Inger Razvratit, roman Optiuni

[OMU'BUN]

P R O L O G



Rãmas singur,oarecum dezamãgit,dar nu disperat,Alin meditã:"Oare chiar nu mai am nici o ºansa?Sincer,ideea morþii la 26 de ani nu mã prea încântã. Ar fi cam devreme!...Trebuie sã existe o cale,TREBUIE!!! Dupã o clipã se resemnã:"ªi apoi,dacã mor,ce?Aº fi eu primul sau ultimul?Fiecare zice <eu nu!>Nici eu nu zic da,dar nici n-o sã urlu la lunã cã nu e drept. Voi mai lupta încã,deºi numai lupta nu se mai cheamã asta;îngenuncheat,aproape doborât,e greu sa lupþi împotriva unei forþe despre care nu ºtii absolut nimic,nici mãcar unde se aflã. Dar nu voi ceda oricum!...Poate-o voi descoperi înainte de a fi prea târziu. Poate!...Dacã nu,nu-i nici o nenorocire. Decât aºa mai bine...Ce e un om?Un biet fir de nisip în mijlocul deºertului. Dar ce univers se ascunde în acest om...?Trupul nu-i decât o concepþie,o "maºinãrie",un robot teleghidat care nu funcþioneazã decât prin comanda centrului vital: SPIRITUL! Te uiþi cum îþi miºti o mânã,un picior,un muºchi oarecare;toate astea nu mai înseamnã nimic ,atunci când spiritul a zbughit-o. Muºchii sunt aceeaºi ºi la locul lor,dar cine sa punã "maºinãria" în miºcare?Robotului i s-au terminat bateriile,iar acum nu-i decât o grãmadã de fier vechi. În speþã,putregai!
Unde s-o fi ducând spiritul?O mai fi luând el altã formã ,pentru a sfârºi din nou,apoi iar ºi iar...?Cine poate ºti?ªi dac-am ºti,la ce-ar folosi?Am fi oare mai buni?
Alin zâmbi trist."Închizi ochii ºi gata. Cineva "amabil" te conduce cãtre o poartã unde scrie SALA VEªNICIEI. E plãcut înãuntru. Unii stau în fotolii,picior peste picior,fumeazã pipã ºi îºi sorb fãrã grabã cupele cu nectar . Fete încântãtoare ºi tineri musculoºi, interpreteazã la flaut,oboi,violoncel ºi harpã ,fragmente la cerere,din Ceaikovski ,Schubert,Mozart,etc.. Ce relaxare!...Ai vrea sã rãmâi,dar tipul din spatele tãu,cu dantura confuzã ºi "antene" cartilaginoase,îþi testeazã reflexele cu furca în coaste,fãcându-þi semn sã mergi înainte. Te supui,ce sã faci? N-ai bilet la clasa I. Peste tot,râsete ºi voie bunã. O trompetã rostogoleºte note melancolice pe fondul suav al unui pian. Dincolo de ferestre,peisajul e divin;perechi þinându-se de mânã,aleargã râzând prin grãdina cu flori ºi pomi plini de fructe pârguite. Din ochi îþi cauþi umbra unui pom pe jumãtate înflorit,pe jumãtate împodobit cu roade,unde sã te odihneºti când vei intra,dar cel din spate este de altã pãrere,aºa cã mergi mai departe. O chitarã electronicã,strapunge vazduhul cu sunete subtiti,iar în jur încep sã reflecte lumini roºii!...Probabil se ºi danseazã ! Dar,nu. Luminile vin de la un foc ce arde sub un cazan uriaº. O mulþime de þevi pornesc de la cazan în toate direcþiile. Nu ºtii unde duc. Nu ºtie nimeni. Cineva îþi ºopteºte din mers: <În cazan e smoalã!><Mã rog,treaba lor!>îþi zici,vrând sã mergi mai departe,dar individul care te-a însoþit,te opreºte,ºi te pofteºte politicos sã urci pe scara lipitã de cazan. <Nu,lãsaþi,nu sunt curios!>,dar el insistã,folosind argumentul furcii. Urci încet,sã nu greºeºti vreo treaptã ºi sã cazi peste el care încã te mai urmeazã. Ajuns sus,îi mãrturiseºti cã þi-e cald,iar el te înþelege ºi "îþi face vânt"!... Parcã tot mai bine era sus!... Aici te topeºti de cãldurã. Clocoteºti,deja. Mai la fund,mai la suprafaþa,ca la cazan...<Cã multe pãcate mai am!...>îþi spui în gând. Totuºi nu aºa multe precum alþii pe care i-ai gãsit acolo. Scapi uºor,pomenindu-te intr-una din þevile pe care le-ai vãzut ceva mai devreme. Cãlãtoreºti prin bifurcaþii ºi cotituri,ajungând fãrã sã ºtii cum,într-o conductã cu apã cristalinã. O gospodinã deschide robinetul,iar tu te laºi dus de jet, rostogolindu-te într-o oalã care e aºezatã pe aragaz. Din nou zãpuºealã... În sfârºit apare soþul. Tânãr,viril...Cina e servitã. Unul din ei te-a înghiþit. Nici n-ai avut timp sã vezi cine. Te-ai pomenit dintr-o datã în întuneric. Curând dupã aceea,cel ce te-a înghiþit, se agita foarte. Cine-o fi fost? El? Ea? Mda,ai fost înghiþit de el,dar nu i-ai plãcut. Te-a proiectat undeva într-un mediu "umed". Ce învãlmãºealã!... Oare ce se petrece? Simþi cã-þi pierzi memoria,cã nu mai ºtii nimic,nici mãcar dacã ai fost bãrbat sau femeie. Gata! Într-un ultim impuls al raþiunii,mai ai timp sã-þi zici: <Aº dori ca în viaþa viitoare,indiferent dacã voi fi bãrbat sau femeie,sa fiu OM ºi sã las posteritãþii semnul bun al trecerii mele prin lume!"
Alin zâmbi de propria sa imaginaþie."Aºa o fi oare?" Fãcu în gând bilanþul puþinelor sale realizãri,si nu ºtia dacã ar trebui sã fie mulþumit sau nu. Avusese o copilãrie banalã. Poate din adolescenþã începuse sã-ºi formeze propriul sãu caracter pe care ºi-l voia deosebit faþã de al celor din jur. Devenise exigent în alegerea prietenilor preferându-i în general pe cei mult mai în vârstã,cu gândire maturã de la care avea oricând multe de învãþat. Într-o permanentã crizã de timp,cãutase sã fie un autodidact,reþinând "din zbor" informaþii auzite în autobuz,citite în tren sau in timpul plictisitoarelor ºedinþe UTC. Într-o oarecare mãsurã,avea înþelepciunea omului matur,care învãþase din experienþa altora. Dar oare fusese îndeajuns de fericit? Din noianul de amintiri, câteva chipuri începurã sã se contureze din ce în ce mai clar: Luiza, Mariana, Nona, Rodica ...



C ROMAN

Va urma?!?

[OMU'BUN]

