Ortodoxia, Calea Întru Hristos, sa ne cunoastem religia - pag 1 index Optiuni

[ben_gal]

Draga Ben_Gal,

Nu e vorba de comoditate... Eu te intrebasem altceva, anume daca nu era scris VT, iudeii mai erau iudei, mai credeau ei in ce au crezut dupa scrierea VT?
Da, Sfantul Ioan Botezatorul... Intrebarea a fost simpla: ce vina avea el?
Nu, nu am facut niciodata aceasta analogie. Eu doar te intrebam ce vina avea, caci daca nu avea nici o vina, nu e normal sa te intreb pentru ce a fost omorat?!

Urmasii lui Abraam, stramosul meu, credeau in Dumnezeu. Marea majoritate, cel putin.
Cit despre Sfantul Ioan Botezatorul...
Ce vina avea? Intrebarea e daca a trait pe atunci.

La nastere, El a fost botezat cu botezul taierii imprejur. Tairea imprejur nu foloseste la nimic, la mantuirea sufletului adica, ci era doar un semn pentru iudei ca o marturie a recunostintei lor fata de Dumnezeu, pentru ca mai inainte fusesera nerecunoscatori, si ca sa nu se amestece cu paganii. Era o pecete, un semn, atata tot.

Dupa mine e mai mult decit atit si drept sa-ti spun nici nu cred ca a fost botezat dublu. Cel putin nu dupa adevarata credinta a Bibliei = VT.
Uite ce e, domnule Clopotel.
Am fost acuzat de orbire pentru ca nu cred ca Yehoshua a fost Mesia.
Oare orb sunt? Ce dovezi avem in Biblie ca Yehoshua a fost alesul.
Eu spun ca ori a venit prea tarziu - caci trebuia sa vina la anul 800 i.e.n., ori prea devreme, caci noi il asteptam pe Mesia.
Cum Il vom recunoaste?, am fost intrebat.
Domnul ne va instiinta. Rasturnarea unor tarabe a unor negutatori nu este suficient.

Deci eu stiu ca putem vorbi de doua botezuri la iudei:
- unul acesta de care am zis: taierea imprejur
- si un alt fel de botez, ocazional, cand omul se atingea de oase de mort, sau gusta vreo mancare oprita de Lege, sau daca se apropia de vreun lepros etc., atunci se spala si era necurat pana seara, apoi era curat. De fapt acestea nici nu sunt pacate sau necuratii cu adevarat, deci botezul iudaic nu poate ierta pacatele. Botezul iudaic curata necuratiile trupului nu si cele ale sufletului.

Eu spun ca nu stii. Un prunc nou nascut nu are pacate. Trebuie circumcis pentru ca asta este porunca. Nici baia aia in apa Iordanului din care beau si cu care imi stropesc gradina si nici circumcizia pot curata de pacate viitoare, ci respectarea Bibliei.
Sper ca e clar.

Botezul lui Ioan Botezatorul era mult mai mare decat botezul iudaic, dar mai mic decat botezul crestin..Deci era mai mare decat cel iudaiec dar mai mic decat cel crestin pentru ca nu era cu Duhul Sfant si nici iertare prin har nu dadea.

Deh...Sa fim seriosi! Spala daca folosim sapunul.

Dar el a zis aceasta, nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea. (IOan 12)Si atunci tu cum zici ca era OK?! Care sunt argumenetele tale?! Este OK sa furi?!

Cine spune ca a tradat sau furat?
Evanghelia lui Yehuda ar trebui sa fie BAZA pentru rescrierea acestui Nou Testament.
Biserica are donatii? Foarte bine. Sa le imparta saracilor fara a retine nimic.
Daca biserica are mosii, case si cont gras la banca, eu spun ca e un mare pacat.

[andra_v]

Cate ceva despre icoane - istorie, semnificatie, sens - cu ocazia Duminicii Ortodoxiei

Sursa: Trinitas.ro

Potrivit Sfintei Tradiţii, icoanele fac parte din învăţătura şi practica Bisericii Creştine, iar, potrivit documentelor, ele se aflau pe pereţii catacombelor în secolul întâi şi în următoarele două, in timpul marilor persecutii.
Dupa Edictul de la Milan, crestinii au continuat si au dezvoltat traditia iconografica, ridicand mii de biserici, pe care le-au împodobit cu picturi murale, dintre care unele se păstrează până astăzi. Astfel s-a dezvoltat arta iconografică bizantină, care a cunoscut un nou avânt în secolul VI, sub împăratul Justinian, şi a continuat să înflorească încă două sute de ani, dăruindu-le închinătorilor adevărate monumente de frumuseţe sacră.
Nici o problema până pe la începutul secolului VIII, când tronul imperiului a căzut pe mâna dinastiei isaurienilor, care nu aveau nimic în comun cu civilizaţia şi rafinamentul Bizanţului.
Primul dintre ei, Leon al III-lea Isaurul, a pornit o teribilă campanie împotriva icoanelor, rămasă în istorie sub numele de iconoclasm (adică 'distrugerea icoanelor') sau iconomahie (adică 'lupta contra icoanelor'), o persecutie care avea să dureze peste şaptezeci de ani, cu nenumărate victime omeneşti şi imense pierderi patrimoniale.
Principala cauză care i-a determinat pe aceştia să ducă o luptă atât de crâncenă împotriva icoanelor a fost, pe de o parte, puternica influenţă a monofizismului, erezie care nega dubla natură a Mântuitorului Hristos, dumnezeiască şi omenească, afirmând că firea omenească a fost absorbită de cea dumnezeiască şi că, prin urmare, nefiind şi om, Iisus nu putea fi reprezentat în icoană. Pe de altă parte, împăraţii isaurieni erau interesaţi să nu-şi deterioreze relaţiile politice cu califii musulmani din vecinătatea imperiului, care denunţau arta iconografică drept o abatere de la a doua poruncă a Decalogului, puternic inserată în Coran.
Pe durata celor şapte decenii s-au născocit cele mai crunte forme ale prigoanei. Toate bisericile au fost golite de icoane, care erau distruse.
Toţi cetăţenii din Constantinopol şi Asia Mică au fost obligaţi să-şi aducă icoanele în pieţele publice, unde erau arse. Cei care se împotriveau erau arestaţi, exilaţi sau omorâţi.
Cei care încercau să-şi salveze icoanele în ascunzători sau îngropându-le în pământ, erau spionaţi, descoperiţi şi aruncaţi în temniţe.
În biserici, frescele şi mozaicurile iconografice au fost arse şi acoperite cu straturi groase de tencuială şi var.
S-a recurs şi la metoda perfidă a discuţiilor publice între adversarii şi adepţii icoanelor, pentru ca aceştia din urmă să fie identificaţi, arestaţi şi supuşi torturilor.
De asemenea, moaştele sfinţilor au fost batjocorite şi arse.
Deoarece împotrivirea poporului lua amploare, împăratul Constantin al V-lea a convocat un sinod care să consfinţească iconoclasmul din chiar interiorul Bisericii. Au participat 338 de episcopi, dar au absentat patriarhii Ierusalimului, Alexandriei şi Antiohiei, precum şi episcopul Romei. Sub ameninţări, participanţii au cedat, aşa că marea rezistenţă a rămas pe seama călugărilor, care, neavând nimic de pierdut, în afară
de mântuirea sufletului, erau gata să-şi dea viaţa întru apărarea sfintelor icoane. Dintre aceştia, Sfântul Ioan Damaschin a scris un tratat împotriva iconoclasmului, cu o amplă pledoarie pentru cinstirea icoanelor. Mai mult, el l-a înfruntat direct pe Leon al III-lea pentru abuz de putere, amintindu-i că 'nu i se
cade împăratului să-şi facă de cap în Biserică'. Nu mai puţin important a fost rolul Sfântului Teodor Studitul, egumenul marii mânăstiri de lângă Constantinopol, ca şi acela al Sfântului Nichifor Mărturisitorul. Nu-l putem trece cu vederea nici pe Sfântul Grigorie Decapolitul, ale cărui moaşte se află pe pământ românesc, în Mânăstirea Bistriţa din judeţul Vâlcea.
Prigoana a încetat odată cu venirea pe tron a împărătesei Irina, in timpul careia s-a ţinut în anul 787, la Niceea, cel de al VII-lea Sinod Ecumenic, la care au participat aproximativ 350 de episcopi, sub preşedinţia patriarhului Tarasie, şi care a restabilit cultul icoanelor, cu precizarea că lor li se cuvine doar cinstire, iar nu venerare precum sfinţilor sau adorare precum lui Dumnezeu, că prin ele nu cinstim materia din care sunt făcute, ci persoanele pe care le reprezintă, că odată cu ele cinstim sfânta cruce şi sfintele moaşte, dar în limitele permise, fără exagerări.
Prin urmare, Biserica face o delimitare intre conceptul de "cinstire", "venerare", respectiv "adorare" (slavire), ultimul cuvenindu-se numai lui Dumnezeu.

La 11 martie 842, s-a hotărât ca prima Duminică din Postul Mare să se numească Duminica Ortodoxiei, adică a credinţei dreptmăritoare, consacrându-se astfel, odată pentru totdeauna, cinstirea icoanelor în cultul creştin al Răsăritului.

Chiar şi omul cel mai simplu ştie că icoana nu este altceva decât reprezentarea vizuală a persoanei pe care o înfăţişează şi că rolul ei este acela de a înlesni comunicarea şi comuniunea cu acea persoană. În acest fel, se creaza o legatura intre crestin si sfântul din icoană, în preajma căruia te simţi bine, al carui ajutor il percepi.

Icoana poate avea şi un rol pedagogic, atât în familie, cât şi în comunitatea elevilor dintr-o clasă şcolară. O icoană nu poate fi în contradicţie cu principiile educatiei moderne, ci, dimpotrivă, le confirmă şi le consfinţeşte, numai că ea nu foloseşte metoda expozitivă, ci pe aceea a exemplului viu. Icoana Mântuitorului Hristos inspiră sentimentul bunătăţii, icoana Maicii Domnului, pe acela al purităţii, icoana Sfântului Nicolae sau aceea a Sfintei Muceniţe Filofteia inspiră virtutea solidarităţii cu cel nevoiaş, icoana Sfântului Gheorghe îndeamnă la biruinţa binelui asupra răului, icoana Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca oferă gândul că răscumpărarea unui păcat, oricât ar fi el de greu, nu e niciodată prea târzie.

Până la venirea Mântuitorului Hristos nu era cu putinţă reprezentarea lui Dumnezeu, perceput ca spirit pur. Prin trimiterea Fiului Său pe pământ, nevăzutul Dumnezeu a realizat şi modalitatea de a fi văzut de oameni. Însuşi Domnul le spunea ucenicilor despre Sine: 'Cel ce M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl' (Ioan 14, 9). Aşadar, de vreme ce Fiul a devenit trup prin Sfânta Fecioară Maria, a devenit şi materie. Or, materia are consistenţă, contur, formă, culoare, ea poate fi schiţată, desenată, zugrăvită, sau – mai nou – fotografiată. Aşa s-a născut, după Tradiţie, primul portret al Mântuitorului, cel întipărit pe năframa Sfintei Veronica. Un astfel de portret devine, în Ortodoxie, prin sfinţire, icoană. Şi dacă icoana a devenit posibilă prin Întruparea lui Hristos, cu atât mai firesc ea poate reproduce chipul Maicii Domnului şi pe al sfinţilor.


Acest topic a fost editat de andra_v: 18 Mar 2008, 06:45 PM

[Philo]

‏In articolul ce urmeaza celor scrise de mine se compara de fapt doua texte:
Primul din VT - Isaia 6:14
Si al doilea din NT - Matei 1:23
In Isaia 6:14 in traducerea mea din VT scrie:
Iata ha-alma va ramine insarcinata, va naste un fiu, si-i va pune numele Imanu-El.
Am lasat cuvintul "Ha-alma" netradus si-l voi explica acum.
Ha-alma in ebraica inseamna domnisoara sau fata tinara de virsta maritisului.
Daca respectiva se marita, atunci nu i te mai adresezi cu "domnisoara Miriam Leibovici", ci cu "doamna" urmat de numele de familie al sotului.
Acum 2000 nu existau nume de familie la evrei, dar intelesul cuvintului "alma" este de presupus ca era acelasi ca si in ziua de astazi, intrucit "virgina" inseamna "betula".
Exista si cuvintul "virgin" - scuze domnului Elem.
Ce scrie in Matei 1:23?
Iata FECIOARA va ramine insarcinata, va naste un fiu, si-i va pune numele Emanuel.
In Isaia 6:10, 11, este scris:
DOMNUL a vorbit din nou lui Ahaz si i-a zis:
Cere un semn de la DOMNUL Dumnezeul tau ...Semnul de care este vorba este nasterea lui Imanu-El (si nu Emanuel dupa cum gresit a fost tradusa expresia "Domnul cu noi").
Cind era proorocit sa se implineasca acest semn?
Pe vremea lui Ahaz, adica cca. 800 de ani i.e.n., caci o promisiune trebuie si RESPECTATA.
Este doar vorba de promisiune insusi Dumnezeului.
Sustine oare NT ca Dumnezeu nu si-a indeplinit promisiunea?
Nu e de conceput!!!.
Am putea poate presupune ca a fost un Imanuel pe vremea lui Ahaz si un altul cca. 28 de generatii mai tirziu adica in anul 7 i.e.n.
S-a nascut Imanu-El pe vremea lui Ahaz?
Eu spun ca DA.
Si cine a fost El?
Cine stie raspunsul?
In orice caz Matei a folosit probabil Septuaginta care "The LXX was translated by Jews for Jews".
Adica evreii care au tradus Biblia evreiasca, din motive neclare, au folosit cuvintul "parthenos" (virgin) in loc de "fata tinara" si de aici toata dandanaua.
Si la urma urmelor ce importanta are daca mama lui Imanu-El a fost virgina sau nu?
As spune asa:
In VT nu scrie cine va fi tatal. Daca Mesia era Fiul, atunci El trebuia sa se nasca dintr-o virgina, dar daca Mesia era doar Mesia, dupa cum este scris in VT, atunci Mama lui putea fi orice femeie tinara fara a fi numaidecit virgina.
Cu alte cuvinte Mesia crestinilor are origine diferita pe linie "calitativ" - maternala de cel al evreilor.
Redau articolul de mai jos in care parerea mea nu este sustinuta in mod categoric asa precum am definit-o eu si asta in numele unui dialog constructiv.

http://paracleteforum.org/archive/email/bi...2/dialogue.html

‏Virgin birth prophecy in the old testament
‏inquiry
Do the Hebrew Scriptures Say that a Virgin will Give Birth?

‏In Isaiah 7:14 the Hebrew word "almah" appears. This is perhpas the most controversial word in all of the Hebrew Scriptures. Does it mean "virgin" or does it mean "young woman." If it means "young woman" then the virgin birth of the Messiah is only a Christian fantasy having no foundation in Scripture? The controversy over the Septuagint translation of Isaiah 7:14 appears very early. The International Standard Bible Encyclopaedia relates that: "When Christians began to cite the Alexandrian version [LXX] in proof of their doctrines, the Jews began to question its accuracy. Hence, mutual recriminations which are reflected in the pages of Justin's Dialogue with Trypho. 'They dare to assert,' says Justin , 'that the interpretation produced by your seventy elders under Ptolemy of Egypt is in some points inaccurate.' A crucial instance cited by the Jews was the rendering 'virgin' in Isa 7:14, where they claimed with justice that 'young woman' would be more accurate." It appears from the early Jewish argument here that the question is not whether the LXX had the term "parthenos" (virgin) but whether it was an accurate translation. That is, the Jews were not accusing the Christians of creating a corrupted text but rather the text already in use by the Jews was inaccurate. The use of parthnos in Matthew 1:23 is clearly a quote from this pre-Christian era LXX in which parthenos was used. The legend of how the LXX was created has long been recognized as being unhistorical [Hody, De bibliorum textibus originalibus (1705), "Septuagint" International Standard Bible Encyclopaedia]. The Aristeas letter has been shown to contain unhistorical elements and be the source of the legend of the creation of the LXX. As you have stated, the Torah was translated first with the rest of the TeNaKh being translated later {Isaia nu faca parte din Tora} - though all before the Christian era. The International Standard Bible Encyclopaedia says concerning this: "There is little doubt that the next books to be translated were the Prophets in the narrower sense, and that Isaiah came first. The style of the Greek Isaiah has a close similarity, not wholly attributable to imitation, to that of the Pentateuch." and "The language is that of the people, not a literary style suitable to a work produced under royal patronage. The importation of Palestinian translators is likewise fictitious. Dr. Swete acutely observes that Aristeas, in stating that the translation was read to and welcomed by the Jewish community before being presented to the king, unconsciously reveals its true origin. It was no doubt produced to meet their own needs by the large Jewish colony at Alexandria. A demand that the Law should be read in the synagogues in a tongue 'understanded of the people' was the originating impulse." So the idea that the LXX, excepting the Torah, was translated by non-Jews has no foundation. The LXX was translated by Jews for Jews. This seems the most logical and straightforward understanding and not that it was created by non-Jewish Greek scholars. The following discussion on the word "almah" is based on the "Lexical Aids to the Old Testament" of the New American Standard Bible, which is derived from Theological Wordbook of the Old Testament (Harris, Archer, Waltke: editors) and Old Testament Word Studies (William Wilson). The Hebrew word "almah," which appears in Isaiah 7:14 is thought by modern lexicographers to be derived not from "alam" (Strong's #5957) but from the Hebrew root aleph*lamed*mem which means, "to be ripe" and thus, by extension, implies one who is of marriageable age. In Classical Greek the word parthenos simply meant "a young woman" or "girl" and had no specific meaning of virginity. It later acquired the meaning of "virgin" as we define it in English. Thus, the meaning of the word adequately translates "almah." But almah and parthenos are general words, which leave a possible meaning of "virgin" possible. So why didn't Isaiah use the more specific term "bethulah" that technically means "virgin"? I think it is so that it could apply both appropriately to both the "near" and "far" fulfillment of the prophecy. We see the use of words in Hebrew to intentionally leave ambiguity. For example, in the book of Jonah the word "haphak" is used in the warning to Nineveh that in "forty days Nineveh will be overturned ("haphak")." Haphak fundamentally means "change." It can mean change for the worse, as in "destroy" or it can mean to change for the better, as in "transform." God announced, through Jonah, that things would change in Nineveh - for better or worse. Other Hebrew words, such as "shachath," which strictly means to "ruin" or "destroy," could have been chosen if the only intended meaning was "destruction." But haphak contains a hope of repentance for Nineveh. So in Isaiah 7:14 almah gives enough vagueness to accommodate the near fulfillment in the eighth century BC with a young woman giving birth to the far fulfillment in the first century AD with the virgin birth of Jesus.

[Promo Contextual]

[andra_v]

QED, Philo, domnisoara = virgina, cum puteai concepe in vremurile (mai ales in scrierile) vechi-testamentare o fata inainte de casatorie altfel decat virgina?!

[andra_v]

Despre Duminica Sfântului Grigorie Palama
 
 Surse:

1. Sfantamaria-Dallas.org/.../Duminica Sfantului Grigorie Palama
2. P.S. Kallistos (Ware),Formarea teologică în Scripturi şi la Sfinţii Părinţi, - Traducere de Pr. Iulian Nistea, dupã SOP 193, decembrie 1994
3. Monahul Macarie Simonopetritul, Triodul explicat, Ed. Deisis, Sibiu 2003,
4. www.orthodoxphotos.com


Duminica Sf. Gricorie Palama se găseşte în legătură strânsă cu Duminica Ortodoxiei, de săptămâna trecută. Dacă prima ne aminteşte de victoria Ortodoxiei asupra iconoclaştilor, Duminica a doua din Post ne readuce in atenţie învăţătura monahilor secolului XIV despre cunoaşterea lui Dumnezeu prin rugăciune, mai precis prin rugăciunea isihastă.
Prin bogatul lor conţinut dogmatic, primele două duminici ale postului afirma realitatea participării trupului şi a sufletului la Dumnezeu în Hristos încă din această viaţă. A-l cunoaşte pe Dumnezeu este posibil, tocmai pentru că El doreşte să ni se descopere. Deşi în final, vederea lui Dumnezeu este un dar al Acestuia, este totuşi necesară conlucrarea omului cu harul divin prin rugaciune, umilinta, fapte bune, post.
Dupa cum am evidentiat, cultul icoanelor este posibil deoarece Dumnezeu s-a întrupat şi, deci, L-am putut vedea ca Om. La fel şi isihasmul arată că omul poate ajunge să vadă Lumina necreată a Dumnezeirii, încă din această viaţă, pe calea rugăciunii şi a nevoinţei duhovniceşti, dup modelul Hristos. Aşa cum El s-a pogorât luând Trup şi s-a înălţat cu El la ceruri, aşa şi oamenii participă la viaţa dumnezeiască cu trup şi suflet (prin post si rugaciune), ca o unitate completă. Mai exista un topic dedicat „energiilor necreate” pe care intentionam de mult timp sa-l redeschid.

Intr-o paranteza, prin cuvintele " energii necreate ale lui Dumnezeu " (www.orthodoxphotos.com) “se inteleg lucrarile felurite ale lui Dumnezeu prin care El lucreaza si a lucrat din veac la facerea si conducerea lumii vazute si a celei nevazute. Despre aceste energii sau lucrari necreate ale lui Dumnezeu sa se vada in disputele teologice ale Sinodului VI Ecumenic din Constantinopol (681), in care se arata clar despre cele doua firi si cele doua vointe ale firii dumnezeiesti si umane a lui Hristos. Prin aceste energii sau lucrari necreate, Dumnezeu misca creatia Sa si Se misca si El insusi, ramanand totusi nemiscat si neschimbat. Energiile necreate izvorasc din dumnezeirea comunl a celor trei ipostasuri ale Prea Sfintei Treimi. Prin energiile necreate se impartaseste omul de darul lui Dumnezeu, iar nu de fiinta Sa, care ramane pururea neatinsa de vreo zidire a Sa vazuta sau nevazuta”.
În mod practic, pentru a atinge această treaptă, trebuie îndeplinite mai multe condiţii. Mai întîi, avem curatenia sufleteascal: "Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Mat. 5, 8). „Începutul vederii duhovniceşti este binele dobândit prin curăţirea Vieţii şi cunoştinţa adevărată şi autentică a lucrurilor”, reia si Sf. Grigorie Palama.
Nu există o teologie autentică fără curăţire; este de la sine inteles faptul ca viaţa noastră trebuie să corespundă cu credinei noastre. Vom fi judecati in functie de faptele noastre, nu de tratatele teologice citite.
Nu întâmplător vorbim despre acestea la început de post, căci scopul acestuia este de a ne pregăti prin renunţare, prin asceză, pentru întâlnirea mult dorită cu Hristos din noaptea de Înviere. Cum am putea invia impreuna cu El, daca nu participam la jertfa Sa?! Perioada postului conţine multe elemente menite să ne înlesnească urcuşul.
Rugăciunea Sf. Efrem Sirul este emblematica in acest sens:
"Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert, nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, daruieşte-l mie, slugii Tale. Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să îmi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin".
Rugăciunea este împărţită în trei părţi, prima parte semnificand recunoasterea lui Dumnezeu ca Domn si Stapan al vietii noastre. Tot prima parte cerem de la Dumnezeu sa ne fereasca de „Duhul trandaviei” = lenea de a ne desprinde de pacate, de obiceiuri proaste, de judecata aproapelui; comoditatea in gandire; lenea de a face fapte bune, de a ne ajuta aproapele care sufera; lenea de a ne ruga pentru semenii nostri si multe alte aspecte. Apoi „duhul grijii de multe”; cei mai multi, indata dupa ce am participat la o slujba, ne-am recules intr-un locas de cult, suntem coplesiti de grija zilei de maine, uitand ca, pe langa munca noastra, ne mai insoteste si purtarea de grija a lui Dumnezeu. Dedicam 99,99% din timp problemelor cotidiene, ravnim putere, bogatie, mai mult decat necesarul existentei noastre si a familiei, Dumnezeu si sufletul ramanand pe ultimul plan.
„Al iubirii de stapanire”, din pacate, avem in noi instinctul animalic de a-l domina pe semenul nostru, de a-l controla, de a-i supune vointa, daca am putea sa-i stapanim gandurile, sa nu miste fara noi.
„Al grairii in desert”, vorbele in plus conduc deseori la barfa, judecarea aproapelui, calomnie.

Ultima parte a rugaciunii, „Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să îmi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor”,ne face sa constientizam:
1.importanta capitala a cunosterii pacatelor noastre; Parintii Bisericii sunt de parere la unison ca „este mai de folos omului sa-si cunoasca pacatele/slabiciunile” decat sa invizee mortii”, cunosterea de sine fiind cea mai importanta si mai grea realizare a individului (gnosce te ipsum).
2.Cunosterea de sine, a intunericului in care ne aflam este un dar divin. Numai Harul lui Dumnezeu ne poate ajuta sa ne vedem pacatele/lipsurile, altfel ramanem in suficienta, patimi, fara a putea astel progresa pe drumul virtutii.

Doua lucruri din invatatura Bisericii sunt importante:
1. postul semnifica o lupta cu patimile; numai ridicand armele cu care am fost înzestraţi de Dumnezeu putem porni la lupta pentru dobandirea virtutii.
2. Atacurile/ispitele se vor inmulti, "dar să le întâmpinăm îmbrăcaţi în armura credinţei, să le respingem cu scutul rugăciunii, să le tăiem cu sabia postului şi să le ţinem la distanţă cu suliţa nevoinţei. Luptând aşa ne vom învrednici de vederea Împăratului care din mâna Sa ne va da medalia de onoare, mântuirea".

