor saptezeci de saptamani de ani pana la venirea lui Mesia Hristos (Dan., 9, 21-27). Dupa traditie, tot el, Gavriil, vesteste lui Ioachim si Ana ca din ei va sa se nasca Doamna, Stapana noastra, Maria, Nascatoarea de Dumnezeu. In Legea noua, Gavriil descopera preotului Zaharia, nasterea lui Ioan, Botezatorul Domnului (Luca, 1, 19). Tot Gavriil anunta Fecioarei din Nazaret nasterea de la Duhul Sfant a Domnului Hristos, Mantuitorul lumii (Luca 1, 28). Unii zic ca tot Arhangelul Gavriil a fost ingerul in vesmant alb, care, pogorandu-se din cer, a rasturnat piatra de pe usa mormantului si a sezut deasupra ei, la ceasul Invierii Domnului. Si el a fost acela care, cel dintai, a dat Mironositelor vestea Invierii. Si, ca sa zicem mai cuprinzator, dumnezeiescul Gavriil a slujit la toata iconomia Intruparii Cuvantului lui Dumnezeu, din inceput si pana la sfarsit. Pentru aceasta si Biserica lui Hristos a hotarat sa-l praznuiasca pe el, impreuna cu Arhanghelul Mihail, si sa cheme darul si ajutorul amandurora, rugandu-i ca, prin mijlocirea si rugaciunile lor, in veacul de acum, sa aflam izbavire de rele, iar in cel ce va sa fie, sa ne invrednicim bucuriei si imparatiei ceresti. Amin.

[Clopotel]

SFINTII PARINTI
CALAUZA SIGURA SPRE ADEVARATUL CRESTINISM
Seraphim Rose
Aduceti-va aminte de mai-marii vostri, care v-au grait voua cuvantul lui Dumnezeu; priviti cu luare aminte cum si-au incheiat viata si urmati-le credinta... Nu va lasati furati de invaţaturile straine cele de multe feluri.
Evrei 13:7, 9

NU A EXISTAT NICIODATA un asemenea veac al falsilor invatatorilor precum acest jalnic secol al 20-lea, atat de bogat in jucarioare lumesti si atat de sarac in cele ale mintii si sufletului. Orice parere imaginabila, chiar si cea mai absurda, chiar si dintre cele respinse pana mai deunazi de toti oamenii civilizati – acum isi gaseste sustinerea si propriul ei „invatator”. Cativa dintre acesti invatatori dovedesc sau fagaduiesc „puteri spirituale” si false minuni, precum o fac unii ocultisti si „harismatici”; dar majoritatea acestor invatatori contemporani nu ofera nimic mai mult decat un amestec slab de idei nedigerate pe care le-au primit „din vazduh”, ca din partea unor „intelepti” (sau „intelepte”) ce se auto-intituleaza astfel, ce socotesc a cunoaste mai mult decat toti cei din vechime, doar prin simplul fapt ca vietuiesc in „iluminatele” noastre vremuri moderne. Prin urmare, filosofia are o mie de scoli, si „crestinismul” o mie de secte. Unde poate fi gasit in toate acestea adevarul, daca mai poate fi gasit cu adevarat in vremurile noastre atat de ratacite?

Doar intr-un singur loc poate fi gasit izvorul adevaratei invataturi, provenind de la Dumnezeu Insusi, neimputinat de-a lungul veacurilor ci mereu proaspat, unul si acelasi in toti cei care il propovaduiesc cu adevarat, purtand spre mantuirea cea vesnica pe cei ce il urmeaza. Acest loc este Biserica Ortodoxa a lui Hristos, izvorul este harul Prea-Sfantului Duh, si invatatorii cei adevarati ai predaniei dumnezeiesti ce isi are obrasia in acest izvor sunt Sfintii Parinti ai Bisericii Ortodoxe.

Vai! Cat de putini dintre crestinii ortodocsi stiu aceasta, si cati stiu indeajuns pentru a gusta din acest izvor! Cat de multi din ierarhii contemporani isi poarta turmele nu pe pasunile cele adevarate ale sufletului, Sfintii Parinti, ci catre caile pierzatoare ale inteleptilor moderni ce fagaduiesc ceva „nou” si se straduie sa-i faca pe crestini a uita invatatura cea adevarata a Sfintilor Parinti, o invatatura care – este prea adevarat – se gaseste intr-un dezacord deplin cu ideile false ce stapanesc vremurile moderne.

Invatatura ortodoxa a Sfintilor Parinti nu apartine unei epoci, fie ea „veche” sau „moderna”. A fost transmisa prin succesiune neintrerupta din vremea lui Hristos si a apostolilor Sai, pana in ziua de azi, si nu a existat niciodata o perioada in care sa fie nevoie a redescoperi o invatatura patristica „pierduta”. Chiar si cand multi dintre crestinii ortodocsi s-au indepartat de aceasta invatatura (cum este cazul, de pilda, in zilele noastre), adevaratii ei reprezentanti au transmis-o mai departe celor ce insetau sa o primeasca. Au existat mari veacuri patristice, cum este epoca plina de stralucire a celui de al patrulea secol, si au existat perioade de decadere a constiintei patristice in randul crestinilor ortodocsi; insa nu a existat nicicand vreo perioada, de la intemeierea Bisericii lui Hristos pe pamant, in care traditia patristica sa nu calauzeasca Biserica; nu a existat nici un secol fara Sfintii sai Parinti. Sf. Nichita Stithatul, ucenicul si biograful Sf. Simeon Noul Teolog, scria: „S-a ingaduit de catre Dumnezeu ca din generatie in generatie sa nu inceteze pregatirea de catre Sfantul Duh a proorocilor si prietenilor Sai pentru randuiala Bisericii Sale.”

Cel mai instructiv este pentru noi, crestinii cei de pe urma, sa ne calauzim si sa ne inspiram de la Sfintii Parinti ai vremurilor noastre, cei ce au trait in conditii asemanatoare cu ale noastre si, totusi, au pastrat nestricata si neschimbata aceeasi invatatura mereu proaspata, care nu apartine unei vremi sau a unui neam, ci tuturor vremurilor pana la sfarsitul lumii, si pentru intregul neam al crestinilor ortodocsi.

Inainte de a studia doi dintre Sfintii Parinti de data recenta, trebuie insa sa fie limpede ca pentru noi, crestinii ortodocsi, studiul Sfintilor Parinti nu este un exercitiu academic inutil. O buna parte din ceea ce trece drept o „renastere patristica” in vremurile noastre nu este nimic altceva decat un joc pentru carturarii heterodocsi si imitatorilor lor „ortodocsi”, nici unul dintre acestia ne„descoperind” vreodata un adevar patristic pentru care sa fie gata a-si jertfi viata. O astfel de „patrologie” este doar eruditie rationalista ce se intampla sa se ocupe de invatatura patristica, fara a intelege vreodata ca invatatura autentica a Sfintilor Parinti cuprinde adevaruri de care depinde viata sau moartea noastra duhovniceasca. Asemenea carturari pseudo-patristici isi petrec timpul dovedind ca „pseudo-Macarie” a fost un eretic messalian, fara sa inteleaga sau sa practice invatatura ortodoxa curata a adevaratului Sfant Macarie cel Mare; ca „pseudo-Dionisie” a fost un falsificator de carti chibzuit, insa ale carui profunzimi mistice si spirituale ii depasesc cu totul pe acuzatorii sai; ca viata pe deplin crestina si monahala a Sfintilor Varlaam si Ioasaf, ce ne-a fost inmanata de Sf. Ioan Damaschin, nu este altceva decat „repovestirea povestii lui Buddha”; si inca o suta de fabulatii asemanatoare, fabricate de „experti” pentru un public credul, ce nu are idee de atmosfera agnostica in care se fac asemenea „descoperiri” . Cand exista intrebari erudite serioase, referitoare la unele texte patristice (caci, desigur, exista si dintr-acestea), cu siguranta acestea nu vor fi solutionate cu ajutorul unor astfel de „experti”, ce sunt cu totul straini de adevarata traditie patristica, si care nu fac altceva decat sa isi duca existenta pe seama ei.

Cand carturarii „ortodocsi” reiau invatatura celor pseudo-patristici sau isi fac propriile cercetari in acelasi duh rationalist, rezultatul poate fi tragic; caci astfel de carturari sunt luati de multi drept „purtatori de cuvant ai ortodoxiei”, si afirmatiile lor rationaliste drept parte a unei viziuni „autentic patristice”, inseland astfel multi crestini ortodocsi. Parintele Alexander Schmemann, de pilda, in vreme ce pretinde a se fi eliberat din „captivitatea apuseana”, care - necunoscand adevarata traditie patristice a secolelor recente (ce se gaseste mai mult in manastiri, decat in academii) -, isi inchipuie ca a dominat complet teologia ortodoxa a vremurilor moderne, a ajuns el insusi un captiv al ideilor rationaliste protestante privind teologia liturgica, asa cum bine a aratat protopresbiterul Mihail Pomazanski, un autentic teolog patristic al acestor zile. Din nefericire, o astfel de demascare vadita inca nu a fost facuta si pseudo-carturarului Sfintilor rusi si al Sfintilor Parinti, G. P. Fedotov, care isi inchipuie ca Sf. Serghie „a fost cel dintai sfant rus care poate fi catalogat ca mistic” (ignorand astfel cele patru secole de Parinti rusi care l-au precedat, la fel de „mistici”), ce cauta zadarnic „originalitatea” in „opera literara” a Sf. Nil din Sora (aratand cu aceasta ca nici macar nu intelege semnificatia traditiei in ortodoxie), il calomniaza pe marele Sfant ortodox, Tihon din Zadonsk, ca fiind un „fiu al Barocului Apusean, mai degraba decat un mostenitor al spiritualitatii rasaritene” , si incearca, cu multa stangacie, sa faca din Sf. Serafim [din Sarov] (care in realitate se situeaza uimitor de bine in traditia patristica, incat cu greu poate fi deosebit de marii Parinti ai pustiei egiptene) un fel de fenomen „specific rus”, care a fost „primul reprezentant cunoscut al acestei clase de batrani duhovnicesti (stareti) din Rusia” si „inainte-mergatorul noii forme de spiritualitate care va urma monahismului ascetic simplu”.

Din nefericire, consecintele unei astfel de pseudo-eruditii se regasesc adesea in viata reala; suflete credule care iau aceste concluzii false drept autentice incep sa lucreze pentru o „renastere liturgica” pe baze protestante, il transforma pe Sf. Serafim (ignorand invataturile sale "neconvenabile" referitoare la eretici, pe care le impartaseste cu intreaga traditie patristica) intr-un yoghin hindus sau intr-un „harismat”, si, in general, ii abordeaza pe Sfintii Parinti la fel ca majoritatea carturarilor contemporani – fara cinstire si evlavie, ca si cum s-ar afla la acelasi nivel cu ei, ca un exercitiu de ezoterism sau ca un fel de joc intelectual, nu ca pe o calauza spre viata cea adevarata si spre mantuire.

NU ASA SUNT adevaratii carturari ortodocsi, nu asa este adevarata traditie patristica, unde predania autentica, neschimbata a adevaratului crestinism este transmisa prin succesiune neintrerupta, atat prin viu grai, cat si prin cuvantul scris si tiparit, de la parinte duhovnicesc la fiu duhovnicesc, de la invatator la ucenic.

In secolul al 20-lea, iese in evidenta un arhiereu ortodox, pentru orientarea sa patristica – Arhiepiscopul Teofan al Poltavei († 1943, 19 februarie), unul din intemeietorii Bisericii Ruse din afara Rusiei, si poate arhitectul-sef al ideologiei ei fara compromisuri, traditionalista. In anii in care a fost vice-presedinte al Sinodului episcopilor acestei Biserici (in anii 1920), a fost larg recunoscut ca avand cugetul cel mai patristic dintre toti teologi rusi de peste hotare. In anii 1930 s-a retras in izolare deplina, devenind un al doilea Teofan Zavoratul; si de atunci a fost, din pacate, uitat in mare masura. Din fericire, amintirea sa a fost pastrata cu sfintenie de catre ucenicii si urmasii sai, si, in ultimele luni, unul din ucenicii sai de capatai, Arhiepiscopul Averchie, de la Manastirea Sfintei Treimi din Jordanville, New York, a publicat biografia sa impreuna cu o serie din predicile sale. In aceste predici se poate vedea cu limpezime evlavia si respectul ierarhului fata de Sfintii Parinti, ucenicia sa fata de ei, si smerenia sa covarsitoare, care este multumita doar atunci cand transmite ideile si vorbele Sfintilor Parinti, si nu ceva din cele ce ii apartin. Astfel, intr-o predica din Duminica Rusaliilor, el spune: „Invatatura despre Sfinta Treime este culmea teologiei crestine. Astfel, eu nu incerc sa port mai departe aceasta invatatura cu propriile mele cuvinte, ci cu cuvintele sfintilor si de Dumnezeu-purtatorilor teologi si mari Parinti ai Bisericii: Atanasie cel Mare, Grigorie Teologul si Vasile cel Mare. Ale mele sunt numai buzele, iar ale lor sunt vorbele si gandurile. Ei infatiseaza cina cea dumnezeiasca, iar eu sunt doar slujitorul ospatului lor dumnezeiesc”.