- I -



Alin o cerceta fãrã ocol. În ciuda expresiei destul de reci, tânãra i se pãrea abordabila. „ Când va veni autobuzul, am sã-i ocup un loc, iar când va ajunge-n dreptul meu, mã voi preface cã privesc pe fereastrã.”
„ De ce s-o fi uitând bãiatul acela la mine asa de insistent? îsi zise tânãra, cercetându-si discret tinuta. Hm! Judecând dupã felul în care mã priveste, precis o sã-mi ocupe un loc… N-are decât! Dar am sã-l fac sã insiste… Numai de nu l-o vedea mama!…”
- Nu va supãrati, autobuzul acesta întârzie de obicei?
Alin o privi în treacãt si putin contrariat, pe bãtrâna care i se adresase: „Ce-o fi vrând si femeia asta? Atâta lume în jur, iar ia tocmai pe mine se gãseste sa mã întrebe!! …< Nu, doamnã, azi e o zi mai speciala: a fãtat pisica lu’ nea soferu’…> zâmbi el unei idei.”
- Nu, doamna, se hotãrî sã rãspundã într-un târziu, fãrã s-o slãbeascã o clipã din ochi pe tânãra care se plimba plictisitã, la distantã. De obicei nu întârzie; trebuie sã soseascã.
- stiti, - continuã bãtrâna – eu si fiica mea suntem venite în statiune, iar la Timisoara mergem pentru prima datã pe traseul acesta. Nici nu stiu dacã ne vom descurca!...
„Luati avionul!” – glumi Alin în gând fixând cu privirea avionul-bar, instalat în parc, la 200m. depãrtare. „Dar despre ce fiicã o fi vorbind, cã nu prea vad pe cineva care sã-i dea vreo atentie? Ia stai…Nu cumva…”
- Fata aia e… fiica dvs.?- îndrãzni el, privind-o ceva mai binevoitor.
- E fiica mea, - oftã bãtrâna. Pentru ea am venit în statiune. E… e bolnava cu inima!
De la coltul strãzii, autobuzul apãru, iar mulþimea începu sã se agite.
- Voi încerca sã vã ocup douã locuri, doamnã, zise Alin, îndepãrtându-se.
- Mãcar unul pentru ea!
„ Se pare ca e bolnava serios, daca mama-sa, bãtrânã si obezã, preferã sã rãmânã în picioare în favoarea ei, care nu pare sã aibã mai mult de 19 ani!” îsi zise el în timp ce încerca sã intuiascã exact locul unde autobuzul avea sa opreascã.
Mai mult sau mai putin întâmplãtor, autobuzul opri chiar acolo. Prin geamul înalt, Alin salutã soferul pe care-l cunostea de când începuse sã facã naveta, iar acesta, in timp ce-si pregãtea biletele, îi fãcu semn discret sã meargã la usa din spate întrucât cea din fatã era defectã. Descoperindu-se dintr-o datã înconjurat de doamne, Alin deveni exagerat de atent, si dãdu tuturor… prioritate. La usa din spate, nu era singur. „Cineva” îl urmãrise si îi sesizase intentia. Era chiar ea, tânãra suferindã. Pret de câteva clipe, se privirã zâmbind cu subînteles, apoi usa se deschise, iar ei urcarã.
De la capãt de linie, locurile erau ocupate dezordonat. O singurã canapea dublã mai era libera; în rest, doar câte un loc ici si colo. Tânãra se aseza lãsând locul de lângã ea liber.
„ Am pierdut ocazia! – îsi zise el. Ar pãrea deplasat sã mã asez lângã ea si s-o „pasez” pe mã-sa în altã parte…”Se asezã pe partea opusã alãturi de Florin, un foarte bun amic si coleg de navetã. Acesta tocmai povestea cu mult entuziasm o faza cu o gagicã la discotecã, altor doi colegi de… suferinta, iar aparitia lui fu primita cu obisnuitul salut de rutinã, între niste oameni care se vad zilnic.
- Pãi ce faci, bãi ? Nu vii sã stai cu mine ?
Alin rãmase surprins, nu atât de „bãi”-ul pe care tânãra îl folosise, cât de îndrãzneala ei. Îsi aruncase privirea spre ea fãrã un motiv anume, iar ea profitã de ocazie…
- Dar nu vrei sã stai cu mamã-ta?
- Lasã ca am eu destule prilejuri sã stau si cu ea, ce crezi?...
Alin se întoarse cãtre Florin, care nu observase nimic, din cauza subiectului … fierbinte.
- Florine, tine, te rog, ocupat aici, ca eu m-asez alãturi!
Toti trei fãc*rã ochii mari si uitarã imediat de „ subiectul fierbinte”. Florin îsi reveni rapid si începu sã-si frece palmele:
- Tot pentru cineva… asa?...
- O sã-mi mulþumesti!...zâmbi, fãcându-i cu ochiul tinerei de lângã el, care se abtinea cu greu sã nu izbucneascã în hohot, vãzând-o pe mamã-sa apropiindu-se. Poftiti aici, va rog, doamnã – i se adresã el bãtrânei. Bãiatul ãsta nici nu m-a lãsat sã stau lângã el. V-a vãzut de jos si nu concepe sã lase pe altcineva sã se aseze.
Tânãra izbucni în sfârsit în hohot, în timp ce în mijlocul celor doi care se întorceau acum cu fata spre directia de mers, se auzi destul de tare un „ ããã!” nazal. Florin zâmbi si el de farsa cãreia îi cãzuse victimã, si-i fãcu mai mult loc bãtrânei, care nu mai contenea cu multumirile.
Observând cât de usor îsi exteriorizeazã veselia, Alin avu un moment impresia cã bãtrâna îl mintise când spusese ca fiica ei ar suferi cu inima. Surprinzându-i privirea usor circumspectã, ea se intimidã puþin, si-i întinse mâna, bãrbãteste:
- Luiza !
- Alin !
- Mã bucur sã te cunosc !
- Nu mai putin. E destul de plãcut sã cãlãtoresti lângã o fata veselã si inteligentã. Dar unii nu pricep chestia asta, si trãiesc cu impresia cã m-au tras pe sfoarã.
Autobuzul demarã, iar Luiza pãru complet derutatã.
- Ce vrei sã spui ?
- A, nimic ! De fapt ce mai înseamnã o minciunã în plus într-o lume egoistã si perversã ?... Pãcat însã, cã de la bãtrâni ar trebui sã auzim adevãruri… De fapt asa ne-am obisnuit!
- Sã înteleg cã maicã-mea e tinta aluziei tale?
- Da cum de te-ai prins? - rãspunse el ironic.
Ea deveni usor iritatã, si-l privi printre gene.
- Biata de ea!... Ar fi trebuit sã-si dea seama! Sunt atâtia care, chiar egoisti fiind, au dreptul s-o judece!
- Original mod de a ne cunoaste,nu-i asa? zâmbi el amar.
Ea tãcu câteva clipe, apoi continuã.
- Mi-as putea permite sã te întreb cu ce te-a mintit?
- Ei, sã nu spui cã nu stii, cã nu te cred!
Luiza îsi încreti usor fruntea si o umbrã de nervozitate îi apãru pe chip. Nu-i dãdu însã curs, ci întoarse privirea spre fereastra, muscându-si buzele si rãmânând un timp nemiscatã.
- Minunat peisaj, nu-i asa? – întrebã el, dar nu primi rãspuns. Stii, mi-e greu sã cred cã suferi într-adevãr.
Ea se întoarse.
- Asta ti-a spus maicã-mea?
- Sã presupunem !
- Si ce-ar fi, mã rog, de necrezut în chestia asta?
- Nu stiu. Bãnuiesc cã un om care e constient ca suferã cu inima, oricât ar fi o situatie de comicã, nu se va exterioriza atât de spontan.
- Aha !... fãcu ea ironic. Si dupã pãrerea ta ce-ar trebui sã facã? Sã plângã?
- Pãi stiu si eu? Nu mi s-a pãrut cã ai avea nevoie de batistã!...
- Auzi, tu asa esti de felul tãu, sau mai vãzut mai micã si mai proastã ?
- Ei, mai micã!... îi scãpa lui Alin. Apoi, vãzându-i reactia, ridicã mâna ca si cum s-ar apãra de o eventualã loviturã din partea ei, ceea ce-o fãcu sã zâmbeascã.
- De obicei, altcuiva cu tupeu ca al tãu îi spun „du-te-n p…a mã-ti!” Tu mai stai un pic, sã mã mai gândesc… Eu propun pace! Dacã nu vrei, atunci du-te… si las-o pe mama sã vina aici…
- Bine, „pace”, cu conditia sã-mi spui dacã am fost minþit.
- Nu-mi plac conditiile, dar, mã rog, rãspunsul ãsta tot l-ai fi avut mai devreme sau mai târziu. Da, mama te-a mintit, dar nu asa cum crezi tu. Poate asa întelege ea diagnosticul, desi mai degrabã înclin sã cred cã vrea sã mã scuteascã de situatii mai dure…
- Adicã !?
- Eu am o problemã cu un picior, si ea anticipeazã ideea cã orice bãiat fuge de o viitoare schioapã!
- Serios? Si cine spune cã tu esti o schioapã în devenire? Dupã câte am observat, mergi absolut normal.
- Hai s-o lãsãm balta, cã tot n-ai întelege… De fapt nimeni nu poate întelege cu adevãrat, în afarã doar de cei care-au trecut prin asta…
- Sunt de acord cã nu te înþeleg si nici nu vreau sã-mi dau silinta. Doar cã eu te-am întrebat de ce crezi tu cã invaliditatea asta este de neînlãturat? Chestia asta suna cam ciudat pentru mine si mã face sã mã gândesc la povestea cu drobul de sare…
- Chiar asa? schitã ea un zâmbet trist. Vezi tu pe cineva stând cu bratele încrucisate si asteptând momentul când pisica va rostogoli drobul peste plodul din leagãn? Dupã câte poþi singur sã-þi dai seama, sunt într-o staþiune pentru tratament!
- Deci pericolul a fost înlãturat!...
- Bãi, ce simplu pare!...
- Dacã nu exista posibilitatea sã te faci bine, puteai astepta si-acasã ziua deznodãmântului, nu crezi?
- Auzi? Tu stii ce-i aia o tromboflebitã?
- Nu stiu si nici nu mã intereseazã!
- Pãi când te-aventurezi în discutii de acest gen, pãrerea mea este cã ar trebui neapãrat sã te intereseze, cã altfel risti sã devii ridicol!...
- Poate cã ai dreptate. Eu la medicinã mã pricep la fel de bine precum bunica la turboreactoare. Dar dacã eu îi spun cã se folosesc la avioane, cât e ea de „bunicã”, tot îsi dã seama cã avionul zboarã. Dacã tu mi-ai fi spus cã trombo… cum ai spus tu acolo, ar fi o boalã se stomac sau de gâlci, eu n-as fi avut nici un motiv sã nu te cred, cum si bunica m-ar fi crezut dacã i-as fi spus cã turboreactoarele sunt niste bâzdâganii cu urechi clãpãuge…Tu mi-ai spus cã suferi cu piciorul. Instinctiv mã gândesc: ce-ar putea ameliora si mai ales vindeca o asemenea boalã? Sportul si buna-dispozitie! Dar dacã tu esti obsedatã de ideea bastonului, cred c-ai sã-l stãpânesti înainte de vreme, iar pentru asta nu trebuie sã te compãtimesc!