Acest topic a fost editat de andra_v: 26 Mar 2008, 09:57 PM

[andra_v]

O revista ortodoxa de foarte buna calitate. Nu m-am lamurit daca sunt toate numerele pe net.
http://www.gandsislovaortodoxe.mirem.ro/pdf/gso19.pdf

[IoanV]

Colectia cu revistele din care face parte si cea de mai sus...

[andra_v]

O emisiune cu Parintele Calciu:
http://www.arhiva-ortodoxa.info/
Imi pare rau ca nu gasesc topicul lui March despre parintele Calciu.

Ioan, multam!

[andra_v]

Sf. Evanghelie, 24 Luca, 13-35
N-o mai reproduc literal integral.

In ziua Invierii lui Iisus, doi ucenici, Luca si Cleopa, mergeau din Ierusalim la Emaus, vorbind intre ei despre ceea ce se intamplase in timpul crucificarii Sale, despre moartea injositoare, badjocura si chinurile la care invatatorul lor fusese supus. Citatele biblice (numerotate) alterneaza cu parafraza.

15. “Pe cand vorbeau ei si se intrebau, Iisus S-a apropiat si mergea pe drum impreuna cu ei.
Dar ochii lor earu impiedicati sa-L cunoasca.
El le-a zis: “Ce vorbe sunt acestea pe care le schimbati voi pe drum?” Si ei s-au oprit, uitandu-se tristi.
Drept raspuns, unul dintre ei, numit Cleopa, i-a zis: “Tu esti singurul strain aici in Ierusalim, de nu stii ce s-a intamplat cu el in zilele acestea?”[...]
19.“Ce?”, le-a raspuns El? Iar ei i-au raspuns: “Ce s-a intamplat cu Iisus din Nazaret, care era un prooroc puternic in fapte si in cuvint, inaintea lui Dumnezeu si inaintea intregului popor.
20.Cum preotii si carturarii nostri L-au dat sa fie osandit la moarte si L-au rastignit?”
21.Noi trageam nadejde ca El este Acela care va izbavi pe Israel; dar cu toate acestea, iata ca este a treia zi de cand s-au intamplat aceste lucruri.
[...]
25. Atunci Iisus le-a raspuns: “O, nepriceputilor si zabavnici cu inima, cand este vorba sa credeti tot ce au spus proorocii!
26. Nu trebuia sa sufere Hristosul aceste lucruri si sa invie in slava Sa?”
27. Si a inceput de la Moise si de la toti proorocii si le-a talcuit toate Scripturile, ce era cu privire la El. (le-a explicat cum trebuia sa se intrupeze, sa traiasca fara de pacat, sa sufere, sa moara si sa invie pentru a rascumpara pacatul adamic).
28. Cand s-au apropiat de Emaus, El s-a facut ca vrea sa mearga mai departe.
Dar ei au insistat ca El sa ramana impreuna, cu ei, fiindca se innopta. Atunci a ramas impreuna cu ei.
30. Si pe cand era la masa impreuna cu ei a frant painea; si, dupa ce i-a binecuvantat, a frant-o si le-a dat-o.
31. Atunci li s-au deschis ochii si L-au cunoscut; dar el S-a facut nevazut dinaintea lor.
32. Si au zis unul catre altul: “Nu ne ardea inima in noi cand ne vorbea pe drum si ne deschidea Scripturile.
Apoi s-au intors in Ierusalim spunandu-le celorlalti Apostoli ca “A Inviat Domnul” si le-a istorisit cum le-au cunoscut la frangerea painii.

Cateva idei esentiale din aceste versete evanghelice:
Intai, ucenicii Luca si Cleopa cautau cu sinceritate, se intrebau permanent de rostul vietii in timpul calatoriei lor interioare (simbolizata prin calatoria de la Ierusalim catre Emaus), ceea ce este un inceput bun. Inima lor ardea sa afle Adevarul. Erau foarte nedumeriti: dupa socoteala omeneasca, Mesia trebuia sa vina ca un imparat puternic, sa-i zdrobeasca pe romani si sa reintemeieze vechiul regat Israel. Si traim mult si bine pana la adanci batraneti! Nu era de conceput un Mesia in chip de umilinta, care se intrupeaza, sufera si moare pentru a birui cu moartea sa puterea mortii.
In timp ce cautau, se intrebau, li se arata Iisus. De notat ca Iisus vine in intampinarea tuturor celor care cauta, se intreaba, a caror inima este insetata de cunoastere.
Eu L-au ascultat, au fost receptivi la glasul sau, care le-a luminat mintea. Trebuie retinut ca ucenicii au iesit din ei, din cercul lor ingust si au intrebat si in afara. Nu si-au ascultat eul lor egoist, ci L-au primit pe Iisus sa le lumineze cunostinta. Nu au ascultat numai de mintea lor grozava (precum fariseii, carturarii de ieri si de azi).
Iisus nu se arata oricui, nu face minuni in fata tuturor si nu se vara cu sila in inima omului. Spre exemplu, in fata fariseilor, a lui Irod cu inima impietrita a refuzat sa faca vreo minune. S-a aratat numai celor cu inima arzand de credinta, sete pentru adevar.
In timp ce sedea la masa cu cei doi ucenici, Iisus a frant painea. Frangerea painii semnifica in Evanghelie intotdeauna junghierea (Euharistia), savarsirea Sfintei Jertfe, dupa binecuvantare.
Dupa ce a frant painea, Iisus a disparut. Normal ca a disparut, S-a facut nevazut, transformandu-se in Sfintele Taine (Painea – Trupul lui Hristoa). Iar celor doi ucenici care s-au impartasit din izvorul nemuririi li s-au deschis ochii (ochii mintii, li s-a luminat mintea) si au marturisit “Hristos a Inviat!”. Apoi s-au intors la Ierusalim. Ierusalimul simbolizeaza inima, iar Emaus mintea. Mintea lor s-a luminat, iar Hristos le-a patruns in inima, curatandu-i si indumnezeindu-i prin Sfanta Sa Jertfa.

[Clopotel]

Hristos a Inviat!

Invierea lui Hristos vazand, sa ne inchinam Sfantului Domnu Iisus, unuia celui fara de pacat. Crucii Tale ne inchinam Hristoase, si sfanta Invierea Ta o laudam si o marim, ca Tu esti Dumnezeul nostru, afara de tine pe altul nu stim, numele Tau numim.
Veniti toti credinciosii sa ne inchinam Sfintei Invierii lui Hristos. Ca iata a venit prin cruce bucurie la toatã lumea; totdeauna binecuvantand pe Domnul, laudam Invierea Lui, ca rastignire rabdand pentru noi, cu moartea pe moarte a stricat.

Invierea Ta Hristoase Dumnezeule,ingerii o lauda in ceruri, si pe noi, pe pamant, invredniceste-ne, cu inimă curata sa Te marim.

Hristos a inviat din morti cu moartea pe moarte calcand si celor din mormanturi, viata daruindu-le.

Astazi este mantuirea lumii,ca a inviat Hristos ca Cel atotputernic.

Sa manecam cu manecare adanca, si in loc de mir cantare sa aducem Stapanului; si sa vedem pe Hristos, Soarele Dreptatii, tuturor viata rasarind.

“Dar acum Hristos a inviat din morti, fiind incepatura a invierii celor adormiti, ca devreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om si Invierea mortilor, caci precum in Adam toti mor, asa si in Hristos, toti vor invia” (I Corinteni, 15, 20-22).


Cantare: Sus pe cruce rastignit
"Pe pasuni verzi v-am purtat
Si la timp v-am adapat
Am umblat prin vant si ploi - pentru voi
Pentru bine ce Mi-ati vrut - M-ati vandut"

[andra_v]

Despre camatarie si imprumuturi, capcana pentru crestini
http://www.razboiulnevazut.org/articol/76/...ie-si-imprumu...


Despre camatarie si imprumuturi de Sf. Vasile cel Mare
Omilia a II-a la o parte din Psalmul XIV

Vorbindu-va ieri despre Psalmul XIV, timpul nu mi-a ingaduit sa ajung
pana la sfarsitul lui. Am venit insa acum, ca un bun datornic, sa
platesc datoria pe care n-am platit-o ieri.


Textul care a ramas necomentat din psalm este scurt la auz. De aceea
poate ca multi dintre voi nici n-au observat ca a fost lasat la o
parte, socotind ca n-a mai ramas nimic de explicat. Stiind insa ca
acest scurt text are o mare putere pentru lucrurile din viata, m-am
gandit ca nu trebuie sa trec cu vederea folosul pe care-l avem de pe
urma talcuirii lui. Profetul, infatisand in acest psalm pe barbatul
desavarsit care are sa se urce la viata cea netulburata, a enumerat
printre faptele lui mari si pe aceea ca n-a dat cu camata argintul
sau. In multe locuri din Scriptura este hulit pacatul acesta.
Iezechiel pune intre cele mai mari pacate "camata si adaosul" 1, iar
Legea le interzice in termeni precisi: "Sa nu iei camata de la fratele
tau si de la aproapele tau" 2; si iarasi zice: "Viclenie peste
viclenie si camata peste camata" 3. Iar despre cetatea cea plina de
pacate, ce spune psalmistul? "N-a lipsit din pietele ei camata si
viclesug." 4 Si acum, in psalmul acesta, profetul a adaugat acelasi
lucru pentru a-l caracteriza pe omul desavarsit, zicand:


"Argintul sau nu l-a dat cu camata." 5


Intr-adevar, este culmea neomeniei ca de la cel lipsit de cele
necesare vietii, care-ti cere imprumut ca sa se ajute in viata, tu sa
nu te multumesti cu capitalul, ci sa nascocesti venituri si sa aduni
bogatii de pe urma nenorocirilor saracului. Domnul ne-a poruncit
lamurit, zicand: "De la cel ce voieste sa se imprumute de la tine nu
intoarce fata" 6.


Iubitorul de argint insa, vazand pe omul silit de nevoi ca ii cade la
picioare, rugandu-l - ca ce umilinte nu face, ce nu graieste ? -, n-
are mila de cel care se injoseste atata, nu se gandeste ca si el e om;
nu-i induplecat de rugamintile lui, ci ramane nemiscat si aspru; nu se
uita la rugaciunile lui, nu-l misca lacrimile lui; staruie in refuzul
sau, se jura si se blesteama ca si el n-are deloc bani; ca si el
cauta, de-ar gasi, pe cineva care sa-l imprumute; isi intareste cu
juraminte minciuna si adauga neomeniei sale un nou pacat: juramantul
fals. Dar cand cel care cere imprumut ii aminteste de camata si-i
numeste vreo ipoteca, atunci iubitorul de argint, coborandu-si
sprancenele, incepe sa zambeasca si-si aduce aminte de prietenia de
parinte; il numeste cunoscut si prieten si-i spune: "Am sa caut sa vad
daca n-am ceva bani pusi deoparte. Da, am o suma de bani data mie de
un prieten spre pastrare pentru a-i aduce venit; acela insa a hotarat
dobanzi mari; eu voi micsora negresit ceva din dobanzi si-ti voi
imprumta banii cu dobanda mai mica". Camatarul ia o infatisare ca
aceasta; il mangaie pe nenorocit cu astfel de cuvinte si-l ademeneste;
il leaga cu polite, si nenorocitul pleaca; si, pe langa saracia care-l
doboara, ii mai ia si libertatea. Ca cel care-si ia sarcina sa
plateasca dobanzi, pe care nu le poate plati, se supune de buna voie
unei robii pe viata.


Spune-mi! Ceri bani si castig la acesti bani de la cel sarac? Daca ti-
ar fi putut spune ca e mai bogat, ce-ar mai fi cautat la usa ta? A
venit sa-l ajuti, si a dat de un dusman! A cautat leacuri, si a gasit
otrava! Ar fi trebuit sa usurezi saracia omului, dar tu i-ai marit
lipsa. Cauti ca pustia sa rodeasca! Intocmai ca un doctor care se duce
la bolnavi, dar in loc sa-i vindece le mai ia si bruma de sanatate ce
le-a mai ramas, tot asa si tu faci din suferintele nenorocitilor
prilej de imbogatire. Si dupa cum plugarii se roaga sa ploua ca sa li
se inmulteasca semintele, tot asa si tu ceri ca oamenii sa fie saraci
si lipsiti, ca banii sa-ti produca bani. Nu-ti dai seama ca, nascocind
din camata cresterea bogatiei tale, ii faci mai mare adaosul de
pacate? Cel care-ti cere bani cu imprumut simtindu-se amenintat nu
stie ce sa faca; cand se uita la saracia lui, este deznadajduit, ca nu
stie de va putea achita imprumutul si dobanzile; dar cand se uita la
nevoia ce o are, indrazneste sa se imprumute. In urma, unul, silit de
nevoie, este invins; celalalt e vesel, ca l-a inlantuit cu polite si
ipoteci.


Cand cel ce se imprumuta ia banii, este mai intai stralucitor si
vesel; se bucura de o floare straina, care vrea sa arate ca i s-a
schimbat viata: masa intinsa, haine luxoase; slugile, si ele, au alta
infatisare, sunt mai vesele; vin apoi lingusitorii, oaspetii,
nenumaratii paraziti ai caselor. Dar indata ce banii incep sa se
scurga, iar timpul, cu trecerea lui, adauga dobanzile, noptile nu-i
mai aduc aceluia odihna, ziua nu-i mai este vesela, soarele nu-l mai
incanta, ci-i amaraste viata; uraste zilele care-i grabesc scadenta,
se teme de luni, care-i maresc dobanzile. Daca doarme, vede in vis pe
creditor. Urat vis! Creditorul sta la capataiul lui. Daca e treaz,
dobanda ii stapaneste gandul, dobanda ii este grija lui. Scriptura
spune: "Creditorul si datornicul se intalnesc unul cu altul; dar
Dumnezeu pe amandoi ii cerceteaza" 7. Unul, ca un caine, urmareste
prada; celalalt, ca un vanat gata prins, se teme de intalnire. Saracia
i-a rapit indrazneala. Amandoi numara pe degete scadenta: unul se
bucura de cresterea dobanzilor, celalalt suspina de adaosul
nenorocirilor. "Bea apa din vasele tale!" 8, spune Scriptura; adica:
cerceteaza puterile tale, nu merge la izvoare straine, ci culege din
livezile tale cele ce-ti pot usura viata! Ai lucruri de arama, haine,
vite, vase fel de fel! Vinde-le! Cauta sa dai totul, afara de
libertate.


Poate insa ca-mi vei spune:


- Mi-e rusine sa le vand.


- Ce va fi daca, putin mai tarziu, un altul le va cara, va striga la
licitatie bunurile tale si le va vinde pe un pret de nimica, chiar in
ochii tai?


Nu te du la usi straine! "Fantana straina este cu adevarat stramta." 9
Mai bine este sa-ti usurezi nevoile incetul cu incetul, cu ganduri
chibzuite, decat sa scapi de ele dintr-o data cu bani straini, iar mai
pe urma sa-ti pierzi toata averea. Daca ai cu ce plati, de ce nu cauti
sa scapi de greutatile de-acum cu banii acestia? Iar daca nu poti
plati, atunci vindeci un rau cu alt rau. Nu primi sa fii asaltat de
creditor! Nu suferi sa fii cautat si urmarit ca un vanat! Inceput al
minciunii este imprumutul, pricina de nemultumire, de nerecunostinta
si de juramant fals. Altele sunt cuvintele celui care cere imprumut,
si altele sunt cand i se cere imprumutul inapoi. "Daca nu l-as fi
intalnit atunci, isi spune datornicul, poate ca as fi gasit alte
mijloace sa scap de stramtorare. Nu mi-ai pus tu banii in mana fara
voia mea? Arama avea aurul tau, iar monedele erau false !"


Daca cel ce te imprumuta iti este prieten, cauta sa nu-i pierzi
prietenia! Daca ti-e dusman, cauta sa nu cazi in mainile dusmanului!
Te impodobesti pentru putina vreme cu lucruri straine, dar mai tarziu
vei pierde si averea pe care o ai de la parinti. Esti sarac acum, dar
esti liber! Dupa ce te-ai imprumutat, nu numai ca nu vei fi bogat, dar
iti vei pierde si libertatea. Cel ce s-a imprumutat este rob celui ce
l-a imprumutat; este rob mercenar, care face o slujba ce i se impune.
Cainii se imblanzesc cand primesc hrana; cel ce da cu imprumut se
infurie si mat mult cand primeste; nu inceteaza a latra, ci cere tot
mai mult. Daca te juri, nu te crede; iti scotoceste toata casa si-ti
negutatoreste politele. Daca iesi din casa, te trage la el si te
taraste; daca te ascunzi inauntru, sta in fata casei tale si-ti bate
la usa. Te face de rusine in fata sotiei, te insulta in fata
prietenilor, te ia de gat in piata; rea intalnire in timp de
sarbatoare; iti face traiul netrai.


Dar poate ca imi spui:


- Eram la mare stramtorare si nu aveam de unde face rost de bani.


- Care ti-e folosul ca ai amanat cu o zi stramtorarea ta? Ca va veni
peste tine iarasi "saracia ca un bun alergator" 10, si stramtorarea va
fi aceeasi, ba si cu adaos. Ca imprumutul nu-i scapare deplina de
saracie, ci o mica amanare a greutatilor pe care le ai. Sa suferim
astazi greutatile lipsei! Sa nu le amanam pe maine, imprumutandu-ne!
Daca nu te-ai imprumutat, esti la fel de sarac si astazi, si-n zilele
urmatoare; dar daca te-ai imprumutat, vei suferi si mai cumplit,
pentru ca dobanzile iti maresc saracia. Acum nimeni nu te invinuieste
ca esti sarac, ca raul acesta este fara voia ta; dar daca ajungi sa
platesti dobanzi, toti te vor mustra pentru nesocotinta ta.


Sa nu adaugam, dar, din nesocotinta noastra, un rau facut cu voia
noastra, pe langa relele care vin peste noi fara voia noastra. Nebunie
copilareasca este sa nu ne marginim la cele ce avem, ci, intemeiati pe
nadejdi nesigure, sa ne expunem la o paguba reala si de neinlaturat.
Da, de pe acum te gandesti cu ce vei plati datoria. Din banii pe care-
i imprumuti? Dar nu-ti ajung sa-ti acoperi nevoile si sa platesti si
datoria. Daca pui insa la socoteala si dobanzile, de unde se vor
inmulti atat de mult banii, incat sa-ti usureze si nevoile, si sa-ti
acopere si capitalul, iar, in afara de asta, sa mai nasca si dobanzi?
Imi spui, poate, ca nu vei da imprumutul din banii pe care i-ai luat.
Dar, atunci, de unde? Sa asteptam deci nadejdile acelea si sa nu ne
repezim ca pestii la momeala. Dupa cum aceia o data cu hrana inghit si
undita, tot asa si noi, o data cu banii imprumutati, suntem strapunsi
si de dobanzi. Saracia nu aduce rusine. Pentru ce sa ne adaugam si
ocara adusa de datorii? Nimeni nu vindeca o rana cu alta rana, nici nu
se vindeca raul cu rau, nici nu se alunga saracia cu dobanzi. Esti
bogat? Nu te imprumuta! Esti sarac ? Nu te imprumuta! Daca esti bogat,
n-ai nevoie sa te imprumuti, iar, daca n-ai nimic, nu vei avea cu ce
sa-ti platesti imprumutui. Nu-ti da viata ta pe mana gandurilor ce ti
le vei face mai tarziu, ca sa nu fericesti zilele cand nu plateai
dobanzi. Intr-o singura privinta ne deosebim noi, cei saraci, de cei
bogati: ca suntem fara griji. Dormim si radem de bogati ca nu pot
dormi; suntem fara de griji si veseli, iar bogatii sunt totdeauna
incruntati si plini de griji. Datornicul, la randul lui, este si
sarac, si plin de griji; noaptea ii e fara somn; si tot fara somn ii
este si ziua; e plin de ganduri toata vremea. Socoteste cat pretuieste
averea lui, cat casele cele luxoase ale altora, mosiile celor bogati,
imbracamintea celor pe care-i intalneste, tacamurile si vesela celor
ce dau ospete. "De-ar fi acestea ale mele, isi zice el, as da atata si
atata, si as scapa de camata !" Aceste ganduri se inscauneaza in inima
lui si noaptea, iar ziua e cuprins tot de astfel de ganduri. Daca bate
cineva la usa, datornicul se ascunde sub pat. A intrat cineva in casa
cu forta, ii bate cu putere inima. Latra cainele? Il trec sudorile, il
cuprinde neliniste mare si se uita de jur-imprejur unde sa fuga. Cand
se apropie scadenta, se ingrijeste ce minciuna sa gaseasca, ce scuza
sa plasmuiasca pentru a amana pe camatar.


Nu te gandi numai cum te simti cand iei bani cu imprumut, ci si ce vei
simti cand ti se va cere imprumutul inapoi! Pentru ce te injugi cu o
fiara care naste dobanzi dupa dobanzi? Se spune ca iepuroaicele in
acelasi timp si nasc, si hranesc, si zamislesc. La fel si banii
camatarilor: in acelasi timp si sunt imprumutati, si nasc, si sporesc.
Inca n-ai primit imprumutul in maini, si camatarii iti si cer dobanda
pentru luna aceea. Si iarasi banii acestia imprumutati dau nastere la
randul lor unui alt rau, acela la altul, si raul creste la nesfarsit.
De aceea, acest fel de lacomie isi merita numele ce-l are. Socot ca se
numeste camata din pricina relelor multe la care da nastere.
Altminteri, cum si-ar fi putut lua o numire ca aceasta? 11 Sau poate
se numeste asa din pricina durerilor si tristetilor pe care le produce
de obicei in sufletele celor ce se imprumuta. Precum sunt durerile
aceleia ce naste, asa este si scadenta pentru cel datornic. Camata, la
camata! Rea odrasla din niste parinti rai. Cametele sa se numeasca
"pui de vipere" 12, pentru ca ele sunt odraslele cametelor. Se spune
ca viperele cand se nasc, mananca pantecele mamelor lor; si cametele
se nasc mancand casele datornicilor. Semintele cresc cu timpul, iar
animalele tot cu timpul ajung la maturitate; dar camata astazi naste,
si tot astazi incepe sa nasca. Animalele care nasc de timpuriu, de
timpuriu inceteaza de a naste; banii insa, care incep sa se
inmulteasca de timpuriu, adauga la nesfarsit ban langa ban. Fiecare
dintre cele ce cresc, cand ajunge la marimea ei proprie, se opreste
din crestere; dar argintul lacomilor, cu cat trece timpul, cu atat se
inmulteste. Animalele, dupa ce transmit urmasilor puterea de a naste,
inceteaza de a naste; dar banii camatarilor nasc si dupa ce au nascut
alti bani; fac de intineresc si banii cei vechi. Sa n-ajungi sa ai de-
a face cu aceasta fiara nemaiauzita!


Uita-te la soare! E liber! Pentru ce-ti expui libertatea vietii tale?
Nici un luptator cu pumnii nu se fereste atata de loviturile rivalului
sau, cat se fereste datornicul de intalnirile cu creditorul,
ascunzandu-si capul dupa ziduri si coloane.


Poate ca cineva imi va spune:


- Cu ce-am sa ma hranesc ?


- Ai maini, ai o meserie, munceste cu ziua, intra sluga! Multe sunt
mijioacele de trai, multe sunt prilejurile! Nu poti munci ca esti
neputincios? Cere de la cei ce au! E rusinos cersitul? Dar mai rusinos
este sa fugi de cel care te-a imprumutat! Negresit, nu spun asta ca sa-
ti dau porunci, ci ca sa-ti arat ca toate sunt mai usor de suportat
decat imprumutul. Furnica poate sa se hraneasca fara sa ceara si fara
sa se imprumute, iar albina daruieste ramasitele hranei ei reginei,
careia natura nu i-a dat nici maini, nici meserie. Tu insa, om,
vietuitoare care poate deprinde usor orice meserie, tu nu gasesti,
oare, dintre toate meseriile, una care sa-ti intretina viata?


Totusi nu vedem venind sa se imprumute pe cei lipsiti de cele de
neaparata trebuinta vietii - ca unii ca acestia nici nu gasesc
creditori -, ci se imprumuta cei care fac cheltuieli mari, care fac
lux inutil, care sunt robi placerilor femeiesti. Femeia spune: "Imi
trebuie rochie luxoasa si bijuterii; copiilor mei le trebuie podoaba
stralucita a hainelor; dar si slugilor mele le trebuie imbracaminte
inflorata si felurita; iar la masa, belsug!" Un barbat care slujeste
femeii sale in unele ca acestea se duce la zaraf si, inainte de a se
folosi de banii imprumutati, schimba un stapan cu altul; si schimband
mereu pe cei care-l imprumuta, prin continuarea raului, nu-si mai da
seama in ce incurcatura se gaseste. Si dupa cum hidropicii nu-si
inchipuie ca sunt bolnavi, din pricina ingrasarii lor, tot asa si cel
care se tot imprumuta isi inchipuie ca e bogat, pentru ca mereu ia si
mereu da, achitand imprumutul ajuns la scadenta cu alt imprumut nou;
si astfel, prin continuarea imprumuturilor, castiga increderea
creditorilor. Dar, dupa cum cei care se imbolnavesc de holera varsa ce
au mancat mai inainte si, daca introduc o noua mancare inainte de a li
se curati bine stomacul, o varsa iarasi si pe aceasta cu durere si cu
zguduituri, tot asa si acestia, platind camata peste camata, fac un al
doilea imprumut inainte de a scapa de imprumutul de mai inainte;
pentru moment, se lauda cu banii altora, dar mai tarziu isi plang
propriii lor bani. O, pe cati nu i-au pierdut banii strain!! Cati
imbogatiti, ca in vis, n-au cazut in pagube nespus de mari!