In alta predica, Arhiepiscopul Teofan ne da pricinile smeririi sale in fata Sfintilor Parinti – o caracteristica atat de tipica marilor purtatori ai invataturii patristice, chiar si marilor teologi ca arhiepiscopul Teofan, dar care este atat de gresit interpretata de carturarii lumesti drept o „lipsa de originalitate”. In predica sa din Duminica Sfintilor Parinti ai celui de al saselea Sinod Ecumenic, tinuta in 1928 la Varna, in Bulgaria, el daruieste credinciosilor „un cuvant despre insemnatatea Sfintilor Parinti si Dacali ai Bisericii pentru noi, crestinii. In ce consta maretia lor, si pe ce se intemeiaza insemnatatea lor deosebita pentru noi? Biserica, fratilor, este casa Dumnezeului celui viu, stalp si temelie a adevarului (1 Timotei 3:15). Adevarul crestin este pastrat in Biserica prin Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie; dar are trebuinta de o pastrare dreapta si de o talcuire dreapta. Insemnatatea Sfintilor Parinti se gaseste tocmai in aceasta: ei sunt cei mai iscusiti pastratori si talmacitori ai acestui adevar, in virtutea sfinteniei vietilor lor, prin cunoasterea lor profunde a cuvantului lui Dumnezeu, si bogatia harului Duhului Sfant care salasluieste in ei.” Restul acestei predici nu cuprinde altceva decat citate din chiar Sfintilor Parinti (Sf. Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Simeon Noul Teolog, Nichita Stithatul) care sustin acest punct de vedere.

Ultimul Sfant Parinte din care arhiepiscopul Teofan il citeaza, pe larg, in predica sa, este unul apropiat lui in timp, un inainte-mergator al sau in transmiterea autenticei traditiei patristice in Rusia – episcopul Ignatie Briancianinov. El are o dubla insemnatate pentru noi, astazi: nu numai ca este un Sfant Parinte apartinand aproape vremurilor noastre, dar si cautarea sa dupa adevar este foarte asemanatoare celei a cautatorilor sinceri de astazi, si astfel el ne infatiseaza cum este cu putinta pentru „iluminatul om modern” sa se departeze de la robia covarsitoare a idelilor si modurilor de gandire moderne, si sa intre inca o data in atmosfera curata a patristicii (adica, a cugetarii cu adevarat crestine ortodoxe). Este extrem de insufletitor pentru noi sa citim, cu cuvintele episcopului Ignatie insusi, cum un inginer militar s-a smuls din legaturile „cunoasterii moderne” si a patruns in traditia patristica, pe care a primit-o, impreuna cu cartile, de la un ucenic al Sf. Paisie Velicicovski, si a transmis-o zilelor noastre.

„Pe vremea cand eram inca student”, il citeaza arhiepiscopul Teofan pe episcopul Ignatie, „nu existau bucurii sau distractii pentru mine! Lumea nu-mi infatisa nimic atragator. Mintea imi era afundata cu totul in stiinte, si in acelasi timp ardeam de dorinta gasirii adevaratei credinte, a adevaratei invataturi a acesteia, straina de toate greselile dogmatice si morale.”

„In acelasi timp, deja se infatisau privirii mele insistente limitele cunoasterii umane, in stiintele cele mai inalte si profund dezvoltate. Ajungand la aceste limite, am intrebat stiintele: "Ce daruiti voi unui om, ca sa-l poata numi al lui? Omul este vesnic, si ceea ce este al lui trebuie sa fie vesnic. Aratati-mi aceasta stapanire vesnica, aceasta bogatie adevarata, pe care sa o pot lua cu mine dincolo de mormant! Pana acum vad numai cunoastere care se sfarseste pe pamant, care nu poate exista dupa despartirea sufletului de trup’.”

Tanarul cautator a cercetat matematicile, fizica, chimia, filosofia, aratand o cunoasterea profunda a lor; apoi geografia, geodezia, filologia, literatura; dar a aflat ca toate acestea sunt ale pamantului. Drept raspuns la toate intrebarile sale chinuitoare a primit acelasi raspuns, pe care cautari asemanatoare il primesc in si mai „iluminatul” nostru secol al 20-lea: „Stiintele au ramas tacute.”

Apoi, „pentru un raspuns multumitor, un raspuns viu si cu adevarat trebuitor, m-am intors la credinta. Dar unde esti ascunsa, o, adevarata si sfanta Credinta? Nu te-am putut recunoaste in fanatism {papism} care nu s-a pecetluit cu blandetea Evangheliei; ci rasufla patima si trufie rationalista! Nu te-am putut recunoaste in invatatura arbitrariului {protestantism} care s-a despartit de Biserica, cladindu-si noul sau sistem, proclamand cu emfaza si mandrie descoperirea unei credinte crestine noi, adevarate, dupa trecerea a 18 secole de la Intruparea lui Dumnezeu Cuvantul! O! In ce grea incurcatura era sufletul meu! Cat de infricosator era ingreuiat! Ce valuri de indoiala s-au ridicat impotriva-i, ridicandu-se din neincrederea in sine-mi, din neincrederea in tot ce era exigenta, tanguindu-ma din pricina nestiintei, a necunoasterii de catre mine a adevarului.”

„Si am inceput adesea, cu lacrimi, sa il implor pe Dumnezeu sa nu ma lase jertfa greselii, ci sa imi arate calea dreapta, pe care trebuie sa ma indrept catre El, in calatoria-mi nevazuta a cugetului si inimii. Si, o, minune! Dintr-odata un gand sezu inaintea mea... Inima mi s-a indreptat catre el ca in imbratisarea unui prieten. Acest gand m-a inspirat sa studiez credinta la izvoare – in scrierile Sfintilor Parinti! ‚Sfintenia lor’ mi-a zis gandul, ‚da chezasie de credibilitatea lor: alege-i drept calauze’. Am ascultat. Am gasit o cale de a obtine lucrarile sfintilor bineplacuti lui Dumnezeu, si cu ravna am inceput sa le citesc, analizandu-le in profunzime. Terminand de citit unele, luam si citeam altele, le citeam, le reciteam, le studiam. Ce m-a izbit mai inainte de toate in scrierile Parintilor Bisericii Ortodoxe? A fost conglasuirea lor, minunata, mareata lor armonie. Optsprezece secole, prin gurile lor, marturiseau o singura invatatura unanima, o invatatura Dumnezeiasca!"

„Cand intr-o noapte senina de toamna scrutez cerul senin, presarat cu stele fara de numar, atat de deosebite ca marime dar raspandind aceeasi lumina, imi spun: astfel sunt si scrierile Parintilor! Cand intr-o zi de vara scrutez marea cea intinsa, acoperita de o multime de corabii cu panzele lor asemenea aripilor unor lebede albe, corabii ce se duc sub un singur vant spre o singura tinta, spre un singur port, imi spun: astfel sunt si scrierile Parintilor! Cand aud un cor armonios, pe mai multe voci, in care diferitele voci intr-o armonie eleganta canta o cantare dumnezeieasca, atunci imi spun: astfel sunt si scrierile Parintilor!”

„Si ce invatatura gasesc in ele? Gasesc o invatatura repetata de toti Parintii, si anume, ca singura cale spre mantuire este urmarea neconditionata a sfaturilor Sfintilor Parinti. ‚Ai vazut’, zic ei, ‚pe cineva inselat de o invatatura mincinoasa, pierind din pricina alegerii nepotrivite a nevointelor ascetice? – atunci sa stii ca acela s-a urmat pe sine-si, propria-si intelegere, propriile-i pareri, si nu invatatura Parintilor’ (Avva Dorotei, Invatatura a cincea), care alcatuieste predania dogmatica si morala a Bisericii. Cu aceasta traditie, ca si cu un bun nepretuit, Biserica isi hraneste fiii. Acest gand a fost trimis de Dumnezeu, de la Care este fiecare dar bun, de la Care un gand bun este inceputul fiecarui lucru bun.... Acest gand a fost pentru mine intaia fantana pe taramul adevarului. Aici sufletul meu isi gaseste odihna fata de valuri si vanturi. Acest gand a devenit piatra de temelie pentru cladirea duhovniceasca a sufletului meu. Acest gand a devenit steaua mea calauzitoare. A inceput regulat sa-mi lumineze calea cea atat de grea si plina de suferinta, cea ingusta si nevazuta, a mintii si inimii, catre Dumnezeu. M-am uitat la lumea religioasa cu acest gand, si am vazut ca pricina tuturor erorilor consta in nestiinta, in uitarea, in lipsa acestui gand."

„Citirea Parintilor m-a incredintat cu limpezime ca mantuirea in sanul Bisericii Ortodoxe Ruse era neindoielnica, un lucru de care religiile Europei Apusene sunt lipsite, caci nu au pastrat intregi nici invataturile dogmatice, nici cele morale ale Bisericii lui Hristos de la inceputurile ei. Mi-a infatisat ce a facut Hristos pentru omenire, in ce consta caderea omului, de ce a fost necesar un Rascumparator, in ce consta mantuirea data de Rascumparator. M-a facut sa stiu ca o persoana trebuie sa dezvolte, sa simta, sa vada mantuirea in sinesi, fara de care credinta in Hristos este moarta, iar crestinismul este doar un cuvant si un nume, daca nu este pusa in lucrare! M-a invatat sa privesc vesnicia drept vesnicie, inaintea careia un mileniu de viata pamanteasca nu inseamna nimic, lasand deoparte viata noastra ce masoara vreo jumatate de veac. M-a invatat ca viata pamanteasca trebuie petrecuta in pregatirea pentru vesnicie... Mi-a aratat ca toate indeletnicirile pamantesti, placeri, cinstiri, mariri - sunt jucarii desarte, cu care copii mari se joaca si isi pierd binecuvantarea vesniciei... Pe toate acestea Sfintii Parinti ni le spun cu limpezime desavarsita in minunatele lor scrieri sfinte.’

Arhiepiscopul Teofan isi incheie pledoaria patristica cu acest apel: „Fratilor, lasati acest gand bun (luarea Sfintilor Parinti drept calauza) sa va fie stea povatuitoare in vremea peregrinarii pamantesti, pe valurile marii acestei vieti!”

Adevarul acestui apel, ca si cel al cuvintelor insuflate ale episcopului Ignatie, nu s-a diminuat in deceniile de cand au fost rostite. Lumea a inaintat pe calea apostaziei de la Adevarul crestin, si a devenit chiar si mai limpede ca nu exista nici o alternativa la aceasta cale, in afara de urmarea caii fara de compromisuri a adevarului, care ne-a fost inmanata de catre Sfintii Parinti.

Totusi, nu trebuie sa ne indreptam catre Sfintii Parinti doar ca sa „invatam despre ei”; daca nu facem nimic altceva decat aceasta, atunci nu ne aflam intr-o stare mai buna decat cei ce discuta fara de folos in academiile moarte ale acestei civilizatii moderne ce piere, chiar si atunci cand aceste academii sunt „ortodoxe” si teologii invatati din ele definesc cu eleganta si explica totul despre „sfintenie” si „spiritualitate” si „indumnezeire", dar nu au experienta necesara pentru a cuvanta direct inimii sufletelor insetate si a le intoarce spre dorirea caii luptei celei duhovnicesti, nici nu au cunoasterea pentru a sesiza greseala fatala a „teologilor” academici, ce vorbesc de Dumnezeu cu tigara sau paharul de vin in mana, nici curajul sa acuze ierarhii „canonici” apostati de tradarea lui Hristos. Trebuie sa ne indreptam catre Sfintii Parinti, mai degraba, cu scopul de a le deveni ucenici, de a primi invatatura vietii adevarate, a mantuirii sufletului, chiar si cand stim ca astfel vom iesi din gratiile acestei lumi si vom fi surghiuniti de ea. Daca facem aceasta, vom gasi calea spre iesirea din mlastina incurcata a gandirii moderne, bazata chiar pe parasirea invataturii celei sfinte a Parintilor. Vom descoperi ca Sfintii Parinti sunt extrem de „contemporani”, prin faptul ca se adreseaza direct luptei crestinilor ortodocsi de astazi, oferind raspunsuri la intrebarile cruciale ale vietii si mortii pe care carturarimea academica se teme indeobste chiar sa si le puna – si atunci cand o face, da un raspuns inofensiv care „explica” aceste intrebari celor ce sunt doar curiosi despre ele, dar nu inseteaza dupa raspunsuri. Vom gasi calauzire adevarata din partea Parintilor, doar invatand smerenia si neincrezandu-ne desartei noastre intelepciuni lumesti, pe care am primit-o impreuna cu aerul acestor vremuri rau-mirositoare, increzandu-ne celor ce au placut lui Dumnezeu si nu lumii. Vom gasi in ei adevarati parinti, atat de greu de gasit in zilele noastre, cand iubirea multora s-a racit (Matei 24:12) – parinti al caror singur tel este sa isi calauzeasca fiii catre Dumnezeu si catre Imparatia Sa Cereasca, unde vom pasi si vorbi cu acesti oameni ingeresti in vesnica bucurie negraita.

Nu exista nici o problema a vremurilor noastre incurcate, care sa nu isi gaseasca solutia printr-o citire atenta si smerita a Sfintilor Parinti: fie ca este problema sectelor si ereziilor ce abunda astazi, sau cea a schismelor si „jurisdictiilor”; fie pretentia de viata duhovniceasca ridicata de „renasterea harismatica”, sau ispitele subtile ale confortului si avantajelor moderne; fie chestiuni filosofice complexe ca „evolutia”, sau chestiunile morale clare ale avortului, eutanasiei si a „controlului nasterilor”; fie apostazia rafinata a „serghianismului”, care daruieste institutia unei biserici, in locul Trupului lui Hristos, sau lipsa de rafinament a „renovationismului”, care incepe cu „indreptarea calendarului” si sfarseste intr-un „protestantism de rit rasaritean”. La toate aceste intrebari Sfintii Parinti, si Parintii nostri in viata, care ii urmeaza, sunt singurii nostri calauzitori siguri.

Episcopul Ignatie si alti Parinti recenti ne-au aratat noua, crestinilor de pe urma, care Sfinti Parinti sunt mai importanti de citit, si in ce ordine. Sa fie aceasta drept inspiratie pentru noi toti, spre a aseza invatatura patristica ca piatra de temelie a zidirii sufletelor noastre, spre dobandirea vietii vesnice! Amin.