- Hm! Nu ti se pare ca te cam contrazici? Mai înainte mi-ai reprosat faptul cã mi-am permis sa râd si eu ca un om normal, iar acum îmi gãsesti buna-dispoziþie, indispensabilã.
- Exagerezi, desigur ! Tu compari o boalã de inimã cu o „trombo-tra-la-la”?
- Bãi, scuzã-mã cã ti-o spun, dar esti foarte naiv. Serios! Stii, nu-mi face nici cea mai micã plãcere sã m-apuc sã-ti însir detalii despre boala asta, mai ales cã abia ne-am cunoscut. Si totusi am s-o fac, desi eu personal nu prea înteleg de ce? În sfârsit… Bastonul nu-i o obsesie pentru mine, ci o certitudine apropiatã. Si asta poate n-ar fi cine stie ce, desi nu-ti doresc sã stii vreodatã ce înseamnã o crizã. Tu credeai cã mã plimbam de dragul de a admira peisajul? De durere mã plimbam, bãi, si n-o spun ca sã mã plâng, ci CA SÃ STII !! Cã nu stii !!! Dar sunt altele pe care eu le consider mai dureroase decât crizele în sine; când nu mai poti îmbrãca o fustã sau o rochie fiindcã un picior e ceva mai gros decât celãlalt; când nu mai poti merge la un strand sau într-o excursie cu corturile, fiind înlãturatã în mod politicos si pe bunã dreptate, fiindcã nu poþi fi povara nimãnui; când îi vezi pe cei dragi suferind pentru tine si privindu-te neputinciosi…Si mai ales când întâlnesti fel si fel de „lelite” care-ncep sã te descoase „Da de la ce a apãrut?” „Si cum se manifestã?” „Da te doare rãu??”… nu stiu cât de nepãsãtor poti sã fii, pentru a nu cãdea pradã unei disperãri fatale!... Nu-mi place sã fiu compãtimitã! Faptul cã tu o faci pe duru cu mine, tratându-mi suferinta cu superficialitate, e ceva cu totul nou si parcã mã iritã mai putin. Amuzant este cã-ti mai permiti sã dai si sfaturi pentru o boala pe care nici mãcar n-ai retinut cum se numeste, ca sã nu mai spun cã n-o poti înþelege. Adicã nu incapacitatea de a percepe tehnic un diagnostic, ci refuzul tãu de a-ti imagina suferinta sub aspectul ei real. Asta mã deruteazã la tine! De ce nu vrei sã ti-o imaginezi? Pentru cã eu sunt sigurã cã poti, dar nu vrei!
- Da! Asa e! Pot, dar nu vreau! În schimb, tu vrei, nu?
- Eu??? Ce sã vreau eu?
- Sã te faci bine, sã zicem…
- Evident cã vreau!
- Se vede, se vede!… Dacã asta numesti tu vointa, atunci am sã trec la defensivã. Câti ani ai, dacã nu te superi?
- Nouãsprezece.
- Multi înainte! Suntem de-o vârstã, dar gândim diferit. Dacã la nouspe ani, o asemenea boalã care nici mãcar n-a apucat sã evolueze prea mult, te poate speria într-atât încât sã-ti pierzi optimismul, atunci trebuie sã-ti spun cã în ciuda tineretii tale, ai un suflet de hodorog, iar pentru asta nici nu e cazul sã-mi cer scuze; un defect spus cu prudentã, chiar dacã loveste tinta, nu întotdeauna o si doboarã.
- Multumesc! Esti cumplit de direct, dar nu-ti dau dreptate. Fã totusi un efort de vointa si pune-te în locul meu; tu ce-ai face?
- Cum sã mã pun eu în locul tãu? Eu am nouãspe ani, pe când tu ai nouãsunu! Tu trebuie sã devii schioapã negresit!... Mâine - poimâne, gata! Mã gândesc dacã nu cumva o sã trebuiascã sã te car în spate prin Timisoara pânã la nu stiu ce adresã…
Luiza îsi mascã un zâmbet apãrut instantaneu, pentru umorul lui obraznic, si insistã:
- Nu, serios, ce-ai face?
- Pãi în primul rând m-as descotorosi de toate fustele, rochiile si costumele de baie din garderob, sau as face genuflexiuni în piciorul sãnãtos pânã ar deveni la fel de gros ca si celãlalt…
- Chiar nu vrei sã fii serios? Poate cã m-ar interesa sugestiile tale!
- Da? Mã bucur. Pai eu as fi de pãrere sã începem cu sotronul, coarda si leapsa pe atinse…
- Mda, zise ea ca pentru sine, se pare ca nu e nimic de fãcut!...Esti primul bãiat absurd pe care l-am cunoscut in viata mea !
- Si… ai cunoscut multi?
Ea fãcu o grimasa in semn de lehamite, si renunta sa-l mai priveascã.
- Asculta, Luu… Luiza, parca asa spuneai ca te cheamã, nu?Ea inclina din cap. Mi-ai cerut sa-ti spun ce-as face în locul tãu. La vârsta noastrã nu e deloc normal sa disperãm. N-ai ce te face când esti victima unui accident, sau ai avut de suportat o operatie gresita scotându-ti-se ceea ce nu era cazul… mã rog! Abia atunci ai avea oarecari motive, desi nici chiar atunci în anumite condisii…Tu suferi cu piciorul, nu cu capul! Din creierul tãu porneste totul. Nu trebuie sã-si spun eu cã eventualitatea unui baston este o gogomãnie! Tu trebuie sã ti-o spui în mintea ta si s-o mai si crezi pe deasupra!!! Te doare? Nu-i adevãrat! Durerea e o impresie care poate fi schimbata prin efort de vointa! Cred ca te doare, dar prin vointa, poti spune, râzând de propria ta durere: „Nu-i adevãrat! Piciorul ãsta nu-i al meu !Al cui o fi, ce-mi pasã ?! Iar dacã nu-i al meu, n-are cum sa mã doarã pe mine! Nu mã doare! NU MA DOARE!!!” Nu pot sã cred cã te lasi dominatã de suferinta fizicã la vârsta asta… Relaxarea, sportul, buna dispozitie, astea te redreseazã înainte de orice… Încearcã sã-ti gãsesti mijloace practice care sã te distragã de la gândurile obsesive: filme, lecturã, divertisment de orice fel… Unde sunteti cazate in Buzias?
- La „Hotel Parc”. De ce?
- Mâine la opt si jumãtate vin sã te scot la luminã… Te opui cumva?
- Nu! rãspunse ea fãrã nici o ezitare!
- Ei, iatã prima hotãrâre înteleaptã pe ziua de azi!
- Nu te bucura prea tare… Dacã m-ai fi întrebat acum câteva clipe, rãspunsul meu ar fi fost cu totul altul. Si-asa am ceva rezerve, dar in sfârsit. Oricum, motivul pentru care accept nu este tocmai cel pe care ti-l imaginezi tu!
- Mã rog, daca spui tu… Si-apoi, esti libera sa refuzi!
- Cum o sa refuz?Doar mã „scoti la luminã”, nu? Sper totusi sã ne întelegem!
- De ce nu ne-am înþelege? Doar vorbim aceeasi limbã!
- Asa se pare, numai cã a ta e cam ascutita… Nu prea pot fi sigurã de ceva anume.
- Nici nu trebuie! Când esti sigurã înseamnã cã stii. Iar dacã stii, nu te mai intereseazã.
- Teoretic! Practic rãmâne de vãzut!
- Aha! Teoretic, doi cu doi fac patru! Practic tre’ sã te-apuci sa verifici ca sã te convingi…De parcã faptul cã toatã lumea stie si acceptã asta, n-ar fi suficient pentru tine! Eu unu’ nu pot sã pun prea mult entuziasm pe un tãrâm deja cunoscut.
- Sa înþeleg cã renunti la cineva care ti-a fost foarte apropiat, numai fiindcã ai reusit sã-l cunosti foarte bine?
- Nu neapãrat. In orice relatie exista un oarecare conventionalism. Eu consider cã trebuie înlãturatã sub orice formã, monotonia. Adicã sã încerci sã nu fii banal si sã nu te repeti prea des, dacã vrei sã stârnesti mereu interesul cuiva!
- Ei, asta o fi tinând la începutul unei relatii, când într-adevãr poti stârni un… ciudat interes!!! Mai târziu obosesti tot zbuciumându-ti creierii, si ti se face lehamite! Ce liceu ai terminat?
- Ghicesti? o privi el ironic.
- Nu! Îmi spui daca vrei!
- Nici unul !
- Cum? Vrei sã spui cã n-ai decât 10 clase??
- Te surprinde?
- Dintr-un anumit punct de vedere, nu. Abia acum încep sa înteleg eu de ce…
- De ce, ce?
- Nimic, lasã!
- Ceea ce stii tu despre mine, este mult prea putin pentru a putea eticheta! Si, mã rog, ce-ai tu în plus fata de mine, o diplomã de bacalaureat?
- Nu o diploma neapãrat, desi e foarte necesarã în multe împrejurãri… E vorba de o sansã de a da mai departe, sansã pe care tu,chiar mai capabil decât altii, n-o poti avea…
- Mai departe, spui? Poate „mai departe”-le tãu. Ca sa te realizezi pe plan material, nu prea este nevoie sa te tâmpesti învãtând cum sã devii ca toþi ceilalti… Iar ca sã înveti sã devii om, sunt multe alte metode de asimilare, nu neapãrat prin intermediul profesorilor.
- Hm. Se pare cã nu prea a avut cine sã te mãsoare cu nuiaua, daca pui problema sub forma asta… In orice caz, pãrerea mea este cã, peste cinci ani, ori vei fi un individ plin de sine în ciuda plafonãrii si mediocritãtii, ori vei fi terminat deja liceul, poate si intrat la facultate!
- Ei, asta da, cerere în cãsãtorie!...
- Poftim??
- Pai daca tu crezi cã relatia noastrã va dura cel putin cinci ani ( pentru cã altfel nu vãd cum ai putea afla…) atunci mi se pare normal ca dupã atâta timp, sã facem ceva în acest sens, nu-i asa?Si-apoi, amândoi suntem majori, amândoi suntem frumosi si destepti… mai ales eu!! Ce zici, o facem?
- Nu-mi dai voie s-o întreb pe mama, mai întâi.
- N-are nici un rost! Nu ea m-a acostat?
- Hai totusi s-o lãsam pe mâine…
- Bine, fie, dar nu mai târziu!!
- Ei, se poate!