Mi se poate insa spune:


- Multi s-au imbogatit din imprumuturi!


- Dupa parerea mea, mai multi s-au spanzurat. Tu ii vezi pe cei care s-
au imbogatit, dar nu-i numeri pe cei care s-au spanzurat, care,
nemaiputand indura rusinea fata de creditori, au preferat moartea prin
spanzuratoare decat o viata plina de ocara. Am vazut o priveliste
jalnica: copii din oameni liberi dusi la vanzare in piata din pricina
datoriilor parintilor. N-ai bani ca sa-i lasi copiilor ? Nu le lua si
libertatea! Un singur lucru pastreaza-le: bunul libertatii, averea pe
care ai mostenit-o tu de la parinti! Nimeni niciodata n-a fost dat in
judecata pentru ca tatal lui a fost sarac; datoria parinteasca insa
duce la inchisoare. Nu lasa un zapis care sa fie un blestem parintesc
pentru copiii si nepotii tai


Ascultati, bogatilor, ce sfaturi dau saracilor din pricina neomeniei
voastre! Sa rabde mai bine saracul greutatile vietii decat sa
primeasca nenorocirile care vin de pe urma dobanzilor. Dar ce nevoie
ar mai fi de cuvintele acestea, daca ati asculta de Domnul?


- Care este sfatul pe care il da Domnul?


- Sa dati cu imprumut acelora de la care nu nadajduiti sa luati inapoi
13!


Poate insa ma va intreba cineva:


- Dar ce fel de imprumut este acela care nu-i legat cu nadejdea
restituirii imprumutului?


- Intelege puterea spuselor Domnului si vei admira iubirea de oameni a
legiuitorului! Cand vrei sa dai saracului pentru Domnul, datul este si
dar, si imprumut; este dar, din pricina ca nu mai nadajduiesti sa ti
se dea inapoi; este imprumut, din pricina marii darnicii a Stapanului,
Care iti va plati datoria in locul saracului; Dumnezeu, primind prin
sarac putin, iti va da mult. "Cel care miluieste pe sarac imprumuta pe
Dumnezeu." 14. Nu vrei, oare, sa ai pe Stapanul universului girant ca-
ti vei primi inapoi banii imprumutati? Daca vreunul dintre bogatii
orasului ti-ar marturisi ca va plati pentru altii imprumutul, nu-i vei
primi, oare, girul? Iar pe Dumnezeu nu-L vei primi girant al
saracilor? Da argintii care-ti stau degeaba; nu-i ingreuna cu adaosuri
si vei avea bine si de la Dumnezeu, si de la sarac! Tu vei avea
siguranta ca nu-ti pierzi banii, pentru ca ii pazeste Dumnezeu, iar
saracul va avea castig din folosirea lor. Iar daca doresti si adaos,
atunci multumeste-te cu cele de la Domnul. El iti va da, in locul
saracilor, si imprumutul, si dobanda. Asteapta cele ale iubirii de
oameni de la Cel care este cu adevarat iubitor de oameni. Da,
dobanzile pe care le iei de la saraci sunt culmea neomeniei. Iti faci
castig din nenorociri, scoti bani din lacrimi, spanzuri pe cel gol,
lovesti pe cel infometat; mila, deloc; nici un gand ca este om ca si
tine acela ce sufera. Si mai numesti si fapte de omenie castigurile ce
le ai din unele ca acestea! Vai de cei ce spun ca "amarul este dulce,
si dulcele amar" si de cei ce spun ca ura de oameni este iubire de
oameni. Nu erau ca acestea nici ghicitorile pe care Samson le punea
oaspetilor sai: "Din cel ce mananca a iesit mancarea, iar din cel tare
a iesit dulceata" 15; iar din cel ce uraste pe oameni a iesit iubirea
de oameni! "Nu culeg din spini struguri, nici din ciulini, smochine"
16, nici din camata, iubire de oameni. "Tot pomul rau face roade
rele." 17 Cei care iau camata suta la suta, cei care iau zece la suta
sunt infricosatori chiar atunci cand li se aude numele; iar cei care
cer lunar dobanda sunt ca demonii care-i mana pe somnambuli; se
napustesc asupra saracilor la soroacele lunii. Datul cu camata este
rau si pentru cel care da, si pentru cel ce ia; unuia ii aduce paguba
in bani, altuia, paguba in suflet. Plugarul, cand culege spicul, nu
mai cauta iarasi samanta la radacina spicului; tu insa culegi si
roadele, si nu renunti nici la capital. Semeni, fara sa ai pamant;
seceri, fara sa fi semanat. Nu stii pentru cine aduni, dar iti sta in
fata cel ce plange din pricina cametei. Este necunoscut cel care are
sa se bucure de averea ta adunata din camata. Este nelamurit daca nu
vei lasa cumva altora bucuria bogatiei tale, iar tie iti aduni numai
raul nedreptatii tale.


Asadar, "sa nu-ti intorci fata de la cel care voieste sa se imprumute
de la tine " 19 si sa nu dai argintul tau cu camata, pentru ca, fiind
invatat din Vechiul si Noul Testament cele ce-ti sunt de folos, sa
pleci cu buna nadejde la Domnul, ca acolo sa primesti dobanzile
faptelor tale bune, in Hristos Iisus, Domnul nostru, Caruia slava si
puterea, in vecii vecilor. Amin.


1) Iez.,22, 12


2) Deut.,23,20.


3) Ier., 9, 6.


4) Ps., 54,11.


5) Ps., 14,5.


6) Matei, 5, 42.


7) Pilde, 29, 13.


8) Pilde 5, 15


9) Pilde, 23, 26.


10) Pilde, 24, 34.


11) In limba greaca cuvantul lacomie inseamna si camata, si nastere.


12) Matei, 23, 33.


13) Luca, 6, 34.


14) Pilde, 19, 17.


15) Isaia, 5, 20.


16) Jud, 14, 14.


17) Matei, 7,16.


18) Matei, 7,17.


19) Matei, 5,42.


http://www.razboiulnevazut.org/articol.php?art=61

Acest topic a fost editat de andra_v: 22 May 2008, 01:25 PM

[Clopotel]

"Să nu primeşti nici o învăţătură greşită sub pretextul dragostei!” sau demistificarea ecumenismului...

Video

[Taunul]

Despre camatarie si imprumuturi, capcana pentru crestini

Am citit cu totii fabula "Greierul si Furnica". Ce a facut greierul cind a venit iarna si l-a prins sarac si fara de mincare? Daca furnica ii va da cele de trebuinta, greierul va spune "multam fain" si va continua nestingherit sa cinte la chitara sperind si in continuare la pomana furnicii. Daca furnica ii va da doar atit cit sa nu moara de foame si frig, poate ca greierul va intelege ca trebuie sa mai si munceasca. Alternativa celei de a doua solutii este sa-i dea cu dobinda.
De ce un om este sarac si altul bogat? Motivele sunt multe si nu intotdeauna cel harnic e si acela caruia nu-i lipseste nimic, dar nici invers.
De la ce procent in sus dobinda ceruta celui care ia un imprumut devine camata?
Daca ar fi dupa Biblie bancile ar trebui inchise. Nimic de facut. Banul are o mare importanata in societatea oamenilor.
Apropo: capcana e doar pentru crestini? Cine cade in capcana? Camatarul sau saracul? Oare camatarul va ajunge in Iad si "greierul" in Rai?

[Taunul]

But almah and parthenos are general words, which leave a possible meaning of "virgin" possible.

Bineinteles. Asta e chestie de probabilitate. Daca niciodata nu a plouat vara in Desertul Saharei, asta nu ne da dreptul sa fim siguri ca nu va ploua miine.

So why didn't Isaiah use the more specific term "bethulah" that technically means "virgin"? I think it is so that it could apply both appropriately to both the "near" and "far" fulfillment of the prophecy. We see the use of words in Hebrew to intentionally leave ambiguity.

Poate ca intrebarea este: de ce in Noul Testament nu s-a tradus EXACT ceeace scrie in Biblie? De care ambiguitate este vorba? Eu cred ca totul este foarte clar. De ce traducerea corecta impiedica indeplinirea profetiei? Un adevar nu poate infringe o profetie a Domnului.

[Taunul]

QED, Philo, domnisoara = virgina, cum puteai concepe in vremurile (mai ales in scrierile) vechi-testamentare o fata inainte de casatorie altfel decat virgina?!

Ce stim noi despre "vremurile vechi_testamentare"?
In primul rind acelea erau vremuri "noi_testamentare" si de fapt nu vad de ce as crede ca era altfel decit in ziua de azi
Intrebarea este de ce este atit de important?
Logic vobind este de presupus ca sotul ei pamintesc s_a comportat ca orice sot in noaptea nuntii

[Clopotel]

Draga Taunule,

Am citit cu totii fabula "Greierul si Furnica". Ce a facut greierul cind a venit iarna si l-a prins sarac si fara de mincare? Daca furnica ii va da cele de trebuinta, greierul va spune "multam fain" si va continua nestingherit sa cinte la chitara sperind si in continuare la pomana furnicii. Daca furnica ii va da doar atit cit sa nu moara de foame si frig, poate ca greierul va intelege ca trebuie sa mai si munceasca. Alternativa celei de a doua solutii este sa-i dea cu dobinda.
De ce un om este sarac si altul bogat? Motivele sunt multe si nu intotdeauna cel harnic e si acela caruia nu-i lipseste nimic, dar nici invers.
De la ce procent in sus dobinda ceruta celui care ia un imprumut devine camata? Daca ar fi dupa Biblie bancile ar trebui inchise. Nimic de facut. Banul are o mare importanata in societatea oamenilor.

Depinde cum vrei sa privesti lucrurile...
Banul are importanta in societatea oamenilor, doar aceea pe care oamenii insisi i-l dau... Altfel nu are nici o valoare...
Dupa mine, mesajul Andrei se refera la un anumit tip de crestini...
Mai mult, aparent, privind duhovniceste, Biblia nu sustine ca bancile ar trebui inchise, ci doar ca, atentie, calitatea de crestin este incompatibila cu aceea de camatar... Adica nu poti fi si crestin si camatar.
A da cu imprumut nu inseamna camatarie... A cere dobanda la ceea ce ai imprumutat inseamna camatarie...
A da cu imprumut in sens crestin inseamna a ajuta aproapele care aflandu-se intr-o oarecare nevoie cere sa-l ajuti material. Vei face aceasta din iubire frateasca si nu cu gand de afacere... Porunca este sa ne iubim aproapele ca pe noi insine, prin urmare, e ca si cum ne-am cere noua dobanda
Iar daca vei citi pilda celui ce datora zece mii de talanti (Matei 18), vei vedea ca nu este crestineste nici macar sa fortam cumva pe cel caruia i-am imprumutat si nu mai poate sa ne dea inapoi imprumutul...

Tot Biblia mai zice si urmatoarele: 22 Zis-a lui stăpânul: Din cuvintele tale te voi judeca, slugă vicleană. Ai ştiut că sunt om aspru: iau ce nu am pus şi secer ce nu am semănat;
23 Pentru ce deci n-ai dat banul meu schimbătorilor de bani? Şi eu, venind, l-aş fi luat cu dobândă.
24 Şi a zis celor ce stăteau de faţă: Luaţi de la el mina şi daţi-o celui ce are zece mine. (Luca 19)
Poti sa intelegi asta in plan duhovnicesc?
Evident, departe de mine gandul de a lua partea bancilor sau a camatarilor, vor da si ei socoteala pentru ceea ce fac...

Apropo: capcana e doar pentru crestini? Cine cade in capcana? Camatarul sau saracul? Oare camatarul va ajunge in Iad si "greierul" in Rai?

Faci analogii total gresite... Saracul nu poate fi comparat cu greierul...
Iar crestinul, sarac material, nici atat...
In primul rand este saracia de buna voie, dar asta nu inseamna nemunca, ba din contra... Saracia de buna voie inseamna neagoniseala materiala...
Iata ce porunceste Mantuitorul crestinilor:
19 Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură.
20 Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură.
21 Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta. (Matei 6)
Deci crestinul sarac de bunavoie nici nu are nevoie de mai mult, mai ales de banii bancilor sau ai camatarilor...
Iar pentru cei bogati lumeste, avem lamurit parabola iconomului necredincios...
Iata ce a spus Iisus acolo:
8 Şi a lăudat stăpânul pe iconomul cel nedrept, căci a lucrat înţelepţeşte. Căci fiii veacului acestuia sunt mai înţelepţi în neamul lor decât fiii luminii.
9 Şi Eu zic vouă: Faceţi-vă prieteni cu bogăţia nedreaptă, ca atunci, când veţi părăsi viaţa, să vă primească ei în corturile cele veşnice.
10 Cel ce este credincios în foarte puţin şi în mult este credincios; şi cel ce e nedrept în foarte puţin şi în mult este nedrept.
11 Deci dacă n-aţi fost credincioşi în bogăţia nedreaptă, cine vă va încredinţa pe cea adevărată?
12 Şi dacă în ceea ce este străin nu aţi fost credincioşi, cine vă va da ce este al vostru? (Luca 16)

Poate ca intrebarea este: de ce in Noul Testament nu s-a tradus EXACT ceeace scrie in Biblie? De care ambiguitate este vorba? Eu cred ca totul este foarte clar. De ce traducerea corecta impiedica indeplinirea profetiei? Un adevar nu poate infringe o profetie a Domnului.

Din ce stiu eu, traducerea (Ortodoxa) in limba romana a Bibliei este foarte EXACTA, iar exact nu inseamna traducerea cuvintelor mot a mot asa cum practica unii rataciti, ci traducerea EXACTA inseamna transmiterea mesajului EXACT in alta limba... Asa ca cei ce se iau dupa Bibliile care au tradus mot a mot cuvintele iau o mare teapa... Nici macar in traducerile moderne uzuale nu se pot traduce mot a mot cuvinte si sa se pastreze nealterat mesajul, daramite in traducerile din limbile vechi si cu mesaj spiritual inclus... In primul rand nu orice traducator poate traduce Biblia, si in general orice carte duhovniceasca...

Ce stim noi despre "vremurile vechi_testamentare"?
In primul rind acelea erau vremuri "noi_testamentare" si de fapt nu vad de ce as crede ca era altfel decit in ziua de azi

Evident ca era altfel decat in ziua de azi... Evident ca obiceiurile erau cu totul altele... Chiar si cuvintele si expresiile aveau cu totul alt inteles, uneori chiar opus... Iar despre unele lucruri ce atunci erau virtuti, astazi sunt luate in deradere, si ce astazi este apreciat, atunci era uraciune...

Intrebarea este de ce este atit de important?

Evident ca este foarte important... Este chiar lucru de capatai...
Probabil pentru tine este totuna daca esti curat sau nu, insa din punct de vedere crestin nu este totuna...

Logic vobind este de presupus ca sotul ei pamintesc s_a comportat ca orice sot in noaptea nuntii

Poate dupa logica gaunoasa, nu insa si dupa cea a lui Dumnezeu...Hai sa-ti arat cat de gaunoasa este aceasta logica si cat de diavoleasca este in minciuna ei...
1. Nici Biblia, si nici Sfanta Traditie, nu pomenesc nimic de nici o noapte a nuntii si atunci de unde aceasta scornire?
2. Iosif nu a fost niciodata sotul Fecioarei Maria, ci eventual doar in ochii oamenilor... Biblia vorbeste doar de logodna dar precizeaza, daca mai era nevoie, ca Iosif nu a cunoscut-o pe Pururea Fecioara Maria...
Iata ce spune foarte clar Biblia:
18 Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt.
19 Iosif, logodnicul ei, drept fiind şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns. (Matei 1)
Iata dar cine era cu adevarat sotul Mariei si Tatal Copilului ei... Nu era nicidecum Iosif...
Iar Iosif, fiind drept, asa cum spune chiar Biblia, nu putea sa aibe o femeie care era a lui Dumnezeu, si nu a lui...
De asemenea Pururea Fecioara Maria, mireasa lui Dumnezeu fiind, si nascand pe Fiul Sau, cum mai putea pofti la alt barbat, cand era plina de Duhul Sfant...
Poate mintea ta patrunde aceste intelesuri? Sa dea Domnul!
Iata ce spune Biblia mai departe:
20 Şi cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt.
21 Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor.
22 Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul care zice:
23 "Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu".
24 Şi deşteptându-se din somn, Iosif a făcut aşa precum i-a poruncit îngerul Domnului şi a luat la el pe logodnica sa.
25 Şi fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut, Căruia I-a pus numele Iisus. (Matei 1)
Si atunci cum poate sminti satana pe unii sa creada macar, daramite sa mai si spuna, ca Isof ar fi cunoscut-o vreodata pe Maria, fie inainte de nasterea lui Iisus, dar mai ales dupa?!
Mai mult, Biblia, tocmai pentru a puncta aceste lucruri foloseste expresii precum "Iosif", pe de o parte, si, "Pruncul si mama Lui", pe de alta parte... Cerceteaza si vezi in cate locuri se foloseste expres aceasta formulare...
Singurii care au crezut ca Iisus ar fi fost fiul trupesc al lui Iosif, au fost iudeii care murmurau impotriva lui Iisus. Acestia ziceau: Au nu este Acesta Iisus, fiul lui Iosif, şi nu ştim noi pe tatăl Său şi pe mama Sa? Cum spune El acum: M-am coborât din cer? (Ioan 6:42)
Deci de unde ideile astea demonice cum ca Pururea Fecioara Maria ar fi fost cu Iosif, sau cum mai spun alti smintiti de diavol, ca ar mai fi avut si alti copii?!

[Clopotel]

Viaţa Sfântului mărturisitor Marcu Eugenicul, episcopul Efesului


Părintele nostru între sfinţi Marcu Eugenicul (1392-1444), mitropolitul Efesului, s-a născut Manuel, din Gheorghe şi Maria, amândoi din neam credincios şi viţă slăvită în Constantinopolului, capitala Imperiului Roman şi a Patriarhatului Ecumenic al Bisericii Ortodoxe.

În vremea aceea, partea răsăriteană a Imperiului fusese cucerită de turci, şi împăratul Manuel căuta să încheie o înţelegere cu papa Martin V, nădăjduind să adune un sinod ecumenic pentru a pregăti unirea catolicilor cu Biserica Ortodoxă, şi prin aceasta să dobândească oştiri din partea monarhiilor din Apus. După neizbutita cucerire asupra Constantinopolului din 1422 de către sultanul Murad II, noul împărat Ioan VIII Paleologul leagă iar înţelegeri cu noul papă, Eugenie IV, punând început pregătirilor pentru un sinod ecumenic. Patriarhii Alexandriei, Antiohiei şi ai Ierusalimului nu primesc participarea la sinod, dar trimit în silă împuterniciţii lor.

Patriarhul Alexandriei a ales ca pe unul din trimişii săi pe ieromonahul Marcu, ale cărui scrieri teologice i-au dus vestea în întregul imperiu. Atât împăratul cât şi patriarhul Iosif II al Constantinopolului au voit ca Marcu să fie hirotonit episcop, pentru a fi pus în locul cel dintâi al trimişilor ortodocşi la acest sinod. La 46 de ani, Marcu a fost ridicat în rangul de Mitropolit al Efesului, rămas liber prin săvârşirea mitropolitului Ioasaf.

Pe 27 noiembrie 1437, şapte sute de episcopi, arhimandriţi, monahi, preoţi şi laici au întins pânzele spre Italia. Din această legaţie ortodoxă făceau parte împăratul Ioan, patriarhul Iosif şi douăzeci şi doi de episcopi, printre care se afla Mitropolitul Marcu al Efesului. Prima întrunire a sinodului s-a ţinut în Miercurea Mare, 9 aprilie 1438, la catedrala Sfântul Gheorghe din Ferrara, Italia. După cele paisprezece întruniri în Ferrara, la 12 ianuarie 1439 papa Eugenie a mutat sinodul (din pricini băneşti şi politice) în cetatea Florenţei. Aici sinodul are un nou început pe 26 februarie şi se încheie pe 5 iulie.

Nu este prima oară când se încearcă o astfel de unire. Privind împreuna slujire între paterii catolici şi preoţii ortodocşi din Roma şi Constantinopol, au loc aproape treizeci de întâlniri de la Marea Schismă din 1054. Cea mai de seamă dintre aceste încercări are loc la Conciliul de la Lyon în 1274, având ca pricină, în bună măsură, voinţa împăratului Mihail VIII pentru a dobândi oştiri din partea papalităţii. Însă unirea s-a dovedit a fi nu mai mult decât o înţelegere pe hârtie, de vreme ce i-au stat împotrivă cea mai mare parte dintre slujitorii şi norodul Bisericii Dreptmăritoare a Bizanţului, cât şi alte împărăţii ortodoxe. Conciliul de la Lyon a fost cel mai limpede arătat de grăirea surorii împăratului: „Mai bine să piară imperiul fratelui meu, decât curăţia credinţei Ortodoxe”.

La Ferrara-Florenţa cele mai de seamă erezii aduse spre cercetare au fost: (1) purcederea Duhului Sfânt (adică adăugirea de către latini a clauzei filioque la crezul niceean); (2) primatul papal; (3) purgatoriul; (4) întrebuinţarea pâinilor nedospite (azimilor) în Euharistie. O altă pricină însemnată asupra căreia trimişii ar fi vrut să zăbovească era deosebirea în Ortodoxie între „firea” dumnezeiască şi „lucrările” sfinţitoare, însă împăratul, voind să înlăture ivirea vreunor pricini potrivnice unirii, nu a îngăduit teologilor greci a vorbi în această privinţă.

Filioque

Încă din primele veacuri ale Bisericii, celor botezaţi în credinţa creştină li se cerea să mărturisească cele ale dreptei credinţe în chipul unei scurte mărturisiri dogmatice, numită „Crez”. Primul Sinod Ecumenic (Niceea I, 325) şi al doilea Sinod Ecumenic (Constantinopol I, 381) au hotărât ceea ce a ajuns să fie cunoscut drept Crezul Niceeo-Constantinopolitan, sau mai simplu Crezul Niceean. Acest crez a fost întocmit pentru a lămuri învăţătura Bisericii privitoare la Dumnezeirea lui Hristos şi spre a sta împotriva ereziei ariene, răspândită atunci în Biserică, rătăcire ce hulea zicînd că Hristos a fost o fiinţă zidită iar nu Dumnezeu veşnic.

Simbolul credinţei de la Niceea a fost soborniceşte primit, atât în Răsărit cât şi în Apus, drept rostirea cea mai de seamă a învăţăturii dogmelor ortodoxe. În 589, un sinod local din Toledo, Spania, a adăugat un cuvânt la crez astfel încât să zică: „Cred… în Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Dătătorul, care din Tatăl şi din Fiul purcede” (filioque în latină). Acest adaos a fost închipuit ca o neprielnică apărare împotriva arianismului. Roma nu a primit la început schimbarea crezului strămoşesc. În secolul IX, papa Leon III a pus să fie înscris crezul ortodox fără filioque, pe plăci de argint, în bazilica Sfântului Petru. Curând după anul 1000, însă, Biserica Romei a primit înnoirea. Eresul filioque a cuprins îndeobşte cea mai întinsă parte din temele sinodului. Următorul cuvânt din „Vieţile Stâlpilor Ortodoxiei” arată mărturisirea Ortodoxă a Sfântului Marcu faţă de filioque:

”Într-adevăr, aceasta a fost cea mai dureroasă împotrivire între Ortodocşi şi Latini. Grecii, călăuziţi de Sfântul Marcu, au arătat că orice schimbare în crez - filioque sau nu - este împotriva canoanelor. Unii papi dinaintea lui Eugenie nu au pedepsit această adăugire iar cu alte prilejuri, alţii au sprijinit-o. Îndeobşte, papii ce au urmat au întărit această învăţătură eretică, mărturisind că Duhul Sfânt purcede din ipostasurile Dumnezeului Tată şi Dumnezeului Fiu, adică purcederea Sa este din cele două ipostasuri. Astfel, trufaşii teologi catolici au dat naştere la două purcederi în Dumnezeire. Ortodoxia arată că Tatăl este singurul Pricinuitor al Fiului şi al Duhului - Unul născându-se veşnic din El şi Celălalt purcezând veşnic din El. Aşadar Dumnezeu este Unul fiindcă Tatăl este pricina Dumnezeirii, prin aceasta plinindu-se unitatea.

Adăugirea filioque s-a strecurat treptat în fosta Biserică a Apusului, deşi Sinoadele Ecumenice I şi II au luat hotărârea limpede şi de nezdruncinat, precum şi celelalte Soboare vor întări, ca în Crez nici un cuvânt să nu se schimbe, să nu se adauge sau să nu se scoată, câtuşi de puţin. Asupra celor ce ar îndrăzni să facă noi tâlcuiri, Sfinţii Părinţi au aruncat grele anateme de nedezlegat!