[Clopotel]

MISTICA LITURGICĂ (cultică)
Noţiunea I. Cultul nu este numai un complex de imne, de gesturi, de acţiuni, de cântări - melodii - aceasta e numai partea exterioară, formală, însă forma exprimă o realitate nevăzută, o prezenţă divină, de aceea cultul este un mister.
Misterul cultic sau liturgic, despre el trebuie să vorbim în primul rând.
Misterul cultic constă din prezenţa reală a lui Hristos în formele cultice. Această prezenţă reală,în formele cultice, nu e numai ceva general, ci într-un anumit fel este şi prezenţa întregii vieţi a Iui Hristos. Prin cult nu numai că ne aducem aminte de ceea ce s-a petrecut în timpul vieţii lui Hristos, ci într-un mod tainic, faptele vieţii lui lisus şi ale vieţii Lui pământeşti, devin prezente, sunt actualizate - astfel că prin cult devenim contemporani cu viaţa lui lisus. Intreg anul liturgic stă sub acest sens mistic, al actualizării vieţii lui lisus, nu numai al rememorării. Astfel că începând cu 1 sept. asistăm în cult la pregătirea mântuirii noastre: naşterea Fecioarei, postul Crăciunului - perioada de întuneric, de aşteptare a naşterii lui Iisus - apoi Crăciunul, când asistăm la naşterea lui Iisus, într-un mod neînţeles de noi, căci naşterea lui Iisus, deşi în timp e şi dincolo
de timp - e înţeles deci obiceiul Romano-Catolicismului de a face staul, cu toate cele ce erau acolo - concretizând. Ortodoxia păstrează caracterul mistic, şi evită concretizările. Apoi anul liturgic continuă cu Botezul, cu fuga în Egipt, cu intrarea în Biserică, cu postul Paştilor - Triodul -săptămâna patimilor - când caracterul de actualizare e mai evident (cântările sunt mai concrete acum) - apoi învierea, înălţarea, pogorârea Duhului Sfânt şi răspândirea Evangheliei prin - Sfinţii Apostoli etc. Toate acestea se repetă, sunt actualizate - nu numai se rememorează. Sunt realităţi ascunse, misterice. Intâi că sunt ascunse, al doilea, că depăşesc posibilitatea de înţelegere umană.
Sfânta Liturghie ne oferă culmea actualizării, în Liturghie prezenţa lui Iisus e reală prin trupul şi sângele Lui. Dar totodată Sfânta Liturghie e şi actualizarea întregii vieţi a lui Iisus: naşterea, viaţa, patimile, învierea, înălţarea şi venirea a doua - toate sub vălul formelor liturgice, există în mod tainic. Acesta e caracterul de mister al cultului - suprema întruchipare în Sfânta Liturghie - care accentuează uneori naşterea, alteori patimile, învierea - după caz.
Noţiunea a II-a. Cultul constă în actualizarea vieţii lui Iisus. Acest lucru este esenţa cultului - cine nu înţelege acest lucru nu cunoaşte decât coaja cultului. De aici rezultă şi ceea ce ar însemna mistica liturgică - sau cultică.
Mistica cultică nu este altceva decât intuiţia suprasimţuală a prezenţei lui Hristos în formele cultice. Este senzaţia de unire cu Hristos prin intermediul cultului. Creştinul care asistă la cult - şi în special la Sfânta Liturghie - nu trebuie să se oprească la cuvinte, la gesturi, melodii, ci să-şi avânte sufletul în elanul credinţei, dincolo de tot ceea ce e simţual, ca să sesizeze într-o intuiţie duhovnicească, prezenţa cea tainică a lui Hristos în aceste forme, deci sufletul e transpus într-o sferă, în care percepe - într-un anumit fel - prezenţa lui Hristos şi viaţa Lui. E un fel de senzaţie suprasimţuală, în care sufletul se avântă în invizibil şi în supranatural. Natural, nu e vorba de contemplaţie - de vederea nemijlocită a lui Hristos -ci numai de o senzaţie, intuiţie obscură a prezenţei lui Hristos, un fel de simţire a acestei prezenţe. Totuşi această simţire nu e nici pur sentimentalism, ci e un fel de emoţie mistică - rezultată dintr-un contact cu realitatea lui Hristos - nu numai Izvorâtă din sufletul nostru ca orice sentiment.
Această emoţie mistică e un fapt de experienţă cultică şi în special liturgică. (Sufletele simple sunt mai potrivite pentru această trăire).
Noţiunea a III-a. Condiţiile necesare pentru ca mistica liturgică să fie realizată. Nu e suficient să asişti la Liturghie ca să simţi prezenţa lui lisus.
a. Trebuie întâi să fii lămurit asupra sensurilor simbolice ale formelor cultice şi liturgice. Este necesară această cunoaştere a anumitor momente cultice - atât de preot cât şi de credincios,
b. în al doilea rând este necesar un efort ascetic de purificare a fiinţei noastre, de curăţire a inimii şi de simplificare a duhului.
La Heruvic: „toată grija cea lumească să o lepădăm, ca pe împăratul tuturor să-L întâmpinăm", întreg aranjamentul Liturghiei urmăreşte pregătirea psihologică a credincioşilor ca treptat să fie răpiti din grijile lumeşti, pentru a simţi prezenţa lui Hristos, ca, mai ales, în momentul prefacerii, sufletul să fie prins, cufundat în misterul divin ce-i copleşeşte. E o pedagogie în cult, prin care omul e răpit din lumea aceasta şi lansat în cealaltă lume. Dacă nu se întâmplă acest lucru, atunci nu ai folosit nimic. Esenţialul e actualizarea prezentei lui Iisus, şi experienţa mistică a prezentei Lui (dacă apreciezi corul sau predica şi treci cu vederea pe Hristos - atunci nu foloseşte la nimic).
In afară de această cunoaştere, şi eliminare din minte a gândurilor, e necesară o asceză pregătitoare pentru Liturghie.
Condiţii necesare: cunoaştere, o dispoziţie psihologică, la care se ajunge prin asceză pregătitoare. Pregătirea pentru Liturghie - la preoţii din trecut, - începea de luni, prin citirea de rugăciuni, canoane, făcea utrenia şi vecernia zilnic. De asemenea era o pregătire morală în familie - o atmosferă familială pentru a da dispoziţia necesară pentru puterea de a sluji
Liturghia. Pregătirea aceasta trecea şi în atmosfera generală a satului: preotul ţinea de datoria lui să fie împăcat cu toţi cei din sat, pentru a putea să slujească Liturghia.
Intr-o astfel de atmosferă, adăugând meditaţia, se ajungea ca preotul să slujească Liturghia cu evlavie, ca toţi să fie pătrunşi, înainte de Duminică, făcea canonul întreg.
Infrânarea de la datoriile sexuale era de asemenea obligatorie. Credincioşii ştiau şi ei să termine cu lucrul sâmbăta când începea vecernia. Era şi la ei o pregătire psihologică pentru Liturghia de Duminică.
Se cerea o asceză a vieţii întregi. Tendinţa de a aplica toate virtuţile, de a lupta împotriva păcatului şi a te exercita în rugăciune şi meditaţie. De aceea Biserica a aşezat perioade de intensificare a ascezei, perioadele posturilor - care sunt la îndemâna tuturor credincioşilor: o înfrânare de la mâncare, de la păcate, o adâncire a duhului de pocăinţă, blândeţe, bunătate, milostenie, iubire, meditaţie, rugăciune şi o înmulţire a slujbelor.
Postul e un complex de practici de tot felul, care pregătesc pe toţi pentru marele praznic. (Ex. renunţarea bătrânilor la pipă - şi în afara posturilor). Toată această asceză general creştină îşi are raţiunea în mistica liturgică. Pentru a lepăda grija lumească, să poţi vedea pe Cel nevăzut înconjurat de cetele îngereşti că „Nimenea din cei legaţi cu poftele şi desfătările trupeşti nu este vrednic să se apropie şi să slujească Ţie, Impărate al slavei", zice preotul în rugăciunea Heruvicului.
Trăirea misterului liturgic e la îndemâna tuturor credincioşilor; totuşi avem diferite trepte de la omul care nu vede în cult decât partea pur formală, şi până la sfântul care în Liturghie contemplează pe Iisus cel nevăzut, între aceste 2
extreme se încadrează toţi - unii mai copleşiţi, alţii mai puţin, de prezenţa mistică a lui Hristos.
Marii mistici trăiesc şi cultul cu altă intensitate decât credincioşii. Simion Noul Teolog slujind Liturghia, îi strălucea faţa ca unui înger - şi Ioan de Kronstadt - strălucea şi el la faţă de lumină şi zicea, „de faţă îmi este Domnul". Aceştia se ridicau la Liturghie chiar în contemplaţie, între aceste două extreme fiecare îşi are locul lui în proporţie cu credinţa lui, în proporţie cu curăţenia inimii lui, Izvorâta din exercitarea virtuţilor, şi eliminarea patimilor prin asceză. Cel ce nu simte nimic în Liturghie, nu şi-a sensibilizat organul perceptiv.
Noţiunea a IV-a. Raportul între mistica liturgică şi mistica individuală. Mistica liturgică e sesizarea prezenţei lui Hristos prin intermediul formelor cultice, pe când mistica individuală e intuiţia nemijlocită a prezenţei lui Hristos, vederea luminii divine fără forme, mai presus de orice formă şi idee. Mistica liturgică este proporţionată la starea tuturor care fac un efort în a-şi desăvârşi viaţa. Mistica individuală aparţine celor ce se ridică pe culmi ca nişte vulturi, şi care acceptă o asceză mai mare decât cea general creştină. Asceza cu cât e mai puternică, mai grea, mai intensă, oferă perspective mai mari şi mai frumoase.
Este deci o deosebire între mistica individuală şi cea liturgică.
1.Mistica individuală e o vedere a lui Dumnezeu fără forme, sensibile sau inteligibile - pe când mistica liturgică e numai o senzaţie a prezenţei lui Hristos prin formele cultice.
2.Mistica individuală e excepţională, a câtorva personalităţi care se înalţă deasupra mulţimii, atât prin asceză cât şi prin harul ce-l primesc - pecând mistica liturgică e generală - a tuturor celor ce fac cât de cât un efort.
3. Mistica individuală are un caracter extatic, de răpire din sine şi de comuniune personală între om şi Dumnezeu - pe când Mistica liturgică are un caracter temperat, liniştit, echilibrat, compatibil cu trăirea comună, cu caracterul ei social.
De aceea experienţa individuală se petrece în chilie, în rugăciune - pe când Mistica liturgică se petrece numai în Biserică, la cult.
Aceste deosebiri nu înseamnă antagonism, ci posibilitate de colaborare, armonie.
1. Mistica liturgică e fundamentul pe care se zideşte viaţa comunităţii, dar şi mistica individuală, Nichifor Crainic face comparaţia cu aerodromul şi avionul: avionul se ridică în înălţimi, dar tot acolo coboară. La fel şi mistica individuală se
ridică pe culmi, dar revine tot la mistica liturgică - căci misticul individual nu e dezlegat de existenţa pământească, în care mistica liturgică dă prezenţa lui Hristos. De aceea în viaţa misticului individual are importanţă centrală cultul - şi mai
ales Liturghia, cu împărtăşirea. Deci orice mistic care renunţă la Liturghie - şi împărtăşire - este suspect. De aceea pustnicii vechi - veneau la biserica lor, la Liturghie şi se împărtăşeau. Despre cei ce nu puteau veni la biserică se
zice că îngeri veneau şi le aduceau Sfânta Impărtăşanie - deci credinţa că numai prin Sfânta împărtăşanie mergi pe calea cea dreaptă, încadrându-te în marea comunitate. De aceea marii misticidoreau foarte mult împărtăşirea, împărtăşirea
deasă trebuie să vină pe măsura sporirii duhovniceşti şi curăţiei inimii.
Sfântul Simion Noul Teolog a ajuns într-o perioadă când se împărtăşea zilnic - şi în Ortodoxie se poate ajunge la acest lucru - zilnic - ca în Romano-Catolicism, dar numai pentru cei foarte sporiţi - pentru care pâinea cea de toate zilele, este împărtăşania.
Mistica individuală se temeiniceşte, se hrăneşte şi desăvârşeşte şi-şi găseşte temeiul permanent în mistica liturgică. Mistica individuală e conştiinţa harului sacramental, e conştiinţa de sine ca creştin adevărat.
Mistica individuală exercită influenţă asupra celei cultice; de sine înţeles fiind acest lucru, pentru că mistica individuală e faptul experimental al misticii liturgice. Prezenţa unui mistic în sânul unei comunităţi intensifică mistica liturgică. Multe din cântările de ritual sunt făcute nu numai de mari poeţi ci şi de mari mistici. Mistica individuală are deci caracter creator în domeniul misticii liturgice, iar marii mistici sunt deschizători de drumuri noi.

Acestea au fost scrise din lucrarea: Prelegeri de mistica ortodoxa, de Mitropolitul Nicolae Mladin(1914-1986), Mitroplit al Ardealului (1967-1981)....Recomand aceasta lucrare tuturor deoarece este deosebita...

[IoanV]

Am de raspuns dintr-o discutie cu Calfa, dar care nu mergeau la topicul respectiv de la filozofie.

In treacat a fost adusa in discutie sfintenia lui Stefan cel Mare.

Sincer, si eu am inceput sa imi fac probleme cind a fost declarat sfint, mai ales ca stiam ca a avut multi copii nelegitiemi etc. Am ramas cu o urma de indoiala fata de hotaririle bisericii, care imi parea sa se contrazica. Nu stiu cum s-a facut ca abia apoi mi-am adus aminte sau am aflat ca Solomon avea harem imens. In treacat, nici nu a sfirsit-o prea bine.