[OMU'BUN]

De dincolo de usã, vocea de soprana a bãtrânei din ajun, se auzea monoton. Din când în când, o alta voce la fel de înaltã, dar ceva mai voalatã, se suprapunea primei voci prin „Oooo!” –uri si „Aaaa!” – uri repetate. Alin intui cã nu era primul vizitator, si se ruga în gând sã nu gãseascã vreo bãtrânã prea curioasã, pe care sã fie nevoit s-o „mãguleascã” peste mãsurã. Bãtu. Podeaua începu sã geamã sub greutatea pasilor care se simteau tot mai aproape de usã.
- Ooo, domnu’ Alin!... se aratã ea exagerat de plãcut surprinsã si deschizând larg, usa; Poftiti, va rog, domnu’ Alin, poftiti! Apoi întorcându-se cãtre bãtrâna venitã atât de matinal la o sueta: Permiteti-mi , doamna Grigore, sã vã prezint cãlãuza noastrã de ieri : un tânãr simpatic, vesel si deosebit de drãgut, cum rar mai întâlnesti în ziua de azi …
„ Oare !!!” , ironiza Alin în gând, reflectând la acel „domnu’” ca si cum s-ar fi continuat cu „director” sau „ministru”…
- Sãrut’ mâna, doamnã ! murmurã el , înclinându-se putin.
- Serviti niste bomboane cu miere, domnu’ Alin !
- Nu vã deranjati, doamnã, vã rog ! Bomboanele nu mai constituie o tentatie pentru mine, de când eram la… grãdinitã ! Acum singura mea dorintã este sã vã „rãpesc” fiica pentru câteva ore, asa cum i-am promis ieri, si sã-mi cer scuze pentru deranjul pe care am îndrãznit sã vi-l pricinuiesc.
- Dar nu e nici un deranj, domnu’ Alin, vai, se poate?! Numai cã Luiza e încã în pat…
Alin mai fãcu un pas pentru a se convinge, iar când privirea i-o întâlni pe-a ei, aceasta îsi trase pãtura peste cap, într-un exces de pudoare. El ar fi vrut s-o tragã jos din asternut, si-ar fi fãcut-o daca ar fi fost doar ei doi în încãpere.
- Cam rãsfãtatã fiica dvs., doamnã, nu credeti? La ora asta, înviorarea de dimineata trebuia terminata de mult…
Bãtrâna îl privi putin surprinsa de remarcã, apoi se grãbi sã zâmbeascã:
- Dacã dvs. credeti cã asta ar putea-o ajuta…
- Sunt chiar convins !...
In timp ce Alin se afla cu spatele la Luiza, aceasta iesita deja pe jumãtate din asternut, i se adresa:
- Vrei sã ramai asa panã intru eu in baie sã mã echipez?
Contrar asteptãrilor, el întoarse capul, rãmânând impasibil la roseaþa ce-i invadase obrajii dintr-o datã:
- Bine, dar repede, da?
Ar fi vrut sã mai adauge ceva privitor la lenjeria intima, dar din nou privirile iscoditoare ale bãtrânelor, îl oprirã sã spunã mai mult.
Intr-adevãr, Luiza se îmbrãcã mai repede decât ar fi fãcut-o el însusi, ceea ce îl surprinse, oarecum. Se asteptase sa dureze mult mai mult. Când apãru, avea un aer proaspãt si mirosea a pastã de dinti. Nimic din capriciile obisnuite ale fetelor de vârsta ei, nu putea fi descoperit la ea. Nici un fel de parfum, fard sau mãcar un creion discret. Sprâncenele nu cunoscuserã încã penseta, buzele nu stiau ce-i rujul, iar unghiile tãiate bãieteste si foarte îngrijite, aveau…”oroare” de ojã. Alin observã toate astea dintr-o privire, iar simplitatea ei îl impresionã plãcut.
- Sunt gata! i se adresã ea, luând pozitia de drepti. Apoi cãtre mamã-sa: Aurelius, scobeste-te de niste marafeti si dã-mi si bonurile de masã!
Vãzându-l pe Alin cum o priveste mirat, se grãbi sã adauge:
- „Aurelius” e maica-mea, dar asa o dezmierd eu de obicei. Iar taicã-miu e „Grasu” , desi e mai siluet decât Aurelius.
De cum iesirã, ea îl prinse de mânã si începu sã alerge, coborând treptele câte douã-trei odatã. Era foarte bine dispusã.
- Mergem sã mâncãm, zise ea când ajunserã jos, în hol. Aurelius nu papã dimineata cã face c*rã de slãbire, - chipurile!!!- asa ca vei mânca tu în locul ei.
- Din pãcate eu am servit deja micul dejun!
- Dar de urât poti sã-mi tii, nu-i asa?
Nici nu apucã sã accepte, cã ea îl prinse iarãsi de mânã si o zbughi înainte cãtre sala de mese, fortându-l si pe el sã alerge în ritmul ei.
La masã, Alin o privi tãcut cum mãnâncã „de toate”, fãrã a prea tine cont de ordine, si încercã sã descopere ce se ascunde dincolo de aparente la fata aceea cu însusiri atât de bizare. Ea îi surprinse privirea, dar nu se emotionã.
- Dacã vrei sã-mi spui cã existã o anumitã manierã în a servi masa, cã felul în care „înfulec” îmi va face digestia dificila, si tra-la-la, si tra-la-la, fac si eu ca tine, îti bati gura degeaba!...
- N-am nimic cu stilul tãu original de a te servi, desi cineva a fãcut cândva o remarcã desteaptã: „Dacã pe femeia care pãrãseste acum restaurantul, n-as fi vãzut-o mâncând, m-as fi îndrãgostit cu siguranta de ea!” Cazul tãu nu-i chiar… grav! Altceva mã surprinde la tine; ieri m-ai fãcut sã cred cã suferinþta ta nu-i deloc o glumã, si desi ti-am spus cã exagerezi, te-am crezut în subconstientul meu. Astãzi te-am vãzut alergând, fãrã sã observ pe chipul tãu nici cea mai micã jenã. Dacã m-ai mintit cumva, nu s-ar spune cã nu ai talent!
- Ai tu un fix cu mintitul ãsta! zise ea dupã ce înghiti o bucãticã de pâine cu unt. Ui-te , stii ce? Hai sã ne întelegem de la început în privinta asta: EU NU MINT NICIODATA! Am fãcut-o o datã când eram mai micã si am fost descoperitã. Ceea ce-am simtit atunci, m-a lecuit pentru toatã viata.
- Totusi, cum reusesti sã sari câte trei trepte, fãrã efort? Ti-a trecut de ieri pânã azi?
- Ba nu mi-a trecut deloc! Mã supãrã la fel ca înainte, dar de ieri am început sã nu-i mai dau importantã. N-ai spus tu asa? De ce te surprinde? Vezi? Nu s-ar spune ca n-ai putere de convingere asupra celor din jur. Poate nici tu nu prea credeai în ceea ce spuneai, dar în mintea mea s-a creat o noua speranta, si n-am sã dau voie nimãnui sã mi-o distrugã! Nici mãcar tie !! Pana una alta eu îti multumesc! Este meritul tãu! Stii? Am acasã o bicicletã. Cam ramolitã ea, dar are douã roti si-o sea, pe care sã-mi instalez „poponetul”! Cum ajung acasã , îi scot rugina din ea!! Ii arat eu „copitei” ãsteia nenorocite sã-si mai facã de cap!
„ Într-adevãr originala, judecând dupã abuzul de „perle”! Cred cã va trebui sã mã atept la un mod de exprimare destul de exotic, din partea ei!” conchise Alin în gând.

[Promo Contextual]

[OMU'BUN]