Sfântul Marcu, împotriva netrebnicelor schimbări ale latinilor, a stăruit a fi citite înaintea soborului, Canoanele Bisericii privind cele de mai sus. S-a dat citire hotărârilor ultimelor cinci Sinoade Ecumenice, precum şi învăţăturilor unor sfinţi, dimpreună cu cele ale mai multor papi ai acelor vremi, toate întărind Crezul Ortodox şi dând anatemei o cât de mică schimbare a lui. Mulţi din călugării catolici aflaţi la sinod, după ce au auzit hotărârile şi actele Sinoadelor Ecumenice alături de cuvintele ierarhului Marcu, au mărturisit că nu mai auziseră aşa ceva până atunci. Au izbucnit zicând că grecii învaţă mai corect decât teologii lor, şi s-au minunat de Marcu al Efesului. Totuşi, paterii latini s-au împotrivit aducând mai multe păreri în apărarea eresului: cum că filioque nu ar fi fost un adaos adus crezului, ci doar o tâlcuire; că Papa, ca şi întâi-stătător al bisericii, ar fi împuternicit să facă astfel de lămuriri în Crez; şi că hotărârile sinoadelor, chipurile, ar sta împotriva schimbărilor neortodoxe în Crez.

Arhiepiscopul Marcu a deosebit lucrurile, spunând: „Credinţa noastră este dreapta mărturisire a Părinţilor noştri. Cu ea, noi nădăjduim să ne înfăţişăm înaintea Domnului şi să primim iertarea păcatelor; iar fără de ea, nu ştiu ce fel de cuvioşie ne-ar putea izbăvi de chinul cel veşnic. Toţi Dascălii, toate Sinoadele şi toate dumnezeieştile Scripturi ne îndeamnă să fugim de cei ce cugetă în chip osebit şi să ne depărtăm de împărtăşirea cu aceştia. Dacă primim că Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul, înlăturăm monarhia din Dumnezeire şi arătăm a fi două cauze ale Dumnezeirii”.

Primatul şi “negreşelnicia” papală

Se arată din cuprinsul Noului Testament şi altor scrieri creştine din vremurile apostolice, că episcopul este întâi-stătătorul obştii creştine locale. El este păzitorul unităţii Bisericii şi este dator cu păstrarea rânduielilor dumnezeieşti în biserica ce îi este încredinţată spre păstorire; el trebuie nu în cele din urmă să înveţe şi să apere credinţa adevărată.

În prima parte din cel de-al patrulea veac după Hristos, cinci cetăţi din Imperiul Roman s-au ridicat cu deosebită însemnătate în sprijinul creştinătăţii, episcopii lor fiind numiţi „patriarhi”, însemnătate legată de aşezarea lor în fruntea noroadelor creştine. Treapta de patriarh sau papă însemnează doar o numire mai osebită, o recunoaştere a cinstirii de întâi-stătător peste turma ce îi este încredinţată spre păstorire, patriarhii sau papii înaintea lui Dumnezeu rămânând tot episcopi. Doar unuia dintre aceşti episcopi i-a fost dăruită întâietatea juridică, locul cel de frunte primindu-l aşadar Papa Romei. Tâlcuirea în felurite chipuri a treptei papalităţii în Apus, cu pretenţii de despot cu putere lumească peste Biserică, îndeosebi după căderea din har după Marea Schismă de la 1054 a episcopilor catolici (astăzi numiţi cardinali), a fost pricină de tulburare între Apusul latin şi Biserica Ortodoxă a Răsăritului.

Mărturisirea latinilor dinaintea sinodului zice: „Astfel hotărâm că sfântul Scaun Apostolic şi Pontiful Roman ţin primatul asupra lumii; şi că Pontiful Roman însuşi este urmaşul fericitului Petru, căpetenia Apostolilor, deci singurul ales de Hristos. Papa este capul întregii Biserici, şi părintele şi învăţătorul tuturor creştinilor şi toată puterea i-a fost dată prin fericitul Petru de către Domnul nostru Iisus Hristos pentru a adăpa, conduce şi guverna Biserica sobornicească...”

La aceste plăsmuiri inchizitoriale, în care harurile Bisericii sunt supuse omului-papă, Sfântul Marcu lămureşte crezul ortodox, scriind: „Pentru noi, Papa e ca unul din Patriarhi - şi numai dacă este ortodox, adică mărturiseşte crezul şi Credinţa Ortodoxă şi nu se depărtează de la ea. Se învinovăţeşte acela care îl pomeneşte ca arhiereu ortodox - pe acest papă şi pe cei ce-l vor urma în eres, şi latino-cugetătorul trebuie privit ca un trădător al credinţei. Prin urmare, fugiţi de aceşti lupi, fraţilor, ca şi de împărtăşirea cu ei, pentru că unii ca aceştia sunt apostoli mincinoşi, lucrători vicleni. Nu este altceva de mirare dacă şi ispititorii lui Satana se preschimbă în îngeri ai dreptăţii, al căror sfârşit va fi după faptele lor.”

Purgatoriul şi azimile

Asupra acestor păguboase înnoiri catolice privitoare la cel de-al treilea loc în ceruri (purgatoriul) şi slujirea cu pâine nedospită (azime) ca şi evreii, Sfântul Marcu a fost categoric zicând: „Sinoadele i-au condamnat pe cei care nu au ascultat de Biserică şi s-au încăpăţânat în vreo oarecare părere potrivnică, pe care au propovăduit-o şi pentru care au luptat. De aceea i-au şi numit eretici, dar au condamnat mai întâi erezia şi abia apoi pe cei ce o urmează. Eu însă, nu propovăduiesc o oarecare părere de sine, nici nu am plăsmuit vreo schimbare, nici nu mă încăpăţânez în vreo oarecare dogmă străină şi mincinoasă, ci mă păzesc pe mine însumi în dreapta şi adevărata credinţă pe care a primit-o Biserica de la Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos până acum.
Aceeaşi Sfântă Tradiţie şi neîntreruptă vieţuire apostolică, Biserică Romană a împărtăşit-o înainte de schismă împreună cu Biserica noastră Răsăriteană. Aceleaşi dogme, rânduieli şi predanii ortodoxe au fost lăudate întotdeauna, şi înainte şi în vremea adunării acestui sinod; de multe ori le-aţi pomenit şi nimeni nu a putut cu nimic să le învinuiască sau să le găsească vreun păcat. Dacă acum apăr această credinţă şi nu vreau să mă abat de la ea, cum aş putea fi socotit în acelaşi fel în care ereticii au fost blestemaţi? Pentru că ar trebui mai întâi să judecaţi credinţa în care cred. Iar dacă această credinţă e mărturisită în chip dreptslăvitor, cum aş putea fi vrednic de condamnare?”

[Clopotel]

Apărarea Ortodoxiei de către Sfântul Marcu

Pe măsură ce întrunirile se prelungeau, grija pentru înţelegerea teologică au lăsat loc vicleşugurilor lumeşti şi de partea papei (pentru a-şi supune bisericile ortodoxe puterii sale) şi a împăratului (pentru ajutor militar din Apus). Într-un efort de a grăbi cuvântările şi de a uşura unirea, împăratul Ioan i-a surghiunit pe doi din cei mai puternici apărători ai Ortodoxiei, Marcu al Efesului şi Antonie al Eracleei, închizându-i în chiliile lor şi punând străjeri la uşă pentru a-i împiedica să iasă.

În scurt timp s-a ticluit o hotărâre de unire în care ortodocşii au primit învăţăturile de credinţă catolice în schimbul trimiterii de oşti împotriva agarenilor. Până şi patriarhul bizantin Iosif a avut o întâlnire cu Sfântul Marcu pentru a-l îndupleca să semneze hotărârea. Dar Sfântul a fost neclintit: „Nu voi face aceasta niciodată, orice s-ar întâmpla! Nu voi semna niciodată unirea, chiar dacă ar trebui să-mi primejduiesc însăşi viaţa mea! În materie de credinţă, nu e loc pentru îngăduinţă nici pogorăminte”.

La opt zile după ce i-a silit pe ceilalţi trimişi ortodocşi să semneze, patriarhul Iosif a murit. Lacomul împărat Ioan a luat cu de la sine putere conducerea bisericii, fapt osândit de Sfântul Marcu: „Nimeni să nu ne stăpânească în Credinţa noastră Ortodoxă: nici un împărat, nici un ierarh, nici un mincinos sinod, nici altcineva, ci numai Unul Dumnezeu, care atât prin El cât şi prin ucenicii Săi ne-a fost dată nouă”.

Dar papa şi împăratul au prins a înfricoşa pe trimişii ortodocşi spre a semna unirea. Papa a ameninţat cu retragerea oştirii dacă ortodocşii nu semnează. S-au făgăduit daruri în schimbul semnăturilor ortodocşilor. Între episcopii ruşi chemaţi la sinod, s-a aflat unul nevoind a semna dintru început blestemata unire, fapt pentru care a fost întemniţat timp de o săptămână până ce în cele din urmă a încuviinţat rătăcirea. Aproape toţi episcopii şi cărturarii Răsăritului temându-se pentru vieţile lor, au părăsit oraşul.

Până în sfârşit, Marcu al Efesului a fost singurul episcop ortodox rămas în cetatea Florenţei care nu a primit să semneze hotărârea de unire: „Ortodoxia a fost mai de preţ pentru Marcu decât Statul; Ortodoxia este cea fără de sfârşit comoară, Biserica adevărată a celor ce sunt mântuiţi. Imperiul bizantin e al pământului: s-a născut, a înflorit şi va pieri. Dar Ortodoxia este de-a pururea vie şi trebuie păstrată ca o lumină pururea fiitoare.” Iar cât despre ceilalţi trimişi „ortodocşi”, chiar dacă în inimile lor mulţi nu au voit să semneze, n-au pregetat a se lepăda de Ortodoxie îngroziţi fiind de moarte, ori din iubire de arginţi, slava deşartă, sau pentru a-i fi pe plac împăratului.

Trebuie amintit că nu toţi latinii au încuviinţat asemenea fapte: dominicanul Ioan de Montero, a stăruit cerând cu multă ardoare întoarcerea sfîntului Marcu al Efesului la cuvântări, însă împăratul nu a îngăduit.

În 5 iulie 1439, Unirea de la Florenţa a fost pecetluită. În urma semnării acestei hotărâri de către episcopii Răsăritului, timp în care papa Eugenie pecetluia înţelegerea, a întrebat dacă a semnat şi Marcu al Efesului. Spunându-i-se că Sfântul nu a primit una ca aceasta, papa a strigat: „Atunci nimic nu am dobândit!” După toate acestea, în ziua următoare unirea a fost prăznuită de o împreună slujire, săvârşită de apostaţi laolaltă cu ereticii catolici, răsăritenii întorcându-se apoi la Constantinopol.

Cu mijlocirea neguţătorilor ce s-au aflat în cetăţile Ferrarei şi Florenţei, vrednicia isprăvilor Sfântului Marcu s-a vestit înaintea întoarcerii în cetatea Bizanţului. Astfel aflând despre dârzenia sa mucenicească, norodul aştepta cu nerăbdare venirea Sfântului. Hrisoavele vremii arată astfel acele timpuri: Poporul îl slăvea precum cândva israelitenii de demult pe Moise şi pe Aaron, lăudându-l cu numire de „sfânt”. Chiar şi cei ce erau împotriva lui Marcu ziceau: „Daruri nu a luat şi nici aur de la papă”.

Însufleţiţi, credincioşii s-au ferit de episcopii care semnaseră, ba chiar i-au ocărât. Preoţii şi ierarhii rămaşi în Constantinopol se arătau potrivnici liturghisirii împreună cu unioniştii. În acest răstimp, patriarhii Bisericii au înştiinţat norodul că nu sunt cu nimic legaţi de cele semnate de trimişii lor. Vrednicia Sfântului Marcu a fost asemuită cu a Sfântului Atanasie cel Mare şi a Sfântului Ioan Teologul. Ierarhii şi cărturarii Bisericii dimpreună cu întreg norodul, slăveau pe sfânt ca fiind purtător al harului de mucenic şi mărturisitor.”

Despre cele petrecute la acel tâlhăresc sinod, sfântul grăia: „Îi rugam, şi ce nu le spuneam care să poată să înmoaie chiar şi inimile de piatră: să se întoarcă la cea de obşte mărturisire pe care o aveam mai înainte şi între noi şi cu Părinţii noştri cei Sfinţi, când toţi spuneam aceleaşi şi nu se afla în mijlocul nostru schisma… căci altfel părem „a cânta în gol” sau „a coace pietre” sau „a semăna pe pământ pietros” sau „a scrie deasupra apei” sau câte altele spun pildele despre cele nu sunt cu putinţă a le săvârşi. Căci ei au dat pricina schismei, în mod vădit purtând adăugirea.

Pentru aceasta învăţăturile dascălilor apuseni nici nu le cunosc, nici nu le primesc, încredinţat fiind că sunt înşelătoare. În materie de credinţă ortodoxă nu poate fi pogorământ. Stricarea credinţei obşteşti este pierzarea de obşte a tuturor. Toate cele ale credinţei ortodoxe nu îngăduie iconomia. Niciodată nu s-au îndreptat cele bisericeşti prin rezolvări de mijloc.

Între lumină şi întuneric poate cineva să spună că este înserare sau amurg; dar mijloc între adevăr şi minciună nu poate nimeni să gândească, oricât s-ar strădui. Împăcare între adevăr şi minciună nu este! În cele ale credinţei nu încape pogorământul nici iconomia, deoarece pogorământul pricinuieşte puţinătatea credinţei. Aceasta este deopotrivă cu a spune: “Taie-ţi capul şi du-te unde vrei.”

Noi de fapt am rupt toate legăturile cu latinii tocmai fiindcă sunt eretici. Pacea cu ei poate fi înfăptuită numai atunci când se vor lepăda de adăugirea la Crez şi vor primi învăţătura ortodoxă despre purcederea Duhului Sfânt. Pentru aceasta nu trebuie nicidecum să ne unim cu ei! Ne-am rupt mai înainte de ei, sau mai degrabă i-am tăiat şi i-am despărţit de trupul comun al Bisericii, ca având un cuget nepotrivit şi necuvios făcând adăugirea în chip nebunesc. Prin urmare, ne-am întors de la ei, de vreme ce erau eretici şi din cauza aceasta ne-am despărţit de ei.” (Scurta scrisoare, PG 159, 1931C)

Sfântul Marcu, acum pătimind trupeşte de boala ce se cheamă cancer, îşi petrece ultimii patru ani ai vieţii predicând şi scriind împotriva falsei uniaţii. În mai 1440 în ziua de dinaintea întronării noului patriarh de cele latineşti cugetător Mitrofan II al Cizicului, Sfântul Marcu şi Antonie al Eracleei au lăsat cetatea Constantinopolului. Sfântul întorcându-se în cetatea Efesului, aflată acum sub stăpânire turcească, poartă de grijă norodului şi întregii Biserici aflată sub a sa oblăduire. Din pricina bolii şi a opririi cu silnicie de slujirea celor sfinte, Cuviosul îşi îndreptează paşii spre Muntele Athos, căutând însingurarea pustnicească.

Aflându-se în trecere prin ostrovul Limnos, este întemniţat din porunca împăratului, fiind închis pentru doi ani. În epistola sa „Către toţi creştinii ortodocşi de pe întreg pământul şi din ostroave”, a întărit credinţa Ortodoxă împotriva înnoirilor catoliceşti, îndeosebi filioque, ipostasul şi lucrările dumnezeieşti, purgatoriul, azimile şi papalitatea. Întorcându-se în Constantinopol, a început iarăşi lupta pentru Ortodoxie, încurajându-i pe fraţii cei ortodocşi şi aducându-i la pocăinţă pe cei târâţi departe de dreapta credinţă de către latino-cugetători.

Slăbit de atâtea aspre lupte, s-a îmbolnăvit greu, iar după paisprezece zile şi-a dat viteazul şi sfântul său suflet Puitorului de nevoinţe, Hristos, în ziua de 23 iunie 1444, în casa părintească din Galata Constantinopolului, la vârsta de 52 de ani, lăsând această vale a plângerii, pentru a se strămuta la veşnicele locaşuri şi a primi plată pentru ostenelile sale, „alegând mai bine să pătimească cu poporul lui Dumnezeu, decât să aibă dulceaţa cea trecătoare a păcatului” (Evrei 11, 25). Înainte de a adormi, i-a legat cu jurământ pe cei ce erau de faţă să păzească buna mărturisire a Ortodoxiei chiar cu preţul martiriului. Cinstitul sau trup a fost îngropat în mănăstirea Sfântului Gheorghe din Mangane, unde îmbrăcase şi schima monahală.

Pe mormântul acestui Sfânt, singurul apărător al Credinţei Ortodoxe din acea vreme, ar trebui să se pună după vrednicie minunatul cuvânt al Apostolului Pavel: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător” (II Timotei 4,7-8).
Nouă ani mai târziu, Constantinopolul apostat a căzut în mâinile agarenilor, iar cea mai mărită biserică a creştinătăţii a fost prefăcută-n moschee…

Întâia împotrivire ierarhicească privind unirea florentină a avut loc în aprilie 1443 când cei trei patriarhi Ioachim al Ierusalimului, Filotei al Alexandriei şi Dorotei al Antiohiei s-au întâlnit la Ierusalim şi au dând anatemei tâlhărescul sinod de la Ferrara-Florenţa şi pe patriarhul Mitrofan al Constantinopolului ca eretic. Însă împăratul, patriarhul şi câţiva clerici au rămas credincioşi unirii mincinoase. Abia în 1472 patriarhul Simeon I al Constantinopolului a lepădat la rândul său uniaţia catolică.
În februarie 1734 Sfântul Sinod al Bisericii, sub patriarhul Serafim I al Constantinopolului, a canonizat pe Marcu al Efesului ca sfânt, hotărând ziua de 19 ianuarie ca dată a prăznuirii sale.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi, Amin.

Text preluat de aici

Acest topic a fost editat de Clopotel: 16 Jul 2008, 09:51 PM

[Clopotel]

Comentariu la pasajul de la Facerea 3:22-23

"Şi a zis Dumnezeu: "Iată Adam a ajuns ca unul din noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum, ca nu cumva să-şi întindă mâna lui şi să ia din pomul vietii şi să mănânce şi să trăiască în veci...".
Domnul Dumnezeu l-a scos pe el din raiul desfătării, ca să lucreze pământul din care a fost luat.
Uită-te iarăşi la pogorământul lui Dumnezeu! "Şi a zis, spune Scriptura, Domnul Dumnezeu: "Iată Adam a ajuns ca unul din noi cunoscând binele şi răul". Ai văzut câtă smerenie în aceste cuvinte? Pe toate aceste cuvinte trebuie să le înţelegem într-un chip vrednic de Dumnezeu. Prin ele Scriptura vrea să ne aducă aminte de înşelăciunea cu care au fost înşelaţi cei dintâi oameni prin şarpe. Acela le spusese: "Dacă veţi mânca din el veţi fi ca nişte dumnezei'' (Facerea 3:5); iar ei, în nădejdea că vor ajunge dumnezei, au îndrăznit să mănânce. De aceea şi Dumnezeu, voind să-i facă iarăşi de ruşine, să-i facă să simtă greşeala şi să le arate cât de mare le-a fost neascultarea şi cât de covârşitoare înşelăciunea, le-a spus: "lată Adam a ajuns ca unul din noi". Cât de mare ruşinare cuprind aceste cuvinte! Pot să doboare pe cel ce călcase porunca! Ai dispreţuit porunca Mea, îi spune Dumnezeu, închipuindu-ţi că ai să ajungi Dumnezeu ca şi Mine? Iată ai ajuns ce-ai nădăjduit! Dar mai bine spus, nu ce nădăjduiai, ci ce meritai să ajungi! lată Adam a ajuns ca unul din noi, cunoscând binele şi răul". Că asta le spusese înşelătorul diavol prin şarpe: "Vi se vor deschide ochii voştri şi veţi fi ca nişte dumnezei, cunoscând binele şi răul'.

"Şi acum, ca nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia din pomul vieţii şi să mănânce şi să trăiască în veci".
Uită-te acum la iubirea de oameni a Stăpânului! Da, trebuie să cercetăm cu luare aminte cuvintele acestea ca să nu ne scape nimic din cele ascunse în adâncul lor. Când Dumnezeu i-a dat lui Adam porunca, nu i-a poruncit să se abţină de la alt pom, ci numai de la pomul acela din care, dacă îndrăznea să mănânce, primea ca pedeapsă moartea; numai porunca aceasta i-a dat-o să n-o calce; de pomul vieţii nu i-a spus nimic. Pentru că, după cum socot eu şi după cum se şi poate vedea. Dumnezeu l-a creat pe Adam nemuritor, aşa că-i era îngăduit, dacă voia, să mănânce şi din ceilalţi pomi, deci şi din pomul vieţii, care putea să-i dea viaţă veşnică. De aceea Dumnezeu nu i-a dat nici o poruncă cu privire la acest pom.

Iar dacă eşti curios şi ai vrea să ştii pentru ce pomul acesta a fost numit pomul vieţii află că omul, cu raţiunea lui, nu poate urmări, nici nu poate privi cu de-amănuntul toate operele lui Dumnezeu. Stăpânul a hotărât ca omul creat de El, care locuia în rai, să facă exerciţiu de ascultare şi de neascultare; în acest scop a făcut să crească în rai doi pomi: unul al vieţii, iar altul, aşa-zicând, al morţii; mâncarea din pomul acesta şi călcarea poruncii îi aduceau omului moartea; când omul a mâncat din el a ajuns muritor, deci supus necesităţilor trupului; atunci a luat început inima păcatului, din pricina căruia Dumnezeu a rânduit spre folos moartea. Dumnezeu, deci, nu l-a mai lăsat pe Adam în rai, ci i-a poruncit să iasă de acolo, arătând cu asta că nu pentru altă pricină a făcut lucrul acesta, decât pentru dragostea ce o avea pentru Adam. Şi ca să vedem bine lucrul acesta, trebuie neapărat să mai citim încă o dată cuvintele dumnezeieştii Scripturi.
"Şi acum, ca nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia din pomul vieţii şi să mănânce şi să trăiască in veci".
Cu alte cuvinte Dumnezeu spune aşa: "Pentru că omul a dat dovadă de mare neînfrânare, călcând porunca ce i s-a dat, a ajuns muritor; de aceea, ca omul să nu mai îndrăznească iarăşi să mănânce şi din pomul celălalt, care ii dădea viaţă veşnică, şi deci să păcătuiască veşnic, e mai bine pentru el să fie scos din rai". Aşadar scoaterea lui Adam din rai este mai degrabă o faptă de purtare de grijă decât mânie. Aşa este Stăpânul nostru! Ne poartă de grijă tot atât de mult şi când ne pedepseşte, ca şi atunci când ne face bine. Aduce peste noi pedeapsă, tocmai ca să ne povătuiască. Dacă Dumnezeu n-ar şti că ajungem mai răi dacă rămânem nepedepsifi pentru păcatele noastre, nu ne-ar pedepsi niciodată. Dar ca să nu ajungem din răi în mai răi, ca să ne taie avântul spre păcat, Dumnezeu, mergând pe urmele iubirii Sale de oameni, ne pedepseşte. Aşa a făcut şi acum cu Adam. Purtând grijă de cel dintâi-zidit, a poruncit să fie scos din rai.
"Domnul Dumnezeu I-a scos pe el din raiul desfătării, ca să lucreze pământul, din care a fost luat".
Uită-te iarăşi şi aici la precizia dumnezeieştii Scripturi! "Domnul Dumnezeu l-a scos pe el din raiul desfătării, ca să lucreze pământul, din care a fost luat".
lată că sentinţa lui Dumnezeu se preface în faptă! L-a scos din raiul desfătării şi l-a pus să lucreze pământul, din care a fost luat. Nu fără rost a spus cuvintele: "din care a fost luat!". Le-a spus, ca Adam să-şi aducă aminte necontenit de starea sa umilă prin lucrarea pământului, ca să poată şti că de acolo se trage şi că din pământ îşi are început trupul. "Să lucreze pământul acela, spune Dumnezeu, din care a fost făcut şi el!". Lucrul acesta îl spusese şi în sentinţa ce-o dăduse: "în sudoarea feţei tale vei mânca pâinea ta. Acelaşi lucru ÎI spune şi acum când zice: "ca să lucreze pământul, din care a fost luat".