Dar la intrebarea asta am primit raspunsul. In biserica nu te fac sfinti preotii, episcopii ci oamenii din popor, in masura in care tu ai avut o viata impregnata de Dumnezeu. Iar Stefan cel Mare (mie asa mi-a ramas in cap de la scoala) pare sa fi convins oamenii de asta, de aceea l-au urmat si l-au iubit si inca il iubesc. Oamenii cred ca Dumnezeu a lucrat prin el spre bine le nostru. Si eu le dau dreptate. Sa conduci o tara atitia ani, intr-un context istoric atit de dificil, sa mori din rana cistigata in lupta pentru tara inseamna daruire si iubire. De aceea e rasplatit cu iubire.

Un alt om mare care pentru ardeleni e sfint este parintele Arsenie Boca. Ei au trait minuni linga el si desi chiar unii din biserica ii contesta sfintenia, sau cel putin nu i-o recunosc, cred ca va fi facut sfint cindva. Si nu ca asa vrem noi ci pentru ca flacara credintei si a iubirii pe care el a pus-o si o pune in oameni este lucratoare.

Asa cum e cu acestia, asa e cu sfintii in istoria bisericii. Cei care aprind spiritele, aduc lumina de sus, ajung sa fie iubiti si sfintiti.
Prin lumina primita au stabilit dogmele. Daca preotii ar avea destula iubire (dar si credinciosii mai putin pretentiosi, atit de la preot cit si c imagine de sine), nu ar fi "abuzuri" la adresa simtului comun. Daca ar semana mai mult cu parintele Galeriu care nu s-a jenat sa mearga la citeva intilniri spirituale cu yogini si a intors suflete ratacite de acolo. Vezi marturiile lui Danion Vasile. Insa nu toi au aceeasi lucrare...

Repet, pt. a ajunge la Dumnezeul crestin privirea trebuie luata de pe preot, doar un administrator al tainelor, si pusa pe Iisus. Trait mai mult cu El decit cu gindurile rele si se va simti cum transforma inima si imbogateste viata. Lam de la preoti tainele, ne pocaim in fata lui Dumnezeu (chiar daca vorbim cu preotul, D-zeu nu poate fi mintit) si de la El asteptam totul.
De aceea nu am probleme cu nisipul, oricum e mai valoros ca e aurifer.

[Clopotel]

Dragii mei,
Deoarece am avut cateva discutii pe PM si am fost intrebat despre Maica Domnului si despre ce inseamna textul din semnatura mea, adica acesta:Cuvine-se cu adevarat sa te fericim pe tine, Nascatoare de Dumnezeu, cea pururea fericita si prea nevinovata si Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce esti mai cinstita decat Heruvimii si mai slavita fara de asemanare decat Serafimii, care fara stricaciune pe Dumnezeu-Cuvantul ai nascut, pe tine, cea cu adevarat Nascatoare de Dumnezeu, te marim., cu tot ajutorul lui Dumnezeu voi incerca sa spun cate ceva, cu smerenie si cutremur, vorbind despre lucruri asa de inalte si dumnezeiesti... Sunt constient, ca a vorbi despre Maica Domnului este un lucru de indrazneala, la unul ca mine, insa o fac spre slava lui Dumenzeu...
Nu este ortodox, si in dreapta credinta a lui Hristos, cel ce nu da cinstire si marire Maicii Sale... Dar aceasta credinta este din dragoste catre Hristos si catre Preasfanta Maica Sa...Nu poti iubi pe Hristos si sa nu-i cinstesti Maica...
La inceputul acestui topic, acolo unde am incercat sa construiesc acel index, am facut o grupare a unor linkuri catre subiecte ce vorbesc despre Maica Domnului...Unul din ele este acesta. Acolo sunt mai multe...
Voi mai da si niste citate:
'Stiti voi cine-i Maica Domnului? Ea este Împãrãteasa Heruvimilor, Împãrãteasa a toatã fãptura, cãmara întrupãrii lui Dumnezeu-Cuvântul, usa luminii, cã lumina cea neapropiatã gânditoare prin ea a venit în lume. Ea este usa vietii, cã Viata Hristos prin ea a intrat în lume. Ea este poarta cea încuiatã prin care n-a trecut nimeni decât Domnul, cum spune Proorocul Iezechiel''.

''Maica Domnului este scarã cãtre cer, pod cãtre cer; porumbita care a încetat potopul pãcatelor, precum porumbita lui Noe a adeverit încetarea potopului. Este cãdelnitã dumnezeiascã, cãci a primit focul dumnezeirii si Bisericã a Preasfântului Duh. Maica Domnului este Mireasa Tatãlui, Maica Cuvântului si Biserica Duhului Sfânt''.

''Bratele Maicii Domnului sunt mult mai puternice decât umerii heruvimilor si ale preafericitelor tronuri. Deci pe cine tine Fecioara Maria în brate? Voi stiti pe cine tine? Pe Cel ce a fãcut cerul si pãmântul si toate cele vãzute si nevãzute''.

''Stiti voi cine este Maica Domnului si câtã cinste, câtã putere si câtã milã are? Este mama noastrã, cã are milã si de sãraci si de vãduve si de crestini. Pururea se roagã Mântuitorului Hristos pentru noi toti''.

Iar textul din semnatura mea:
:Cuvine-se cu adevarat sa te fericim pe tine, Nascatoare de Dumnezeu, cea pururea fericita si prea nevinovata si Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce esti mai cinstita decat Heruvimii si mai slavita fara de asemanare decat Serafimii, care fara stricaciune pe Dumnezeu-Cuvantul ai nascut, pe tine, cea cu adevarat Nascatoare de Dumnezeu, te marim. este o rugaciune ortodoxa care se canta si la Sfanta Liturghie, si o marim pentru ca ea insasi a grait sub insuflarea Duhului Sfint, ca "I-a facut marire Cel Puternic" si ca de acum "o vor ferici toate neamurile" (Luca 1, 48-49).
Iata de ce se cuvine ca si noi, cu atit mai mult, sa cinstim si sa o marim pe Preacurata Fecioara Maria.

[Clopotel]

Deoarece in ultima vreme se face mare tam tam privind traducerea Bibliei, si sunt unii care dau ca buna Biblia varianta Cornilescu, o sa redau mai jos un articol, care arata cine era de fapt acest Cornilescu si cat de "buna" e varianta lui de Biblie...

Viata si activitatea lui Dumitru Cornilescu

de Bogdan Mateciuc


Dumitru Cornilescu s-a născut din părinti crestini ortodocsi, în comuna Slasoma, jud. Mehedinti, la data de 4 aprilie 1891. Tatăl său era învătător, iar mama casnică. Amândoi bunicii lui fuseseră preoti.

Dumitru urmează scoala primară în comuna natală, sub îngrijirea tatălui său. După terminarea scolii primare, pleacă la Bucuresti pentru a urma cursurile Seminarului Teologic Ortodox, încercând să continue traditia preotească din familia sa.

În această perioadă, în loc să se aplece asupra bogatei literaturi crestine multi-seculare a Bisericii Ortodoxe, tânărul Cornilescu intră în contact cu cărti neoprotestante si începe să devină mai întâi curios, apoi atras de crestinismul simplificat si denaturat prezentat în acestea.

După terminarea seminarului, urmează cursurile Institutului Teologic Ortodox din Bucuresti. Deja credinta sa este impregnată de ideile neoprotestante, în mintea lui Biserica Ortodoxă având nevoie de niste treziri religioase asa cum au avut loc în America secolului 19. Devine tot mai încredintat de ideea - asa cum avea să relateze mai târziu, după ruperea de dreapta credintă - că crestinii ortodocsi din ziua de astăzi sunt cu totii într-o stare duhovnicească proastă, necesare pentru îndreptare fiind niste cărti simple, într-un limbaj accesibil tuturor. Îsi însuseste tot mai multe idei protestante si îsi clădeste, pornind de la ele, o mântuire proprie, individuală si rationalistă, separată de Trupul lui Hristos si de părtăsia cu Sfintii lui Dumnezeu.

Între 1912-1916 frecventează biserica "Cuibul cu barză" din Bucuresti, unde preotul Tudor Popescu deja propovăduia prin predicile sale idei religioase protestante. Evident, Tudor Popescu devine un model pentru studentul Cornilescu, de la acesta învătând a predica.

Iată cum definea cunoscutul filosof si gazetar Nae Ionescu activitatea din acea perioadă a lui Cornilescu:

"De trei ani se continua stăruitor, la "Cuibul cu barza", actiunea evanghelizatoare, eminamente neortodoxă, a preotilor T. Popescu si D. Cornilescu, prin predici si prin cărti pe a căror copertă sfânta cruce este încălecată de coroana bizantină a unei regine de sânge englez."

Tudor Popescu începuse să elimine pasaje din Sfânta Liturghie, potrivit cu ideile lui de "înnoire" a Bisericii. De pildă, nu mai spunea în cadrul slujbei "Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieste-ne pre noi" si nici "Pentru rugăciunile sfintilor părintilor nostri..."

Aceasta este perioada în care Cornilescu începe să traducă în limba română scrieri protestante considerate de el utile pentru trezirea religioasă a românilor ortodocsi.

De la această activitate până la ideea "necesitătii" unei noi traduceri a Sfintelor Scripturi nu a fost decât un pas. Cu o falsitate remarcabilă, Cornilescu avea să povestească ulterior cum si-a dat el seama că românii nu se pot întoarce la Dumnezeu din cauză că limba română folosită în Sfânta Scriptură era una greoaie. Relatările protestante care îl prezintă pe Cornilescu ca pe un mare teolog contin afirmatia absolut eronată că în acea perioadă, Bibliile românesti erau scrise cu caractere chirilice! De asemenea, o altă informatie eronată vehiculată de protestanti este aceea că Cornilescu ar fi fost "călugăr ortodox". În realitate, el a fost doar diacon, fiind hirotonit în catedrala din Husi în anul 1916, anul în care si-a luat licenta în Teologie ortodoxă.

Imediat după absolvire începe "traducerea" Bibliei. Este sustinut în această actiune de printesa Rallu Calimachi, de religie protestantă, adeptă si ea a unei noi traduceri - moderne - a Scripturilor. Ea îi oferă găzduire în castelul ei de la Stâncesti, jud. Botosani, unde Cornilescu realizează, timp de patru ani, noua sa traducere, ajutându-se de traducerile protestante în limbile engleză, franceză si germană. Dincolo de erorile de traducere, pe care le vom prezenta mai jos - cauzate de necunoasterea suficientă a limbilor originale scripturale, dar si de anumite înclinatii protestante - Cornilescu preia din versiunile protestante însăsi structura pe cărti a Sfintelor Scripturi (eliminând cărtile deutero-canonice de la sfârsitul Vechiului Testament).

Astfel, în 1920, el publică la Bucuresti "Cartea Psalmilor sau Psaltirea Împăratului David", un an mai târziu văzând lumina tiparului întreaga Scriptură în versiunea Cornilescu.

Traducerea Cornilescu contine numeroase greseli, iar însusi stilul traducerii conduce la pierderea adâncimii de întelesuri din traducerea ortodoxă. Iată câteva dintre greseli:

* În primul rând, cea mai mare si mai importantă greseală apare la traducerea cuvintelor Apostolului Pavel cu privire la mântuire. În timp ce în traducerea ortodoxă este folosit un timp gramatical continuu - crestinii se mântuiesc - în traducerea lui Cornilescu scrie că crestinii "sunt mântuiti", în spiritul învătăturii protestante că mântuirea este încheiată, că are o dată calendaristică precisă în viata credinciosului si că este sigură. Originalul grecesc cuprinde un timp gramatical asemănător prezentului continuu din limba engleză - crestinii sunt mântuiti (se mântuiesc) în cadrul unui proces duhovnicesc prin care vietile lor sunt transformate (vezi si cuvintele Sf. Ap. Pavel despre alergarea către tintă). Această traducere eronată folosită de Cornilescu conduce în mod inevitabil la o contradictie cu cuvintele Apostolului Pavel, în care el afirmă că nu este mântuit si că încă aleargă după cunună.

* O altă schimbare a textului care nu îi face cinste lui Cornilescu este traducerea selectivă a cuvântului care apare în Noul Testament cu referire la traditii. În 2 Tesaloniceni 2: 15, citim în traducerea lui Cornilescu: "Asadar, fratilor, rămâneti tari si tineti învătăturile pe care le-ati primit fie prin viu grai, fie prin epistola noastră."

Cuvântul tradus aici "învătăturile" este cuvântul grecesc paradosis, acelasi cuvânt care apare si în textul din Matei 15:2, 3, unde Iisus îi ceartă pe iudei pentru că respectă mai mult niste porunci omenesti în dauna poruncilor lui Dumnezeu. Cornilescu, având anumite prejudecăti împotriva traditiei ortodoxe, a preferat sa folosească un alt cuvânt. Ce spune de fapt textul din Tesaloniceni? Apostolul Pavel îi îndeamnă pe credinciosi sa tina traditia pe care au preluat-o de la el. Aceasta traditie era atât scrisa, cât si orală.

* La Evrei 7:24, în Biblia ortodoxă (traducerea IPS Bartolomeu Anania) se poate citi: "dar Iisus are o preotie netrecătoare prin aceea că El rămâne în veac", pe când în traducerea Cornilescu scrie "Dar El, fiindcă rămâne "în veac", are o preotie, care nu poate trece de la unul la altul". Citatul este folosit de protestanti pentru a justifica necredinta lor fată de succesiunea apostolică.

