Ortodoxia, Calea Întru Hristos, sa ne cunoastem religia - pag 1 index Optiuni

[ioana1]

Sunt divine, oricum.

[rav]

Foarte interesant topicul.
Bine v-am gasit!



Acest topic a fost editat de rav: 19 Apr 2007, 09:40 PM

[ioana1]

,rav,sper sa te simti bine impreuna cu noi!

[Promo Contextual]

[rav]

multumesc pt urare

[Eeldrop]

Clopotel, in postul tau despre Sfanta Scriptura tu spui:

[Artanis]

Raspund eu daca se poate: a citi <> a intelege.

[Eeldrop]

Asa ziceam si eu.

Dar Clopotel spune ca Biblia se poate citi cu cel mai mare folos de catre oricine (invatat sau neinvatat).

[Artanis]

Da, eu nu prea vad contradictia. Citirea Scripturii poate fi de mare folos oricui.

[Eeldrop]

Chiar si pentru cei care o interpreteaza gresit sau nu o inteleg ?

Acest topic a fost editat de Eeldrop: 15 Jun 2007, 07:39 PM

[bubu]

Da, chiar si pt. ei.
Eu cind am citit prima data Scriptura nu pot sa spun ca am inteles mare lucru poate si din pricina virstei 16-17 ani.Este adevarat ca am evitat sa interpretez unde aveam dubii si am lasat pe Dumnezeu sa isi faca treba, cu alte cuvinte l-am primit in inima mea.Citind-o iarasi si iarasi am inceput sa vad ca multe pasaje care erau imposibil de inteles prima data, acum le intelegam foarte bine sensul si mi se pareau normale.Multe din pasajele care le citeam prima oara le-am descoperit sensul in viata de zi cu zi.Citesti, ai informatia si la timpul potrivit vei(vom) intelege si sensul.
Adevarul si cuvintul lui Dumnezeu e unul singur, de ce sa nu-l citim...macar din curiozitate...

[andra_v]

Ai dreptate, Biblia trebuie citita constant de catre un credincios adevarat si, mai ales, pusa in practica. Dar nu vad nici o contradictie intre faptul de a citi Scriptura si a intreba/ a te consulta cu cineva mai invatat.

Acest topic a fost editat de andra_v: 18 Jun 2007, 09:09 PM

[Eeldrop]

[ioana1]

Ca un indrumator al vietii.

Ce inseamna"mantra"?

[Eeldrop]

O formula care se rosteste in mod repetat si oarecum mecanic. Premisa de la care se porneste e ca rostirea anumitor pasaje are proprietati benefice in virtutea pasajului singur, care reprezinta un fel de fereastra catre un taram sublimat, mai pur, mai nu-stiu-cum. Tehnica e prezenta in hinduism. Noi nefiind hinduisti, am folosit termenul cu o nuanta usor peiorativa.

[ioana1]

[andra_v]

Si cu modestie, recunoscandu-ti limitele, fara a fi plin de sine si fara a-ti judeca aproapele.

[Clopotel]

Draga Eeldrop,

[Clopotel]

Iata o cantare cu adevarat folositoare...
Slava lui Dumnezeu pentru toate

[Clopotel]