Apoi, ca să cunoaştem la ce distantă de rai l-a pus să locuiască, ne-o spune Scriptura zicând:
"Şi a scos Domnul Dumnezeu pe Adam şi l-a pus să locuiască în faţa raiului desfătării"
Uită-te că fiecare din faptele săvârşite de Stăpânul nostru obştesc este temei al iubirii de oameni şi că fiecare fel de pedeapsă este plin de multă bunătate. Nu numai scoaterea din rai este semn de iubire de oameni şi de bunătate, ci şi aşezarea lui în fata raiului! Ca să-l doară inima neîncetat, gândindu-se în fiecare zi de unde a căzut şi în ce stare a ajuns. Dar chiar dacă vederea raiului îi pricinuia durere nespusă, totuşi asta nu-i era un temei de mic folos, pentru că necontenita privire a raiului era pentru cel îndurerat o întărire pentru viitor, ca să nu mai cadă iarăşi în acelaşi păcat. Aşa obişnuim să facem şi noi oamenii în cele mai multe cazuri. Când ne desfătăm cu multe bunătăţi, nu ştim să ne folosim cum trebuie de ele; când, însă, le pierdem, ne cuminţim şi atunci prin experienţă ne dăm seama de trândăvia noastră şi aşa, prin schimbarea lucrurilor, învăţăm ce am pierdut şi în ce rele am căzut. Deci porunca dată celui căzut din rai de a locui alături de rai, chiar în fata raiului, a fost un semn nespus de marea purtare de grijă a lui Dumnezeu, pentru ca omul şi din vederea raiului să-şi aducă aminte de locul unde a fost, iar asta să-i fie de folos, ca să nu aibă nici dorinţa dragostei de viată, ca să intre în rai şi să îndrăznească să mănânce din pomul vieţii.
Sfantul Ioan Gura de Aur - Omilii la Facere XVIII

Acest topic a fost editat de Clopotel: 21 Jul 2008, 05:32 PM

[andra_v]

Clopotel, nu mai gasesc articolul ala de pe Ortodoxia care critica instituirea Zilei Eroilor de Rusalii pe care l-ai postat aici pe forum.
Marturisesc ca nu e cea mai buna postare a Parintelui Filoteu, care a venit ieri cu un interviu luat de Victor Roncea Parintelui Iustin Parvu despre martirii neamului, cu ocazia comemorarii celor ucisi la Sighet in inchisoare, de diferite confesiuni. Desigur, nu trebuie luat ca un indemn la ecumenism:

http://www.ziua.ro/display.php?data=2008-07-22&id=240496

[Clopotel]

Draga Andra,

Clopotel, nu mai gasesc articolul ala de pe Ortodoxia care critica instituirea Zilei Eroilor de Rusalii

Posibil sa fii scris... Poate te referi la acest articol, dar care se refera in special la ziua de 8 martie, si care esteaici

A mai fost un topic care se numea tot Ortodoxia, dar pe acela l-am inchis demult, ca sa-l deschid pe asta... Poate acolo era ceva, dar acum, din pacate, nu am timp sa caut...

Daca vrei ceva anume, te rog sa-mi spui, ca poate cine stie, pot sa te ajut...
Doamne ajuta!


PS... cred ca ai casuta de mesaje plina, ca am vrut sa-ti trimit acest mesaj privat dar nu mi-a dat voie

Acest topic a fost editat de Clopotel: 23 Jul 2008, 09:25 PM

[Clopotel]

Despre Pururea Fecioara Maria
INAMICII DIN TRECUT ŞI DE ASTĂZI
Înainte de a înfăţişa cititorilor adevărata învăţătură ortodoxă referitoare la Sf. Fecioară Maria şi la divina sa concepţiune, socotesc că este necesar ca să prezentăm într - un tablou pe toţi cei ce prin scris şi vorbă s- au pronunţat contra acestei învăţături.
Pe de o parte ne vom cunoaşte mai bine adversarii, iar pe de alta vom înţelege de ce şi biserica noastră a fost nevoită să ia anumite poziţiuni de apărare.
Şirul acestor adversari este însă lung. Ne vom opri numai la cei mai însemnaţi prin înverşunarea învăţăturii lor.
Observăm mai întâi că în primele timpuri ale creştinismului, n- au fost inamici direcţi ai Sf. Fecioare ; dar au fost inamici indirecţi, adică de aceia care
n- au atacat pe faţă învăţătura despre divina sa concepţiune, dar prin învatatura ratacita ce au propagat - o despre persoana Mântuitorului, duc la acelaşi rezultat.
Între aceştia putem pune în primul rând pe Docheţi. Aceştia tăgăduiau că Iisus Hristos a avut un corp omenesc la fel cu al nostru: ci el a avut numai un corp aparent. Aşa că el nici n- a trăit în realitate şi nici n-a pătimit pe cruce.
Unul dintre docheţi, Bazilide, învăţa că în locul lui Iisus Hristos a pătimit pe cruce nefericitul Simon Cirineanul.
Contra unor asemeni rătăciţi, care apăruseră imediat după întemeierea bisericei creştine, scrie chiar Sf. Ioan Evanghelistul în cele două prime scrisori : Aşa în vers. 7 din a 2- a epistolă, zice : „Mulţi amăgitori au ieşit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Hristos a venit în trup. Un asemenea om este un amăgitor şi un anticrist“.
Desigur dacă Mântuitorul n-avea corp real, ci numai aparent, atunci nici Fecioara Maria n-a născut real şi n-a fost mamă.
* * *
De asemeni Apollinarie, un eretic din secolul al 4- lea, învăţa despre Mântuitorul că n-are umanitatea întreagă ; ci în locul spiritului omenesc avea
divinitatea. Ori aceasta nu putea să provină de la Maria şi deci îi tăgăduiau indirect dreptul de divină inaternitate.
* * *
Elchezaiţii, Cerintienii şi unii Gnostici, credeau că Iisus a fost simplu om şi asupra lui s- a coborât la botez un eon (zeu) superior, care l- a părăsit la
răstignire.
* * *
Valentin un alt eretic din sec. II învăţa într - adevăr că Iisus a avut un corp real ; dar corpul său n- a fost ca al nostru.
Corpul lui Iisus a fost adus din cer şr Fecioara Maria n- a fost decât calea, sau canalul prin care Iisus a venit în lume, fără să fi primit nimic de la ea. Nu este trup din trupul ei şi deci nu poate fi socotită mamă adevărată.
* * *
Arianii, urmaşii lui Arie, preot din sec. IV, învăţau că Iisus a primit corp de la Fecioara Maria. Dar cum ei învăţau că Iisus nu este Dumnezeul adevărat egal cu Tatăl, ci o creatură cea dintâi şi mai perfectă decât celelalte, de aceea i se tăgăduieşte şi Fecioarei Maria dreptul de a fi numită Mama lui Dumnezeu - Fiul, sau Născătoare de Dumnezeu.
* * *
Un inamic direct al Fecioarei Maria s- a declarat însă în persoana lui Nestorie, patriarh la Constantinopole din anul 427.
Iată ce învăţa acesta : În Iisus au fost două naturi : divină şi umană. La fel cum învăţăm şi noi. Însă pe când noi spunem că natura divină este unită cu cea umană şi fac o singură persoană, el le deosebea aşa încât făcea două persoane : Hristos omul şi Hristos Dumnezeul. Prin urmare, după el trupul lui Hristos a fost numai templul în care a sălăşluit Fiul lui Dumnezeu, coborât din cer în momentul naşterii. Şi pe pământ a flămânzit, a însetat, şi a suferit moartea pe cruce nu Dumnezeu, ci omul Hristos, sau dup cum spune el „Templul ă lui Dumnezeu“.
Cuvintele sale sunt acestea : „Eu ador pe Iisus, omul vizibil, din cauza lui Dumnezeu cel invizibil“.
Ca o consecinţă logică a acestei învăţături, Nestorie a socotit să- i ia Fecioarei Maria dreptul de a se mai numi : „Născătoare de Dumnezeu “ (teotokos) ci numai : „Născătoarea omului Hristos “ (Kristotokos).
Chiar prin adepţii săi, făcea să se spună unele cuvinte ca acestea : „Nimeni să nu spună că Maria este Maica lui Dumnezeu. Maria este o simplă femeie, şi o femeie nu poate să nască pe Dumnezeu.“ sau : „Dacă cineva spune că Maria este Maica lui Dumnezeu, să fie anatema“
Cum a răspuns biserica prin reprezentanţii ei la aceste învăţături, vom vedea în capitolul următor.
Deocamdată ajunge să spunem că Nestorie şi- a luat dreapta răsplătire pentru blasfemiile sale, căci limba i- a fost mâncată de viermi încă din viaţă, pe lângă faptul că a fost condamnat de un sinod ecumenic.
* * *
După condamnarea lui Nestorie, lumea creştină se liniştise.
Abia în sec. XVI se reîncep atacurile contra Fecioarei Maria. Acestea pornesc de la Luther şi urmaşii săi.
Toţi au reînoit atacurile vechi, date de diferiţi eretici.
Toţi protestanţii au înlăturat orice cult pentru Fecioara Maria. Ei nu socotesc că naşterea lui Iisus a fost supranaturală. Ba cei mai mulţi socotesc pe Fecioara Maria ca o simplă femeie. Ea n- a fost Fecioară nici înainte de naştere nici după naştere.
Prin urmare ei pun în joc însăşi onoarea virginală a Mariei, Maica Domnului.
E drept că mulţi protestanţi recunosc divinitatea lui Iisus, că pe lângă natura umană a avut şi natura divină. Dar când le spui că atunci forţat trebuie să
recunoască Fecioarei Maria, titlul de „Născătoare de Dumnezeu“, nu vor să primească aceasta cu nici un chip.
Dar pe lângă aceşti protestanţi, care sunt mai moderaţi, mai sunt alţii din ramura raţionalistică (Harnack) care nici nu vor să recunoască în Iisus pe Fiul lui Dumnezeu, ci un simplu om, mai bun decât ceilalţi oameni, care au ştiut să insufle oamenilor dragostea lui Dumnezeu. Maria n- a fost decât soţia adevărată a teslarului Iosif, cu care a mai avut şi alţi copii, pe care Sf. Evanghelie îi numeşte „fraţii Domnului “.
Tot din ramura protestantă fac parte şi o mulţime de secte din care cea mai nouă (cum s- o numim ?) este înfiinţată pe pământul românesc de un fost
preot, de la Bis. Cuibul cu Barză.
Pentru această sectă Iisus este Fiul lui Dumnezeu. Ei însă înlătură cu totul cultul Fecioarei Maria.
Adică nici nu vor să o considere demnă de mai multă cinstire decât orice femeie.
Dar îndepărtând orice cult pentru Maria, dau pe faţă gândul ascuns că Iisus n-a fost Dumnezeu, care s- a întrupat. Dacă ar avea această convingere s- ar pleca şi ei ca şi noi în faţa Celeia ce a purtat în pântece pe Dumnezeu - Cuvântul şi ar numi - o pe drept Născătoare de Dumnezeu şi nu femeie ca toate femeile.
Dar vom vorbi mai departe de această idee protestantă.
Mai ramâne sa însiram aici în rândul defaimatorilor Sf. Fecioare şi pe raţionaliştii timpului nostru. Aceştia spun că doctrina despre virginitatea Fecioarei Maria şi despre concepţia ei supranaturală este nouă. Anume datează numai din secolul al V- lea, de la sinodul din Efes (431). Creştinătatea primelor timpuri nu cunoştea această doctrină.
Iată cuvintele unuia din cei care susţin această idee : „Mai întâi, Maria a fost considerată ca o femeie superioară, fiindcă a născut un om superior“ ; apoi a fost socotită fecioară, fiindcă a născut în mod miraculos pe Iisus ; şi în fine nu s- a mai numit mama lui Iisus, ci Maica lui Dumnezeu, fiindcă Iisus a fost recunoscut ca Dumnezeu
* * *
Aceştia sunt duşmanii mai însemnaţi, ce s- au ivit în decursul timpurilor în privinţa cultului dat Sf. Fecioare Maria.
Desigur că au mai fost mulţi alţii. Ar fi prea greu să- i înşirăm pe toţi. Şi apoi mulţi au reluat ideile înaintaşilor lor. Răspunzând însă acestora le răspundem şi lor.
De aceea vom păşi mai departe şi vom arăta cum a răspuns biserica prin diferiti Sf. Părinţi şi sinoade la aceste învăţături eronate.

[Clopotel]

APĂRAREA BISERICII CONTRA DEFĂIMĂTORILOR SFINTEI FECIOARE
Începem cu spulberarea ultimei acuzări, anume aceea că doctrina despre naşterea supranaturală a lui Iisus datează numai din sec. al V- lea.
Iată ce au răspuns şi ce au învăţat părinţii bisericii înainte de sec. V. Sf. Grigorie de Nazianz (sec. IV) scrie : „Dacă cineva tăgăduieşte că Maria este Maica lui Dumnezeu, să fie anatema ca un eretic.“ (Scris. către Cleoniu),sec. IV. Sf. Vasile cel Mare numeşte pe Maria : „Născătoare de Dumnezeu.“ (Hom. 25).
Sf. Ilariu de Pictaviu (sec. III). „Dumnezeu s- a făcut om din fecioara Maria, când a fost plinirea vremii, aşa că în acelaşi timp era şi Dumnezeu şi om“.
În sec. II, Tertulian scrie : „Înainte de toate trebuie să glorificăm raţiunea, pentru care Fiul lui Dumnezeu s- a născut dintr - o fecioară.“ (De Carne VI. 17).
Sf. Irineu din sec. II, care era episcop în Lion şi care fusese învăţat chiar de discipolii Mântuitorului, scrie în cartea III contra ereziilor : „Acela chiar, care
s- a născut din Dumnezeul Tatăl şi nu altul, s- a născut şi din Fecioara Maria.
Scrierile sfinte ne mărturisesc de ambele sale naşteri : Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru, este în acelaşi timp Cuvântul lui Dumnezeu şi Fiul Omului“.
Chiar din sec. I avem mărturii.
Sf. Iustin Martirul şi filozoful în Dialogul cu Trifon spune : „Iisus fu mai întâi Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu el însuşi ; şi s- a născut om din Fecioară,
având trup şi supus ca şi noi la legea durerii“.
Şi Sf. Ignatiu Martirul , în epistola către Efeseni scrie : „Dumnezeul nostru Iisus Hristos a fost purtat în pântece de Maria.
Iat cum avem martori chiar din primul secol despre felul ă cum era privită Fecioara Maria.
Şi când înşişi urmaşii Sf. Apostoli mărturisesc limpede că Iisus este Fiul lui Dumnezeu şi s- a făcut om din Fecioara Maria, atunci cum îndrăznesc anumiţi
inamici, ca Labanca de care am pomenit în capitolul precedent, să spună că la început Iisus a fost privit ca simplu om şi Maria ca simplă femeie ?
* * *
Să vedem acum cum a răspuns biserica la erezia lui Nestorie şi la cele anterioare lui.
Cel dintâi dintre Sf. părinţi ai bisericii, care s- a ridicat contra lui Nestorie a fost Sf. Ciril, episcopul Alexandriei. El a scris cele 72 anatematisme, din care
cea dintâi sună aşa : „Dacă cineva refuză să mărturisească că Emanuel este într - adevăr Dumnezeu ; şi că prin urmare Sfânta Fecioară este Maica lui Dumnezeu, fiindcă ea a născut după trup pe Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, acela să fie anatema.“
În celelalte anatematisme recunoaşte că Fecioara Maria a fost înălţată la demnitatea extraordinară şi incomparabilă de Mamă a Creatorului .
Învăţătura sa a fost apoi dezbătută şi definită solemn în diferite sinoade ale bisericii.
În special s- a convocat sinodul al III- lea ecumenic de la Efes în anul 431, care a condamnat erezia lui Nestorie şi a aprobat prima anatematismă a lui Ciril.
Sinodul a lămurit, că întrucât la naşterea unui om nu se spune de o femeie că naşte numai un corp, ci un om întreg, căci din momentul conceperii corpul
este unit cu sufletul ; tot aşa şi Fecioara Maria merită să fie numită„Născătoare de Dumnezeu“ şi nu numai „Născătoare de Hristos“ cum zice Nestorie, căci în momentul naşterii natura dumnezeiască a Mântuitorului era strâns unită cu cea omenească.
De asemenea sinodul IV ecumenic de la Calcedon (451) şi al V- lea de la Constantinopol (553). Anatema 6- a dată de acest sinod este aceasta : „Dacă cineva zice că sfânta, mărita şi pururea Fecioară Maria se numeşte Născătoare de Dumnezeu, nu în sensul adevărat al cuvântului, ci numai în sens impropriu ; sau dacă cineva o numeşte într - un astfel de sens relativ, încât să spună că s- a născut din ea un simplu om şi nu Cuvântul lui Dumnezeu care sa întrupat în ea ; sau că din cauza omului născut din Maria aceasta şi- a atribuit naşterea lui Dumnezeu Cuvântul, unit cu acest om ; sau dacă cineva defăimează sinodul din Calcedon, zicând că acel sinod a numit pe Fecioara, Maica lui Dumnezeu, în sensul defăimător al ereticului Teodor (de Mopsuestia, învăţătorul lui Nestorie) ; sau dacă cineva numeşte pe Maria mama omului sau mama lui Hristos, înţelegând că Hristos nu este Dumnezeu ; în fine dacă cineva nu o mărturiseşte ca Născătoare de Dumnezeu în sensul adevărat al cuvântului şi cu tot dreptul, fiindcă Cuvântul lui Dumnezeu, născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii, s- a intrupat în ea în ultimul timp, şi că numai în sensul acesta a recunoscut - o sinodul de la Calcedon ca adevărata Maica lui Dumnezeu ; unul ca acela să fie anatema.“
* * *
Ereziilor protestante le raspunde biserica printr - un sinod ţinut la Iaşi în 1642 ; prin urmare pe pământ românesc şi cu o carte românească : „Mărturisirea ortodoxă“ făcută de fiul de domn, Petre Movilă, ajuns Mitropolit al Chievului.
Sinodul, la care au luat parte reprezentanţi ai tuturor bisericilor ortodoxe, după oarecare modificări, îşi însuşeşte cartea, care şi azi a rămas normativă în
biserica ortodoxă.

În această carte, iată ce se spune : Întreb. 37 : „Care este articolul 3 al simbolului credinţei ?“
Răsp. „Carele pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, S- a pogorât din ceruri şi S- a întrupat de la Duhul sfânt şi din Maria Fecioară şi s- a făcut om.“
Întreb. 38 : „Ce învaţă acest articol al credinţei ?“
Răsp . „Învaţă patru lucruri : Întâi, că pentru mântuirea noastră Fiul lui Dumnezeu S- a pogorât din ceruri, după făgăduinţa sa, în pântecele Preacuratei
Fecioarei Maria, după cum El despre Sine Însuşi zice : «Nimenea nu s- a suit la cer fără numai Cel ce s- a pogorât din cer, Fiul omului.» Deci S- a pogorât din
cer fără schimbarea locului, deoarece ca Dumnezeu, se află pretutindenea şi toate le umple ; ci pentru că aşa a plăcut mărirei Sale să Se smerească pe Sine,
luând omenirea. Al doilea, acest articol învaţă că Domnul nostru Iisus Hristos a luat omenirea adevărată, iar nu părută sau închipuită. Şi trupul lui S- a urzit în
pântecele Preafericitei Fecioare atunci, când aceasta a răspuns către Arhanghelul şi a zis : «Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău.»
Atunci, numaidecât s- a făcut om desăvârşit cu toate părţile sale şi cu suflet cuvântător, unite cu Dumnezeirea. Şi în una şi aceeaşi faţă era El Dumnezeu
adevărat şi om adevărat. Iar neîntinata Fecioară a fost cunoscută Născătoare de Dumnezeu, după cum a zis Elisabeta către dânsa : «De unde mie aceasta, ca să vie Maica Domnului meu la mine ?» Trebuie încă, să mai ştim că nici Dumnezeirea nu s- a schimbat în omenire şi nici omenirea în Dumnezeire, ci fiecare fire a rămas desăvârşită într - o faţă cu toate însuşirile ei, afară de păcat în ce priveşte omenirea.“
Întreb. 39 : „Al treilea, ce învaţă acest articol al credinţei ?“
Răsp. „Că întruparea lui Hristos s- a făcut prin împreună – lucrarea Sfântului Duh. De aceea, precum Fecioara era fecioară înainte de zămislire, aşa a rămas
fecioară în zămislire şi după zămislire şi chiar la naştere ; fiindcă Cel ce S- a născut dintr - însa a păstrat nevătămată pecetea fecioriei sale. De aceea şi după
naştere ea este fecioară în veacuri nesfârşite.
Întreb. 40 : „Ce mai învaţă acest articol ?“
Răsp. „Despre Precurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu, Maria. Fiindcă ea s- a învrednicit de a îndeplini o aşa de mare taină, toţi ortodocşii sunt datori să
o slăvească după cuviinţă şi să o cinstească ca pe Maica Domnului nostru Iisus Hristos sau mai bine zicând, ca pe Născătoarea de Dumnezeu. Pentru aceasta,
biserica i- a făcut cântare alcătuită din cuvintele Arhanghelului şi ale sfintei Elisabeta mai adăugând şi ea câteva în chipul acesta : „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură- te cea plină de dar, Mărie, Domnul este cu tine.
Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău ; că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre“.
Întreb. 47 : „Ce trebuie să înţelegem prin această cântare ?“
Răsp. Întâi trebuie să credem, că această cântare îşi are începutul şi obârşia ei de la Însuşi Dumnezeu ; şi s- a adus pe pământ la oameni de către Arhanghel.
În adevăr, Arhanghelul n- ar fi îndrăznit spune, dacă Dumnezeu nu ar fi poruncit. Iar cuvintele pe care le- a grăit sfânta Elisabeta, erau zise de la Sfântul Duh, cum se adevereşte din cuvintele Evanghelistului ce zice : „Şi s- a umplut de Duh Sfânt Elisabeta şi a strigat cu glas mare şi a zis : Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău“ (Luca I 41).
Cuvintele, ce le- a adăugat Biserica, de asemenea sunt de la Sfântul Duh. Iar Biserica însăşi cu puterea ce are, porunceşte să slăvim foarte des pe Fecioară
cu această cântare în timpul rugăciunii.
Întreb. 42 : „Ce învăţătură se află în această cântare ?“
Răsp. „În această cântare, se află aducerea aminte de întruparea Fiului lui Dumnezeu şi de binefacerile, ce El ne- a dat printr - însa. Pe lângă acestea, în ea
ni se dă şi învăţătura, că anume Cuvântul lui Dumnezeu, Cel fără de început, pogorându - se din cer n- a adus trup cu Sine, ci l- a luat în pântecele Prea
Sfintei Fecioare, din prea curatele sale sângiuiri, prin împreună lucrarea Sfântului Duh şi S-a născut dintr - însa, ca din adevărata lui mamă. Aşa cu adevărat trebuie să credem. Iar pe cei ce zic, că a adus din cer trupul ce l- a purtat şi l- a trecut prin sfânta Fecioară ca printr - un canal, Biserica i- a judecat
de eretici şi i- a osândit. Tot această cântare, ne învaţă să numim pe sfânta Fecioară, Născătoare de Dumnezeu după omenire ; şi că Hristos Cel ce S- a
născut dintr - însa este Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit. Această cântare numind pe Fecioara cu numele de cea plină de dar, învaţă apoi că ea este
părtaşă harului dumnezeiesc mai mult decât orice altă făptură, fiindcă este maica lui Dumnezeu. Pentru aceasta, Biserica o înalţă mai presus de Heruvimi
şi Serafimi. Ea este acum mai întâi decât toate cetele îngereşti, stând de- a dreapta Fiului său în toată cinstea şi mărirea, după cum zice Psalmistul :
«Stătut - a împărăteasa de- a dreapta Ta în veşmânt aurit îmbrăcată, prea înfrumuseţată». Pe această cântare fiecare creştin ortodox trebuie să o rostească cu evlavie, cerând mijlocirea Fecioarei ; că mult poate rugăciunea Maicii spre îmblânzirea Fiului. Şi cine voieşte să fie cu evlavie către dânsa, să citească cântarea Acatistului şi Paraclisele şi celelalte cântări ale bisericii făcute spre lauda ei.“
..........................................
Acestea sunt cuvintele pe care biserica a socotit că trebuie să le rostească împotriva oricăror învăţători rătăciţi şi oricăror defăimători ai sfintei Fecioare
Maria.
Din 1642 şi până astăzi, nu s- a mai rostit în mod oficial niciodată ; fiindcă nici nu a mai avut în faţă alţi duşmani decât diferitele, şi nenumăratele secte ale
aceluiaşi protestantism.
(va continua...)