Aleile parcului nu erau încã asaltate la acea orã a diminetii, desi se anunta o zi deosebit de caldã pentru acel sfârsit se aprilie.
Mergeau fãrã o tintã anume. Luiza povestea cu entuziasm nãstrusniciile din timpul liceului, iar Alin o asculta atent în aparentã, intentionând sã schimbe subiectul la prima ocazie ce i se va ivi.
- Aveam într-a zecea un coleg, continua ea. Ãsta mã tot sâcâia sã fim prieteni si mã invita, ba la film, ba la cofetãrie, dar eu nu-l luam în seama. Intr-o zi mi-a luat stiloul de pe banca, zicând cã nu mi-l mai înapoiazã dacã nu accept sã merg cu el la film. Am insistat eu, dar degeaba. Atunci am luat scaunul de la catedra si l-am ridicat deasupra capului. Zic: „Mi-l dai?” El se uitã la mine si-ncepe sã râdã, dar eu nu glumeam deloc. „Nu ti-l dau dacã nu mergi!”Când am lovit, abia a mai avut timp sã întindã mâna sã nu-i dau în cap. I-am rupt un deget care i-a rãmas strâmb de-atunci. Când se mai întâmplã sã ne întâlnim, el ridicã degetul strâmb în sus; e „salutul” lui.
„O fi mijlociul?!?!” se întrebã Alin în gând în timp ce se fortã sã zâmbeascã, si reusi chiar sã râdã, desi în suflet îl compãtimea sincer pe bietul bãiat! Ajunsi în dreptul unei bãnci, se hotãrî sã profite, si-i propuse sã se aseze. Ea acceptã, apoi vru sã continue subiectul, dar Alin o întrerupse.
- Amintirile tale nu sunt lipsite de interes, Luiza, dar nu crezi cã sunt prea copilãresti în cazul nostru? La vârsta noastrã, exista subiecte mult mai captivante, care ne-ar putea interesa pe amândoi în aceeasi mãsurã, nu crezi?
Ea deveni palidã si nu mai îndrãzni sã-l priveascã, iar el fu nevoit sã continue, însotindu-si cuvintele de gesturi. Dupã ce îi rãsuci de câteva ori, o suvita de pãr dupã deget, îi mângâie usor obrazul si gâtul.
- Ti-a spus cineva vreodatã, cât esti de frumoasã?
Ea începu sã tremure vizibil, în timp ce în ochi i se deslusea o neliniste evidentã. Emotia îi tãia rãsuflarea, si fãcu efort sã poatã spune ceva.
- Nu…nu cred...nu cred cã mi-a mai spus, reusi ea sã articuleze, înlãturându-i mâna destul de brutal, iar acest gest o elibera, parcã de o uriasa povarã, fiindcã îsi recãpãtã dintr-o datã siguranta de sine, si continuã foarte repede, aproape fãrã sã se mai întrerupã. Nu mi-a mai spus si nici n-am dat ocazia. Iar dacã tu ai ajuns aici, mã vãd nevoitã sã renunt la relatia asta mediocrã! Am crezut un moment cã tu nu etti ca altii, dar m-am înselat. Toti sunteti la fel. Toti cãutati sã obtineti acelasi lucru. M-am sãturat sã ascult aiurelile voastre care-mi zgârie timpanul si-mi mãcinã nervii! Chiar dacã de fiecare datã eu sunt cea care pierd, fiindcã toti fugiti de mine ca de o ciumatã. Dar ce sã fac dacã asta sunt? Intentionat am cãutat sã preiau eu astãzi initiativa si sã nu-ti dau ocazia sã-mi ceri ceea ce simteam cã îmi vei cere la un moment dat. Am sperat sã fie altfel si m-am agãtat de ideea asta cu disperare, pentru cã urãsc sã fiu singurã! Am pierdut ca de obicei si te vãd plecând si întorcându-mi spatele la fel ca toti ceilalti, pentru cã nu stiu ce-i aia dragoste si nici nu mã intereseazã. Asta sunt eu!! Nu-mi plac filmele de dragoste, nu-mi plac romanele de dragoste, nu-mi plac florile cum vãd cã plac altora… Toate mã dezgustã si le consider niste aiureli. Nu asa înteleg eu o prietenie! Pentru un prieten pe care îl cred eu adevãrat, pot stinge o tigarã pe mânã fãrã sã clipesc! Pot sã mã tai cu lama si sã mã fac „frate de cruce” cu el…
Tãcu un timp sã-si mai tragã sufletul, în timp ce Alin o privea cu o uimire totalã.
- Dar ce-ti spun eu tie toate astea? Stiu cã oricum ai sa pleci! Du-te! Eu n-am sã te retin. Asta sunt eu si nu mã pot schimba. De fapt nu vreau sã mã schimb! Mi-e bine asa! conchise ea, întorcându-se cu spatele si punând capul pe bratul rezemat de spãtarul bãncii.
„ E fenomenalã, îsi zise Alin descumpãnit. Ce sã fac? Sã plec, sã nu plec?... Faptul cã m-ar considera las, nu mã prea afecteazã. Dar nu stã în firea mea sã fac ceea ce mi se impune! Daca m-ar fi implorat sã rãmân, as fi plecat fãrã sã-i dau vreo atentie. Dar ea îmi cere sã plec. In plus mai e si bolnavã! Plecarea mea ar putea s-o deprime si mai mult… In fond, ce înseamnã câteva ore oferite pentru plãcerea cuiva care are atât de mare nevoie?... Eu nu sunt ca altii! Cel puþin asa îmi spun mereu, nu? Dacã altii au abandonat-o, de ce-as face-o si eu?... Si totusi, de ce-au plecat ceilalti??”
Deodatã tresãri. Undeva auzise ca un „fapt divers” despre hermafroditi, iar gândul cã doar cu câteva clipe mai devreme, i-ar fi plãcut sã o sãrute, îi fãcu greata. Dar alungã imediat aceasta ipoteza, ca fiind nejustificatã. Ea era deosebit de frumoasã si de… feminina… Ce-i drept, o feminitate de gheata… Totusi n-ar strica sã verifice!
- Auzi, dragã?...
- Si nu-mi mai zi „dragã” !! izbucni ea fãrã sã se întoarcã. Zi-mi „mã” sau „bã” !
- Dragã… „Mã-sau-bã”, ironiza el, firea asta a ta mã surprinde si mã face curios, desi curiozitatea nu mã caracterizeazã de obicei. De aceea n-am sã plec pânã nu mã conving cã intr-adevãr nu am de-ales! Nu stiu dacã aceeasi curiozitate si-au manifestat-o si ceilalti care sustii cã te-au abandonat, dar dac-au plecat fãrã sã se întrebe , si evident sã-si rãspundã, de ce te comporti asa, nu mi se pare c-au procedat tocmai inteligent… Ia spune, pe la tine… „au înflorit vreodatã, salcâmii?”
- Ce vrei sa spui? întrebã ea întorcându-se.
- A, da, am uitat cã tu nu citesti astfel de cârti, din care poti învãta cã , pentru a spune ceva rusinos, te poti folosi de expresii decente… Bine, o sa fiu direct: ai avut vreo menstrã pan’acum?
- Întrebarea o rusinã vizibil si mutã imediat privirea în pãmânt.
- Tu nu esti numai impertinent, îngâna ea, esti si mãgar!
- Ai face mai bine dacã ai renunta la asemenea epitete, rãspunse el putin iritat. Mã abtin sã nu-ti spun eu tie unul care sã ti se potriveascã !... Mãgari au fost cei care-au plecat înainte sã se lãmureascã în aceastã privintã. Pãrerea mea este cã tu ai serioase dereglãri hormonale, bãi fato, si vreau sã aflu de la tine dacã-i adevãrat sau nu !
Luiza ridica capul, privindu-l cu un aer vinovat si recunoscãtor.
- Iartã-mã, te rog! Poate ai dreptate sa procedezi astfel. Dar asemenea subiecte nu-mi permit sã le discut nici cu maica-mea. Nu …nu cred… nu cred ca am vreo dereglare hormonalã… Sau, eu stiu? Se prea poate. Perioadele-mi vin regulat, dar nu sunt prea abundente si tin mult mai putin decât la celelalte fete. In liceu nu dãdeam niciodatã importanta la asta si fãceam întotdeauna ora de sport. Dar nu-i exclus sã fie intr-adevãr vorba de o dereglare hormonala, desi nu mi-am pus niciodatã problema asta, raportatã la comportamentul meu. Dupã cum ai constatat si tu probabil, eu am fost nãscutã când nimeni nu se mai astepta. Prima sarcina a maica-mi a fost cu mine, la vârsta de 43 de ani, dupã mai bine de 15 ani de la cãsãtorie. Nu-i exclus ca tocmai de aici sã mi se tragã toate necazurile legate de caracter, si poate si de tromboflebita asta nenorocita, care în mod normal nu apare înainte de 40 de ani
Alin o privi îngândurat, iar tãcerea devenea cu atât mai apãsãtoare cu cât se prelungea.
- Acum ai aflat ce voiai? interveni ea mai mult pentru a spune ceva.
- Da.
- Si… nu mai pleci?
- Ba da ! rãspunse el ridicându-se si întinzându-i mâna.

[OMU'BUN]