* Textul ortodox "rusinati cei care se închină chipurilor cioplite" devine în traducerea Cornilescu "rusinati cei care se închina icoanei". În Apocalipsa, "chipul fiarei" devine pentru Cornilescu "icoana fiarei". Icoana e totusi un termen care apare mult mai târziu. In textul original (grecesc, masoretic, manuscrisele de la Marea Moarta) nu apare. La Cornilescu însă apare.

* În Biblia ortodoxă, Iisus Hristos este mentionat si ca "ultimul Adam" (ESCHATOS ADAM - în greacă, conform 1 Cor 15:45). Cornilescu traduce eronat si foloseste "al doilea Adam" pentru Iisus, si nu Ultimul, cum indică termenul eschatos.

Traducerea sa nu a întârziat să producă reactii. Asa cum am mentionat mai sus, simplificarea si modernizarea exprimării s-au făcut în dauna întelesurilor duhovnicesti.

În vara anului 1923, Dumitru Cornilescu şi Tudor Popescu îsi petrecut concediul împreună, la Blankenburg, în Germania, unde Cornilescu mai fusese cu alt prilej. Cunoscuse acolo un pastor protestant, Moderson, care organiza în fiecare vară cursuri "biblice". De altfel, acest Moderson făcea si el parte dintr-o dizidentă din propria biserică si tinea aceste cursuri "biblice" anume pentru a-si propovădui ideile personale. Între Moderson şi Tudor Popescu se leagă o oarecare prietenie, părintele Popescu alunecând astfel si mai mult pe panta rătăcirii sectare.

Pentru atenuarea disputelor iscate de traducerea sa, Patriarhul Miron Cristea îi recomandă lui Cornilescu să plece pentru o vreme din tară. Cornilescu îi urmează sfatul si pleacă în Elvetia, unde va rămâne până la sfârsitul vietii (survenit în anul 1975), sustinut fiind de printesa Calimachi si rupt complet de dreapta învătătură crestină.

Astăzi, protestantii si neoprotestantii din România îl prezintă pe Dumitru Cornilescu ca pe o mare personalitate - "un mare teolog ortodox care s-a întors la Dumnezeu prin citirea Bibliei într-o limbă accesibilă". Relatările lor contin, pe lângă informatii eronate (Cornilescu a fost ba preot, ba călugăr ortodox), si afirmatii tendentioase în genul "Cornilescu s-a pocăit si a fost dat afară din Biserica Ortodoxă". Cititorul este făcut să înteleagă că în Biserica Ortodoxă nu sunt permise pocăinta si întoarcerea la Dumnezeu!

În ceea ce priveste calitatea de "teolog" a lui Dumitru Cornilescu, trebuie spus că nu orice posesor al unei licente în Teologie este si theologos. Numai cel ce cunoaste pe Dumnezeu este în măsură să vorbească drept despre El. Altfel, chiar si Florin Buhuceanu, liderul homosexualilor din România, trece tot drept "teolog", având si el o diplomă în Teologie Ortodoxă.

După părerea părintelui Cleopa, prezentată în cartea "Pelerinul român" de pr. Gh. Băbut, Dumitru Cornilescu a fost o persoană ce a căutat să profite financiar de ajutorul sectantilor, traducerea sa nefiind decât o făcătură bună doar a sminti ortodocsii.

În loc de încheiere

Am citit traducerea lui Cornilescu de mai multe ori, înainte de a citi traducerea ortodoxă. Limbajul simplu m-a ajutat să înteleg învătăturile de bază ale Sfintelor Scripturi. Când am început însă să citesc traducerea ortodoxă, am rămas uimit de frumusetea si de bogătia duhovnicească a textului. În mod deosebit, Epistola către Evrei, în varianta ortodoxă, oferă - prin exemplele de răbdare si stăruintă ale patriarhilor Vechiului Testament - întelesuri mult mai profunde în ceea ce priveste mântuirea ca proces de durată în viata credinciosului.

Sursa aici

[IoanV]

O parte din cartea Morala crestina, scrisa de Georgios Matzaridis, aparuta la Editura Bizantina poate fi luata spre studiu de aici: Morala crestina partea I din III
Cartea are 600 pagini si este foarte buna, am gasit in ea raspunsurile la intrebari esentiale.
Poate fi studiata de catre toti cei care vor sa stie ce este de fapt crestinismul si ce solutie ofera omului.

Va doresc lectura placuta si instructiva.

Acest topic a fost editat de IoanV: 14 Feb 2007, 10:17 AM

[Clopotel]

Ca tot a trecut ziua de 8 martie, cu tot ce tine de agitatia ei lumeasca, m-am gandit, ca nu ar strica, sa discutam despre ce reprezinta de fapt ea, si de ce un crestin nu ar trebui sa o tina...
In acest sens, am gasit un articol, din care o sa dau cateva citate...
Trebuie sã sãrbãtorim ziua de 8 martie ?
Traducerea colectivului Revistei EKKLESIA

Suspiciunea faþã de aparenþe este una din virtuþile creºtine. Fãrã a cerceta, se poate încrede doar оn Bisericã, оn rest creºtinul trebuie sa fie suspicios. El nu trebuie sã evite întrebãrile copilãreºti de felul: “Ce faceþi? Unde mã duceþi?”

Fiind оn afara Bisericii, te intrebi: unde am nimerit? Eºti luat de mînã ºi împins оn horã: “Joacã!” Dar dacã hora e încinsã în jurul unui idol? Sau sub picioarele unde dansezi e un loc sfоnt ... Оn creºtinism nu se admite ca cineva fãrã cunoºtinþã de cauzã “sã sarã cu capul în fantanã “. În caz contrar, putem repeta o intamplare ce s-a petrecut pe timpul lui Iulian Apostatul.

Iulian domnea dupã Împãratul Constantin, adicã dupã ce o mare parte din Imperiu a primit creºtinismul. Dar noul împãrat a dorit sã întoarcã Imperiul înapoi cu faþa spre pãgînism ºi a recurs la un ºiretlic. “Dupã un obicei strãvechi, împãratul împãrþea banii ostaºilor. Însã de data aceasta el a pus între tron ºi ostaºi un altar cu cãrbuni încinºi ºi a poruncit ostaºilor mai întоi sã ardã puþinã tãmîie ºi apoi sã primeascã banii din mîna sa. O mare parte din armatã, din neºtiinþã a fost înºelatã, dar unii au descoperit vicleºugul ºi, prefãcîndu-se bolnavi, au ocolit aceastã capcanã.

Dupã împãrþire, unii ostaºi stãteau la masã. Unul dintre creºtinii ce primiserã banii оn acest mod, luоnd cupa cu vin, a fãcut asupra ei semnul crucii, la care alt ostaº i-a reproºat : “Cum poþi binecuvinta vinul cu semnul crucii, cînd nu demult ai ars tãmîie Imperatorului? Oare nu te-ai lepãdat de Hristos prin acest gest?”. Auzind aceasta, mulþi din cei ce stãteau la masã ºi-au dat seama de ceea ce au fãcut ºi au plîns. Lãsînd cheful, ei au alergat оn piaþã strigînd cã sunt creºtini ºi cã au fost înºelaþi de împãratul viclean. Ajungînd la palat, ei au cerut sa fie arºi pe rug, pentru cã întinaþi fiind, sã fie curãþaþi prin foc.”
( Teodor, “Istoria Bisericii” 3,16-17)

Dupã cum vedem, creºtinul ar trebui sã fie cel puþin curios: ce se întamplã, totuºi, dupã cortinã? Uneori însã aceastã cortinã, privitã de departe, aratã ca un perete dupã care nu mai este nimic. Dar chiar dacã “decoratorul” se jurã cã peretele este real si cã nu e un decor, iatã cã un amãnunt iese la ivealã ºi compromite toate jurãmintele lui. Unele din acest fel de amãnunte m-au fãcut sã cercetez mai amãnunþit ziua de 8 Martie. M-am intrebat: de fapt, ce facem оn aceastã zi? Este oare aceastã sãrbãtoare neutrã cu privire la principiile creºtine?

In religie, ca ºi in culturã, existã un compartiment de cercetare: reconstrucþia mitologicã. Dupã cum un arheolog, bazîndu-se pe un fragment dintr-o coloanã, reconstruieºte aspectul unui templu, iar un istoric al religiei, dupã o referire neînsemnatã, încearcã sã refacã un cadru religios cîndva actual, tot aºa ºi eu, bazîndu-mã pe detaliile ce au ajuns pînã în zilele noastre, incerc sã gãsesc motivul pentru care se sãrbãtoreºte 8 Martie. Întrucat aceastã zi este unica franturã din “dinozaurul” sovietic care s-a mai pãstrat, apar înrebãri: De ce anume ea a supravieþuit perioadei comuniste? Ce asocieri, gînduri, speranþe erau legate de acea datã cînd sãrbãtoarea de abia fusese inclusã în calendar? Cunoaºtem istoria înfiinþãrii tutror sãrbãtorilor comuniste, ca 1 Mai sau 7 Noiembrie, dar nu ºi 8 Martie. [...] Nu existã o versiune oficialã în care sã se explice de ce a fost aleasã anume aceastã datã pentru sãrbãtorirea “zilei internaþionale a femeii”.

Mulþi ani de-a rîndul, cоnd se apropia ziua de 8 Martie, intrebam istoricii ºi jurnaliºtii, ce se pregãteau sã scrie articole pe aceastã temã, ºi chiar oameni de rînd: ”De ce sãrbãtorim anume aceastã zi?” Dar de fiecare datã primeam aceleaºi rãspunsuri: “Aºa a fost lãsat” sau “Aºa s-a hotãrît.” [...]

De la sine, nu apar sãrbãtori. În special, sãrbãtorile comuniste au fost stabilite de persoane istorice reale. Cine dar ne-a învãþat sã sãrbãtorim aceastã zi? Cine ºi de ce? Putem reconstrui ºi înþelege motivaþiile acestor oameni?

ªtiinþa, înainte de a propune ipoteze noi, aratã de ce nu sunt satisfãcãtoare argumentele vechi. De aceea voi explica de ce nu sunt de acord cu unele explicaþii cu privire la 8 Martie. De exemplu, nu sunt de acord cu explicaþia cã aceastã zi este ziua primãverii. Nu ar fi mai corect ca ziua primãverii sã fie pe 1 Martie (cum serbeazã românii, bulgarii, sau sarbii), prima duminicã din lunã, sau ziua echinocþiului de primãvarã - 22 Martie? De ce primãvara ar trebui sa vinã pe 8 Martie?

Dacã este o zi a femeii, n-ar fi mai comod sã se sãrbãtoreascã în una din duminicile primãverii ºi nu obligatoriu într-o zi care se nimereºte în diferite zile ale sãptãmînii? Este aceastã zi o amintire a unui eveniment istoric revoluþionar? Nici o sursã oficialã nu confirmã aceastã presupunere.

Nu e straniu cã oamenii serbeazã o zi de care nu ºtiu mai nimic? Nu face aceasta posibilã situaþia în care cei invitaþi la o petrecere serbeazã una, iar organizatorii - cu totul altceva. Ei nu vor sã descopere adevãratul motiv al petrecerii: “Bucuria noastrã e mare ºi nu ne împotrivim ca lumea sã ne felicite, însã sãrbãtoarea noastrã nu e înþeleasã tuturor. Totuºi dorim o sãrbãtoare mondialã, de acea, pentru ca toþi sã fie veseli ºi sã ne felicite cu sinceritate, îi vom da o altã denumire ºi o altã explicaþie.”

Ce poate fi neinþeles ºi ascuns în aceastã zi? Cu toþii ºtim cã 8 Martie este “ziua internaþionalã a femeii”. De asemenea ºtim cã femei sînt in toate þãrile lumii. Cu toate acestea, în ultimii ani ne-am dat seama cã aceastã zi se serbeazã doar în þãrile fostei URSS ºi în unele þãri foste socialiste. De ce în celelalte þãri nu se serbeazã aceastã zi? 8 Martie nu e ziua femeii, ci a unui tip de femeie - a femeii-revoluþionar. Iatã de ce în þãrile unde miºcarea comunistã nu a prins rãdãcini, aceastã sãrbãtoare nu s-a pãstrat.

Este inþeleasã nevoia miºcãrii revoluþionare de a avea sãrbãtorile proprii în locul unor sãrbãtori populare, bisericeºti sau naþionale. Deasemenea este înþeleasã ºi dorinþa de a trezi ºi încrederea in tovarãºii de luptã. Destul de ingenioasã a fost ideea de a încadra in miºcarea revoluþionarã nu numai bãrbaþi muncitori, ci ºi femei, creîndu-le ºi o sãrbãtoare a lor.

De ce insã ziua femeii-revoluþionar a fost pusã pe 8 Martie? Cine din liderii miºcãrii a fost concediat? Cine a fost arestat? Cine din ei s-a nãscut în aceastã zi? Nici un rãspuns... De aici reiese cã motivele creãrii acestei sãrbãtori nu au fost istorice, sociale sau publice. Ceva personal se asocia la fondatorii acestei sãrbãtori cu aceastã datã. O datã ce motivele au fost personale, ar trebui sã cercetãm mai îndeaproape persoanele, care de altfel ne sunt cunoscute оncã din copilãrie. Numai cã abia nu demult ne-am permis sã observãm cã nu doar apertenenþa la Internaþionalã ºi ideile revoluþionare erau comune pentru ei, ci ºi o legãturã etnicã. Internaþionala, cum s-a constatat mai tîrziu, in mare parte era uninaþionalã. Este un fapt fãrã de care nu se poate vorbi despre miºcarea revoluþionarã din Europa sf. sec. 19 - înc. sec. 20. Anume evreii au ridicat poparele impotriva “lumii violenþei” ºi au propus ca ea sã fie “distrusã din temelie”. Sã ne amintim de sprijinul organizaþiei evreieºti BUND în petrecera primului congres al Partidului Revoluþionar Social-Democrat din Rusia. “Comitetul Central al BUND-ului a luat parte activã în organizarea primului congres al partidului ºi s-a ocupat în special de partea organizatoricã... Cremer, care locuia în Minsk, avea o influenþã destul de mare în sesiunile congresului. Primul congres a avut loc chiar in sediul BUND-ului din Minsk.” (Þolghin. Despre I congres al PRSDR // Slãbiciunea socialismului. Revoluþia din Rusia ºi evreii, A. Serebrenicov, sub îndrumarea lui A. I. Soljeniþîn. Paris; M., 1995. p.27).