Acest post este dedicat lui Caa
Dumnezeu îţi cere în întregime inima Ta, iar inima îl vrea pe Dumnezeu
"Stăruindu-ne să supraveghem puterea noastră gânditoare, cu o trezire plină de grijă, să o conducem pe un drum drept şi s-o îndreptăm, noi nu vom putea găsi un alt mijloc să propăşim în ea, dacă nu vom aduna din afară mintea risipită în simţiri şi nu o vom întoarce înăuntru, tocmai în această inimă, care este depozitara gândurilor".
împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru. De aceea, dacă Fiul lui Dumnezeu este în tine, atunci şi împărăţia lui Dumnezeu este în tine, păcătosule! Iată că bogăţia cerească este în tine dacă o doreşti. Iată că împărăţia lui Dumnezeu este în tine; intră în tine însuţi, caută mai întâi cu osârdie şi o vei găsi fără osteneală. Intră în tine, petreci în inima ta, căci acolo este Dumnezeu (Sfantul Efrem Şirul).
Trebuie să ne coborâm din cap în inimă. Acum gândirea dumitale despre Dumnezeu este în cap. Iar însuşi Dumnezeu parcă s-ar afla pe dinafară - şi reiese că aceasta este o lucrare din afară. Atâta vreme cât vei rămâne în cap, gândurile nu se vor aşeza în linişte, ci se vor frământa mereu, ca fulgii de zăpadă, iarna, sau ca roiurile de gâze, vara.
Mi-ai scris că din pricina atenţiei, te doare chiar capul. Da, dacă lucrezi numai cu capul, aşa se întâmplă; dar când te vei coborî în inimă, nu va mai fi nici o osteneală; capul se va deşerta şi gândurile se vor sfârşi. Ele toate sunt în cap, aleargă unele după altele şi e cu neputinţă si Ic stăpâneşti. Dar dacă vei afla şi vei şti să stai în ea, atunci de fiecare dată, când vor începe să te tulbure gândurile, e dea) uns numai să cobori la inimă şi gândurile se vor împrăştia în toate părţile. Aceasta va fi un mic ungher, plin de tihnă, un liman (ară primejdii. Nu lenevi să cobori, în inimă se află viaţa. Acolo, prin urmare, trebuie să vieţuim. Să nu socoteşti că lucrul acesta este al celor desăvârşiţi. Nu. Acesta este un lucru al tuturor celor ce încep să-L caute pe Domnul.
Cum trebuieşte înţeleasă expresia: "Să-ţi concentrezi mintea în inimă? " - Mintea este acolo, unde este atenţia. Ca s-o concentrezi în inimă, înseamnă să-ţi statorniceşti atenţia în inimă şi să-L vezi în chip gândit pe nevăzutul Dumnezeu, Care este de faţă înaintea ta, adresându-te Lui cu slavoslovie, cu mulţumire şi cu cerere, băgând de seamă totodată, ca nimic din cele străine să nu intre în inimă. Aici e toată taina vieţii duhovniceşti.
Dar cea mai însemnată nevoinţă este paza inimii de mişcările pătimaşe şi paza minţii de gândurile de acelaşi fel. Trebuie să privim în inimă şi să izgonim de acolo tot ce e nedrept. Făcând tot ce ne este scris să facem, dumneata vei ajunge aproape să fii un călugăr, ba poate chiar un adevărat călugăr, pe când în mănăstire poţi fi mirean.
Ori, iată ce se poate întâmpla: Dumnezeu îţi cere în întregime inima Ta, iar inima îl vrea pe Dumnezeu, căci fără Dumnezeu ea niciodată nu este sătulă, mereu tânjeşte. Cercetează-te din acest punct de vedere. Poate că aici vei găsi uşa, ce duce la odihnirea cea în Dumnezeu.
Nu toţi cei ce am fost botezaţi şi unşi cu Sfântul Mir, avem darul Sfântului Duh. El se află în toţi, dar nu este lucrător în toţi. Cum să ajungem acolo ca El să fie activ, este zugrăvit în ce am scris mai înainte. Osteneşte-te să le revezi încă odată. Aici voi adăuga, numai, că nu este altă cale ce ar duce într-acolo.
Lucrul de căpetenie este ca atenţia să nu se depărteze de Dumnezeu, ceea ce este tot una cu întărirea pomenirii de Dumnezeu în inimă.
Il cauţi pe Domnul? Caută-L, dar în dumneata. El nu e departe de nimeni. E aproape Domnul de toţi cei ce-L cheamă cu sinceritate. Găseşte un loc în inimă şi acolo stai de vorbă cu Dumnezeu. Aceasta este sala de primire a lui Dumnezeu ! Oricine îl întâmpină pe Domnul, acolo îl întîmpină şi El n-a hotărât un alt loc de întâlnire cu sufletele.
Dumneata păzeşti petrecerea înlăuntru şi însingurarea inimii. Să dea Domnul să le păzeşti întotdeauna. Aici este lucrul de căpetenie. Când conştiinţa se află înlăuntru în inimă, - iar acolo se află Dumnezeu - atunci ele se unesc şi lucrarea mântuirii propăşeşte. Atunci gândurile nedrepte nu pot intra acolo şi, cu atât mai mult, nici simţămintele şi stările rele. Numai singur numele Domnului izgoneşte ce este străin şi atrage tot ce este înrudit cu El.
De ce ar trebui să-ţi fie frică mai mult? De mulţumirea de sine, de preţuirea de sine şi de orice alt de sine.
Fii părtaş la mântuirea ta, cu frică şi cu cutremur încălzeşte şi păstrează un duh zdrobit, o inimă înfrântă şi smerită.
Ce înseamnă să fii cu mintea in inimă? Iată ce înseamnă: -ştii unde este inima? Cum să nu ştii? Deci ce ai învăţat? Atunci opreşte-te acolo cu atenţia şi stai fără să ieşi dinlăuntru şi vei fi cu mintea în inimă; acolo este şi atenţia. Mi-ai scris că adesea în timpul citirii acatistului prea dulcelui lisus simţi un foc în inimă. Iată acolo unde simţi acest foc, tot acolo să fii cu luare aminte, să nu ieşi afară din inimă, nu numai în timpul rugăciunii, dar nici în orice altă vreme. Dar nu trebuie să stai acolo aşa în chip simplu, ci cu conştiinţa că stai înaintea feţei lui Dumnezeu, sau înaintea ochiului atotvăzător al Lui, care pătrunde cu privirea în cele mai ascunse locuri ale inimii. Dar ca să stai astfel, să-ţi pui silinţa ta să aprinzi un oarecare simţământ pentru Dumnezeu, cum sunt: frica, dragostea, încrederea, credincioşia, o dureroasă zdrobire şi altele. Aceasta este norma rânduielii lăuntrice. Stai de strajă şi de îndată ce vei băga de seamă că ea s-a năruit în vreo parte oarecare, grăbeşte-te să te statorniceşti din nou.
Să ai întotdeauna o singură râvnă: să te păstrezi în inimă în faţa Domnului aşa cum trebuie, iar la cele ce sunt în afară să nu dai vreo atenţie. Când ai ajuns la aducerea aminte de Dumnezeu, conştiinţa stă înaintea Domnului cu frică şi cu evlavie şi cade în faţa Lui cu o deplină lăsare în mâinile voii lui Sfinte, aceasta este norma care îţi arata cum trebuie să te păstrezi în legătură cu Dumnezeu.