Ea ezitã putin, surprinsã de hotãrârea lui, apoi i-o întinse si ea, resemnatã.
- Te invit la o cafea. Bãnuiesc cã n-ai sã refuzi!
Ea se lumina dintr-o datã, vãzând cã Alin o amãgise.
- De ce nu la o bere? rãspunse ea, nefiresc de entuziasmatã .
O noua surpriza pentru Alin. El si-ar fi dorit acelasi lucru, dar gândul cã la o asemenea invitatie, ea s-ar fi simtit din nou jignitã, îl fãcuse sã renunte. „Hotãrât lucru, îsi zise el. Fata asta e plinã de neprevãzut!”
La „grãdinã”, mesele nu erau ocupate toate. Ochirã una mai retrasã, si se îndreptarã spre ea. Câtiva cunoscuti îl salutarã pe Alin cu o atentie exageratã, desi în alte împrejurãri abia daca murmurau ceva. De cum se asezarã, ospãtãrita se si ivi.
- Buna, Alin! Cu ce sã vã servesc?
- Douã beri reci, daca esti drãguta, din rezerva aia specialã...zise el fãcându-i cu ochiul.
Aceasta zâmbi si se retrase la fel de discret precum apãruse.
- Ei, dar vãd cã esti foarte cunoscut prin zonã!... se grãbi Luiza sã remarce, încercând sã-si gãseascã o pozitie mai comodã.
- Exagerezi! Mi-e vecina de bloc.
- Si bãietii care te-au salutat, tot vecini de bloc, nu-i asa? zâmbi ea.
- „M-au salutat!”, repetã el ironic. Salutul lor este 99% legat de interesul pentru tine. Dacã ieseam cu vreuna nasoala, sunt sigur cã se fãceau cã nu mã cunosc, ba poate mai dãdeau si vreun vânt când treceam prin dreptul mesei lor!
- Ei, lasã! Se amuzã ea. Chiar asa? De fapt de ce m-oi fi mirând? Nici tu nu esti altfel!
- Eu? Nu neg cã mai sunt uneori impertinent, dar nu si ipocrit. Niciodatã nu m-a interesat o fatã însotitã, si nici una care nu-mi spune nimic ce m-ar putea tenta. Dacã mai abordez din când în când cate una, o fac doar atunci când o consider singurã si accepta sã mã cunoascã. Dar tu oricum nu poti întelege filosofia asta…
- Nu-i nici o nenorocire!
- Ba o sa fie o mare nenorocire, dar nu mã priveste pe mine. Desi… dacã nu va privi pe nimeni, vei sfârsi trist!...
Ea nu-i lua în seama avertismentul, si se retrase putin pentru a-i face loc ospãtãritei care tocmai sosea cu bere „Azuga” si doua pahare cu picior.
- Cu spumã? Fãrã… întrebã aceasta
- Fãrã! rãspunserã ei aproape instantaneu.
Dupã ce ospãtãrita se retrase, Alin ridicã paharul si ciocni:
- Baftã si…gânduri limpezi!...
- Bafta! rãspunse si ea.
Intre prieteni, Alin deprinsese obiceiul sã goleascã întotdeauna primul pahar. Spre surprinderea lui, Luiza nu se opri pânã nu-l goli, iar asta îi întãri si mai mult convingerea ca ea nu era o fatã prea obisnuitã.
- Bãi, Luiza, dar tu chiar cã esti un adevãrat prieten ! Nu credeam cã ai idee despre legea primului pahar…
Aceasta îl privi foarte miscatã, si se sterse la gura cu dosul palmei.
- Nu cred cã-ti imaginezi ce bucurie-mi faci, numindu-mã prieten. Stii, întotdeauna am regretat faptul cã-s fatã si nu bãiat. De fapt niciodatã n-am avut o prietenã sincerã. Dar un prieten sincer, da!
Alin umplu din nou paharele, iar ea, trãgându-si-l pe-al ei mai aproape, începu sã povesteascã, rãsucind instinctiv, paharul pe fata de masa.
- Intr-a unspea aveam un coleg - Iliutã. Nu era frumos. Avea un nas mare, coroiat si era foarte înalt, asa încât eu eram un pui pe lângã el. Învãta excelent. Oricare si-ar fi dat silinta de la noi din clasa, nu l-ar fi putut egala. Nu stiu cum fãcea, cã nici tocilar nu era. Avea o memorie si un spirit de observatie de invidiat, învãtând lectiile mai mult din clasã. Si pentru cã avea cele mai mari medii în catalog, îsi permitea sã facã multe obraznicii, mai ales fetelor, si observam cã unora dintre ele le fãcea plãcere, chiar dacã nu prea voiau sã arate… Una din „pãsãricile” lui, era aceea de a pune mâna pe sânii fetelor. Încercase si la mine uneori, dar scãpasem. La un moment dat, doar eu mai rãmãsesem nepipãitã. Intr-o zi s-a luat dupã mine si abia am reusit sã scap pe coridor. Dar el avea niste pasi, cã eu trebuia sã fac cinci ca sã fie cât unul de-al lui. Când m-a prins, m-am zbãtut pânã la epuizare, dar el nici gând sã oboseascã, sau sa renunte la prostu-i obicei. La un moment dat l-am privit cu atâta urã, încât am reusit sã-l impresionez pe el, care era absolut insensibil la rugãmintile fetelor. Am ridicat bratele, si am zis: „Poftim, fã-mi ce vrei si du-te-n p… mã-ti !” Ce crezi cã mi-a fãcut?
- Sa nu spui ca s-a dus unde l-ai trimis tu?!...
- Ei, la gabaritul lui nu cred c-ar fi reusit… Dar eram disperatã, nervoasã si neputincioasã. Si unde eu m-asteptam sã-mi tragã vreo palmã, mã pomenesc cã-mi ciufuleste în joacã bretonul, si-mi zice: „De azi înainte esti „prietenul” meu. Cine se leagã de tine îl fac terci!” El a fost primul care m-a numit „prieten”, iar asta a însemnat enorm pentru mine care regretam atât de mult cã nu-s si eu bãiat. El mã numea „prieten”, deci eram la fel ca un bãiat, fãrã sã-i cer eu sã-mi spunã asa. De atunci am fost protejata lui, la scoalã si pe stradã. Uneori se mai întâmpla sã ne întâlnim cu mamã-sa , în timp ce el îmi cãra ghiozdanul burdusit cu cãrti si caiete. O datã a oprit masina lângã trotuar si a scos capul pe geam întrebându-l de când a ajuns el mãgarul meu de cãrãusie. El i-a rãspuns pe nemteste, habar n-am ce, dar oricum ceva destul de obraznic, judecând dupã figura indignatã a maicã-si, apoi si-a tras cipilica pe ochi si s-a strâmbat destul de caraghios la ea, arãtându-i directia de mers. Degeaba îi zicea maica-sa sã urce în masina. El prefera sa meargã cu mine cu autobuzul cu care fãceam naveta între Tg. Jiu si comuna noastrã. La autobuz nu se prea îmbulzea. Lãsa pe altii si mai ales pe altele s-o facã. Dupã ce urcam, el mergea la câte una si, ori îi spunea cã s-a asezat pe nu-stiu-ce, iar când aia se ridica, el se aseza în locul ei, ori îi spunea pur si simplu sã se ridice ca sã se aseze el. Si nici una nu i se opunea, poate si fiindcã îsi alegea numai dintre acelea care aveau aproape zilnic nevoie de temele lui, sau de „suflatul” lui în momente delicate… Dupã ce se aseza, îmi fãcea semn cu degetul, iar când mã apropiam, se ridica si mã obliga sã mã asez în locul lui, el preferând sã rãmânã în picioare. Si vai de cea care îndrãznea sã se uite urât la mine… Avea niste metode foarte ingenioase de a umili, si nimeni nu voia sa-i dea ocazia sã si le punã în practicã…
Alin asculta cu atentie, firul povestirii, fixându-i involuntar mâna care rãsucea la nesfârsit paharul. Aceasta, întelegând cã trebuie sã mai bea, gustã putin, apoi continuã.
- In clasa a XII-a m-am transferat la Craiova, dar el nu m-a uitat. Mã pomeneam cã mã astepta în fata liceului, sau la gazda, si ajunsese sã-l cunoascã multe dintre colegele mele. O data s-a întâmplat cã a gãsit-o pe maica-mea pe banca din fata blocului unde stãteam în gazdã. Ea ajunsese ceva mai devreme. Când a vãzut-o, si-a dat seama ca eu nu sosisem încã. Dupã ce a fãcut o reverentã exageratã, ridicându-si cipilica si fãcând un gest larg, s-a asezat alãturi de ea, fãrã sã-i spunã un cuvânt. Avea o cipilicã jerpelitã, de care probabil nu se despãrtea nici în somn. Nu stiu de ce-i plãcea atât de mult, ca eu nu vedeam nimic deosebit la ea, în afara poate de vechimea ei. Dar, mã rog, avea el destule fixuri dintr-astea. Atunci cu mama, si-a tras cipilica pe nasul enorm, si s-a întins pe bancã, mai mult culcat decât asezat, oricum într-o pozitie destul de indecenta, încât maicã-mi îi era si rusine sã mai rãmânã lângã el. Dar unde sã meargã, mai ales cu „silueta” ei ?! … Dupã vreo zece minute, sare brusc, speriind-o pe biata Aurelius. „Spuneti-mi, scumpã doamnã, Luiza a venit?” „Nu, nu veni încã! Înaintea dumitale ajunsãi si eu, dar n-o gãsii !” El a multumit, reluându-si vechea pozitie, dar dupã câteva secunde se ridicã si plecã fãrã un cuvânt. Dupã câtiva metri, se întoarce: „Dacã vine între timp, spuneti-i, scumpã doamnã, cã am plecat înaintea ei!” îi zice el la fel de grav lui mama , încheind cu aceeasi reverenþa cu care-si fãcuse intrarea… În timp ce el dispãrea pe o parte a blocului, eu apãream pe cealaltã. Nici n-am ajuns bine, ca maica-mea m-a si pus în temã: „Vezi cã te cãutã nebunu’ ãla… Spusã cã sã duce inaintea ta…” Mama ar mai fi vrut sa mai spunã ceva , dar nu mai avea cui, ca eu aveam deja demarajul luat… La coltul blocului era sã-l dau jos, si cred cã ne-am speriat amândoi. El tocmai se întâlnise cu o colega de-a mea care-i spusese cã obisnuiesc sã vin pe cealaltã parte.
Luiza mai gustã putin din paharul abia început, apoi privi rãtãcitã, într-un punct îndepãrtat din pãdure.
- Iliutã a fost singurul si cel mai bun prieten al meu. Niciodatã nu m-a jignit, întotdeauna a fost bun si atent cu mine. La scoala îmi aducea mere, prãjituri, ciocolatã si câte altele… Si niciodatã, dar absolut niciodatã, n-a fãcut vreo aluzie sau vreun gest care sã parã cã ar urmãri o eventuala aventura cu mine. Stia ca-mi displac astfel de scene, si-mi respecta dorinta, fãrã sã-ncerce vreodatã mãcar sã mã sãrute pe obraz. Îl admiram mult pentru asta, si-as fi fost în stare de multe sacrificii pentru bunãtatea lui fata de mine, în timp ce pe altele le trata destul de grosolan. Spunea cã le „are la mana” si cã nici una nu merita mai mult respect din partea lui. Când m-am îmbolnãvit, multi au promis cã mã vor vizita la spital, dar el a fost singurul care-a fãcut-o. Si nu uita ca eram la Timisoara. Plus de asta, bacu’ se terminase. Eu am dat dupã aceea la „mate-fizicã” în Bucuresti, iar el la ASE. El a intrat cu brio, eu am picat cu succes. Ar fi putut atunci sã se debaraseze de mine, dar n-a fãcut-o. Drept dovada a venit dupã mine la Timisoara, fiindcã la scurt timp dupã afisarea rezultatelor, m-am îmbolnãvit si am fost internatã, mai întâi în Tg Jiu, iar mai apoi în Timisoara.
In rãsucirea reflexa a paharului, Luiza fãcu un gest mai brusc, iar o parte din continut se vãrsã pe fata de masã. Alin privi forma ciudatã care se conturã aproape imediat si zâmbi.
- Stii, Luiza? Iti urmãresc de mult miscarea mâinii, si desi mã caracterizeazã acelasi instinct, m-am vãzut nevoit sã mi-l stãpânesc de data asta…
- Ce vrei sã spui? pãru ea încurcatã.
- Am citit undeva cã atunci când sunt la o discutie relaxata, în fata unui pahar, femeile obisnuiesc sã-l mângâie, iar bãrbatii sã-l rãsuceascã, fãrã sã realizeze prea mult acest gest… Pe tine nu te caracterizeazã melancolia femininã, ci nervozitatea specific bãrbãteascã! De fapt nu stiu dacã trebuie sã iau în serios acel articol, dar eu m-am surprins de multe ori rãsucind paharul la fel ca si tine, iar asta mã determinã sã-i dau dreptate autorului, mai ales cã pânã la tine n-am mai întâlnit nici o fatã procedând la fel… Noroc cã cei din jur care ne tin oarecum sub observatie, nu cred sã fi citit acel articol, si oricum, nu-i cred atât de întelepti sã facã deductii pe aceastã temã. Altfel cine stie ce si-ar mai putea închipui!...
- Dac-ar fi într-adevãr întelepti, sunt sigurã cã nu s-ar putea gândi la ceva urât!
Alin reflectã câteva clipe si hotãrî sã o provoace la o discuþie contradictorie, nu doar pentru a vedea pânã unde se poate ajunge, ci mai ales s-o scoatã din starea aceea de „bãbutã” care trãieste din amintiri.