Acest topic a fost editat de Clopotel: 27 Jul 2008, 08:25 PM

[Clopotel]

CE NE SPUNE SF. SCRIPTURĂ ?
Dar, hotărât lucru, între noi şi protestanţi durează un proces vechi. Şi acest proces este pornit pe principiul izvoarelor de credinţă. Adică noi credem şi mărturisim că două sunt izvoarele din care ne tragem credinţa noastră : Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţiune.
Protestanţii însă nu vor să recunoască decât un singur izvor : Sf. Scriptură. Dar adevărul este de partea noastră fiindcă avem atâtea motive, dintre care cel
mai însemnat este, ca însasi Sf. Scriptura ne marturiseste că nu tot ce a învăţat Mântuitorul s- a scris, ci numai o infimă parte (Ioan 21, 25).
Totuşi, să admitem că adevărul ar fi de partea protestanţilor şi că n- am avea alt izvor de credinţă decât Sf. Scriptură.
Şi atunci ne întrebăm : Oare dogma aceasta a Fecioriei Sf. Marii nu se găseşte în Noul Testament ?
Dacă nu se va găsi atunci vom da dreptate protestanţilor ; iar dacă se va găsi atunci le vom astupa gura pentru totdeauna.
Să cercetăm dar Sf. Scriptură.
Iată ce găsim în Sf. Ev. Luca (I. 26). „Iar în a şasea lună (după ce se arătase lui Zaharia) îngerul Gavriil trimis fu de Dumnezeu într - un oraş din Galileea,
numit Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat, care se chema Iosif, din casa lui David ; iar numele fecioarei era Maria. Şi intrând îngerul la ea a grăit ;
«Bucură- te ceea ce eşti plină de dar. Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei.» Ci ea, văzându - l s- a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine, ce fel de închinăciune poate să fie aceasta. Dar îngerul îi zise : «Nu te teme, Marie ; căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată vei zămisli în sânul tău şi vei naşte un fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi fiul celui Prea Înalt se va chema şi Domnul Dumnezeu îi va da lui tronul părintelui său David. Şi va împărăţi peste casa lui Iacob în veci şi împărăţia lui nu va avea sfârşit.» Atunci Maria zise către înger : «Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat ?»
Ci răspunzând îngerul grăi : «Duhul Sfânt va pogorî peste tine şi puterea celui Prea Înalt te va umbri ; pentru aceea şi sfântul care se va naşte din tine Fiul lui
Dumnezeu se va chema. Şi iată Elisabeta, rudenia ta a zămislit şi ea fecior la bătrâneţe, şi luna aceasta este luna a şasea pentru ea, cea zisă stearpă. Că la
Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă. Zis- a atunci Maria : Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău.» Şi îngerul plecat - a de la ea.“
* * *
Am dori să ştim ce fac protestanţii, când citesc această pagină ! Nu cumva sar peste ea !? Şi totuşi este cel mai sublim pasagiu, în care se vede curăţia
trupească şi sufletească a Fecioarei Maria şi cele mai frumoase cuvinte ce se pot auzi pentru glorificarea unei fecioare.
Din cuvintele de mai sus şi îndeosebi din expresiunea : „Fie mie după cuvântul tău “, reiese că îndată Maria a devenit Maica lui Dumnezeu. Iată ce ne spune şi Sf. Ev. Matei în această privinţă. „Iar naşterea lui Iisus aşa a fost, că fiind logodită Maria, mama lui, cu Iosif, mai înainte de a fi ei împreună, s- a aflat având în pântece din Duhul Sfânt.“ (1.18).
Prin urmare, înainte de a fi căsătorită, Maria s- a aflat însărcinată în mod supranatural.
Că n- a fost o sarcină naturală, se vede din cuvintele : „Cum va fi mie aceasta, de vreme ce nu ştiu de bărbat.“ cât şi din cele ce le găsim la Ev. Matei : „Iosif, bărbatul ei, fiind om drept şi nevrând s- o vădească, şi- a pus în minte s- o lase în ascuns. Ci cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i se arătă în vis, grăind : Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, femeia ta, că ce s- a zămislit într - însa este din Duhul Sfânt. Ea va naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus, căci el va mântui poporul său de păcate.“E limpede ca ziua dar, că aici este vorba de un lucru minunat. Şi este cu atât mai minunat cu cât acesta a fost prevestit încă cu multe sute de ani înainte şi
anume de proorocul Isaia. Iată ce spune el : „Iată, fecioara va avea în pântece şi va naste fiu si vor chema numele lui Emanoil care se tălmăceşte : cu noi este Dumnezeu. (Isaia 7, 14).
Că se spune acolo „femeia ta“ nu trebuie să ne pună pe gânduri, căci la evrei logodna avea tărie ca şi căsătoria şi nu se putea desface. Prin urmare puteau să
se considere ca soţ şi soţie, numai că nu locuiau împreună.
De aceea chiar Maria, în călătoria ce o face imediat după buna vestire, pleacă singură în Iudeea la ruda sa Elisabeta (vom vedea ce rudă este), spre a se
convinge de cele ce- i spusese îngerul cu privire la Elisabeta şi apoi a- i comunica fericita veste adusă de înger.
Iosif n- o întovărăşeşte, căci încă nu era cununată.
* * *
Importantă pentru noi este şi această vizită pe care fecioara Maria o face în Iudeea şi pe care o povesteşte Ev. Luca în cap. I 39–56 : „Şi în acele zile sculându - se Maria, s- a dus cu grabă în ţinutul muntos, într - un oraş al seminţiei lui Iuda (azi Ain- Karim). Şi a intrat în casa lui Zaharia şi s- a închinat Elisabetei (a salutat - o). Iar când a auzit Elisabeta urarea Mariei, pruncul a săltat în pântecele ei şi Elisabeta s- a umplut de Duhul Sfânt şi cu glas puternic a strigat şi a zis : Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău. Şi de unde mie aceasta, ca să vie la mine Maica Domnului meu ? Că iată cum ajunse la urechile mele glasul urării tale, pruncul a săltat de bucurie în sânul meu. Şi fericită este care a crezut că vor fi împlinite întocmai cele spuse ei de la Domnul...“
Din cuvintele Elisabetei reiese clar că zămislirea Sf. Fecioare era un lucru supranatural ; căci ea devenise Maica Domnului prin acea zămislire şi deci va fi
cea mai binecuvântată dintre femei.
Elisabeta putea să spună lucrurile acestea, căci nu de la ea le spunea, ci prin inspiraţie divină ; fiind „plină de Duhul Sfânt“.
Din răspunsul pe care- l dă Fecioara Maria, se vede că acum este deplin convinsă de zămislirea sa supranaturală şi singură recunoaşte că pentru aceea
va fi proslăvită de întreaga omenire : „Măreşte sufletul meu pre Domnul şi s- a bucurat duhul meu de Dumnezeu Mântuitorul meu. Căci a căutat spre
smerenia roabei sale, că iată de acum mă vor ferici toate neamurile .“
* * *
Din cele de mai sus reiese dar, că Iisus Hristos nu s- a născut ca noi oamenii şi că este o persoană divină născută din Maria.
Lucrul acesta îl putem vedea şi în cele ce spune Sf. Apostol Pavel : „Fiind asemenea cu Dumnezeu, n- a ţinut prea mult la această asemănare cu
Dumnezeu ; – ci s- a smerit pe sine, chip de rob luând, şi făcându- se asemenea oamenilor (Filipeni II, 6).
Sau la Galateni IV, 4 : „Când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul său, născut din femeie“. De asemenea Sf. Ioan Evanghelistul la începutul evangheliei sale spune : „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul“ (I, 1). „Şi Cuvântul trup s- a făcut (om) şi s- a sălăşluit între noi şi am văzut mărirea lui, mărire ca a unuia născut din Tatăl, plin de dar şi de adevăr“ (I, 14).
Prin urmare, cel care s- a făcut om şi a purtat numele de Iisus Hristos a fost însuşi Fiul sau Cuvântul lui Dumnezeu.
Insuşi Iisus şi- a arătat deseori divinitatea sa : „Eu şi Tatăl una suntem“ ; iar dacă spunea câteodată „Tatăl mai mare decât mine este“, o spunea referindu -
se la natura sa uman , care era creat ă ă şi deci mărginită.
Sf. Apostol Pavel în Epistola către Romani (IX, 5), ne spune că Iisus se naşte din Abraam după trup ; căci se naşte cu trup real din Fecioara Maria, care este
descendentă din neamul lui Abraam... „Din care (Iudei) după trup este Hristos, cel ce este peste toate Dumnezeu, binecuvântat în veci...“
* * *
Ne oprim aici cu arătarea locurilor din Sf. Scriptură relative la fecioria Sf. Marii. Mai sunt multe altele, dar din acestea câte s- au dat, cred că oricine se
poate convinge de adevărul bisericii ortodoxe şi de falsitatea învăţăturii protestante privitoare la această dogmă.
Fiind aşa de evidente, protestanţii n- au avut de făcut altceva decât să le tăgăduiască autenticitatea. Aşa cum au făcut şi cu minunile Mântuitorului : azi
una, mâine alta, până când n- a mai rămas nici una, căreia să nu i se tăgăduiască realitatea.
Şi atunci ne întrebăm, ce fel de creştini mai sunt protestanţii şi cu toţi sectarii ieşiţi dintre ei ? Şi în ce fel de Hristos cred ei ! ?
Desigur că ei vor un Hristos fără de minuni şi fără de evanghelii ; adică un Hristos plăsmuit după mintea lor.
Săraca minte, unde i- a dus !!!

Acest topic a fost editat de Clopotel: 27 Jul 2008, 08:48 PM

[Clopotel]

MAICĂ ŞI FECIOARĂ
Sf. Ioan Damaschinul în cartea sa „Despre credinţa ortodoxă“ (cartea a III- a)
se exprimă aşa relativ la întruparea Mântuitorului : „Naşterea temporală a lui Iisus – la care s- a supus pentru salvarea noastră – este pe de o parte asemenea
cu a noastră ; căci s- a născut dintr - o femeie şi după timpul cerut de naturaomenească. Pe de altă parte însă, este superioară naşterii noastre, căci nu s- a
născut prin lucrarea unui om, ci prin lucrarea Sf. Duh, dintr - o fecioară sfântă, deci într - un mod superior legilor concepţiunii“ .
Prin urmare Maria, deşi fecioară, a dat naştere naturală unui copil supranatural. Şi era supranatural acest copil, căci pe lângă natură omenească mai avea şi natură divină.
Şi Dumnezeu care a creat totul poate să facă şi minunea aceasta, ca o fecioară să nască şi totuşi să rămână fecioară, adică cu totul departe de orice împreunare bărbătească.
Prin urmare, corpul omenesc al Mântuitorului nu s- a format pe calea naturală, adică din împreunare bărbătească, ci a fost creat în sânul Sf. Fecioare, în momentul când Fiul lui Dumnezeu s- a coborât din ceruri.
Aşa cum Dumnezeu crează sufletele oamenilor în momentul conceperii corpului lor, tot aşa s- a creat în germene corpul lui Iisus în clipa când Fecioara
Maria a zis îngerului : „Fie mie după cuvântul tău“. Acest corp, unit cu divinitatea ce l- a creat şi- a luat apoi desvoltarea naturală în pântecele Fecioarei, hrănindu - se din trupul său şi din sângele său. Şi la timp normal a apărut în lume, în peştera din Betlehem.
De aceea, cu tot dreptul Fecioara Maria a căpătat numele de Maică, căci ea la hrănit şi ea l- a născut.
Si se cheama Maica lui Dumnezeu, fiindca corpul pe care ea l- a hrănit era unit cu fiinţa divină a Fiului ; după cum o femeie oarecare se numeşte maica
cutărui om – deşi ea n- a născut decât corpul aceluia ; dar fiindcă sufletul, creat de Dumnezeu, era unit cu el în momentul naşterii, de aceea nu se numeşte numai născătoare de trup, ci născătoare de om.
* * *
Fecioară şi Maică !
Iată într - adevăr două mari daruri, pe care poate să le aibă o femeie : dar pe care este imposibil să le aibă în acelaşi timp.
Cine voieşte să- şi păstreze toată candoarea fecioriei, trebuie să renunţe la marea cinste de a fi maică.
Şi totuşi a fost o singură excepţie.
Numai Maria a putut să se învrednicească de amândouă aceste daruri deodată.
Neapărat este aici o minune.
O minune, care a răsturnat legile naturale ale zămislirii.
Maria, fericita floare din Nazaretul Galileei, a putut să conceapă şi să nască, rămânând pururea Fecioară. Sau după expresia clasică : „a fost fecioară înainte, în timpul şi după naştere“.
Prin urmare şi- a păstrat pecetea fecioriei chiar şi în timpul naşterii.
Cum s- a făcut aceasta ? Neapărat este ceva tainic. În orice caz, ne închipuim că Iisus a ieşit din Maria Fecioara, tot aşa cum a ieşit şi din mormânt fără să rupă peceţile mormântului său cum a intrat în casa unde erau închişi apostolii, fără să deschidă uşile acelei case.
În trecutul bisericii noastre, a apărut o învăţătură falsă a Antidicomarianiţilor care susţineau că fecioria Sf. Marii a durat până la concepţiunea Fiului, însă pe
urmă a încetat. Adică ei învăţau, că Sf. Fecioară Maria după naşterea supranaturală a lui Iisus Hristos a trăit împreună cu Iosif logodnicul şi a avut de la el mai mulţi fraţi şi surori.
În întreg Orientul însă, ca şi în Occident, a fost o explozie de indignare contra unei asemenea învăţături, ce caută să arunce o pată de întuneric asupra celei
mai candide şi celei mai sfinte dintre fecioare.
În special Ieronim, Ambroziu şi Augustin au fost atleţii ce luptară cu defăimătorii fecioriei Sf. Marii.
Aşa că fecioria sa a fost înţeleasă în sens larg, adică şi înainte, şi în timpul, şi după naştere.
Numai aşa se poate înţelege această feciorie, care a fost profeţită de Isaia în Vechiul Testament ; iar în Noul Testament recunoscută în mod clar de Sf. Ev.
Matei şi Ev. Luca, aşa cum am văzut în capitolul precedent.
Numai aşa Fecioara Maria merită să fie într - adevăr „lăcaşul“, în care s- a născut Hristos.
Numai aşa a meritat ca întreaga creştinătate (minus protestanţii cei prea raţionalişti) să- i dea supravenerarea ce i s- a dat şi pe care ea însăşi a profeţit -
o, când a spus Elisabetei : „De acum mă vor ferici toate neamurile“.
Că este ceva ce întrece puterea noastră de înţelegere ! ?
Foarte bine. Dar oare numai aceasta e de neînţeles ? Nu tot ce ne înconjoară, e minunat în ochii noştri ! ? Plutim într - o mare de minuni şi noi totuşi tăgăduim
minunea. Nu ştim nici măcar cum să facem un fir de iarbă şi nici un fir din părul capului nostru, şi vrem să ştim cum o fecioară a născut pe Mesia.
Noi credem însă că aşa a fost, fiindcă aşa ni s- a descoperit şi aşa stă scris în Cartea Sfântă.
Dacă sunt unii care nu cred, cel puţin aceştia n- ar trebui să se mai numească creştini şi să arunce deoparte Cartea Sfântă.
Atunci vom şti cu cine stăm de vorbă.

[Clopotel]

CINE SUNT „FRAŢII LUI IISUS“?
Totuşi mai sunt anumiţi defăimători care cred posibil ca Maria să nască pe Mesia fiind fecioară, prin urmare pe calea supranaturală ; dar care nu cred că a
rămas fecioară şi după naştere.
Şi ca o dovadă ne prezintă anumite locuri din Noul Testament unde se vorbeşte de anumiţi „fraţi ai lui Iisus“. Iată spun ei, Fecioara Maria a născut în mod supranatural pe Iisus, dar apoi s- a măritat cu Iosif logodnicul ei, şi a avut alţi copii de care pomeneşte chiar Biblia.
Chestiunea aceasta este foarte importantă, căci numai de la deslegarea ei vom vedea dacă merită Maria numele de pururea fecioară.
Este onoarea virginală a Sf. Marii în joc şi de aceea trebuie să dăm răspunsul cuvenit.
* * *
Mai întâi Helvidiu şi Eunomiu din sec. IV au rdicat această chestiune.
Îndeosebi s- au legat de versetul 24 din cap. I la Evanghelistul Matei, care spune : „Şi (Iosif) n- a cunoscut - o pe ea (pe Maria) până ce a născut pe fiul său
cel întâi născut şi a chemat numele lui Iisus“.
Iată, zic ei, „n- a trăit cu Maria ca bărbat cu femeie până la naşterea lui Iisus ; mai pe urmă însă a trăit cu ea şi a avut alţi copii. Dovadă este faptul că pe Iisus
îl numeşte cel dintâi născut“.
Răspunsul nostru este că acea expresie „până ce“ ne arată ce nu s- a petrecut până la o anumită dată, fără să ne dea a înţelege că după acea dată sa petrecut ceva.
Aşa de exemplu, când la Geneză (VIII- 7) citim : „Noe a trimis corb şi nu s- a întors până ce au secat apele“, nu însemnează că pe urmă s- a întors.
Sau când citim că Mical fica lui Saul şi soţia lui David, n- a avut copii până ce a murit (II Reg.) nu trebuie să înţelegem că a avut copii după moarte. Ar fi absurd.
Iarăşi în psalmul 110–1 citim : „Zis- a Domnul Domnului meu : Şezi de- a dreapta mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii tăi aşternut picioarelor tale“.
Aceasta nu însemnează că după aceea Mântuitorul va sta la stânga. Prin urmare, expresia până ce nu ne dă să înţelegem că Iosif a trăit cu Maria
ca bărbat.
Ei da ! zic adversarii, dar mai găsim acolo cuvântul „cel întâi născut “ care ne dă să înţelegem că a mai fost şi al 2- lea născut şi al 3- lea născut s.a.m.d.
La această obiecţie a răspuns tot în sec. IV fericitul Ieronim : „Primogenitum non est tantum post quem et alii, sed ante quem nullus“ adică pe româneşte :
„prim născut se cheamă nu atât cel după care au mai fost şi alţii ; ci acela înainte de care n- a mai fost niciunul“.
Ca să înţelegem mai bine aceasta, trebuie să ne amintim că la Ebrei primul copil purta numele de prim născut, indiferent dacă mai urmau după el alţi
frati.
Prin urmare chiar dacă era numai un singur copil tot prim născut se chema. De ce ? Fiindcă acest copil era afierosit Domnului, ca o amintire de cruţarea
Evreilor în Egipt.
La Numeri (III–13) stă scris : „Al meu este tot cel întâi născut“ sau la Eşire (13–2) : „sfinţeşte mie pe tot cel întâi născut“.
Deci nici expresia de întâi născut nu ne dă să înţelegem că Iisus a mai avut fraţi. Adversarii n- au dreptate.
* * *
Dar adversarii nu se lasă. Şi ne aruncă în faţă cele vreo 9 locuri din Noul Testament unde se vorbeşte de „fraţii Domnului“.
Ia să vedem pe cele mai importante !
La Matei (XIII–54- 56) : „Şi veni în oraşul său şi îi învăţa pe ei în sinagoga lor încât ei stăteau uimiţi şi ziceau : de unde la el înţelepciunea aceasta şi
puterile ? Au nu se numeşte mama lui Maria şi fraţii lui Iacob şi Iosif, Simon şi Iuda ? Şi surorile lui au nu sunt toate la noi ? De unde deci la el acestea toate.“
Evanghelistul Marcu în cap. VI- 3 spune : „Au nu este acesta teslarul, fiul Mariei şi fratele lui Iacob şi a lui Iosif şi al lui Iuda şi a lui Simon ? Şi nu sunt oare
surorile lui aici la noi ? Şi se sminteau între ei :“
Prin urmare, din aceste două locuri reiese că Iisus a avut 4 fraţi : Iacob, Iosif, Iuda şi Simon şi câteva surori al căror nume nu se dă.
Mai găsim la Ev. Matei (cap. XII–46) următoarea întâmplare, care este redată şi la Marcu aproape identic (III–31- 35) : „Pe când Iisus tot mai propovăduia
mulţimilor, iată mama şi fraţii lui stăteau afară căutând să vorbească cu el. Şi oarecine îi zise : iată mama ta şi fraţii tăi stau afară, căutând să- ţi vorbească,
dar el răspunzând zise către cel ce- i grăise : Cine este mama mea şi cine sunt fraţii mei ? Şi întinzând mâna către ucenicii săi zise : Iată mama mea şi fraţii
mei. Căci oricine va face voia Tatălui meu celui din ceruri, acela îmi este frate şi soră şi mamă.“
Lăsăm celelalte locuri. Amintim numai de faptul povestit de Marcu (III–20- 21) că fraţii săi îl acuzau că „şi- a ieşit din fire“.
Întrebarea este : Ce sunt aceşti fraţi ? Erau ei fraţi reali, sau altceva ?
* * *
În lumea ortodoxă s- au ivit mai multe opinii :
Prima este aceea a lui Epifaniu, episcop de Cipru (sec. IV), care în cartea sa „Despre Erezii (III–78), vorbeşte de erezia aşa numiţilor antidicomarianiţi, care
tocmai atacau fecioria Sf. Marii pe chestiunea „fraţilor Domnului“.
Sf. Epifanie spune că Maria a fost încredinţată lui Iosif numai pentru paza şi îngrijirea ei. Iosif deja era bătrân şi fusese însurat mai înainte.
Din prima căsătorie avusese şase copii, adică patru fraţi : Iacob, Iuda, Iosif şi Simon şi două surori, al căror nume el îl dă : Maria şi Salomia. Aceşti şase copii
sunt cei pe care în Evanghelie îi găsim sub numele de fraţii Domnului.
Neapărat în cazul acesta sunt fraţi : nu naturali, ci vitregi.
Bună ar fi această explicaţie a lui Epifanie, numai că nu se bazează pe izvoare sigure. El s- a bazat pe două scrieri apocrife anume : „Prima evanghelie a lui
Iacob“ şi „Istoria lui Iosif Teslarul“, pe care noi nu putem pune atât temei.
O altă opiniune este cea exprimată de Fericitul Ieronim († 420) în cartea sa „Despre fecioria Mariei“.
El se bazează pe cuvintele găsite la Evanghelia lui Ioan (XIX–25) : „Şi stăteau lânga crucea lui Iisus mama lui si sora mamei lui, Maria lui Cleopa “.
Ieronim spune că acei fraţi ai Domnului sunt în realitate copiii surorii Maicii Domnului, pe care o chema tot Maria.
Însă toată literatura creştină anterioară şi posterioară nu ştie nimic despre vreo soră a Maicii Domnului. Întreaga tradiţie este de acord că Sf. Maria a fost
unica fată a lui Ioachim şi Ana. Pe lângă aceasta, nu se găseşte nicăieri la Evrei obiceiul ca la două surori să le dea acelaşi nume.
Aceste lucruri ne fac să credem, că cuvântul „soră“ de la Ioan trebuie luat în sens impropriu ; şi impropriu trebuie să fie luat şi cuvântul de „fraţii Domnului“.
Lucrul acesta ni- l spune lămurit teologul german Endemann şi profesorul Lebedew de la Moscova.
Anume ei spun că acea soră a fecioarei Maria nu era decât cumnată, adică în realitate era soră cu Iosif, logodnicul Mariei şi măritată cu un oarecare Cleopa
(cel de pe drumul spre Emaus) ; de aceea se mai chema şi Maria lui Cleopa, cum găsim la sinoptici.
Limba ebraică dădea posibilitatea, ca cumnaţii să fie numiţi fraţi. De altfel aşa cum se întâmplă şi la noi între ginere şi socru sau între noră şi soacră. La francezi încă este obiceiul acesta (belle soeur, bel frere).
Eusebiu (Ist. Bis. III, 2) mărturiseşte că după o tradiţie din sec. II, Iosif avea un singur frate pe Cleopa.
Prin urmare Maria nu era soră cu Iosif şi nici cu Maica Domnului, ci era cumnata lui Iosif şi a Maicii Domnului.
* * *
După ce am văzut cine era acea soră a Maicii Domnului, să vedem dacă nu cumva erau copiii săi, acei ce se dau drept fraţii Domnului.
Într - adevăr la sinoptici (cei 3 evanghelişti, afară de Ioan) dacă vom căuta femeile ce stăteau lângă crucea Domnului, vom găsi că acea Marie a lui Cleopa
nu mai este numită aşa, ci este descrisă sub numele de : „Maria, mama lui Iacob şi a lui Iosif“.
Adică aici nu mai arată numele soţului, ci numele copiilor săi cei mai mari. Obiceiul vechi păstrat la multe popoare, ca şi la noi.
Deci am găsit că doi dintre fraţii Domnului erau în realitate copiii Mariei lui Cleopa.
Al 3- lea frate, Iuda, este cel care a scris cunoscuta epistolă din Noul Testament şi care se mărturiseşte însuşi la începutul epistolei : „Iuda, slujitor al lui Iisus Hristos şi frate al lui Iacob “.
Despre al patrulea frate, Simon, ne aduce mărturie preţioasă Heghezipp, locuitor în Palestina între 115- 185.
Scriitorul Eusebiu în Ist. Bis. (cartea III cap. 32), ne păstrează câteva fragmente din opera lui Heghezipp întitulată „Monumente“. Acolo Heghezipp
spune că după moartea de martir a lui Iacob, episcopul Ierusalimului, vine pe scaunul episcopal un frate al său, Simeon, fiul lui Cleopa, – iar pe Cleopa îl dă
ca pe unchiul Domnului (frate cu Iosif) .
Iată că i- am găsit pe toţi cei patru „fraţi ai Domnului“. Ei toţi nu erau dar frati, ci numai veri ai Domnului.
Dăm şi mărturia lui Teodoret al Cirului (sec. V). Comentând epistola către Galateni (I, 19) zice : „Iacob se numeşte fratele Domnului, însă n- a fost fratele sau adevarat. El n- a fost nici fiu al lui Iosif de la prima lui soţie cum presupuneau unii (exp. Epifanie), ci a fost fiul lui Cleopa şi văr al Domnului, iar muma lui era „sora Maicii Domnului“, adică Maria lui Cleopa, Din cuvintele acestea ale lui Teodoret, unul din fruntaşii şcoalei din Antiohia, reiese clar cine au fost fraţii Domnului .
* * *
Acum se pune întrebarea : De ce s- au numit fraţi şi nu veri, cum erau în realitate ?
Răspunsul este că în limbile orientale cuvântul frate (ca şi la Greci ) . avea o însemnare foarte întinsa .
Se chemau fraţi şi verii şi rudele apropiate ; ba chiar şi cei înrudiţi prin neam sau numai prin amiciţie. În felul acesta numeşte Iisus pe apostoli fraţii săi, deşi erau numai prietenii săi. În cartea Tobie (VIII. 3), Tovit se dă ca frate al Sarrei, deşi era numai văr.
Pe lângă aceasta, în ochii poporului puteau să apară ca fraţi, fiindcă au locuit împreună. Tradiţia ne spune că după moartea lui Iosif, Fecioara Maria,
rămânând singură cu Iisus n- avea alt sprijin decât pe fratele bărbatului ei, Cleopa. De aceea este foarte probabil ca să se fi retras în casa lui Cleopa, şi
acolo au trăit cu toţii, ca într - o familie, ca fraţii.
* * *
Pentru o mai bună înţelegere a rudeniei dintre Iisus şi verii săi, dăm mai jos un arbore genealogic aşa după cum ni- l indică în special Evangheliştii Matei şi
Luca :
După Matei După Luca
David
Solomon Natan
Maian Matat
Sobe
Elisabeta Iacob Ana Eli (Ioachim)
Cleopa (Alfeu) Iosif Maria
Iacob, Iosif, Simeon, Iuda, Salomi şi Maria Iisus
* * *
Înainte de a termina acest capitol, ţin să mai adaug un cuvânt.
Niciodată în Sf. Evanghelie, aceşti „fraţi ai Domnului“ nu sunt chemaţi ca fiii Mariei, Maica Domnului.
Totdeauna pomenesc de Maria separat şi de aceşti fraţi separat. Ceea ce înseamnă că nu era nici o legătură de sânge apropiată între ei.
Pe lângă aceasta, atunci când Mântuitorul se afla pe cruce, de ce încredinţează pe Maica sa lui Ioan Evanghelistul, căruia îi spune : „Iată Maica ta“ şi „Iată fiul tău“.De ce n- a încredinţat - o celorlalţi fraţi, care trăiau şi care desigur că erau de faţă ?
Fiindcă nu era nici o legătură între Maria şi verii (fraţii) Domnului şi fiindcă mai multă încredere avea în Sf. Ioan, cel mai iubit apostol al său, decât în acei
veri care îl acuzaseră mai înainte, că îşi ieşise din fire şi care deci nu ştiau taina dumnezeiască, ce era ascunsă numai în inima Fecioarei.