Asadar dumneata cunoşti adevărata odihnă! Slavă Domnului! Atunci ce-ţi mai rămîne de făcut? Trebuie acum să te tragi în acea parte, unde ţi se dă odihnă. Trebuie să cauţi raiul pierdut, pentru ca apoi să-1 cânţi pe cel găsit. Aici stă miezul lucrului. Totul este din afară de acest rai, totul este încă puţin. Trebuie totuşi să vrei. Să-ţi ajute Maica Domnului şi îngerul păzitor al dumitale!
Te felicit cu prilejul întoarcerii fericite! După o despărţire, ungheruşul tău îţi pare ca un rai. Acest sentiment îl încearcă toţi. Tot astfel se întâmplă când cineva se întoarce după o vreme de risipire spre luarea aminte şi spre viaţa lăuntrică. Când suntem în inimă, suntem acasă; când nu suntem în inimă, noi nu suntem acasă, şi iată, lucrul de care trebuie să avem grijă mai mult decât de obicei!
Să-ţi ajute Dumnezeu să fii viu şi trez. Dar nu uita că ceea ce este de căpetenie, este să te uneşti cu luarea aminte a ta şi cu mintea ta, împreună şi cu mintea ta, împreună şi cu inima ta şi să petreci acolo Jară să ieşi din faţa lui Dumnezeu. Toate ostenelile ce sunt în legătură cu rugăciunea către acolo trebuiesc îndreptate. Roagă-L pe Domnul să-ţi dăruiască acest bine. Aceasta este comoara cea ascunsă în ţarină şi mărgăritarul cel de mult preţ.
La cei ce se nevoiesc, în loc de îndreptare prin cele din afară, scopul lor trebuie să fie luarea aminte, umblarea în prezenţa lui Dumnezeu. Iată, când Dumnezeu va face să ia naştere rana dragostei în inima noastră, atunci de la sine va veni şi ceea ce doreşti sau ceva mai mult decât ceea ce doreşti şi va face loc unui oarecare ritm deosebit după care totul va merge la dumneata în bună rânduială, aşezat şi potrivit, fără să te gândeşti la asta. Atunci vei purta înlăuntru pe învăţătorul, de care altul mai înţelept nu este pe pământ.
Fără lucru nu trebuie să stai un minut. Dar sunt lucruri care se fac în chip văzut cu trupul şi sunt lucruri ce se săvârşesc în chip gândit, nevăzut. Şi astfel de lucruri sunt adevărate. Primul dintre ele este aducerea aminte de Dumnezeu ce se săvârşeşte necurmat, dimpreună cu rugăciunea minţii şi a inimii. Această lucrare nimeni n-o vede; totuşi, persoanele care au o astfel de stare sufletească, se află într-o neîncetată lucrare încordată, şi tocmai acest unic lucru se şi cere. De se face cât mai repede, nu te îngriji de alte lucruri. De aceea, dacă cea dintâi hotărâre dumnezeiască privitoare la om este ca el să fie într-o unire vie cu Dumnezeu, iar această unire se arată atunci când cineva trăieşte în Dumnezeu cu mintea şi cu inima, atunci, cu cât cineva merge mai repede spre o astfel de viaţă, cu atât se face mai mult părtaş la această unire, deşi n-are însemnătate în ce măsură. Ba putem spune că acest om dezleagă problema vieţii pentru care el a fost rânduit în curgerea acestei vieţi. Cel ce se osteneşte într-un asemenea fel de vieţuire, să-şi dea seama de aceasta şi să nu se mai tulbure că nu săvârşeşte la arătare nu ştiu ce fapte deosebit de însemnate. Această unică lucrare înlocuieşte toate faptele.
Orice creştin adevărat trebuie să tină minte întotdeauna şi să nu uite niciodată, că are nevoie să se unească cu Domnul lisus Hristos în toată fiinţa lui, trebuie să-Ifacă loc Mântuitorului ca să sălăşluiască în minte şi în inima noastră, că îi este de trebuinţă să înceapă să trăiască viaţa Lui preasfântă. El a primit trupul nostru, iar noi trebuie să primim trupul şi preasfântul Lui Duh, să le primim şi să le păstrăm pentru totdeauna. Numai o astfel de unire cu Domnul nostru va aduce acea pace şi acea bunăvoire, acea lumină şi acea viaţă, pe care le-am pierdut în Adam cel dintâi şi care ni se întorc prin persoana lui Adam celui de al doilea, prin Domnul nostru lisus Hristos. Dar ca să ajungi la o astfel de unire cu Domnul, după împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui, mijlocul cel mai bun şi mai plin de nădejde este rugăciunea lui lisus, care se face cu mintea şi se spune astfel: "Doamne lisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă!"
Dar oare este obligatorie rugăciunea lui lisus şi pentru mireni sau numai pentru călugări? Negreşit că este obligatorie, pentru orice creştin, aşa cum s-a spus la începutul acestui cuvânt de învăţătură, are nevoie să se unească cu Domnul în inimă, iar pentru această unire drept ce.1 mai bun mijloc slujeşte rugăciunea lui lisus.
"Să stai asupra inimii, să stai cu mintea în inimă, să te cobori din cap în inimă ", toate aceste expresii arată aceeaşi lucrare. Miezul problemei stă în concentrarea atenţiei şi în starea în faţa Domnului celui nevăzut, dar nu în cap, ci înlăuntrul pieptului, către inimă şi în inimă. Când va veni căldura dumnezeiască, atunci toate acestea se vor lămuri.
Ia aminte de sine şi caută să nu ieşi din inimă, fiindcă acolo este Domnul. Caută acest lucru şi osteneşte-te să-l cauţi. Vei afla şi vei vedea de ce nespus preţ este.
Faptul că eşti purtat de simţire sau că în general ai simţiri duhovniceşti, încă nu înseamnă că stai cu o puternică luare aminte în inimă. Când ai ajuns la această din urmă înfăptuire, atunci mintea stă în inimă fără să iasă de acolo şi stă înaintea Domnului cu frică şi cu evlavie şi nu vrea să iasă din inimă. Această stare se aseamănă cu starea pruncului în braţele mamei. Domnul să-ţi dea darul să ajungi la această stare.
Se va întâmpla să afli pe cineva din cei ce cunosc lucrarea şi te va lămuri; toată neorânduiala ta lăuntrică vine din faptul că acolo se ascunde ceva ce-ţi descompune puterile, mintea merge cu alaiul ei de gânduri, iar inima cu şiragul ei de porniri. Trebuie să uneşti mintea cu inima şi atunci rătăcirea gândurilor se va curma, iar tu vei primi o cârmă pentru călăuzirea corăbiei tale sufleteşti, o pârghie cu care vei începe să pui în mişcare întreaga lume lăuntrică. Dar se poate aceasta? Deprinde-te să te rogi cu mintea în inimă: "Doamne, lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!" şi când vei învăţa să o săvârşeşti cum trebuie sau, mai bine zis, când ea se va altoi în inimă, această rugăciune te va duce la ţelul dorit; ea îţi va uni mintea cu inima, ea va potoli rătăcirea gândurilor şi-ţi va da puterea să-ţi călăuzeşti mişcările tale sufleteşti.
...
(Filocalia, Invatatura ortodoxa despre mantuire, Colectia de scrisori Ep. Teofan)