.......

Revoluþia, dupã cum se ºtie, porneºte dintr-un patos religios. Ea însãºi este un mit, iar unui mit îi este caracteristic sã aibã antecedente. Acþiunea prezentã ar trebui sã readucã în actualitate un oarecare model din mitologia veche. Instinctul mitic al revoluþiei pune întrebarea astfel: “Au fost in istorie femei care au ridicat poporul in lupta contra tiraniei ºi au avut succes?” Rugand un european sã dea un nume de femee-lider, el negreºit va rãspunde: Ioana d’Arc. Dar Clara Þetkin e iudee ºi pentru ea mai familiare sunt asocierile cu evenimentele din istoria poprului sãu. Pentru evrei Ioana d’Arc se asociazã cu Estera din istoria biblicã. De acea, atunci cînd Partidul a pus problema infiinþãrii unei sãrbãtori feminine, Clara Þetkin ºi-a adus aminte de Estera.

Cu multe secole оn urmã Estera ºi-a salvat poporul de mînia unui tiran. Istoria aceasta este prezentã nu numai în Biblie. Esterei ii este inchinatã cea mai veselã sãrbãtoare a evreilor - Sãrbãtoarea Purim. Ea se serbeazã la sf. lunii februarie - înc. lui martie. Aceastã sãrbãtoare nu are o datã fixã (ca ºi Paºtele creºtin) ºi e posibil cã în anul cand s-a infiinþat “ziua internaþionalã a femeii” Purimul a coincis cu 8 Martie. A schimba în fiecare an data ar fi fost incomod, de aceea s-a hotãrît ca ziua femeii-revoluþionar sã se serbeze aparte de Purim. Indiferent de aceasta însã, în fiecare an ziua de 8 Martie este o chemare a lumii de a slãvi Femeia-Lider - pe Estera, adicã a serba Purimul.

Aceastã idee ar fi fost cel puþin ingenioasã, dacã sãrbãtoarea Purim ar fi asemenea Sãrbãtorii Seceriºului. Dar aceasta nu este o sãrbãtoare religioasã. Enciclopedia Ebraicã menþioneazã: “...sãrbãtoarea nu este motivatã de Templu sau de un alt eveniment religios.” (Enciclopedia Ebraicã, M. Terra, 1991.v.13, p. 123)

S-a sfоrºit robia babilonianã. Drumul spre casã era deschis, dar doritori de a se întoarce erau mai puþini decît s-a aºteptat (din Rusia - socotitã “închisoare a popoarelor”- de asemenea au plecat cu mult mai puþini evrei decît ºi-ar fi dorit liderii miºcãrii sioniste). Mulþi ºi-au deschis afaceri ºi treburile nu mergeau prost. Ei nu doreau sã piardã totul în schimbul intoarcerii. Mii de familii evreieºti au rãmas sã trãiascã în diaspora pe оntreg teritoriul Imperiului Persan, оntr-o stare departe de a fi numitã robie. Perºii miraþi se întrebau: armata babilonianã a cucerit Ierusalimul sau evreii au invadat Babilonul? Aman - “ministrul apãrãrii”, merge la împãratul Artaxerxe ºi-i prezintã situaþia.Timpurile nici pe departe nu erau creºtine ºi evident cã reacþia împãratului a fost categoricã: sã fie nimiciþi toþi evreii din imperiu.Vestea poruncii este aflatã de regina Estera a cãrei etnie regele nu o cunoºtea. Într-un moment anume, Estera il provoacã pe Artaxerxe: “Mã iubeºti? Dacã mã iubeºti, atunci îi iubeºti pe cei pe care îi iubesc eu? оnseamnã cã iubeºti poporul meu ºi cã îi urãºti pe cei pe care îi urãsc eu? urãºti duºmanii poporului meu? Atunci aratã-þi mînia ºi nimiceºte-i pe cei pe care îi socoþi duºmanii tãi!” ªi Artaxerxe lasã în grija lui Mardoheu formularea poruncii:

“Mardoheu a scris оn numele regelui Artaxerxe, scrisorile le-au pecetluit cu inelul regelui ºi le-a trimis prin curieri cãlãri, pe caii din herghelia regelui, spunînd cã regele îngãduie iudeilor din cetate sã se adune ca sã-ºi apere viaþa lor, sã batã, sã ucidã ºi sã piardã pe toþi cei puternici din popor ºi din þarã, care ar vrea sã-i atace, cu femeile ºi cu copiii lor, iar averea lor sã o jefuiascã” (Estera 8:10-11) .

“Atunci iudeii s-au adunat in toate þãrile lor, prin toate þãrile lui Artaxerxe, ca sã punã mîna pe cei ce le doreau rãul ºi nimeni n-a putut sta împotriva feþei lor, pentru cã frica de iudei apãsa asupra tuturor popoarelor (...) Cãci Mardoheu era mare în casa regelui.(...) Atunci au stоrpit Iudeii pe toþi duºmanii lor, ucigînd cu sabia, omorоnd, pierzоnd ºi fãcînd cu duºmanii lor dupã voia lor (Estera 9:3-5).

Aman a fost spоnzurat оmpreunã cu familia sa, iar dupã el au fost nimiciþi 75000 de oameni - elita þãrii, oricine putea concura cu iudeii. Soarta Imperiului era hotãrîtã.

Cum se poate sãrbãtori o zi de mãcel? Nici un popor din lume nu serbeazã o asemenea zi cu bucurie. Purimul - sãrbãtoare în special pentru copii ( unde se cantã, se joacã, iar Talmudul recomandã celor maturi chiar sã bea bãuturi spirtoase pînã nu mai deosebesc diferenþa dintre expresiile “blestemat fie Aman” ºi “binecuvîntat este Mardoheu”) este comemorarea unui masacru in care au murit poate mii de copii. Nu a fost o bãtãlie (cum încearcã unii sã explice), în care ºi evreii ºi perºii sã se lupte cu armele în mоnã, ci anume un mãcel.

Biserica nu are nimic impotriva personajelor biblice, doar cã inþelegera evenimentelor petrecute in cartea Estera este diferitã in creºtinism ºi iudaism. Creºtinismul vede în aceasta cum Dumnezeu nu a permis ca poporul Sãu sã fie nimicit de duºmanii perºi, iar iudaismul vede în toate popoarele un duºman, care ar trebui sã fie nimicit asemenea perºilor.

In “Disputa lui Nahmadin” din evul mediu se explicã Ps.109,1: ”Zis-a Domnul Domnului meu: ”ªezi la dreapta Mea, pînã ce nu voi pune pe vrãjmaºii Tãi aºternut picioarelor Tale”.: “Dumnezeu va ajuta mesiei, pînã ce toate popoarele vor fi sub picioarele lui. Ei îl resping, nu-l recunosc, iar unii ºi-au creat un alt mesia.” Existã deci în istoria gоndirii iudaice o pãrere precum cã toate popoarele sunt ostile evreilor, iar evenimentele Purimului amintesc cum trebuie sã se procedeze cu ele.

In creºtinism, rãzboaiele ºi robia babilonianã din Vechiul Testament sînt inþelese in mod alegoric. In iudaism insã s-a pãstrat înþelegerea literalã a normelor ºi exemplelor vechi-testamentare.

Astfel - consultantul in problemele presei a ambasadei Israelului la Moscova, Zecv Ben Arie, in discuþia cu corespondentul publicaþiei “Segodnea” a subliniat însemnãtatea simbolicã a sãrbãtorii: “Aceasta a fost o izbãvire deosebitã: dupã voia Celui Preaînalt, regele persan a permis evreilor sã se apere cu arma în manã ºi sã atace preventiv”.

Inseamnã cã ºi astãzi Israelul poate bombarda toate þãrile care, deºi luptã împotriva lui, pot prezenta o ameninþare. Dacã Rusia ar încerca sã declare în armatã posibilitatea “rãzboaielor preventive”, fãrã valuri de uimire ºi sancþiuni în toatã “lumea civilizatã”, faptul ar fi de neacceptat. Pentru Israel însã în lume existã un standard aparte, lumea permite evreilor sã-ºi fixeze normele sale morale. Israelul e superior aºa-numitelor “valori umane”. ªi aici îmi vin in minte cuvintele lui V. ªulghin: “Sã admitem cã evreii religioºi care sãrbãtoresc Purimul nu înþeleg ce sãrbãtoresc în realitate, cã mesele anuale sînt aºezate pe oase omeneºti cãlcate în picioare, iar feþele de mese sînt pãtate de sînge. Dar acei scriitori ºi jurnaliºti evrei care se îngrozesc de ororile devastãrilor din zilele noastre, oare nu simt niciodatã necesitatea de a “se privi în oglindã”?

...........

De ce un popor in istoria cãruia au fost atatea suferinþe, care a trecut prin atatea devastãri, sãrbãtoreºte un masacru care în vechime i-a reuºit?
........
Internaþionala a avut scopuri mondiale. Ea a avut ce spune lumii: cã Purimul e sãrbãtoarea nimicirii duºmanilor, iar duºmanii Revoluþiei bineînþeles au fost nu numai capitaliºtii, ci ºi Biserica. In acest caz e lipsitã oare de motivaþie presupunerea cã în conºtiinþa liderilor evrei ai Internaþionalei, miºcarea revoluþionarã femininã se asocia cu Estera, iar 8 Martie - din obiºnuinþã cu sãrbãtoarea Purim? [...]

Motivul repulsiei mele faþã de 8 Martie e foarte simplu: de mic copil nu puteam suferi aceastã zi, iar devenind un om al Bisericii am îndrãgit sãrbãtoarea ortodoxã a femeilor - Sãptãmîna Mironosiþelor, sãrbãtoritã dupã a treiea duminicã de la Paºte.

Am scris acest articol nu pentru ca noi creºtinii sã avem o atitudine neprietenoasã faþã de cei de un neam cu Clara Þetkin, ci pentru a înþelege ce sãrbãtorim de fapt pe 8 Martie ºi pentru a reîntoarce stima faþã de tradiþiile noastre ortodoxe. Motivele Clarei Þetkin sunt clare... Nu înþeleg de ce noi ar trebui sã serbãm Purimul evreilor. N-ar fi timpul sã uitãm de sãrbãtorile “roºii”, ostile creºtinismului ºi de 8 Martie în special. Zi care nu are nimic comun cu femeia creºtinã.

Sursa aici

[Clopotel]

Astazi, 9 martie, Biserica Ortodoxa praznuieste pe sfintii 40 de Mucenici, care au patimit in iezerul Sevastiei...
Este dezlegare la vin si untdelemn...

Hmm... ma gandesc ca dezlegare la vin nu inseamna 40 de pahare pline cu vin...

Din Vietile Sfintilor:

Pãtimirea Sfinþilor patruzeci de mucenici din Sevastia Armeniei
(9 martie)

Pe vremea împãrãþiei necredinciosului împãrat Liciniu (308-324), fiind mare prigoanã împotriva creºtinilor ºi pe toþi credincioºii silindu-i spre jertfirea idolilor, era în Sevastia, cetatea Armeniei, un voievod cu oaste, anume Agricolae, pierzãtor, sãlbatic ºi isteþ spre slujba idoleascã. Într-acel timp li se poruncea creºtinilor, care se aflau în cetele ostãºeºti, sã aducã jertfã diavolilor. ªi erau în ceata lui Agricolae, în pãrþile Capadociei, niºte ostaºi, patruzeci la numãr, care, de asemenea, slujeau într-o dregãtorie ostãºeascã ºi aveau dreapta credinþã în Hristos Dumnezeu, fiind bãrbaþi tari ºi nebiruiþi în rãzboaie, iar în dumnezeieºtile Scripturi foarte iscusiþi.

Înºtiinþîndu-se voievodul despre trei dintre aceºtia, Chirion, Candid ºi Domnos cît ºi despre însoþitorii lor cum cã sînt creºtini, i-au prins ºi i-au silit spre închinarea la idoli; cã zicea cãtre dînºii voievodul astfel: "Precum în rãzboaie aþi fost cu un suflet ºi cu un cuget ºi v-aþi arãtat vitejia voastrã, tot aºa ºi acum, cu un cuget ºi un suflet, sã arãtaþi supunerea voastrã la împãrãteºtile legi ºi sã jertfiþi zeilor de voie, mai înainte pînã a nu vã sili cu muncile".

La aceste cuvinte sfinþii ostaºi, rãspunzînd tiranului, au zis: "Dacã pentru împãratul cel pãmîntesc ne-am luptat în rãzboaie ºi am biruit pe vrãjmaºi, precum singur mãrturiseºti, ticãlosule, cu atît mai vîrtos ne vom nevoi pentru Împãratul cel fãrã de moarte ºi vom birui a ta rãutate ºi al tãu vicleºug". Atunci a zis voievodul Agricolae: "Una din douã stã înaintea voastrã: ori zeilor sã aduceþi jertfã ºi sã luaþi mai mari daruri, ori, nesupunîndu-vã, sã fiþi necinstiþi ºi izgoniþi din dregãtoria ostãºeascã. Gîndiþi-vã ºi alegeþi ceea ce vi se pare vouã cã este mai de folos".