Text preluat de aici

[Clopotel]

Deoarece nu stiu cum voi sta cu timpul, iar duminica ce vine, pe 26 octombrie, praznuim pe Sfantul Mare Mucenic Dimitrie, Izvoratorul de Mir, voi scrie acum cateva cuvinte din predica parintelui Cleopa, despre acest mare sfant al lui Dumnezeu, in special pentru cei care nu cunosc bine viata acestuia

Predica la Sfintul Mare Mucenic Dimitrie, Izvoritorul de Mir
( 26 octombrie )

Cel ce Ma va marturisi pe Mine inaintea oamenilor si Eu il voi marturisi pe el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri (Matei 10, 32)


Iubiti credinciosi,

Astazi Biserica Ortodoxa praznuieste pe unul din cei mai mari mucenici, anume pe Sfintul Mare Mucenic Dimitrie, izvoritorul de mir.

Acest mucenic vrednic de lauda, s-a nascut in cetatea Solonul sau Tesalonic din nordul Greciei. Tatal sau a fost voievod si comandant al cetatii Tesalonic si era crestin, dar tinea in taina dreapta credinta, pentru marea prigoana ce era atunci asupra crestinilor. El avea un copil anume Dimitrie, pe care l-a crescut de mic in dreapta credinta si in dragoste pentru Iisus Hristos. Tatal lui Dimitrie avea in casa lui doua icoane frumoase, cu chipul Domnului nostru Iisus Hristos si a Preacuratei Sale Maici, la care se inchina el si sotia sa. La aceste sfinte icoane duceau adesea parintii pe copilul Dimitrie, inca din pruncie, ca sa se inchine Mintuitorului si Maicii Domnului, invatindu-l sa se roage si descoperindu-i taina adevaratei credinte in Hristos.

Pe cind era Sfintul Dimitrie in virsta de 20 de ani, a murit tatal lui, binecredinciosul voievod al Tesalonicului. Auzind imparatul Maximilian de aceasta, a chemat la el pe Dimitrie, fiul voievodului, pe care vazindu-l intelept si viteaz in razboaie, l-a facut voievod in locul tatalui sau; apoi Sfintul Dimitrie mergind in patria sa Tesalonic, in loc sa prigoneasca pe crestini, cum ii poruncise Maximilian, a inceput inaintea tuturor a marturisi pe Hristos si a invata dreapta credinta, slavind pe Dumnezeu Cel in Treime inchinat si cinstit. Astfel, el s-a facut tesalonicenilor ca un alt Apostol Pavel, caci pe multi ii aducea la cunostinta adevarului, risipind inchinarea la idoli.

Iar imparatul Maximilian, intorcindu-se biruitor de la un mare razboi contra scitilor si a sarmatilor, a voit sa aduca jertfa de multumire necuratilor zei in Tesalonic. Cu acest prilej l-a chemat si pe Dimitrie sa jertfeasca zeilor inaintea tuturor. Atunci viteazul ostas al lui Hristos a inteles ca a sosit ceasul sa marturiseasca inaintea tiranului imparat credinta in adevaratul Dumnezeu, Care a facut cerul si pamintul si toate cele vazute si nevazute. Apoi si-a adus aminte si de cuvintele Sfintului Apostol Pavel care zice: Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se marturiseste spre mintuire (Romani 10, 10). Adica nu-i de ajuns sa crezi in taina in Dumnezeu, ci trebuie sa-L marturisesti si cu cuvintul in public, ca sa te poti mintui. Aceasta credinta cu darul Duhului Sfint avind-o Dimitrie in inima sa, a iesit in mijloc si a marturisit cu mare indrazneala, ca nu zeii, ci Dumnezeul crestinilor este adevaratul Dumnezeu. El a facut cerul si pamintul si pentru nemasurata Sa milostivire a trimis pe Fiul Sau in lume si a luat trup omenesc din Fecioara Maria, dar fara de pacate, si a mintuit pe oameni din robia diavolului prin moartea Sa pe cruce si prin inviere.

Auzind imparatul ca Sfintul Dimitrie, in loc sa-l laude pe el, a marturisit ca Hristos este adevaratul Dumnezeu, s-a miniat tare si l-a aruncat in temnita, spre judecata si osinda la moarte. Intr-o zi imparatul facind mare spectacol in aer liber, dupa obiceiul romanilor, a pus pe un vestit luptator, anume Lie, sa se lupte cu crestinii pe un pod inalt si sa-i arunce jos in niste sulite cu virful in sus, spre veselia spectatorilor. In acest timp Sfintul Dimitrie era pazit in temnita din ordinul imparatului. Atunci un tinar crestin cu numele Nestor, ucenicul mucenicului, s-a aprins de rivna pentru Dumnezeu si nemaiputind sa rabde uciderea crestinilor, s-a dus in temnita la Sfintul Dimitrie si i-a spus: "Robule al lui Dumnezeu, mare nedreptate se face impotriva crestinilor, deci roaga-te pentru mine, ca vreau sa lupt cu Lie, si sa izbindesc singele nevinovat al crestinilor".

Sfintul Dimitrie fiind legat in lanturi, a binecuvintat pe Nestor si, insemnindu-l cu semnul Sfintei Cruci, i-a zis: "Du-te, frate, si te lupta cu Lie, ca si pe Lie il vei birui si pe Hristos Il vei marturisi!" Tinarul Nestor fiind intarit cu rugaciunea Sfintului Dimitrie si-a facut cruce si ducindu-se in acea priveliste a strigat: "Vreau sa lupt cu Lie!" Zadarnic incercau toti sa-l opreasca pe Nestor de la lupta cu Lie ca el striga in auzul tuturor: "Vino, Lie, sa te lupti cu mine!" Apoi incepind a se lupta cu el, a zis fericitul Nestor: "Dumnezeul lui Dimitrie, ajuta-mi".

Si indata, cu ajutorul rugaciunilor marelui mucenic, l-a aruncat pe Lie in sulite si l-a omorit. Atunci imparatul, miniindu-se a poruncit sa-i taie capul Sfintului Nestor, implinindu-se profetia dascalului sau Dimitrie. Apoi a trimis ostasi in temnita sa-l ucida cu sulitele si pe Marele Mucenic Dimitrie. Vazind ca i-a sosit sfirsitul, Sfintul Dimitrie s-a inchinat si a multumit lui Dumnezeu pentru toate, apoi si-a ridicat mina dreapta in sus si a fost strapuns cu sulitele de ostasi in tot corpul, dindu-si sufletul cu pace in miinile lui Hristos pe care L-a marturisit.

In clipa aceea un alt ucenic al sau a luat mantia si inelul Sfintului Dimitrie si inmuindu-le in singele mucenicului, tamaduia cu ele pe multi bolnavi.


Iubiti credinciosi,

Ajungind imparat Sfintul Constantin cel Mare care a dat libertate tuturor crestinilor, s-a facut o mare biserica din lemn in Tesalonic, peste moastele Sfintului Dimitrie, unde alergau multi credinciosi orbi, schiopi, bolnavi de tot felul si cu rugaciunile sfintului se intorceau sanatosi la casele lor. Printre acestia a fost si un dregator imparatesc anume Leontie, care, venind la biserica Sfintului Dimitrie, s-a facut indata sanatos. Drept multumita, a inceput sa faca o biserica mare din piatra in locul bisericii mici din lemn, in cinstea Sfintului Marelui Mucenic Dimitrie.

Pe cind sapau temeliile bisericii, cu rinduiala lui Dumnezeu, au descoperit si racla cu moastele Sfintului Dimitrie, din care izvora mir binemirositor cu care se ungeau cei suferinzi si se vindecau. Biserica facuta de Leontie a fost marita mai tirziu, ajungind cea mai mare si mai veche biserica din Tesalonic, care se pastreaza pina astazi. Tot Leontie, fiind iubitor de Dumnezeu, a facut o racla noua din argint si a asezat in ea moastele Sfintului Dimitrie, care se pastrau sub altarul marii biserici. Mormintul Sfintului Dimitrie se afla si astazi la biserica sa din Tesalonic unde merg zilnic credinciosii in pelerinaj si cer ajutorul lui.

Un alt lucru minunat s-a intimplat si in timpul imparatului Justinian cel Mare. Dupa ce a zidit biserica Sfinta Sofia din Constantinopol, imparatul voia sa aduca in ea moastele Sfintului Dimitrie de la Tesalonic. Deci, trimitind citiva clerici si credinciosi la biserica sa, cind sa se atinga de racla, indata a iesit din ea lumina de foc si scintei, incit toti au cazut la pamint. Apoi s-a auzit un glas ca acesta: "Stati si nu indrazniti!" Cuprinsi de spaima, si-au cerut iertare de la Sfintul Dimitrie si luind putin pamint din biserica lui, s-au intors la Bizant.

Altadata era mare seceta si foamete in Tesalonic. Atunci Sfintul Dimitrie, calare pe un cal se arata corabierilor care transportau griu pe mare si le zicea: "Duceti griul in cetatea mea, Tesalonic, caci este lipsita".

........................

Si multe asemenea semne, vindecari de boli si fapte minunate facea Sfintul Mucenic Dimitrie. Mai tirziu insa, inmultindu-se pacatele crestinilor, marele mucenic s-a intristat pentru imputinarea credintei in cetatea sa si cu voia lui Dumnezeu au disparut sfintele moaste din Tesalonic.


Iubiti credinciosi,

Astazi sarbatorim pe Sfintul Mare Mucenic Dimitrie, ostasul cel viteaz al lui Hristos, barbatul dumnezeiestilor doriri, lauda mucenicilor, bucuria ingerilor, podoaba Bisericii Ortodoxe, mustratorul necredinciosilor, intarirea nevoitorilor si rugator fierbinte inaintea Preasfintei Treimi pentru sufletele noastre.

Astazi Sfintul Dimitrie marturiseste cu tarie pe Hristos inaintea imparatilor si a paginilor. Astazi Lie, sluga intunericului, este invins, iar fiii luminii sint izbaviti. Acum diavolul a fost biruit de Sfintii Dimitrie si ucenicul sau Nestor care se roaga in cer pentru noi. Astazi mucenicul lui Hristos Dimitrie este impuns in coasta ca si Stapinul sau si se jertfeste pentru Evanghelie, ca un miel nevinovat.

Pentru aceasta il cinstim pe Sfintul Dimitrie si-i cintam cintari de lauda, caci el a biruit pe vrajmasul cel nevazut si a luat cununa biruintei de la Hristos, Dumnezeu. In aceasta zi se face mare pelerinaj cu icoana Sfintului Dimitrie la mormintul lui din Tesalonic si toti crestinii aduc flori de dumitrita la biserici si prin casele lor.

Dar nu numai in Grecia, ci si in tara noastra este foarte mult cinstit de credinciosi. Avem in tara numeroase biserici cu hramul Sfintului Dimitrie si multi frati crestini poarta numele lui.

Insa nu numai astazi, ci in toate zilele se cuvine sa cerem ajutorul Sfintului Mare Mucenic Dimitrie, pentru ca este grabnic ajutator. Sa avem in casa icoana lui si cind putem sa-i citim acatistul. Apoi sa nu uitam ca si noi sintem ostasi ai lui Hristos si fii ai Bisericii Ortodoxe. Deci, sa avem curaj si sa nu dam inapoi in fata ispitelor si necazurilor vietii. Fara rivna si barbatie, fara rugaciune si smerenie, fara iubire crestina si biserica, fara rabdare si ajutorul sfintilor nu ne putem mintui.

Sa-l rugam pe Marele Mucenic Dimitrie sa ne fie calauza, ajutator, model de jertfa si rugator inaintea lui Dumnezeu pentru mintuirea sufletelor noastre. Amin.

Acest topic a fost editat de Clopotel: 24 Oct 2008, 08:46 PM

[IoanV]

Ale celui dintre sfinti parintelui nostru Grigorie Sinaitul:
3. Socoteste drept cunostinta proprie a adevarului simtirea harului. Pe celelalte cunostinte trebuie sa le numim talcuiri de intelesuri si dovediri de lucruri. Sursa - Filocalia.

Acest topic a fost editat de IoanV: 27 Dec 2008, 06:58 PM

[Clopotel]

Dragii mei,
Bine va regasesc pe toti!

Am lipsit oleaca de timp, iar in timpul asta am reusit sa inteleg putin mai mult din vorbele Mantuitorului: "Zicând: Părinte, de voieşti, treacă de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă." (Luca 22:42) Nu o sa ma apuc acum sa comentez dogmatic aceste cuvinte, ci vreau sa va spun doar ca am aflat cat de greu ii este omului sa renunte la voia sa. Am constatat ca mie imi este imposibil acest lucru, cel putin prin propriile mele puteri, desi ma autoamageam ca imi este la indemana acest lucru. Nu am cazut in deznadejde, desi constientizarea acestei neputinte ce o am, m-a apasat destul de mult. Asta, coroborat si cu o vorba lasata de la Sfintii Parinti, cum ca:"Un om sfatuit de sine insusi isi este propriul sau vrajmas", m-a facut sa vad la modul real, si sa inteleg, ce inseamna vorbele Domnului de la Luca 17:21, cum ca Imparatia lui Dumnezeu este inauntrul nostru. Dar cum sa acced la ea, daca eu imi inchid singur drumul neputand sa renunt la propria-mi voie?!
Cred ca acesta este cel mai mare test cu el si cu Dumnezeu pentru orice om...
Doamne ajuta!

Cu drag,
Clopotel

[Marduk]

Bine ai revenit Clopotel. Randurile tale m-au facut sa ma gandesc la Biblie si la invatamintele ce se gasesc in zicerile sale. Cred ca trebuie sa incepem sa privim Biblia la adevarata sa valoare, o carte "sfanta" prin care inaintasii nostrii crestini sau nu, au incercat sa ne transmita cunostintele si experientele lor.

[IoanV]

Bine va regasesc pe toti!

Bine ai revenit! Ne-ai lipsit! O sa-mi dau si eu cu parea la provocarea pe care ne-o adresezi .

"Zicând: Părinte, de voieşti, treacă de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă." (Luca 22:42)

Poate unii se indoiesc de natura umana a Domnului Iisus iar acestora li se arata clar greutatile prin care trecea Mintuitorul in ultimele zile de viata pe Pamint. Dar voia Sa a fost intotdeauna in acord cu voia Tatalui, aici avem doar o rugaciune de schimbare a vointei Tatalui, asumata si de catre Iisus. Ca si cum doi oameni, pe o cale sunt hotariti sa mearga impreuna, iar schimbarea directiei se poate face doar cu acordul amindurora, motiv pentru care ei discuta intre ei. Unul poate veni cu o sugestie, dar daca nu e impartasita ramine valabila hotarirea initiala.
In niciun caz nu cred ca e vorba de un gind de la Diavol ci mai degraba o reafirmare a libertatii lui Iisus dar si a ascultarii Sale.

Nu o sa ma apuc acum sa comentez dogmatic aceste cuvinte, ci vreau sa va spun doar ca am aflat cat de greu ii este omului sa renunte la voia sa. Am constatat ca mie imi este imposibil acest lucru, cel putin prin propriile mele puteri, desi ma autoamageam ca imi este la indemana acest lucru.

Omul nu poate renunta la voia sa, doar sa isi schimbe voia. Parintele Teofil P. are o carte despre aceasta, Fereste-te de rau si fa bine. Iar Sfintii Parinti ne spun in detaliu ce e binele si raul...
In evanghelia citita astazi este un exemplu in care voia omului care nu a ascultat a placut Domnului Iisus. Desi a spus celor 10 leprosi sa mearga si sa se arate preotilor, unul s-a intors din drum. Asta ar putea fi socotita neascultare. Dar Mintuitorului i-a placut aceasta recunostinta si slava adusa lui Dumnezeu pentru binele facut.
Cred ca asta trebuie sa facem si noi, sa ascultam ce ni se cere si sa ne aratam recunostinta cind primim binecuvintarea, caci numai prin ea inaintam, si nici nu vrem altceva decit darurile Duhului Sfint. Daca nu vin sa cercetam faptele ca nu cumva din gresala noastra sa nu vina.
Sfintii au actionat din voia lor rugindu-se mult, supunindu-se la posturi si incercari grele, cu speranta si credinta rasplatii. Au facut ascultare fata de ceea ce ni se cere sau fata de alti sfinti. Daca citim insa vedem ca rivna lor nu a pornint din convingerea intelectuala extrinseca ca asa e bine, sa faci ascultare, sa fortezi prin ea mina Domnului, ci din dragoste, motivatie intrinseca. Nu ca sa fie mari si slaviti intre oameni pt. rivna lor ci pentru ca ei sa fie in relatie cit mai strinsa cu Dumnezeu. Ca sa dea si altora din bogatia revarsata asupra lor, sa faca minuni era nevoie adesea de un imbold dinafara, de la Dumnezeu. Noi putem stii destul de usor cind e voia noatra si buna si cind e rea, dupa scopul cu care actionam: sa ne urcam mai sus decit altii sau sa stringem legatura cu Dumnezeu. Nu multe motivatii au oamenii, si nu e chiar greu de deosebit intre ele...

sta, coroborat si cu o vorba lasata de la Sfintii Parinti, cum ca:"Un om sfatuit de sine insusi isi este propriul sau vrajmas", m-a facut sa vad la modul real, si sa inteleg, ce inseamna vorbele Domnului de la Luca 17:21, cum ca Imparatia lui Dumnezeu este inauntrul nostru. Dar cum sa acced la ea, daca eu imi inchid singur drumul neputand sa renunt la propria-mi voie?!

Eu cred ca nu renuntind la propria voie ci voind, dorind cu mult nesat sa deschidem poarta imparatiei din noi accedem la ea. Caci Dumnezeu ajuta omului cind vrea cele bune, cind voia lui se lipeste de voia Sa. Binecuvintarea, pacea si alte daruri ne arata cum stam cu infierea. Mai ales dragostea si intelegerea noastra fata de altii, cind vedem pacatul si nu urim pacatosul ci il iubim, ne dau indicii clare. Caci nu poate spune cineva ca pe Dumnezeu il iubeste cind pe fratii lui ii uraste.

Cred ca acesta este cel mai mare test cu el si cu Dumnezeu pentru orice om...

Eu nu cred asta.. Ca nu vrea Dumnezeu sa vada ca ne lipsim de voie ci ca avem dragoste si rivna in a iubi. A 11- porunca, cea din Noul Testament: iubiti-va asa cum eu v-am iubit, nu spune nu iubiti, nu voiti nimic, ci dimpotriva sa voim a iubi asa de tare ca Domnul Iisus. Deci testul cel mai mare cred ca este sa ne asemanam in iubire. Cine poate iubi ca El?
Imi veni in minte si pilda talantilor... Pai cum sa ii inmultesti daca iti concediezi vointa de a-i inmulti?

Acest topic a fost editat de IoanV: 18 Jan 2009, 01:56 PM

[Clopotel]

Draga Marduk
Multumesc frumos, sper ca toti sunteti bine.

Randurile tale m-au facut sa ma gandesc la Biblie si la invatamintele ce se gasesc in zicerile sale. Cred ca trebuie sa incepem sa privim Biblia la adevarata sa valoare, o carte "sfanta" prin care inaintasii nostrii crestini sau nu, au incercat sa ne transmita cunostintele si experientele lor.

Ai mare dreptate in cele ce le-ai spus aici. Mai mult Sfanta Scriptura este Sfanta cu adevarat, si pentru ca in ea se afla Cuvantul care sfinteste pe tot cel ce il asculta (il aude, il intelege si il traieste). Nu exista carte mai mare pentru om decat Sfanta Scriptura. Aceasta este pentru mine o certitudine.

Draga Ioan,

Bine ai revenit! Ne-ai lipsit!

Iti multumesc pentru buna primire, si pentru raspunsul tau cuprinzator. Acum ca ne-am reintalnit sa ne bucuram unii de altii...

O sa-mi dau si eu cu parea la provocarea pe care ne-o adresezi .

E foarte bine ca esti interesat de subiect. Nu o sa pot scrie acum mai mult, dar sper ca maine sa-mi fac mai mult timp, sa acopar mare parte din mesajul tau, caci unele chestiuni ce le-ai ridicat sunt chiar interesante.
Este clar ca tema despre care dorim noi sa vorbim acum aici este legata de propria voie versus/(sau nu) ascultarea.
Ciudat este, ca tocmai unul ca mine, care nu asculta si isi face propria voie cu nerusinare, indrazneste sa vorbeasca despre ascultare. Cred ca ascultarea este doar apanajul celor ce au primit cu adevarat Har de la Dumnezeu.

"Zicând: Părinte, de voieşti, treacă de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă." (Luca 22:42)

Poate unii se indoiesc de natura umana a Domnului Iisus iar acestora li se arata clar greutatile prin care trecea Mintuitorul in ultimele zile de viata pe Pamint. Dar voia Sa a fost intotdeauna in acord cu voia Tatalui, aici avem doar o rugaciune de schimbare a vointei Tatalui, asumata si de catre Iisus. Ca si cum doi oameni, pe o cale sunt hotariti sa mearga impreuna, iar schimbarea directiei se poate face doar cu acordul amindurora, motiv pentru care ei discuta intre ei. Unul poate veni cu o sugestie, dar daca nu e impartasita ramine valabila hotarirea initiala.

Daca este cineva care se indoieste si de natura umana a lui Iisus Hristos, acela este intr-o foarte mare greseala. Iisus Hristos avea doua firi: firea Dumnezeiasca si firea omeneasca, umana. Cu firea Dumnezeiasca era Dumnezeu Adevarat, si nu a parasit nicicand cerul asa cum am vazut ca isi inchipuie multi oameni, caci Dumnezeu este atotprezent. (spun asta pentru ca unii m-au intrebat cum putea Iisus sa fie si Dumnezeu daca era pe pamant) Iaca putea, caci la Dumnezeu orice este posibil, si mai ales nu a fost niciodata vorba ca Dumnezeu a parasit cerul.
Dar spuneam ca avea doua firi, si avand doua firi avea si doua vointe, dupa natura fiecarei firi. Acest lucru este limpede, devreme ce chiar Iisus face distinctie intre voia Lui si voia Tatalui. Mai mult, chiar nu doreste sa se faca voia Lui, ci doar a Tatalui. Ce inseamna acest lucru, si ce putem invata noi din asta?
Inseamna ca Iisus ca om suferea si tinea la viata, ii curgeau chiar lacrimi si sudoare de sange. Aceste lucruri sunt scrie in Scriptura. Suferinta Lui era reala, dar El suferea ca om, si ca om spune:"Parinte, de voiesti, treaca de la Mine acest pahar", pentru ca suferintele sufletesti si trupesti ajunsesera intr-un grad aproape de nesuportat. Dar apoi imediat spune:"Dar nu voia Mea, ci voia Ta sa se faca". Spune asta pentru ca voia Lui cea omeneasca, influentata evident de situatia calvarului in care se afla, dorea sa inceteze acestea. De aceea El nu doreste ca sa se faca voia Lui ci doar a Tatalui, caci voia Tatalui trebuie infaptuita.

Exista in Iisus Hristos si voia lui Dumnezeu? Evident ca da, devreme ce El avea si firea Dumnezeiasca. Dumnezeu in Sfanta Treime: Tatal, Fiul si Sfantul Duh, 3 ipostasuri intr-o singura Fiinta, Dumnezeu. Aceste ipostasuri au o singura vointa. Astfel incat stim ca in Iisus Hristos era voia lui Dumnezeu, adica a Tatalui, care este aceeasi cu a Fiului si a Sfantului Duh. Am folosit cam multe cuvinte, dar cred ca am atins esenta.

In niciun caz nu cred ca e vorba de un gind de la Diavol

Nu este vorba ca era un gand de la diavol. Nici pe departe. Este o voie datorita limiteleor si slabiciunilor omenesti.

ci mai degraba o reafirmare a libertatii lui Iisus dar si a ascultarii Sale.