Acest topic a fost editat de Clopotel: 23 Oct 2007, 07:53 PM

[Clopotel]

Dragii mei,
Interventia mea de acum are ca subiect sfintele icoane... Am observat cu ingrijorare ca in Biserica Ortodoxa incep sa apara tot felul de "icoane" care de fapt nu sunt icoane ortodoxe... El pot fi numite eventual tablouri, nicidecum icoane ortodoxe... Icoana nu este un tablou oarecare ce arata bine... Nu realismul sau inzorzonarea artificiala ii dau calitate de icoana, ba din contra, i=l iau... Ce este foarte grav, am observat ca sunt preoti ortodocsi care dau astfel de "icoane", pe care zic ei le-au si sfintit... La fel de grav este si aparitia acestor "icoane", de fapt simple tablouri cu teme religioase, si in unele pangare de pe langa Bisericile Ortodoxe... Odata cu acestea au aparut tot felul de crucifixe care nu sunt ortodoxe... Acestea sunt fie catolice, fie inventate, si ele difera fundamental de cele ortodoxe... Nu-mi propun aici sa vorbesc despre cele catolice... E treaba lor... Insa acestea nu pot tine loc de obiect de cult pentru ortodocsi, pentru ca incalca aproape toate canoanele si regulile ortodoxe de realizare a lor... Unde am vazut asa ceva in pangar, am atras atentia si am constatat ca au fost inlatuarte din raft. Unele au provenienta de la Ierusalim, insa acest lucru nu trebuie sa ne pacaleasca, caci sunt pur comerciale....
Mare atentie deci ce cumparati!

In continuare o sa citez dintr-o lucrare ce trateaza despre icoane. Sublinierile imi apartin... Scuze pentru eventualele greseli in text...
"Calauziri in lumea icoanei"


„Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut" (In. l, 18) - I-a revelat Chipul - Icoana lui Dumnezeu. Prin întruparea Sa, Dumnezeu-Cuvântul, fiind „strălucirea Slavei si chipul fiinţei Lui" (Evr. l, 3), revelează lumii, în Dumnezeirea Sa, Chipul Tatălui. Când Filip îl roagă: „Doamne, arată nouă pe Tatăl", Dumnezeu îi răspunde: „Atâta vreme ai fost cu Mine si nu M-ai cunoscut, Filipe ? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl." (In. 14, 8-9). Precum „în sânul Tatălui", aşa si după întrupare, Fiul este consubstanţial cu Tatăl, fiind, după Dumnezeirea Sa, Chipul Lui, egal în cinstire. Acest adevăr revelat în creştinism stă la baza artei sale picturale. Prin urmare, icoana nu numai că nu contrazice esenţa creştinismului, dar, fiind adevărul său fundamental, este inalienabil legată de ea. Acesta este fundamentul tradiţiei care demonstrează că propovăduirea creştinismului în lume a fost dintru început realizată de Biserică prin cuvânt si prin icoană. Tocmai pe acest temei Părinţii Sinodului al Vll-lea Ecumenic au putut spune: „Tradiţia alcătuirii icoanelor [...] a existat încă din vremea propovăduirii creştinismului de către Sfinţii Apostoli [...]. Iconografia nu este nicidecum invenţia pictorilor, ci dimpotrivă, o lege stabilită si o tradiţie a Bisericii soborniceşti." Faptul că icoana a fost dintru început proprie creştinismului explică apariţia sa în Biserică si felul cum, în tăcere şi insesizabil, şi-a ocupat locul firesc în practica Bisericii, ca ceva care vorbeşte de la sine. Deja în secolul al IV-lea, o serie întreagă de Sfinţi Părinţi ai Bisericii, precum Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul loan Hrisostom si alţii, fac referire în lucrările lor la icoane ca la o practică firească şi general acceptată a Bisericii.
........
Toate picturile catacombelor, începând din secolele I şi al II-lea, includ pe lângă reprezentări alegorice şi simbolice, cum ar fi ancora, peştele, mielul si altele, o serie întreagă de scene inspirate din Vechiul şi Noul Testament. Scenele corespund textelor sacre, biblice, liturgice si patristice. Principiul fundamental al acestei arte este o expresie picturală a învăţăturii Bisericii, reprezentând evenimentele concrete ale Istoriei sacre si indicând înţelesul lor lăuntric. Această artă nu intenţionează să reflecte probleme de viaţă, ci să le răspundă, şi astfel, chiar dintru început, este vehicul al învăţăturii evanghelice. Liniile principale ale artei Bisericii aici încep să se formeze. Spaţiul iluzoriu, tridimensional, este înlocuit cu planul realităţii; legătura dintre imagini şi obiecte devine convenţional simbolica. Chipul este redus la un minim al detaliului si la maxim de expresivitate.
.......
Intrucât în esenţa ei icoana, ca şi cuvântul, este artă liturgică; ea nu a servit religiei niciodată, ci, ca şi cuvântul, a fost întotdeauna si este parte integrantă a religiei, unul dintre mijloacele de cunoaştere a lui Dumnezeu, unul dintre modurile de comuniune cu El. Aşa se explică importanţa pe care Biserica i-o atribuie icoanei - o importanţă atât de mare, încât, dintre toate biruinţele asupra unei mulţimi de felurite erezii, doar biruinţa asupra iconoclasmului şi restabilirea cinstirii icoanelor au fost proclamate ca Biruinţa Ortodoxiei, sărbătorită în prima duminică a Postului Mare.
Invăţătura Bisericii despre icoană a fost formulată la Sinodul al VII-lea Ecumenic (787) de către acei Sfinţi Părinţi apologeţi ai icoanei din timpul perioadei iconoclaste. Ea se cuprinde, într-o formă concisă, în Condacul din Duminica Ortodoxiei, instituită, după cum am văzut, pentru a sărbători biruinţa asupra iconoclasmului. Textul Condacului este acesta:
„Cuvântul Tatălui cel necuprins, din tine, Născătoare de Dumnezeu, s-a cuprins întrupându-se; şi chipul cel întinat, la chipul cel dintâi întorcându-l, cu dumnezeiască podoabă l-a amestecat. Deci, mărturisind mântuirea, îl închipuim cu fapta şi cu cuvântul."
Canonul 82 al Sinodului Trullan dă indicaţii despre felul în care sa se redea cât mai deplin si mai exact învăţătura Bisericii într-o icoană; prin contrast, Condacul dă o explicaţie dogmatică icoanei canonice, adică unei icoane care corespunde deja scopului ei si răspunde cerinţelor artei liturgice. Această formulare scurtă, dar uimitor de completă şi exactă a învăţăturii despre icoană conţine astfel şi întreaga învăţătură a mântuirii. Formularea se păstrează cu evlavie în Biserica Ortodoxă şi stă la baza înţelegerii ortodoxe a icoanei si a atitudinii faţă de ea.
Prima parte a Condacului descoperă legătura dintre icoană şi dogma hristologică, fundamentarea icoanei în întruparea dumnezeiască. Ceea ce urmează arată sensul întrupării dumnezeieşti, împlinirea iconomiei lui Dumnezeu cu privire la om şi, în consecinţă, la lume. în esenţă, ambele părţi ale Condacului sunt o reiterare a formulei patristice: „Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să se îndumnezeiască." Ultima parte a Condacului este răspunsul omului către Dumnezeu, mărturisirea adevărului mântuitor al întrupării dumnezeieşti, acceptarea de către om a voii dumnezeieşti şi participarea la ea. Biserica arată, în ultimele cuvinte ale Condacului, prin ce se exprimă participarea noastră si în ce constă împlinirea mântuirii noastre.
Trăsătura caracteristică a Condacului este aceea că nu se adresează unei Persoane a Sfintei Treimi, ci Maicii Domnului. Astfel el reprezintă o expresie liturgică a învăţăturii dogmatice despre întrupare. Bineînţeles că aşa cum negarea chipului uman al Mântuitorului implică negarea Maternităţii divine, tot aşa afirmarea icoanei cere, mai întâi de toate, arătarea rolului Maicii Domnului, cinstirea ei ca o condiţie indispensabilă a întrupării, cauza faptului că Dumnezeu S-a făcut reprezentabil. După învăţătura Sfinţilor Părinţi, icoana se bazează tocmai pe faptul că Dumnezeul-Om, lisus Hristos, a avut o Mamă care poate fi reprezentată, „întrucât El purcede de la Tatăl, Care nu poate fi reprezentat, spune Sfântul Teodor Studitul, Hristos, nefiind reprezentabil, nu poate avea un
chip creat prin arta. De fapt, ce chip ar putea corespunde Dumnezerii, a Carei reprezentare este absolut interzisă în Scriptura de Dumnezeu insuflată ? Dar, din momentul în care Hristos S-a născut dintr-o Mamă care se poate reprezenta, are si El o reprezentare care corespunde chipului Maicii Sale. Şi dacă nu ar avea un chip înfăţişat în artă, asta ar însemna că nu S-a născut dintr-o Mamă care se poate reprezenta, că S-a născut numai din Tatăl; dar lucrul acesta intră în contradicţie cu întreaga iconomie." Prin urmare, o dată ce Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Om, era necesar să fie reprezentat ca om. Această idee este tema principală a tuturor Părinţilor care au apărat cinstirea icoanelor. Faptul că Fiul lui Dumnezeu este reprezentabil după trupul luat din Sfânta Fecioară este pus în contrast de către Sfântul loan Damaschin si de Părinţii Sinodului al Vll-lea ecumenic, cu faptul că Dumnezeu-Tatăl, fiind de neînchipuit şi de nevăzut nu poate fi reprezentat. „De ce nu îl descriem pe Tatăl Domnului nostru lisus Hristos ? Pentru că nu L-am văzut... Dacă L-am fi văzut si L-am fi cunoscut ca pe Fiul Său, am încerca să-L descriem şi să-L înfăţişăm si pe El (pe Tatăl).., spun Părinţii acelui Sinod. Aceeaşi problemă a descrierii lui Dumnezeu-Tatăl a apărut în 1667, la Marele Sinod de la Moscova, în legătură cu compoziţia apuseană, populară la acea vreme în Rusia, care înfăţişează Sfânta Treime cu Dumnezeu-Tatăl reprezentat ca bătrân. Bazându-se pe Sfinţii Părinţi şi mai ales pe marele mărturisitor al credinţei şi apologet al cinstirii icoanelor, Sfântul loan Damaschin, Sinodul arată imposibilitatea descrierii lui Dumnezeu-Tatăl şi interzice reprezentarea Lui în icoane.
înfăţişându-L pe Mântuitorul, nu înfăţişăm dumnezeirea sau umanitatea Sa, ci Persoana Sa, în care ambele firi se unesc în chip de neînţeles, îi înfăţişăm Persoana pentru că icoana nu poate fi decât un chip personal, ipostatic, în timp ce firea, esenţa, „nu are existenţă independentă, ci se vede în persoane". Icoana este legată de prototip nu în virtutea unei identităţi între propria ei natură şi natura lui, ci pentru că îi înfăţişează persoana şi îi poartă numele care face legătura dintre icoană şi persoana reprezentată si dă posibilitatea comuniunii cu el şi posibilitatea de a-l cunoaşte. Datorită acestei legături, „cinstirea adusă icoanei se transmite originalului", spun Sfinţii Părinţi şi Sinodul Ecumenic citând cuvintele Sfântului Vasile cel Mare. întrucât icoana este o imagine, nu poate fi consubstanţială cu prototipul; altfel ar înceta să mai fie o imagine şi ar deveni prototipul, ar fi de o fiinţă cu el. Icoana este diferită de prototip tocmai prin faptul că are o natură diferită, pentru că „reprezentarea este una, iar ceea ce reprezintă este altceva". Cu alte cuvinte, deşi cele două realităţi sunt esenţial diferite, există între ele o legătură cunoscută, o anumită participare a uneia la cealaltă, în gândirea ortodoxă este foarte evidentă posibilitatea de a fi în acelaşi timp identic şi diferit - diferit ipostatic, dar identic după fire (Sfânta Treime); şi identic ipostatic, dar diferit după fire (sfintele icoane). Acest lucru îl are în vedere Sfântul Teodor Studitul atunci când spune: „Aşa cum acolo (în Sfânta Treime) Hristos diferă în ipostas de Tatăl, tot aşa aici diferă după fire de icoana Sa." Şi în acelaşi timp „icoana lui Hristos este Hristos şi icoana unui sfânt este acel sfânt. Puterea si slava nu se împart, ci devin atribute ale celui înfăţişat".