- Ce nostimã esti? îsi începu el strategia. Întelepciunea nu e neapãrat legatã de virtute. Pentru unii, acea virtute, poate fi consideratã o adevãratã tâmpenie! Depinde de pe ce pozitie privesti lucrurile, si în care tabãrã te gãsesti faþã de asa-zisul întelept. Hitler, spre exemplu!... N-a fost deloc un tembel…
- Ei, asta-i bunã! Doar nu vrei sã spui cã Hitler a fost un întelept !?
Alin se rezemã de spãtarul scaunului, pãrând cã-i cautã ideile.
- De fapt ce întelegi tu prin „a fi întelept”?
- Ce-as putea sã înteleg decât ce trebuie înteles: experientã si inteligentã, puse în slujba omului.
- A cãrui om? Slujind pentru binele unei natii, poti face rãu altora care au aceleasi drepturi la viatã. Lui Hitler i s-a nãscut ideea cã neamul germanic ar fi mai lipsit de cusururi decât celelalte. Poate asa si este… apropos de Iliuta care nu prea depunea efort sã învete… Dar chestia asta nu picã bine la nimeni… El era încredintat cã aduce un serviciu urias, evolutiei umane. A influentat oameni extrem de bine dotati de Mama-naturã, sã urmeze telul lui, iar doctorul Mengele era unul dintre ei… Cu siguranta, s-au fãcut mari descoperiri în domeniul medicinii, datoritã lui, dar cu ce sacrificii?… Dar, mã rog, despre Hitler cunoastem mai multe fiindcã a fost învins si ni s-au pus la dispoziþie atâtea informatii. Dar ce zici de Stalin, cãruia poporul rus îi zicea „Tãtuca”? Si dintre români au fost multi care-l pupau în fund… Despre atrocitãtile lui s-a aflat mult mai târziu dupã ce-a crãpat. Si ce? Crezi cã rusii îl iubesc mai putin? Întelegi sistemul?
- Mã tem ca nu prea!... Schimbã domeniu!
Alin o privi putin surprins. „Dacã n-as sti cã-i sincerã, as crede cã-si bate joc de mine!”
- Alt domeniu? Continuã el dupã ce reflectã un timp. Poftim, sã luãm cazul tãu: din gresealã ai vãrsat bere pe fata de masã curatã, poate abia spãlatã. Dacã ar fi ca fata asta de masã sã fie spãlatã cu mâinile, gestul tãu ar pãrea lipsit de bun simt de cãtre spãlãtoreasã. Totusi, judecând mai profund, munca ei înseamnã câstig. Dacã fata de masã ar fi fost curatã, ea n-ar fi avut de lucru, întelegi? Dar, nu , hai sã luãm cazul masinilor de spãlat. La c*rãtãtorie, se stie, materialul se uzeazã, ba se mai si rupe. Asta implica de la sine înlocuirea ei cu alta nouã. Ori, ceva nou e ceva plãcut, deci ceva bun, chiar dacã totul a pornit de la un gest mai mult sau mai putin intentionat, dar oricum neonorabil…
- Ha,ha,ha, izbucni ea, asta-i prea de tot! Adicã dacã eu mã apuc sã arunc cu sticle ºi pahare pe jos ºi sã fac praf faþa de masã, lumea mã va aplauda, pentru cã, desi fac o faptã neonorabilã, facilitez înlocuirea obiectelor iesite din uz cu altele noi… Nu ti se pare caraghios?
- Iatã cã în sfârsit ne întelegem, zâmbi el satisfãcut. Ai spus exact ce voiam eu, dar privind prin prisma celor din exterior. Noi discutãm aici si punem la cale… „o faptã nobilã”: înlocuirea paharelor si a fetelor de masã. Noi avem convingerea cã suntem destepti, si cã scopul nostru e mãret. Iar pe cei ce ne privesc si ne condamnã, îi consideram niste tâmpiti, fiindcã nu pot înþelege uriasul serviciu adus omului!... La fel ca adeptii unor secte religioase, sau a unor grupãri armate, care ucid cu sânge rece, si spun: „Voi nu puteti întelege < de ce?>!” Ei cred cã înþeleg. La fel si cu Hitler! La fel si cu Stalin si cu toti megalomanii cretini de care nici noi n-am fost scutiti…
- Bãi, bãi ! Las-o mai moale cu aluziile cã ne bagã ãstia la bulãu! Oricum nu m-ai convins, continuã ea cu vocea joasã. Dacã megalomanii cretini pot fi considerati întelepti, atunci evident ca logosul tãu a fost deosebit de instructiv.
Alin goli brusc paharul, si-i fãcu semn sã facã la fel. Dupã ce rãsturnã si ultimele picãturi din sticle, o privi fix, aproape fãrã expresie, încercând sã descopere dacã discutia mai merita continuatã.
- Auzi? se hotãrî el. La o masã oarecare de aici, cineva gândeste: „Ce fatã drãgutã îl însoteste pe Alin! Fericitul!! As vrea sã fiu în locul lui…” Ei, ce zici de asta?
- Io-te fleosc! Ce sã zic…? Stii bine cã genul ãsta de reflectii nu mã intereseazã!
- Mã asteptam la rãspunsul acesta, sã stii. Doar cã eu altceva am întrebat, iar tu ai fost incapabilã sã deduci la ce m-am referit eu ceea e si firesc: de unde sã stii tu ce-am eu în cap? Tu esti cu-adevãrat asa cum te considerã cel ce nu te cunoaste?
- Nu poti caracteriza pe cineva numai pentru cã l-ai vãzut trecând pe lângã tine!
- Si-aici te pripesti, dar n-are nici o importantã; existã persoane pe care este de-ajuns sã le privesti o datã, ca sã-ti dai seama ce pot. Dar în sfârsit, altceva vreau eu sã spun: mâine - poimâine, mã întâlnesc cu acel oarecare, si mã întreabã: „Cine era fata cu care erai la Grãdina de varã?” „A, pãi nu era fatã, o sã-i zic eu, era bãiat!!” Ei, acum ce-ai de spus?
- Pãi… zise ea privind în fundul paharului prin lichidul rosiatic, am de spus cã-ti cam lipseste o doagã!
- Dacã mie îmi lipseste o doagã, apoi tie îti lipsesc si cercurile…
- Mie??? De ce? De fapt de ce discutãm noi tâmpeniile astea?
- Nu-s tâmpenii. Încerc sã te fac sã întelegi cã oricine se poate însela. Acela crede despre tine ca esti fatã. Eu vãd la fel de bine cã esti fatã, dar procedezi ca un bãiat! Pânã si reflexele îti sunt bãietesti. Pot eu sã mã comport cu tine ca si cu o fatã? Îti pot oferi flori? Te pot mângâia sau îmbrãtisa? Mã invidiazã pe mine cineva pe bunã dreptate? Nu! De ce? Incredibil: tu esti un bãiat! Esti „prietenul” meu si al lui Iliutã! Tu însuti esti foarte fericitã când ti se spune asa!
Un timp tãc*rã amândoi, apoi ea îl privi tristã.
- Nu înteleg de ce a trebuit sã-mi spui toate astea?
- Tot nu întelegi? Pentru a te convinge cã un megaloman cretin poate fi considerat un mare întelept, de cãtre un anumit grup, chiar dacã face fapte reprobabile de care grupul respectiv are sau nu are cunostintã!
- Argumentele tale sunt cam… deplasate… Si… oricum nu m-ai convins. Dupã pãrerea mea, cel ce susþine despre un tâmpit cã e întelept, e el însusi un tâmpit! Ce ne intereseazã pe noi dacã un tâmpit sau mai multi, îl considerã pe tâmpitul lor – sef, un înþelept? Pe noi ne intereseazã adevãrul pur filosofic: a fost sau nu Hitler un întelept? Cã de-aici am plecat, nu?
- Deci tu consideri cã n-a fost!...
- Evident cã nu.
- Asta pentru cã n-a reusit sã-si ducã visul la bun sfârsit, cã dacã reusea, de care „Înteleptul – înteleptilor” mai era… Si pentru mine, si pentru tine, si pentru Iliutã… Uitã-te putin la nemti, si uitã-te si la ceilalti… Nu sesizezi diferenta? Nu te lua dupã filme unde toti nemtii îs prosti cãzuti în cap! Când au trecut nemtii prin satul nostru, îmi povestea maicã-mea, totul domnea într-o perfectã disciplinã si bunã întelegere, iar dacã un singur soldat neamt s-ar fi legat de vreo femeie, risca sã fie crunt pedepsit de proprii lui comandanti. Când au trecut rusii, a fost un dezastru: au violat pustoaice, au luat tot ce se putea lua de prin gospodãrii: cai, vaci porci, pãsãri. Au devastat crame si au spart butoaie , lãsând sã se iroseascã mii de litri de vin, totul fãrã noimã… Lipsa nu doar a unei discipline militare, dar si a unei educatii umane, era mai mult decât evidentã. Convinge, tu, satele prãduite de rusi, cã nemtii erau „rãii” iar rusii „bunii”.
- Haide, bãi, fugi de-aici cu balivernele tale!... Eu n-am prea citit asta la istorie…
- Lasã istoria!... Istoria-i parsivã, fiindcã-i scrisã de oameni adepti ai unui „înþelept cretin”! Iar noi ne lãsãm dusi de val, fiindcã o luãm drept realã!...
- Mã uit la tine si mã întreb ca ãla dintr- „o scrisoare pierdutã”! Tu de fapt… cu cine votezi? Cu Hitler??
- Eu nu votez nici cu Hitler, nici cu Stalin,si nici cu… stim noi cine… Eu votez cu adevãrul, asa cum îl înteleg eu!
- Care adevãr, bãi? Cã Hitler a fost un întelept? Cum poti sã-i atribui o asemenea calitate unuia care a fost o adevãratã catastrofã!?
- Dar, Luiza, ura si dispretul, nu trebuie sã deformeze adevãrul. Nu trebuie sã urãsti un actor, numai fiindcã l-ai vãzut jucând într-un rol negativ!...
- Din pãcate, Hitler n-a jucat doar un rol pe scenã…
- Bine, bine… Hai sa-ncercãm altfel. Dacã lui Iliutã al tãu, i-ar fi scãpat acea licãrire din ochii tãi, nu-i asa cã l-ai fi dispretuit pentru totdeauna, tocmai pe el care a dovedit o întelegere desãvârsitã fatã de tine? Dar cum rãmâne cu celelalte pe care le umilea în fel si chip? Pânã si pe maicã-sa a sfidat-o. Cine stie câte fete au tot dreptul sã-l considere un ipocrit?... Tu, însã, stii cã nu este, si-l admiri, fiind capabilã de multe sacrificii pentru el. Degeaba ai încerca tu sã convingi o fostã colegã, cã Iliutã ar fi un bãiat bun…Nu numai cã nu te-ar lua în seamã, dar… „cine sustine despre un tâmpit cã e întelept, e el însusi un tâmpit!”Nu faptele trebuie sã vorbeascã; ele determinã doar sensul: bun sau rãu! Valoarea spiritualã trebuie apreciatã. Eminescu a ajuns un geniu numai datoritã suferintei în care s-a complãcut cu bunã stiinþã, fiind îndrãgostit de o femeie mãritatã! Oare nu e de condamnat sã te stingi în mizerie pentru o „ea” care prin legea scrisã si nescrisã a naturii, nu-ti apartine? Dar cine-l condamnã pe Eminescu? Cu totii suntem mândri cã a existat si cã a fost român. Dar dacã eu m-as îndrãgosti de o femeie mãritatã, scriindu-i scrisori si închinându-i versuri, cine m-ar lua pe mine în serios? Ba as fi umilit si hulit de toti, cu atât mai mult, dacã în versurile mele n-as dovedi destul talent. Ce mai conteazã dragostea, dacã nu stii sã scrii poezii, sã pictezi sau sã faci cine stie ce opere de artã inspirat de muza ta absurdã?… Pot sã sar linistit de pe turnul Effel, strigând cã mor pentru fericirea ei, cã tot n-as impresiona pe nimeni: „Mori sãnãtos si du-te dracului, ar zice lumea, dacã esti atât de tembel sã nu vezi câte femei sunt în jurul tãu, si cât de frumoasã este viata si fãrã mândra ta!!”
- Ei, si? Ce-i cu asta?
- Cum ce-i cu asta? Doar si tu îl apreciezi pe Eminescu, nu?
- Mã rog, nu l-am prea înteles eu, dar sunt de acord cã a fost genial. Tu nu crezi la fel?
- Ba da, dar eu nu doar pe Eminescu îl apreciez, pentru cã… era al nostru! Eu îi apreciez pe toti cei dotati cu geniu, chiar dacã faptele lor sunt uneori condamnabile! Dacã directorul unei închisori îl provoacã la câteva partide de sah pe unul dintre cei mai înrãiti detinuti, el n-o sã-l punã la zid dacã se va vedea pierzând partidã dupã partidã. Dimpotrivã, va admira superioritatea în domeniu a detinutului. E un gest sportiv si altruist, unde nu încape ura si pãrtinirea!
- În sfârsit, e posibil sã ai dreptate, si sã fiu eu influentatã de aparente, dar hai sã încheiem subiectul acesta, cã a început sã mã enerveze. Ce facem, mergem?
- Haide, zise el ridicându-se si golindu-si paharul.
În drum spre iesire, Alin îi puse ospãtãritei în palmã, douã bancnote de zece, pe care tocmai le scosese dintr-un portofel micut din piele. Luiza cercetã în treacãt continutul acestuia si zâmbi unui gând, dar nu spuse nimic.