Te referi la libertatea de a renunta la voia ta si a face voia lui Dumnezeu? Este vorba de o libertate in ascultare. Adica sunt liber cu adevarat doar cand sunt sub ascultare. Nu am alta voie decat sa ascult. Cu asta eu sunt de acord
Doar cei liber cugetatori nu accepta sa faca altceva decat voia lor condusa de cugetarea lor. Iata Eva a cugetat ca vorbele sarpelui pareau bune, si ca nu este mare lucru daca incalca porunca lui Dumnezeu. Si astfel a facut voia ei. La fel si Adam. Dar ce este caracteristic la liber cugetarea aceasta este faptul ca nu accepta nici macar ca greseste. De aceea, atunci cand treaba nu iese bine si este data pe fata, liber cugetatorul recunoaste ca a gresit? Evident ca nu...
Sa ne amintim ce a spus Adam cand a fost intrebat de Dumnezeu pentru ce a incalcat porunca.
12 Zis-a Adam: "Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat".
Si-a recunoscut el vina? Si-a cerut iertare? Nu, ci a dat vina pe femeie, mai mult precizeaza ca e vorba de femeia aceea pe care Dumnezeu i-a dat-o, adica si Dumnezeu ar fi vinovat pentru neascultarea lui.
Si femeia zice la fel:
13 Şi a zis Domnul Dumnezeu către femeie: "Pentru ce ai făcut aceasta?" Iar femeia a zis: "Şarpele m-a amăgit şi eu am mâncat". Adica sarpele e de vina pentru neascultarea ei, nu ea, caci nu-i asa, libera ei cugetare care i s-a parut buna, a facut-o sa asculte mai mult de sarpe decat de Dumnezeu. Mai mult realizam si faptul ca Dumnezeu i-a dat porunca directa si expresa, pe cand sarpele doar i-a sugerat. Prin urmare Eva nu a facut voia sarpelui (desi si sarpele dorea aceasta), ci a facut voia ei:
6 De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el.
Asa ca acum eu cred ca avem tabloul complet privind acest aspect.

Omul nu poate renunta la voia sa, doar sa isi schimbe voia.

Cred ca daca omul isi schimba voia sa, cu voia altcuiva, atunci inseamna ca el nu mai face voia sa, ci voia altuia. Nu vreau sa para doar un joc de cuvinte.

In evanghelia citita astazi este un exemplu in care voia omului care nu a ascultat a placut Domnului Iisus. Desi a spus celor 10 leprosi sa mearga si sa se arate preotilor, unul s-a intors din drum. Asta ar putea fi socotita neascultare. Dar Mintuitorului i-a placut aceasta recunostinta si slava adusa lui Dumnezeu pentru binele facut.

Eu nu cred ca ce a facut acel om ar putea fi socotit de cineva ca fiind neascultare, ba din contra, a celor ce aparent "ascultau":
17 Şi răspunzând, Iisus a zis: Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt?
18 Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? (Luca 17)
Asta lasand la o parte ca disparuse si motivul pentru care ei trebuiau sa se arate preotilor, caci deja fusesera vindecati.

Sfintii au actionat din voia lor rugindu-se mult, supunindu-se la posturi si incercari grele, cu speranta si credinta rasplatii.

Frate Ioane, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom mai discuta si maine despre asta. Deocamdata iti pot spune ca sfintii au fost si ei sub ascultare si sub taiera voii, si ca nu au tinut nici un post sau vreun canon fara binecuvantarea duhovnicului lor. Cand au primit insa Har de la Dumnezeu, si Duhul Sfant i-a sfintit, placuti fiind lui Dumnezeu, atunci ei nu mai faceau voia lor, ci Duhul Sfant ii conducea.
13 Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci toate câte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti. (Ioan 16)
Este foarte important acest citat, nu numai pentru subiectul acum in discutie, ci si mai ales cu ultima parte:"căci nu va vorbi de la Sine, ci toate câte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti"
Doamne ajuta!

[andra_v]

DUMINICA VINDECARII CELOR ZECE LEPROSI - Intre marinimia fara margini a Domnului si micimea noastra de suflet

Fragmente din predica Sf. Nicolae Velimirovici:

“Aşadar, de ce Dumnezeu cere mulţumire de la oameni, şi de ce oa­menii îi aduc mulţumire lui Dumnezeu? Din iubire. Mulţumirile oamenilor nu-L fac pe Dumnezeu nici mai slăvit, nici mai puternic, nici mai bogat ori mai viu, ci oamenii sporesc în toate acestea. Recunoştinţa oamenilor nu-I adaugă lui Dumnezeu nici pace, nici bucurie, ci lor înşişi le adaugă cu îmbelşugare. A mulţumi lui Dumnezeu nu-I schimbă Lui nici starea, nici fiinţa, ci omului i-o schimbă din temelie.Dumnezeu nu are nevoie de recunoştinţa noastră, nici de rugăciunile noastre. Dar Domnul, care spune: ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El (Matei 6, 8 ) îndeamnă totodată pe oameni să se roage totdeauna şi să nu-şi piardă nădejdea (Luca 18, 1). Dumnezeu nu are trebuinţă de rugăciunile noastre, ci totuşi ni le cere. Nu are trebuinţă de mulţumirea noastră, dar ne-o cere - iar mulţumirea nu e altceva decât tot rugăciune, rugăciune de mulţumire.

În vremea aceea, Iisus intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe, şi care au ridicat glasul si au zis: Iisuse, învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! Erau zece leproşi. Cumplit lucru este să vezi şi numai unul, dar zece! Un trup acoperit din cap până-n picioare cu pete albe si plăgi care ard ca focul. Un trup care pu­trezeşte de viu, un trup în care e mai mult mâzgă decât sânge. Un trup care duhneşte şi pe dinăuntru şi pe dinafară. Aşa este un lepros. Iar când lepra ajunge la nas, la gură, la ochi, închipuiţi-vă ce aer respiră, ce mâncare mănâncă, ce lume vede unul ca acesta?

Legea lui Moise oprea cu străşnicie pe leproşi să aibă legături cu ceilalţi oameni. La fel este şi astăzi în locurile unde sunt leproşi. Ca să împiedice pe oricine s-ar fi putut apropia de el, leprosul trebuia să strige de departe: „Necurat! Necurat!” Aşa se arată, cuvânt cu cuvânt, în Lege: Leprosul cel ce are această boală, să fie cu hainele sfâşiate, cu capul descoperit, învelit până la buze, si să strige mereu, necurat! Necurat! (Levitic 13, 45). Hainele sfâşiate - ca să se vadă lepra; capul descoperit - tot ca să se vadă că e lepros, pentru ca leproşilor le cădea părul; cu gura acoperită - de asemenea m semn de recunoaştere; şi mai presus de toate, strigătul: necurat! Necurat! Leproşii erau alungaţi din cetăţi si sate şi duceau o viaţă mai prejos de a fiarelor; pretutindeni erau goniţi, dispreţuiţi, uitaiţi. Necurat este, scrie în Lege, şi să trăiască singuratic şi afară din tabăra să fie locuinţa lui (Levitic 13, 46). Erau ca şi morţi pentru oameni, deşi starea lor era mai rea decât moartea.

Iisus Domnul, Izvorul înfloririi, al frumuseţii şi al puterii, trecea într-o zi pe lângă aceste zece rămăşiţe de viaţă zdrenţuite şi rău mirositoare. Când au descoperit că este El, leproşii de departe au ridicat glasul si au zis: Iisuse, învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! Dar şi-or fi dat seama nefericiţii aceştia de puterea lui Iisus? Trebuie sa le fi ajuns si lor la urechi faima acestui lucru cu totul nou pe lume, care le-a trezit luarea-aminte.

Căci nimic altceva nu-i mişcă pe ei, nici schimbarea stăpânirilor, nici războaiele între neamuri, nici înălţarea şi căderea oraşelor, nici serbările, nici pojarurile, nici cutremurele, învesmântaţi în putreziciune, n-aveau în minte decât a lor nefericire, si poate doar pe Cel ce putea să-i dezbrace de haina stricăciunii si să-i îmbrace în sănătate. Auzind faima de mare tă­măduitor a lui lisus, desigur vor fi aflat si despre vindecările de lepră săvârşite de El (Luca 5,12-13).

Trebuie să fi tânjit de multă vreme după fericita întâlnire cu Hristos. Îl aşteptau undeva, la marginile câmpiei galileene, acolo unde drumul începe să urce spre colinele Samariei. Iisus trecea în drum spre Ierusalim. Iată, bătea ceasul fericit al întâlnirii, si nu din întâmplare, ci din iconomia lui Dumnezeu. Iisuse, învăţatorule, fie-Ţi milă de noi! au strigat ei într-un glas, văzându-L că se apropie împreună cu ucenicii. De ce I-au zis: învăţatorule? Pentru că acest cuvânt plin de înţelesuri înseamnă nu numai cineva care dă învăţătură, ci un îndrumător, unul care călăuzeşte prin cuvânt si prin faptă pe calea mântuirii. De ce atunci nu-L numesc: „Doamne“? Pentru că ei nu ştiu încă cine este Hristos.

Iisuse, învăţatorule, fie-Ţi milă de noi! au strigat ei cu glas mare. Şi văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă si vă arătaţi preoţilor. Dar ducându-­se ei, s-au curăţat. Curăţând altădată lepra, Domnul Si-a întins mâ­na si l-a atins pe lepros, spunând: Fii curăţat! Si îndată s-a dus lepra de pe el (Luca 5,13). În împrejurarea de faţă însă, nu numai că nu S-a atins de leproşi, dar nici măcar nu era aproape de ei, pentru că, ni se spune, stăteau departe. Domnul, aşadar, le-a vorbit de departe.

De ce i-a trimis Domnul la preoţi? Pentru că era de datoria aces­tora să-i declare pe leproşi necuraţi şi să-i excludă dintre cei sănă­toşi, si de asemenea să-i declare pe cei vindecaţi curaţi, îngăduindu-le întoarcerea între ceilalţi oameni (Levitic 13, 34-44). Domnul nu va schimba Legea, cu atât mai mult cu cât ea nu-i stinghereşte lucrarea, ci dimpotrivă, în împrejurarea de faţă o înlesneşte, pen­tru că preoţii vor vedea cu ochii lor si vor mărturisi că cei zece le­proşi cu adevărat s-au curăţat. Auzind deci ce le spune Domnul si încotro îi trimite, cei zece leproşi au ieşit din satul lor ca să facă ce li se ceruse. Dar, pe când mergeau, privindu-se iată că lepra dispăruse.

Se uitau unul la altul, şi se încredinţau ca s-au însănătoşit. Rănile si puroiul şi duhoarea trecuseră fără urmă. Lepra care-i acoperise adineauri parcă nici n-ar fi fost. Cine-ar putea să spună că minunea aceasta n-a fost mai mare decât o înviere din morţi? La un singur cuvânt puternic, zece trupuri leproase, roase de boală, s-au făcut deodată sănătoase şi curate. Cu cât te gândeşti mai mult, cu atât îţi dai seama că acest cu­vânt n-ar fi putut să vină de la un muritor; că trebuie să fi fost rostit de Dumnezeu prin gură omenească. Rostit de limbă omenească, acest cuvânt a venit din adâncimile de unde a venit si cuvântul de poruncă întru zidirea lumii: Şi a fost aşa.

Sunt cuvinte si cuvinte. Sunt cuvinte curate, cuvinte fără păcat, care de aceea sunt puter­nice. Ele vin din Izvorul începător al veşnicei iubiri, înaintea lor se deschid toate porţile creaţiei. Lucruri, oameni, boli şi duhuri li se supun. Si sunt frânturi de cuvinte, cuvinte tocite, ucise de păcat, care n-au mai multă putere decât suflarea vântului prin trestii; oricât de multe astfel de cuvinte moarte s-ar rosti, rămân ca bătaia fumului în porţi de fier. Gândiţi-vă dar ce mângâiere de nespus e să cunoaştem în ce Domn puternic şi iubitor credem. Toate câte a vrut Domnul a făcut în cer si pe pământ (Psalm 134, 6). El este Domnul vieţii, Dătătorul de legi al firii, Stăpân peste boală si Biruitor al morţii.

Nu suntem creaţi de natura necuvântătoare, ci de El, Domnul Preaînţelept. Nu suntem robi ai legii firii, ci slujitori ai Dumnezeului Celui Viu, Iubitorul de oameni. Nu suntem jucăria întâmplării, ci făpturi ale Celui ce a zidit si pe fraţii noştri mai mari, îngerii şi arhanghelii si toate nemuritoarele armiei cereşti. De suntem în această viaţă, El ştie de ce; dacă păcatul ne face leproşi, El are cuvântul mai puternic decât lepra, fie trupească fie sufleteasca; dacă ne scufundăm, ne întinde mâna-I mântuitoare; dacă murim, ne aşteaptă de partea cealaltă a mormântului.

Să ne întoarcem acum la Evanghelia care ne istoriseşte vindecarea leproşilor, şi să privim zugrăvirea cea limpede a recunoştinţei si nerecunostinţei.

Ce-au făcut leproşii, văzând că s-au curăţat? Iată ce au făcut: dintre toţi, doar unul singur s-a întors să-I mulţumească lui Hristos, pe când ceilalţi şi-au văzul de drum fără să le mai pese de Cel ce le-a făcut lor bine, de Mântuitorul lor.

Acest singur recunoscător, văzând că boala cea înfricoşată s-a luat de la dânsul, şi-a tras sufletul scăpat prin minune din strânsoarea cloacei de şerpi veninoşi si primul său gând a fost să mulţumească Celui ce l-a scos din stricăciunea sa cea nespusă. Si precum, doar cu puţin mai înainte, stri­gase cu buzele roase de lepră: Iisuse, învăţătorule, fie-Ţi milă de noi, aşa si acum si-a ridicat glasul si a strigat cu putere, din buze sănă­toase si din rărunchi teferi, mulţumind lui Dumnezeu. Dar nu nu­mai atât, ci a alergat înapoi la Binefăcătorul său ca să-I mulţumească.

Când a ajuns la Hristos, a căzut în genunchi, în ge­nunchii săi care acum nu mai erau tot o rană ci teferi si puternici, şi I-a mulţumit. Trup plin de sănătate, inimă plină de bucurie şi ochi plini de lacrimi! Iată omul întreg. Adineauri un morman de carne putredă iar acum iarăşi om. Adineauri alungat dintre oameni, acum iarăşi deopotrivă cu semenii săi. Adineauri trâmbiţă răguşită care nu strigă decât: „Necurat! Necurat!“, acum trâmbiţă limpede de mulţumire şi slavă lui Dumnezeu.

Acest singur recunoscător nu era iudeu, ci samarinean. Samarinenii nu erau iudei, ci erau fie de sânge curat asirian, fie un amestec de stirpe asiriană şi iudee, ieşiţi anume din acei asiriani aduşi odinioară de regele Salmanasar în părţile Siriei după ce stră­mutase mai întâi pe iudeii de acolo în Asiria (IV Regi 17, 3-6, 24). Iar faptul că acest om recunoscător era de sânge curat asirian se vede din aceea că Domnul a spus: este de alt neam.

Şi răspunzând, Iisus a zis: Au nu zece s-au curăţit ? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă si să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? Vedeţi cu câtă blândeţe mustră Domnul nerecunoştinţa? Nu întreabă decât dacă s-au curăţit toţi, si de ce n-au venit si ceilalţi nouă să mulţumească. Si nu pentru că n-ar fi ştiut, căci El ştia încă mai înainte de a-i întâlni, că aceia se vor vindeca. A pus întrebarea ca pe cea mai uşoară dintre mustrări. Iar noi, cum ne ieşim din fire dacă, dând vreun bănuţ unui amărât, acesta nu mulţumeşte destul! Dar închipuiţi-vă numai ce-ar fi dacă, vindecând noi nouă bolnavi (să zicem că ne-ar sta în putinţă să facem acest lucru), aceştia n-ar veni să ne mulţumească!

Dumnezeu nu tună şi fulgeră împotriva nerecunoscătorilor, nici nu îi blestemă, ci doar îi dojeneşte cu blândeţe, întrebându-i pe cei ce I se închină: „Dar ceilalţi copii ai Mei unde sunt? Unde sunt ceilalţi? Unde sunt puternicii care cârmuiesc peste neamuri cu puterea Mea? Unde sunt bogaţii care s-au îm­bogăţit cu avuţiile Mele, unde biruitorii care au biruit prin mila Mea? Unde sunt cei ce se veselesc şi înfloresc din izvorul Meu? Unde părinţii ai căror fii cresc şi sporesc din a Mea putere? Unde învăţătorii cărora Eu le dau ştiinţă şi înţelepciune? Unde bolnavii pe care i-am vindecat? Unde păcătoşii ale căror suflete le-am curăţat de păcat ca de lepră? N-am dat Eu sănătate la mii şi mii, iar aici la rugăciune sunteţi numai zeci? N-am dat lumina soarelui la milioane, iar de mulţumit Îmi mulţumiţi numai o sută? N-am împodobit câmpiile cu roade şi n-am înmulţit turmele voastre, şi doar câţiva îngenuncheaţi slăvindu-Mă?

Vedeţi, numai acesta, care este de alt neam, numai acest străin s-a întors să mulţumească. Dar e cineva străin de Hristos? N-a venit El să mântuiască pe toţi oamenii, nu numai pe iudei? Iudeii se fălesc cu faptul că sunt aleşii lui Dumnezeu, că II cunosc pe Dumnezeu mai mult decât toate neamurile. Dar iată aici dovada întunericului din mintea lor şi a învârtoşării din inima lor. Un păgân, un asirian, are mai multă minte şi inimă decât cei ce se fericesc a fi iudei. Din păcate, istoria se repetă astăzi, când unii necredincioşi au mintea mai deschisă si inima mai mulţumitoare faţă de Dumnezeu decât mulţi creştini. Mulţi musulmani, budişti sau hinduşi îi fac de ruşine pe creştini cu ardoarea rugăciunilor si recunoştinţei lor faţă de Dumnezeu.

Pilda se încheie cu cuvântul spus de Domnul samarineanului mulţumitor: Şi i-a zis: Scoală-te si du-te; credinţa ta te-a mantuit. Vedeţi cât de mare este smerenia si blândeţea Mântuitorului. Cum se bucură să cheme pe oameni la împreună-lucrarea cu Sine, vrând prin aceasta să ridice neamul omenesc cel căzut şi înjosit. Mai presus de mândria şi deşertăciunea omenească, El vrea să-Şi împartă vrednicia cu alţii.

Dar la ce le-a folosit credinţa? Ar fi putut, cu tot atâta credinţă, să strige la o mie de doctori faimoşi ai lumii: „Ai milă de noi, vindecă-ne!” Ar fi fost în zadar. Iar dacă vreunul din aceşti mii de doctori pământeni i-ar fi vindecat, vă închipuiţi oare că ar fi pus tămăduirea pe seama credinţei lor şi nu pe a iscusinţei sale?

Căci doctorii cei muritori, dimpotrivă, obişnu­iesc să-si aroge tot meritul lecuirii unui bolnav, chiar dacă bol­navul şi-a avut şi el partea sa în cumpăna vindecării. Aşa se poartă oamenii între dânşii. Dar cu totul altfel se poartă cu oamenii Mântuitorul Hristos. Hristos a încărcat o căruţă cu grâne, iar leprosul a aruncat şi el în căruţă o boabă. Încărcătura de grâne a lui Hristos e puterea Sa dumnezeiască, iar bobul leprosului este credinţa lui în Hristos. Hristos, adevăratul iubitor de oameni, nu dispreţuieşte mărunta boabă, ci dimpotrivă, îi dă întâietate faţă de întreaga-I încărcătură de grâne. El, aşadar, nu spune: „Grânarul Meu are să te hrănească”. Nu spune: „Te-am vindecat”, ci: Credinţa ta te-a mântuit. Câtă mărinimie în cuvântul acesta! Ce învăţătură pentru noi toţi! Si ce mustrare mândriei omeneşti!

Să se apropie şi să înveţe de la Hristos, Domnul Cel Drept, toţi cei care acoperă grăuntele de vrednicie al altuia ridicându-şi în slăvi propria încărcătură. Aceştia nu-s mai puţin hoţi şi jefuitori decât bogatul care îşi înmulţeşte moşiile cu petecul de pământ al unui sărman. Să se apropie şi să înveţe de la Hristos, Domnul Cel Adevărat, toţi comandanţii care acoperă partea soldaţilor la victo­rie. Să se apropie şi să înveţe de la Hristos; Domnul Cel Smerit, toţi cei care, îndeletnicindu-se cu negoţul şi cu industria, trec sub tăcere meritele lucrătorilor, punând toată reuşita pe seama râvnei, chibzuinţei şi norocului propriu. Să se apropie, în sfârşit, si să înveţe de la Hristos, Domnul Cel Iubitor de oameni, tot neamul omenesc, cel care, în orbirea lui, se împăunează cu tot binele, cu toată ştiinţa, cu toată izbânda, ascunzând şi uitând uriaşa parte a lui Dumnezeu în toate. Să se apropie şi să înveţe cum Dumnezeu nu acoperă nici un grăunte de merit omenesc în uriaşa încărcătura a vredniciei Sale, ci dimpotrivă, tăinuie partea Sa, arătând-o pe cea a omului.(…)

O, de ne-am da noi creştinii seama de mulţimea si felurimea bolilor de care ne vindecă în fiecare zi Hristos! Degrabă atunci ne-am întoarce alegând către El, i-am cădea în genunchi si I-am mulţumi din clipa aceasta si până în ceasul morţii, ceas care nu este departe de niciunul din noi. A Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos fie slava şi lauda, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă si nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.

[andra_v]

Dragii mei,
Bine va regasesc pe toti!

Am lipsit oleaca de timp, iar in timpul asta am reusit sa inteleg putin mai mult din vorbele Mantuitorului: "Zicând: Părinte, de voieşti, treacă de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă." (Luca 22:42) Nu o sa ma apuc acum sa comentez dogmatic aceste cuvinte, ci vreau sa va spun doar ca am aflat cat de greu ii este omului sa renunte la voia sa. Am constatat ca mie imi este imposibil acest lucru, cel putin prin propriile mele puteri, desi ma autoamageam ca imi este la indemana acest lucru. Nu am cazut in deznadejde, desi constientizarea acestei neputinte ce o am, m-a apasat destul de mult. Asta, coroborat si cu o vorba lasata de la Sfintii Parinti, cum ca:"Un om sfatuit de sine insusi isi este propriul sau vrajmas", m-a facut sa vad la modul real, si sa inteleg, ce inseamna vorbele Domnului de la Luca 17:21, cum ca Imparatia lui Dumnezeu este inauntrul nostru. Dar cum sa acced la ea, daca eu imi inchid singur drumul neputand sa renunt la propria-mi voie?!
Cred ca acesta este cel mai mare test cu el si cu Dumnezeu pentru orice om...
Doamne ajuta!

Cu drag,
Clopotel

Bine ai revenit, Clopotel! N-am avut timp de postari pe forum si nici dispozitie spre filosofare. Desi am uitat aproape complet de Dumnezeu, indraznesc sa adaug ca farisul care stie numai din teorie ca este foarte greu sa-ti pui vointa la bataie sa renunti la propria voie. Dupa cum spunea Ioan, nu se pune problema sa nu vrei nimic, ci sa faci supremul efort de vointa: acela de a ne taia egoismul si a ne pune in acord vointa proprie cu cea a lui Dumnezeu. A accepta ca sensul vietii noastre nu este implinirea in aceasta lume trecatoare, ci accederea in Imparatia lui Dumnezeu. Precum leprosul din pilda de astazi, care, dupa ce s-a vindecat, a fost singurul dintre cei zece care s-a intors la Hristos. A dat dovada de cea mai mare calitate umana, recunostinta, a ingenunchiat cu ochii inlacrimati si inima plina de umilinta, singur atitudine pe care ar fi putut sa o adopte la Intalnirea cu Dumnezeul sau. Ceilalti noua, dupa ce s-au vazut sanatosi trupeste, puternici, au plecat mai departe, si-au vazut de cele materiale, fara sa le pese de Mantuitorul lor.

[IoanV]

Frate Ioane, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom mai discuta si maine despre asta. Deocamdata iti pot spune ca sfintii au fost si ei sub ascultare si sub taiera voii, si ca nu au tinut nici un post sau vreun canon fara binecuvantarea duhovnicului lor.

Cred ca aceasta este de fapt problema. Cum sa fie ascultarea, cita si pina unde fata de duhovnic? Eu vad din vietile sfintilor ca multi au colindat si au invatat ba de la unul, ba de la altul. Ca albinele care culeg din flori. Cu atitea carti extraordinare tiparite omul poate invata mult mai multe de la sfinti decit stie poate duhovnicul. Duhovnici f. buni sunt putini, sfinti si carti bune, mult mai multe. Eu nu sunt in manastire si nu am jurat ascultare. Am un duhovnic dar el nu si-a asumat mintuirea mea (in sensul deposedarii mele de raspundere) ci doar sprijinul. Nu imi impune ascultarea dar imi da sfaturi pe care sunt liber sa le ascult sau nu. Eu sunt ascultator sfintilor dar raspunderea mintuirii mele e inca in mina mea. Cind o sa intilnesc un sfint poate se va schimba ceva. Pina atunci ramine cum mi s-a sugerat de catre un P.s. parinte care ma stie bine, merg inainte pe drumul pe care am pornit si negustoresc singur, dupa invatatura sfintilor, pt. dobindirea Duhului Sfint.
Sunt ceva detalii interesante despre acestea si intr-un fragment (capitol) din semnatura mea, psihoterapeutul ortodox din cartea PS Vlachos Psihoterapia ortodoxa.
Acum nu am timp si pentru alte discutii, dar poate e mai bine sa mergem pe cite un subiect, sa nu ne imprastiem.

Acest topic a fost editat de IoanV: 19 Jan 2009, 12:15 AM