Astfel, Dumnezeu-Cuvântul, al doilea Ipostas al Sfintei Treimi, cu neputinţă de descris, nici prin cuvânt, nici prin zugrăvire, si-a asumat firea omului, S-a născut din Sfânta Fecioară, Maica Domnului; S-a făcut văzut, atins şi, prin urmare, descris, în acest fel, însuşi faptul existenţei icoanei se bazează pe întruparea dumnezeiască. Iar realitatea incontestabilă a întrupării dumnezeieşti este afirmată şi arătată de icoană. Aşa încât, în ochii Bisericii, negarea icoanei lui Hristos apare ca o negare a adevărului si a faptului că El S-a făcut om şi, prin urmare, ca o negare a întregii Sale voinţe divine. Apărând icoana în perioada iconoclasmului, Biserica nu apăra doar rolul ei educativ si, cu atât mai puţin, valoarea ei estetică; ea lupta pentru înseşi fundamentele credinţei creştine, pentru mărturia vizibilă că Dumnezeu S-a făcut om ca temei al mântuirii noastre. „Am văzut chipul omenesc al lui Dumnezeu şi sufletul meu s-a mântuit", spune Sfântul loan Damaschin. O astfel de înţelegere a icoanei explică fermitatea şi intransigenţa cu care apărătorii ei au înfruntat tortura şi moartea în perioada iconoclasmului.
Dacă prima parte a Condacului la Duminica Ortodoxiei formulează fundamentul dogmatic al icoanei, a doua parte, după cum am spus, descoperind esenţa voinţei dumnezeieşti - împlinirea scopului lui Dumnezeu cu privire la om -, revelează în acelaşi timp şi înţelesul, şi semnificaţia icoanei.
Persoana divină a lui lisus Hristos, Care are toată plinătatea vieţii dumnezeieşti şi Care în acelaşi timp S-a făcut Om desăvârşit (adică om întru toate, afară de păcat), nu numai că a restabilit în puritatea sa originară chipul lui Dumnezeu, întinat de om prin căderea lui („întorcând chipul întinat la starea sa dintâi"), dar şi
uneşte firea omenească pe care Si-a asumat-o cu viaţa dumnezeiască - „plină de podoaba dumnezeiască". Părinţii Sinodului al VII-lea Ecumenic spun: „El (Dumnezeu) l-a creat din nou (pe om) nemuritor, înzestrându-l cu acest dar inalienabil. Această facere din nou a fost mai mult după asemănarea lui Dumnezeu si mai bună decât prima creaţie - acest dar este veşnic", darul comuniunii cu frumuseţea şi slava dumnezeiască. Hristos, noul Adam, începutul noii făpturi - omul ceresc purtător de Duh Sfânt întru sine -, îl aduce pe om la scopul pentru care a fost creat primul Adam si de la care el s-a întors prin cădere; îl aduce la împlinirea scopului Sfintei Treimi cu el: „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră" (Fac. l, 26). Conform acestei iconomii, omul nu trebuie să fie numai chipul lui Dumnezeu, Creatorul lui, ci trebuie să-I poarte şi asemănarea. Totuşi, în descrierea actului împlinit al creaţiei, „Si Dumnezeu a făcut om, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe el" (Fac. l, 27), nu se spune nimic despre asemănare. Ea îi este dată omului ca scop, spre a o împlini prin lucrarea harului Sfântului Duh, cu libera sa participare. Liber si conştient, „întrucât expresia «după chipul» arată capacitatea minţii şi a libertăţii", omul intră în iconomia pe care o are Sfânta Treime cu el şi realizează asemănarea cu Dumnezeu în virtuţi (desăvârşiri)", participând astfel la lucrarea creaţiei dumnezeieşti.
Prin urmare, dacă Ipostasul divin al Fiului lui Dumnezeu s-a făcut Om, în cazul nostru este invers: omul poate să devină dumnezeu, nu după fire, ci după har. Dumnezeu se pogoară făcându-se Om; omul se înalţă devenind dumnezeu. Asumându-si asemănarea cu Hristos, el se face „templu al Duhului Sfânt" care este în el (1 Cor. 6:19), restabileste asemanarea cu Dumnezeu.
.....
Ca si Sfanta Scriptura, icoana transmite un fapt istoric, un eveniment din Istoria sfanta sau un personaj istoric infatisat in forma sa fizica adevarata si, iarasi ca si Sfanta Scriptura, descopera revelatia de dincolo de timp continuta intr-o realitate istorica data. Astfel, prin icoana, ca si prin SFanta Scriptura, nu doar aflam ceva despre Dumnezeu, ci Il aflam pe Dumnezeu.
....
Icoana nu este o reprezentare a Dumnezeirii, ci un semn al participarii unei persoane la viata dumnezeiasca. Este o marturie a cunoasterii concrete, practice a sfintirii trupului omenesc.
......
Biserica Ortodoxa nu a acceptat niciodata pictarea icoanelor din imaginatia artistului sau dupa vreun model viu, pentru ca aceasta ar insemna o ruptura totala si constienta cu prototipul, iar prototipul al carui nume il poarta icoana ar fi inlocuit arbitrar cu o alta persoana. Pentru a evita inventia si ruptura dintre chip si prototip, iconografii picteaza dupa icoane vechi. Pentru iconarii din vechime, fetele sfintilor erau tot atat de familiare ca si cele ale prietenilor apropiati. Pictau fie din memorie, fie, in alte cazuri, se foloseau de schite, desene etc.
......
Straduindu-se mai presus de toate sa evite orice fel de inventie, icoana adera strict la Sfanta Scriptura si la Sfanta Traditie, transmitand faptele tot atat de laconic ca si Evangheliile si reprezentand numai ceea ce este absolut necesar sa fie transmis - revelatia extratemporala manifestata intr-un anumit eveniment concret. Ca si in Sfanta Scriptura, se admit numai acele detalii necesare si sufieciente acestui scop.
...
Daca limbajul icoanelor ne-a devenit strain si ni se pare "naiv" si "primitiv", nu este din cauza ca icoana a fost depasita sau ca si-a pierdut puterea si semnificatia ei vitala, ci ca "oamenii au pierdut [...] chiar si cunoasterea faptului ca trupul omenesc poate primi mangaierea Duhului" (Episcopul Ignatie Briancianinov)
...
Icoana nu se straduieste niciodata sa starneasca emotiile credinciosului. Rolul ei nu este acela de a provoca emotii naturaleumane, ci de a indrepta orice emotie, ca si ratiunea si toate celelalte facultati ale firii umane, pe calea transfigurarii.
...
Compozitia unei icoane este intotdeauna spatiala si are o adancime clara. Ea exprima trei dimensiuni, dar aceste dimensiuni nu depasesc niciodata suprafata suportului. Orice depasire a acestui plan, oricat de partiala, afecteaza sensul icoanei. Pastrarea realitatii planului este bine sustinuta de asa-numita perspectiva inversa, al carui punct de fuga nu se afla in adancimea imaginii, ci in fta imaginii, ca sa spunem asa, chiar in omul ce o contempla....
....
Opinia curenta ca arta bisericeasca si in special icoana sunt idealiste, ca icoana reda o anumita idee inalta, este o pura eroare. ... De fapt este tocmai invers: de indata ce intr-o imagine apare idealizarea, ea inceteaza sa mai fie icoana. Lucru de la sine inteles, pentru ca omul nu poate sa se descrie decat pe el insusi. Nimeni nu poate descrie de la sine viata dumnezeiasca." Cine poate vorbi de la sine despre ceva ce n-a vazut inca?"
....
Prin urmare, icoana nu se poate inventa...
...
Misiunea unui iconar se aseamana mult cu misiunea unui preot slujitor. Teodosie Sihastrul face o paralela clara intre ele. El spune:"Slujirea dumnezeiasca a preprezentarilor iconografice isi trage originea de la Sfintii Apostoli. Preotul si iconarul trebuie sa fie ori feciorelnici , ori casatoriti si sa traiasca dupa lege; pentru ca preotul, slujind in cuvinte dumnezeiesti, pregateste Trupul din care noi ne impartasim pentru iertarea pacatelor; in timp ce iconarul, in loc sa utilizeze cuvinte, deseneaza si da chip unui trup si ii da viata, iar noi veneram icoanele pentru prototipurile lor." Asa cum preotul nu pote modifica textele liturgice dupa bunul plac, nici nu poate pune in citirea lor stari emotionale ca sa transmita credinciosilor starea sau perceptia personala, tot asa si iconarul trebuie sa se conformeze imaginii consacrate de Biserica, fara sa introduca vreun continut personal sau emotional, ci sa-i puna pe toti cei care se roaga in fata uneia si aceleiasi realitati, lasand pe fiecare sa reactioneze dupa masura posibilitatilor lui si dupa caracterul si nevoile lui, dupa situatiile personale si asa mai departe. Mai mult, asa cum un preot slujeste cu darurile si cu particularitatile lui naturale, tot asa iconarul transmite o imagine dupa caracterul, darurile si indemanarea lui tehnica
Prin urmare, iconarul nu copiaza. Este departe de a fi impersonal, pentru ca respectarea Traditiei nu stanjeneste niciodata puterea lui creatoare, caci individualitatea se exprima atat in compozitie, cat si in linie si culoare.
....
Icoanele nu se copiaza, ci se picteaza dupa model, ceea ce inseamna transpunere creativa libera.