Sfinþii ostaºi au zis: "Despre ceea ce ne este nouã de folos, se îngrijeºte Domnul". Zis-a voievodul: "Nu grãiþi multe, ci, lãsînd vorbele cele mincinoase, pregãtiþi-vã sã jertfiþi de dimineaþã zeilor". Acestea zicîndu-le Agricolae, a poruncit sã-i ducã în temniþã, unde, intrînd sfinþii, ºi-au plecat genunchii la rugãciune ºi ziceau cãtre Dumnezeu: "Scoate-ne pe noi, Doamne, din ispitã ºi din smintelile celor ce lucreazã fãrãdelegea". Iar dupã ce a înserat, au început a cînta psalmul acesta: Cel ce locuieºte în ajutorul Celui Preaînalt, întru acoperãmîntul Dumnezeului cerului se va sãlãºlui - zicînd ºi cealaltã parte a psalmului aceluia, pînã la sfîrºit. Iar dupã cîntare se rugau ºi iarãºi cîntau dupã rugãciune. Deci astfel au petrecut fãrã somn, pînã la miezul nopþii.

În cîntare începea stihurile Sfîntul Chirion, iar Sfinþii Candid ºi Domnos, împreunã cu ceilalþi, cîntînd dupã Chirion, repetau acele stihuri. Iar la miezul nopþii li s-a arãtat Domnul, zicîndu-le: "Bun este începutul nevoinþei voastre, dar cel ce va rãbda pînã în sfîrºit, acela se va mîntui". Acel glas al Domnului toþi l-au auzit ºi s-au înspãimîntat, apoi s-au bucurat ºi n-au dormit pînã a doua zi. Iar Agricolae voievodul adunînd prietenii ºi sfetnicii sãi, le-a poruncit sã aducã din temniþã înaintea sa pe sfinþii patruzeci de ostaºi, cãtre care a zis: "Acestea ce voi zice cãtre voi, nu cu înºelãciune, nici cu vicleºug le voi zice, ci însuºi adevãrul voi grãi. Cîþi ostaºi are împãratul vostru, nu sînt asemenea vouã întru nimic, nici întru înþelepciune, nici întru tãrie, nici întru frumuseþe, nici aºa de iubiþi nu-mi sînt mie ca voi. Aºadar, a mea dragoste sã nu voiþi a o întoarce spre urã, cã în a voastrã putere stã ca ori dragostea mea, ori ura sã le aveþi".

A rãspuns Sfîntul Candid: "Numele tãu, Agricolae, se potriveºte cu obiceiul, pentru cã eºti înºelãtor ºi sãlbatic". Zis-a voievodul: "Au nu v-am spus cã întru a voastrã stãpînire este ori spre dragoste cãtre voi, ori spre urã sã mã porniþi?" Iar Sfîntul Candid a zis: "De vreme ce, precum singur grãieºti, este întru a noastrã stãpînire, de aceea vrem ca spre urã cãtre noi sã te pornim. Cã ºi noi te urîm pe tine ºi numai de la Dumnezeul nostru cãutãm milã ºi dragoste. Tu, cel sãlbatic ºi fãrã de omenie, vrãjmaºule al Dumnezeului nostru, sã nu ne iubeºti pe noi, fiind în fãrãdelege ºi zavistnic ºi cuprins de întunericul rãtãcirii, iar numele tãu cel sãlbatic fiind asemenea cu obiceiurile cele de fiarã".

De aceste cuvinte ale sfîntului minunîndu-se voievodul ºi scrîºnind din dinþi ca un leu, a poruncit sã-i arunce pe sfinþi în legãturi ºi în temniþã. Iar Sfîntul Chirion a zis cãtre dînsul: "Nu ai de la împãratul stãpînire ca sã ne munceºti, ci numai ca sã ne întrebi". Temîndu-se, voievodul a poruncit ca, lãsîndu-i liberi, sã-i bage în temniþã ºi sã nu-i punã în legãturi; însã a poruncit strãjerului temniþei ca sã-i pãzeascã cu grijã, cãci aºtepta venirea voievodului Lisie.

Deci, ºezînd sfinþii în temniþã, în toate zilele ºi nopþile învãþau de la Sfîntul Chirion, pentru cã le zicea: "Cu purtarea de grijã a lui Dumnezeu ni s-a întîmplat aceasta, o, fraþilor, cãci ne-am întovãrãºit întru cea vremelnicã oaste. Pentru aceasta sã ne sîrguim a nu ne despãrþi în veci. Ci, precum am vieþuit cu un suflet ºi cu un cuget, astfel ºi mucenicia s-o sãvîrºim împreunã ºi, precum am plãcut împãratului celui muritor, astfel ºi Celui fãrã de moarte, Împãratului Hristos Dumnezeu, sã ne sîrguim a fi plãcuþi".

Dupã ce au trecut ºapte zile, sfinþii fiind încã þinuþi în temniþã, Lisie voievodul a venit în þãrile acelea ºi în cetatea Sevastiei. Apoi, ºezînd la judecatã împreunã cu voievodul Agricolae, în ziua a opta a poruncit sã-i aducã pe sfinþii patruzeci de ostaºi. Sfinþii mergînd la judecata cea nedreaptã, Chirion fericitul îi sfãtuia astfel pe fraþii sãi: "Fraþilor, sã nu ne temem. Au doar nu ne ajutã Dumnezeu în rãzboaie, cînd Îl chemãm pe El ºi biruim pe vrãjmaºi? Aduceþi-vã aminte cînd am fost într-un rãzboi mare oarecînd ºi toate cetele noastre s-au pus pe fugã, iar noi singuri, numai patruzeci, am rãmas în mijlocul vrãjmaºilor ºi ne-am rugat lui Dumnezeu cu lacrimi ºi, cu ajutorul Lui, pe unii i-am ucis, iar pe alþii, rãnindu-i, i-am izgonit. ªi întru atîta mulþime de potrivnici ºi într-un atît de mare rãzboi, nici unul din noi n-a fost rãnit. Iar acum numai trei s-au sculat asupra noastrã: satana ºi voievozii Lisie ºi Agricolae. Mai bine-zis, numai vrãjmaºul cel nevãzut ridicã rãzboi asupra noastrã. Oare unul singur va putea sã biruiascã patruzeci? Sã nu fie.

Deci se cuvine nouã acum sã facem ceea ce fãceam totdeauna, adicã sã alergãm la Dumnezeu cu fierbinte rugãciune. Iar El, ajutîndu-ne, nici legãturile, nici muncile nu ne vor vãtãma pe noi. Oare nu totdeauna o rînduialã ca aceasta pãzeam? Cãci, cînd intram în rãzboi, cîntam acest psalm: Dumnezeule, întru numele Tãu mîntuieºte-mã ºi întru puterea Ta mã judecã! Dumnezeule, auzi rugãciunea mea, ia în urechi graiul gurii mele. ªi acum acelaºi lucru sã facem, cã ne va auzi Dumnezeu ºi ne va ajuta!"

Atunci cîntau sfinþii psalmul acela, pînã ce au fost duºi la judecatã. La priveliºtea aceea se adunase tot poporul cetãþii. Iar cînd au stat înaintea lui Lisie ºi a lui Agricolae, Lisie voievodul cãutînd spre dînºii, a zis: "Mai mari dregãtorii socotesc cã poftesc bãrbaþii aceºtia". ªi a zis cãtre sfinþi: "Vrednicii mai mari ºi mai multe daruri decît alþii veþi lua de la mine, numai de vã veþi supune legilor împãrãteºti, ca sã aduceþi jertfã zeilor. Vi se dã voie de alegere ca, ori închinîndu-vã zeilor, sã luaþi mai mari daruri ºi cinstiri, ori, de vã veþi lepãda a face aceasta, îndatã vã veþi lipsi de dregãtoria ostãºeascã ºi la munci veþi fi daþi".

Rãspuns-a Sfîntul Candid: "Nu numai cinstea ostãºeascã, ci ºi trupurile noastre sã se ia de la noi, cã nimic mai scump nu este nouã, nimic mai cinstit, decît Hristos, Dumnezeul nostru". Atunci a poruncit voievodul ca sã batã cu pietre pe sfinþi peste gurã. Iar Sfîntul Candid a zis: "O, boierule al întunericului ºi învãþãtorule a toatã fãrãdelegea, începe sã faci acestea ºi vei vedea rãsplãtirea". Iar voievodul, scrîºnind din dinþi, a zis cãtre sfinþi: "O, rãi slujitori! Pentru ce nu faceþi mai degrabã cele ce se porunceºte vouã?"

Iar slujitorii idoleºti, luînd pietre, cînd voiau sã arunce asupra sfinþilor, ei aruncau unul asupra altuia ºi unii pe alþii se ucideau. Iar sfinþii mucenici, vãzînd aceea, se întãreau întru Domnul ºi se fãceau mai cu îndrãznealã.

Atunci voievodul, pornindu-se spre mînie, a apucat o piatrã ºi a aruncat asupra unuia din sfinþi; iar piatra aceea a lovit pe voievod în obraz ºi i-a sfãrîmat gura. Atunci Sfîntul Chirion a zis: Cei ce se luptã cu noi au slãbit ºi au cãzut. Cu adevãrat sabia lor a intrat în inimile lor ºi arcele lor se vor sfãrîma.

Voievodul a zis: "Aºa mã jur pe zei, cum cã o vrãjitorie s-a arãtat întru dînºii". Iar Sfîntul Domnos a zis: "Astfel mã jur pe Hristos, cum cã Dumnezeu a biruit, fãcînd ca feþele voastre cele fãrã de ruºine, care grãiau asupra Fiului Sãu nedreptate, sã le acopere de ruºine. Au nu te ruºinezi, nebunule ºi diavole, plin de întunericul cel mai de jos. Strãinule de tot adevãrul, semãnãtorule de sminteli, Agricolae, tu eºti cap al diavolului, iar boierul cel dimpreunã cu tine este coadã a mîniei ºi amîndoi sînteþi slugi ale satanei. Dacã la începutul muncilor ce ni le-aþi adus nu v-aþi încredinþat de puterea lui Dumnezeu care este cu noi, apoi începeþi alte munci".

Slujitorii tiranului au zis cãtre sfinþi: "O, cei mai fãrã de minte vrãjmaºi ai zeilor noºtri ºi strãini de mila lor, pentru ce nu le aduceþi jertfe?" Sfîntul Chirion rãspunse: "Noi cinstim pe Unul Dumnezeu, pe Iisus Hristos, Fiul Sãu ºi pe Sfîntul Duh ºi ne sîrguim a sãvîrºi cu îndrãznealã alergarea nevoinþei noastre, ca dupã ce vom birui înºelãciunea voastrã, sã primim cununile vieþii celei fãrã de moarte".

Apoi voievodul a poruncit sã-i ducã iarãºi în temniþã ca sã se gîndeascã ce le va mai face. Deci, fiind închiºi sfinþii în temniþã, au început a cînta: Cãtre Tine, Cel ce locuieºti în cer, am ridicat ochii noºtri ºi, precum sînt ochii slugilor în mîinile stãpînilor lor, aºa ºi ochii noºtri sînt cãtre Domnul, Dumnezeul nostru, pînã ce se va milostivi spre noi. Dupã rugãciune, în ceasul al ºaselea din noapte, s-a auzit cãtre dînºii glasul Domnului, Care li s-a arãtat, zicîndu-le: "Cel ce crede în Mine, de va ºi muri, viu va fi. Îndrãzniþi ºi nu vã temeþi de muncile cele de puþinã vreme, cã degrabã vor trece; rãbdaþi puþin, pãtimiþi dupã lege ca sã primiþi cununi".

Cu o mîngîiere ca aceasta de la Domnul nostru Iisus Hristos fiind întãriþi sfinþii, au petrecut acea noapte veselindu-se cu duhul. Iar dupã ce s-a fãcut ziuã, din porunca tiranului au fost aduºi din temniþã înaintea lui. ªi ei au grãit cãtre acei necuraþi judecãtori: "Fã-ne orice voieºti, cã noi sîntem creºtini ºi nu voim sã ne închinãm idolilor". Sfinþii, grãind acestea, au vãzut pe diavol lîngã Agricolae, þinînd în dreapta o sabie iar în stînga un ºarpe ºi îi grãia la ureche: "Al meu eºti, îmbãrbãteazã-te".

Atunci voievodul, împreunã cu Lisie, au poruncit ca pe toþi sfinþii patruzeci de mucenici sã-i ducã legaþi la iezer; cã era un iezer lîngã cetatea Sevastiei, care avea apã multã. Rãbdînd vitejeºte cele de aici ºi bucurîndu-se de cele nãdãjduite, sfinþii mucenici grãiau unul cãtre altul: "Nu de haine ne dezbrãcãm, ci pe omul cel vechi lepãdãm; asprã este iarna, dar dulce este Raiul; iute este gerul, dar plãcutã este desfãtarea. Pentru Raiul pe care l-am pierdut sã nu mai rãbdãm astãzi pe noi haina cea stricãcioasã. Sã defãimãm gheaþa care ne topeºte ºi sã urîm trupul.

Sã socotim chinurile ca pe niºte desfãtãri ºi sã alergãm spre lacul cel îngheþat întocmai ca spre o apã plãcutã. Sã nu ne înfricoºãm de vremea aceasta de iarnã ca sã fugim de înfricoºãtorul foc al gheenei. Sã ardã piciorul, ca sã dãnþuiascã în veci; iar mîna sã se rupã, ca sã se înalþe cãtre Domnul. Sã nu ne fie milã de firea cea muritoare, ci sã alegem mai bine moartea ca sã ne încununãm cu cununi de biruinþã de la Hristos, Dumnezeul ºi Mîntuitorul sufletelor noastre".