Acest topic a fost editat de Clopotel: 3 Nov 2007, 10:17 PM

[Clopotel]

Acatistul marturisitorilor romani din inchisori
muzica psaltica

Acest topic a fost editat de Clopotel: 5 Nov 2007, 09:03 PM

[Marduk]

Acatistul marturisitorilor romani din inchisori
muzica psaltica

Pacat ca nu este toata melodia.

[Clopotel]

Cum nu este toata melodia?! Trebuie sa fie un fisier mp3 de vreo 10,63Mb si aproape 12 minute cantarea...
Insearca asa: dupa ce astepti cele 30 secunde, pe butonul "Download link" dai clik dreapta si in fereastra care apare, apesi pe "Save target as...", si salvezi fisierul oriunde pe hardul tau. Apoi il asculti cu ce program vrei, de ex. Windows Media Player...

Daca nu reusesti, te rog sa-mi spui, ... eventual salvez fisierul intr-un alt loc...

[ben_gal]

Cum poate fi recunoscuta o icoana ortodoxa veritabila?


Am spus deja pe acest topic cum se poate recunoaste o icoana ortodoxa veritabila, dar o sa mai revin asupra acestui subiect... problema este ca stau rau cu timpul acum...Poate, intre timp, se vor gasi si altii sa spuna mai multe despre acest lucru...
Clopotel

Acest topic a fost editat de Clopotel: 16 Feb 2008, 10:43 PM

[Clopotel]

"Sa nu crezi ca atunci cand vom muri ne vom duce sa ne bucuram si sa simtim acolo fericirea lui Dumnezeu. Ci de aici trebuie sa o simtim. Daca nu ne unim cu El de aici, daca nu ne rastignim impreuna cu Hristos, nici acolo nu vom fi impreuna cu El. " (Parintele Porfirie, Flacara Dumnezeiasca - Agapie Monahul)

[IoanV]

Ar fi interesant daca am lua in discutie fericirile care ni se promit prin cuvintele lui Domnului Iisus Hristos.
Poate astfel vom intelege mai bine de ce exista si mai multe feluri de credinta, mai multe feluri de lucrari date omului. Altfel s-ar putea sa credem ca numai cea pe care o descoperim noi este buna.


Matei, Capitolul 5
1. Văzând mulţimile, Iisus S-a suit în munte, şi aşezându-se, ucenicii Lui au venit la El.
2. Şi deschizându-şi gura, îi învăţa zicând:
3. Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.
4. Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.
5. Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.
6. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.
7. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.
8. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.
9. Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.
10. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.
11. Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea.
12. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi.
13. Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni.
14. Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă.
15. Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă.
16. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.

Fericirea primita pentru fiecare lucrare este diferita... Pe care ati simtit-o, sau pe care vreti sa o cistigati?

[Marduk]

Daca nu reusesti, te rog sa-mi spui, ... eventual salvez fisierul intr-un alt loc...

Nu am reusit sa iau cantarea, poate ai alta solutie. Poate mai sunt si alte site-uri cu muzica religioasa, coruri, muzica religioasa bizantina.

[andra_v]

"3. Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor".
Pana acum, Ioane, nu am dat atentie unui lucru: prima fericire, primul cuvant pe care il rosteste Iisus cand isi incepe propovaduirea este "saracia cu duhul", adica modestia, smerenia. Altfel spus, umilinta este prima caramida la temelia cetatii sufletului nostru. Ea inseamna constientizarea intunericului in care ne aflam, a saraciei sufletesti, a carentelor spiritual-morale, a faptului ca "dreptatea noastra este ca o carpa lepadata" in fata lui Dumnezeu. Cand observam bezna, mizeria in care este cufundat sufletul nostru inseamna ca s-a aprins lumina; exeperierea golului, a neantului la inceputul calatoriei interioare este indispensabila "devenirii intru fiinta".

PS Francmason32 ne-a atras atentia la virgula dupa "saraci": "Fericiti cei saraci, cu duhul".

Acest topic a fost editat de andra_v: 17 Feb 2008, 02:32 PM

[IoanV]

Prima conditie ca sa cauti imbogatirea spirituala este constientizarea saraciei si a faptului ca poate fi depasita. Plini de duh lumesc si buna parere de sine, ne socotim adesea prea bogati ca sa cautam cele de dincolo de aparente, "noi stim!"... Duhul lumii trebuie insa inlocuit cu alt Duh, modest, binevoitor, blind, iubitor de pace sufleteasca, drept, etc...
Negruzzi spunea despre Eminescu ca a fost cel mai impersonal om pe care l-a cunoscut. In modestia lui, Eminescu se socotea sarac, mereu invatacel, de aceea a fost binecuvintat cu multe daruri spirituale ...
Iar saracia spirituala a lumii acesteia nu e vazuta si e poate socotita bogatie pina cind nu te trezesti si incepi a te imbogati in cele nevazute. Nu ce ai pe linga tine te face bogat, nu parea buna de sine, ci ceea ce ai in tine din lumea lui "a fi", cistigat sau primit, cu girul adevarului si al trainiciei.

Ce conditie ar trebui indeplinita ca sa observam bezna? De ce am dori altfel de fericiri decit "distractie si piine"? Trebuie sa fii atins dinafara cu "pana vesniciei" sau vederea intunericului este rezultatul unei insatisfactii launtrice in fata ofertei lumii?

Acest topic a fost editat de IoanV: 17 Feb 2008, 03:19 PM

[andra_v]

Ce conditie ar trebui indeplinita ca sa observam bezna? De ce am dori altfel de fericiri decit "distractie si piine"? Trebuie sa fii atins dinafara cu "pana vesniciei" sau vederea intunericului este rezultatul unei insatisfactii launtrice in fata ofertei lumii?

Fara o chemare, o iluminare din exterior nu suntem in stare sa vedem intunericul, nu atingem prin puterea noastra starea de constiinta pentru a ne vedea saracia. Primind lumina, observam intunericul, ulterior apare si strarea de insatisfacie launtrica in fata tentatiilor acestei lumi.

Acest topic a fost editat de andra_v: 17 Feb 2008, 03:25 PM

[IoanV]

Fara o chemare, o iluminare din exterior nu suntem in stare sa vedem intunericul, nu atingem prin puterea noastra starea de constiinta pentru a ne vedea saracia. Primind lumina, vedem intunericul, ulterior apare si strarea de insatisfacie launtrica in fata tentatiilor acestei lumi.

Constiinta ne spune ce e bine si ce e rau... Daca vedem de la cine, de la ce vin binele sau raul, mai trebuie o chemare dinafara ca sa iubesti binele si sa urasti raul? Nu e o alegere intima, iubirea de bine si semeni, inainte de a fi chemat sau a vedea chemarea dinafara?

Acest topic a fost editat de IoanV: 17 Feb 2008, 03:31 PM

[andra_v]

Ce a fost intai, oul, sau gaina?

Sunt tentata sa cred ca iubirea de bine si de semeni vine tot din exterior.

[IoanV]

Sunt tentata sa cred ca iubirea de bine si de semeni vine tot din exterior.

Implinirea ei da, ca albina putem aduna si primi desavirsirea, dar locul in inima noi il oferim... Ar suna destul de periculos, ca un simplu joc a lui Dumnezeu cu noi daca nu am vedea care e inceputul lucrarii noastre ... Altfel El ne cheama, El ne trezeseste, iar unii s-ar putea plinge ca nu i-a chemat niciodata desi contiinta le arata mereu binele si raul...

Acest topic a fost editat de IoanV: 17 Feb 2008, 03:42 PM

[andra_v]

A nu se intelege ca sunt adepta teoriei predestinarii, in vreo forma sau alta. Toti oamenii au acea chemare, nimeni nu se poate plange ca pe ei nu i-a trezit nimeni niciodata; constiinta este glasul lui Dumnezeu sadit inlauntrul nostru (exterior fiintei noastre), pe care alegem sa-l ascultam, sau sa il inabusim.

Acest topic a fost editat de andra_v: 17 Feb 2008, 03:56 PM

[Clopotel]

Draga Marduk

Nu am reusit sa iau cantarea, poate ai alta solutie.

Acum am vazut si eu ca nu merge acolo... Scuze... Nu stiu care ar putea fi cauza...
L-am pus acum la acest link. Sper sa mearga... Daca nu... mai incercam...trebuie sa reusim pana la urma