Cînd pãtimeau acestea sfinþii mucenici, era iarnã, fiind un ger cumplit ºi vînt mare. Deci i-a bãgat dezbrãcaþi în mijlocul iezerului, pe cînd se pleca ziua spre searã; ºi împrejur au pus ostaºi ºi pe strãjerul temniþei ca sã strãjuiascã pe mucenici. ªi era în marginea iezerului un feredeu (baie), fãcut înadins pentru ca dacã vreunul din mucenici, slãbind de ger, ar voi a se pleca la închinarea la idoli, sã iasã din apã ºi sã se încãlzeascã într-acel feredeu cald.

Sosind ceasul întîi din noapte ºi gerul întãrindu-se mai cumplit, trupurile sfinþilor îngheþau de ger. Atunci unul dintr-înºii, neputînd sã rabde, s-a despãrþit din acea sfîntã ceatã ºi a alergat la feredeu. Dar cînd ºi-a atins piciorul de pragul feredeului, abia simþind cãldura, îndatã a cãzut mort. Iar sfinþii, dacã au vãzut pe acel fugar plecînd de la dînºii, au strigat cãtre Dumnezeu într-un glas: "Au doarã în rîuri Te vei mînia, Doamne? Au doar în rîuri este mînia Ta, sau în mare pornirea Ta? Pentru cã cel ce a cãzut de la noi ca apa s-a vãrsat ºi toate oasele i s-au risipit, iar noi nu ne vom depãrta de la Tine, cãci ne vei învia ºi numele Tãu vom chema, pe Tine, pe Care Te laudã toatã fãptura, balaurii ºi toate adîncurile, focul, grindina, zãpada, gheaþa ºi duhul cel de vifor; Cel ce umbli pe mare ca pe uscat ºi valurile cele sãlbatice le alini, prin ameninþarea mîinii Tale.

Acum Acelaºi eºti, Doamne, Cel ce ai ascultat rugãciunile lui Iacob, cînd fugea de certarea lui Isav, fratele sãu; Cel ce ai ajutat lui Iosif ºi l-ai izbãvit din primejdie; Cel ce ai auzit pe Moise care a dat semne ºi minuni în Egipt împotriva lui Faraon ºi a poporului sãu ºi a despãrþit marea ºi pe poporul Tãu l-a scos în pustie; Cel ce ai ascultat pe Sfinþii Tãi Apostoli, ascultã-ne ºi pe noi, Doamne, ca sã nu ne înece viforul apei, nici sã ne înghitã adîncul, cã am sãrãcit foarte. Ajutã-ne, Dumnezeule, Mîntuitorul nostru, cã am stat în adîncul apei ºi ni s-au udat picioarele în sîngele nostru; uºureazã-ne de sarcinã ºi alineazã iuþimea vãzduhului, Doamne, Dumnezeul nostru, cã spre Tine nãdãjduim, ca sã nu ne ruºinãm ºi sã cunoascã toþi cã ne-am mîntuit, strigînd cãtre Tine".

Dar în ceasul al treilea din noapte i-a strãlucit o luminã ca soarele, atît de caldã, ca în vremea seceriºului ºi a izgonit gerul, iar gheaþa a topit-o ºi a încãlzit apa. Iar ostaºii cei ce strãjuiau se cuprinseserã de somn, numai strãjerul temniþei nu dormea. El, auzind pe sfinþi rugîndu-se lui Dumnezeu, cugeta în sine cum cel ce scãpase la feredeu s-a topit îndatã ca ceara de cãldurã, iar ceilalþi, petrecînd în ger atît de mare, sînt încã vii.

ªi, cãutînd cãtre dînºii, a vãzut o luminã strãlucindu-i; ºi, ridicînd ochii în sus, voia sã vadã de unde vine spre dînºii acea luminã. Atunci a vãzut pogorîndu-se din cer, spre capetele sfinþilor, niºte cununi prealuminoase, treizeci ºi nouã la numãr; ºi cugeta, zicînd în sine: "Nu sînt patruzeci de oameni care pãtimesc? Pentru ce nu este cununa a patruzecea, ci numai treizeci ºi nouã?"

Înþelegînd cã acela care a fugit la feredeu este lepãdat din ceata sfinþilor ºi pentru aceasta cununile nu sînt în numãr deplin de patruzeci, a deºteptat pe strãjeri ºi, dezbrãcîndu-se de hainele sale, a sãrit în iezer, înaintea ochilor acelora, strigînd ºi zicînd cu mare glas: "ªi eu sînt creºtin!" Apoi, stînd în mijlocul sfinþilor mucenici, a zis: "Doamne, Dumnezeule, cred în Tine, precum ºi aceºtia au crezut, numãrã-mã în ceata lor ºi mã învredniceºte sã pãtimesc pentru Tine, împreunã cu aceºti robi ai Tãi, ca fãcîndu-mã iscusit, sã mã gãsesc vrednic de Tine!" ªi s-a fãcut desãvîrºit numãrul de patruzeci al sfinþilor mucenici, cãci strãjerul temniþei a împlinit locul celui cãzut. Iar numele lui era Aglaie.

Astfel, împlinindu-se numãrul cetei mucenicilor, diavolul, vãzîndu-se biruit ºi ruºinat, s-a prefãcut în asemãnare de om ºi, tînguindu-se, striga în auzul tuturor: "Vai mie, sînt biruit de bãrbaþii aceºtia ºi acum sînt la toþi de rîs ºi de ocarã, cã n-am avut prieteni ºi slugi de un suflet ca sã nu fi fost biruit! Deci ce îmi rãmîne mai mult, decît numai sã întorc inima boierilor mei ºi sã ardã trupurile sfinþilor ºi sã le arunce în rîu ca nici moaºtele lor sã nu rãmînã?"

Iar Sfîntul Chirion a strigat, zicînd: "Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eºti Dumnezeu, Care faci minuni! Cãci pe cel ce era asupra noastrã, ca pe noi l-ai fãcut, Stãpîne, ºi micºorarea zecimii a patra ai împlinit-o, iar pe satana l-ai ruºinat". Deci au început cu toþii a cînta psalmul acesta: Mîntuieºte-mã Doamne, cã a lipsit cel cuvios.

A doua zi au mers necuraþii tirani la iezer ºi, vãzînd pe sfinþii mucenici în apã fiind vii, neîngheþaþi de frig ºi de ger, s-au mirat ºi meºteºug vrãjitoresc îl socoteau pe acela, deoarece ºi apa în iezer o simþeau cã este caldã. Dupã aceea, vãzînd ºi pe strãjerul temniþei stînd în apã între mucenici, mai mult s-au mirat ºi au întrebat despre dînsul pe ostaºi: "Din ce pricinã a fãcut aºa?" Iar ostaºii au rãspuns: "Noi am fost cuprinºi de somn greu, iar el, toatã noaptea nedormind, fãrã de veste ne-a deºteptat ºi am vãzut o luminã mare, unde stãteau mucenicii; iar el, degrabã dezbrãcîndu-se ºi aruncîndu-ºi hainele sale, a sãrit la dînºii, strigînd aºa: "ªi eu sînt creºtin!""

Atunci tiranii, umplîndu-se de mînie, au poruncit ca, legîndu-i, sã-i tîrascã la mal; ºi, ducîndu-i de acolo la locul cel de muncã, au hotãrît sã li se sfãrîme gleznele cu ciocane. Fãcîndu-se acea cumplitã muncã, maica unui tînãr de treizeci de ani, anume Meliton, dintre sfinþii mucenici care pãtimeau, venind acolo, îi întãrea cu cuvinte de îmbãrbãtare pe sfinþi, spre vitejeasca rãbdare. Cãci, temîndu-se ca nu cumva fiul ei, ca un tînãr ce era, sã se înfricoºeze ºi sã slãbeascã în munci, cu dinadinsul spre dînsul întinzîndu-ºi mîinile, îl învãþa grãind: "Fiul meu cel preadulce, mai rabdã încã puþin ca sã fii desãvîrºit. Nu te teme, fiule. Iatã Hristos stã înainte, ajutîndu-þi!"

Iar sfinþii mucenici, fiind sfãrîmaþi ºi acum sufletele lor dîndu-le Domnului, grãiau: "Sufletul nostru ca o pasãre s-a izbãvit din cursa vînãtorilor; cursa s-a sfãrîmat ºi noi ne-am izbãvit. Ajutorul nostru este întru numele Domnului, Cel ce a fãcut cerul ºi pãmîntul!" ªi zicînd toþi "Amin", ºi-au dat lui Dumnezeu sfintele lor suflete. Iar Sfîntul Meliton, fiul acela care era îndemnat de maicã-sa, încã mai rãsufla.

Deci tiranii au poruncit slujitorilor ca, punînd în care trupurile sfinþilor, sã le ducã spre ardere; iar pe tînãrul acela l-au lãsat abia rãsuflînd, avînd nãdejde cã va fi încã viu. Însã maicã-sa, vãzînd pe fiul ei singur, lãsîndu-ºi slãbiciunea femeiascã ºi avînd tãrie bãrbãteascã, a luat pe fiul sãu pe umeri ºi fãrã de temere mergea dupã car. Iar Mucenicul Meliton, care era dus de maica sa, bucurîndu-se, ºi-a dat sufletul sãu în braþele lui Hristos. Iar maica sa, ajungînd carele, a pus trupul fiului sãu mort peste trupurile sfinþilor.

Dupã ce i-au dus la locul cel de ardere, aproape fiind de rîu, ostaºii au adus o mulþime de vreascuri ºi de lemne ºi au fãcut un stog foarte mare ºi, punînd pe dînsele muceniceºtile trupuri, le-au aprins. Iar dupã ce a ars stogul acela, au rãmas oasele sfinþilor. ªi au zis între dînºii tiranii: "De vom lãsa aºa oasele acestea, le vor lua creºtinii ºi vor umple toatã lumea cu dînsele, împãrþindu-le spre pomenirea lor. Deci sã le aruncãm în rîu ca nici praful lor sã nu rãmînã!" Atunci au aruncat rãmãºiþele de la moaºtele sfinþilor în rîu, spre pierderea desãvîrºitã a pomenirii mucenicilor.

Iar Domnul, Cel ce pãzeºte toate oasele plãcuþilor Sãi, n-a lãsat sã piarã în apã nici o pãrticicã din ele, ci pe toate le-a pãzit întregi. Dupã trei zile s-au arãtat sfinþii, fericitului Petru, episcopul acelei cetãþi, zicîndu-i: "Vino noaptea ºi ne scoate pe noi din rîu!" Iar el, luînd clerul sãu ºi bãrbaþi cucernici, a mers la malul rîului, noaptea fiind foarte întunecoasã. ªi iatã cã deodatã s-au luminat oasele sfinþilor în apã ca stelele; ºi oriunde se afla cea mai micã pãrticicã, locul acela strãlucea ca de o luminã. Deci, adunînd episcopul din apã toate oasele sfinþilor, pînã la unul, le-a pus într-un loc cinstit.

Astfel, cei ce au pãtimit pentru Hristos ºi s-au încununat de El, ca niºte lumini strãlucesc în lume. Ei în Dumnezeu au crezut ºi pe Hristos L-au mãrturisit, iar de Duhul Sfînt nu s-au lepãdat ºi s-au preamãrit de cãtre Preasfînta ºi Fãcãtoarea de viaþã Treime, lãsînd pomenirea vieþii lor, spre mîntuirea tuturor celor ce cred în Tatãl, Fiul ºi Sfîntul Duh.

Iar numele acestor patruzeci de Sfinþi Mucenici sînt acestea: "Chirion, Candid, Domnos, Isihie, Ieraclie, Smaragd, Valent, Vivian, Evnichie, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ioan, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetie, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Leontie, Gorgonie, Teofil, Dometian, Gaie, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton ºi Aglaie".

Sfinþii patruzeci de Mucenici au fost prinºi ºi au pãtimit pentru Hristos, mai înainte de patru calende ale lui martie, adicã în douãzeci ºi ºase zile ale lunii februarie. ªi ºi-au dat sufletele lor Domnului în al ºaptelea idis al lui martie, adicã în ziua a noua a lunii martie, stãpînind Liciniu în Rãsãrit. Dar mai ales împãrãþind Domnul nostru Iisus Hristos, Cãruia se cuvine slava, cinstea ºi închinãciunea ca ºi Tatãlui ºi Sfîntului Duh, în veci. Amin.

[Clopotel]

Cantare ortodoxa - Fecioara Curata

Acest topic a fost editat de Clopotel: 28 Mar 2007, 07:28 PM

[ioana1]

Extraordinara !Mai ai astfel de cantari? Am ascultat multe cantari ale Pr.Marian Marcus,plin de har si binecuvantare dumnezeiasca, dar nu am nimic in format mp3.

Daca mai ai cantari, te rog sa le pui pe han.Multumesc, Clopotel.

[Clopotel]

Draga Ioana,
Si eu iti multumesc...
Am multe astfel de cantari, care mai de care mai minunate... Problema este ca nu toate sunt in format mp3, si inca nu am un program bun de conversie, si nici nu prea gasesc un site stabil pentru upload... Poate daca cineva se pricepe mai bine, sa-mi recomande ceva...

In sfarsit, pentru tine, mai pun doua cantari:
Iata Mirele

Iubi-te-voi Doamne - Calitatea inregistrarii acestuia este foarte proasta, insa l-am inregistrat chiar intr-o Biserica dintr-o manastire, si cu un reportofon nu prea performant...

Obs. Cantarile ortodoxe, mai ales cele din Biserica, se fac fara acompaniament instrumental...


Acest topic a fost editat de Clopotel: 28 Mar 2007, 07:32 PM