[OMU'BUN]

Ajunsi în alee, pornirã fãrã tintã, oprindu-se la o bancã ascunsã între trandafiri sãlbatici, unde se asezarã.
- Ei, si iatã cã au trecut aproape trei sãptãmâni de când sunt aici si în c*rând va trebui sã plec, zise ea mai mult ca pentru sine… Îmi pare rãu cã nu ne-am cunoscut mãcar c-o sãptãmânã mai devreme. As fi fost scutitã de plictiseala pe care a trebuit s-o suport alãturi de mama si de alte femei de vârsta ei, cu care mai ieseam uneori. Probabil am trecut de multe ori, unul pe lângã altul, fãrã sã bãnuim cã într-o zi ne vom cunoaste si vom deveni buni prieteni.
- Serios? Eu nu prea cred ca ne-am mai întâlnit vreodatã. Ar fi fost imposibil sã nu te remarc. Buziasul e un oras micut, iar figurile noi, mai ales cele de genul tãu, îmi atrag instantaneu atenþia.
- Ia spune, tu întotdeauna obisnuiesti sã contrazici un om?Dacã as fi spus cã sunt sigurã cã nu ne-am mai vãzut niciodatã, ai fi gãsit destule argumente care sã-mi dovedeascã contrariul…
- Tot ce se poate! Eu judec mai întâi reversul unei teorii, iar dacã nu mã convinge, îl pun în discutie. Evident, în limita interesului si, uneori, a decentei. Oricum, n-am sã mã apuc sã-mi contrazic seful, desi îl mai ironizez din când în când...
- Si nu se supãrã?
- Pe mine, niciodatã. Între noi e mai degrabã o relatie de colegialitate, decât de la sef la subaltern. Iar asta pentru cã a observat probabil cã se poate bizui pe mine mai mult decât pe altii, mai ales cã eu mai fac si naveta.
- Dar de câstigat, cum câstigati?
- De ce întrebi?
Luiza rosi instantaneu, desi întrebarea nu fusese pusã cu vreun accent deosebit. El o privi nedumerit, si i se pãru cã e pe cale sã descopere ceva, ce cu câteva clipe mai devreme, nici nu bãnuise. O lãsã sã continue, iar ea nu se lãsã asteptatã.
- Stii, începu ea cu oarecare retinere, nici nu stiu cum sã încep!... Îmi dai voie sã-ti spun pãrerea mea despre tine?
- Nu prea stiu eu unde vrei s-ajungi, dar dupã cum te jenezi, nu mã prea astept la trãsãturi mãgulitoare… Hai, dã-i drumul…
- Esti un bãiat istet…
- Lasã asta! Oricum nu-i o noutate…
- …Nu prea modest…
- Aha, zi-i asa!...
- …Îti cam plac fetele…
- …Si ele mie!…
- …Esti manierat si plin de bun simt!...
- Eu?? Parcã eram mãgar si impertinent…
- Nuu, vrei sã pari un dur si un impertinent, dar ai un suflet bun! Chiar dacã esti gata oricând sã-i spui unei fete care nu-ti dã dreptate, cã-i o proastã!...
- Ei, proastã! Prostii au murit, bãi ! Acum se numesc ignoranti, neghiobi si idioti! Hai, altceva, cã tot nu mi-ai spus mare lucru pânã acum… Intuiesc eu ceva, dar n-am destule argumente.
- Intuiesti? Nu cred.
- Pãi m-ai periat destul. Urmeazã reversul medaliei.
- Depinde cum interpretezi. Cred… cred cã nu stai prea bine cu partea financiarã!
Alin primi remarca destul de brutal, dar încercã sã se stãpâneascã. O prinse de bãrbie si-i rãsuci capul într-o parte si-n alta.
- Credeam cã esti într-o ureche, dar vãd cã le ai pe amândouã si-s la locul lor. Ce vrei sã spui cu asta? Nu cumva esti dispusã sã mã sponsorizezi tu?
- Chiar asa! fãcu ea ca scãpatã de o grea povarã. As vrea sã întelegi prin asta cã-mi faci mie o favoare. Cum ti-am mai spus, eu sunt singurã la pãrinti, si-ai mei m-au cam rãsfãtat în ultimul timp. Eu nu prea cunosc adevãrata valoare a banilor, si-i irosesc pe tot felul de fleacuri. Am nevoie de cineva care sã aibã autoritate asupra mea si care sã-mi spunã: „Ia-o pe asta!” sau „N-o lua pe ailaltã!”Nu unul bãtrân, pentru cã nu m-ar întelege si n-ar sti ce mi se potriveste. Tu cred cã poti fi persoana de care am nevoie. De fapt, favoarea de care-ti spuneam, nu e conditionatã de asta. Dacã vrei sã mã însotesti la anumite cumpãrãturi, bine, dacã nu, nu-i nici o problemã! Favoarea constã în faptul cã, începând din acest moment, oriunde vom merge, sã-mi dai voie sã plãtesc eu.
- Nu crezi c-ar fi mai indicat sã înfiintezi o societate filantropicã? Nu de alta, dar nu-i exclus sã ti se ridice si statuie…
- Nu înteleg de ce te deranjeazã?Ti-am spus, doar: e plãcerea mea. Cu ocazia asta, cheltuiesc si eu mai puþin, iar faptul ca mai pot ajuta pe cineva, mã multumeste pe mine în primul rând!
- Sunt convins!... rãspunse el ironic. Intrãm în restaurant, o facem latã, iar la nota de platã, eu sã ridic din umeri: „Stiti? Ds-ra plãteste!” Normal cã asta te multumeste…Ce sã-ti spun… exact ceea ce meriti: cauzã si efect!
- Dar nu în asta constã problema! Din momentul în care ne-am întâlni, banii mei ar fi la tine. Astfel cã nici eu nu pot sa-mi mai fac de cap…
- Si nici eu nu mai am chef de restaurant, cã doar fac invitatie pe barba ta, nu?
- Dar de ce atâta orgoliu pentru nimic? E atât de greu de înteles cã asta-i dorinta mea si ca asa înþeleg eu sã tratez un prieten adevãrat?
- Iar eu sunt… prietenul adevãrat!! Nici 24 de ore n-au trecut de când ne-am vãzut prima oarã, habar n-avem care ne este numele întreg, dar e de-ajuns pentru a fi… prieteni adevãrati! Adicã nu eu spun asta, ci tu. În definitiv, ce-mi bat eu capul? Mâine tu pleci, eu rãmân… N-ai decât sã-ti cauti alt amator pentru actele tale caritabile…
Luiza oftã. „Oare sã mã fi înselat în privinta lui? Si eu prea m-am grãbit cu dezvãluirile si cu gesturile frumoase. Pe undeva are si dreptate: ne cunoastem atât de putin… Cine stie dacã atunci când voi veni la Timisoara sau aici în statiune, n-o sã mã ocoleascã, sau n-o sã gãsesc în el un om perfid? Timpul ne poate schimba si nu întotdeauna în bine. Nici nu stiu ce prieteni are, si în ce anturaje se complace. Eu i-am vorbit destul despre mine, dar el despre el nu mi-a spus mai nimic! Doar ce-am putut deduce din discuþii, dar e de-ajuns atât pentru a-l putea numi „prieten”? De fapt nici nu stiu ce sã cred?! E într-adevãr cam obraznic, dar sub obrãznicia asta se ascunde un suflet deosebit, ce-i drept cam orgolios. Dar un bãiat care nu-i orgolios, n-are personalitate. Eu am vrut sã i-o stirbesc, iar acum mã mai surprinde cã l-am jignit? Totusi, e un bãiat bun! Dacã n-ar fi fost asa, mi-ar fi acceptat gestul cu bratele deschise! Oare am sa-l mai pot recâstiga înainte de a pleca? Nu-i exclus sã mã lase si sã plece!... Nu trebuia sã mã pripesc!... As fi gãsit eu atunci o cale pentru a interveni fãrã sã supãr… Acum ar putea sã creadã cã urmãresc sã-i cumpãr viitoarea companie, ceea ce nu-i deloc adevãrat, chiar dacã doresc sã ne mai vedem…
- Hai sã mergem, zise el ridicându-se si îndepãrtându-se încet.
Ea îl ajunse si-l privi insistent, cãutând parcã sã afle adevãrul în ochii lui.
- Credeam cã ne vom reîntâlni peste douã luni, zise ea ca pentru sine. Dar, mã rog ! Orice-as spune, e de prisos. Am spus mai devreme ceva, si-am fãcut o prostie…
Alin nu rãspunse. Poate nici n-o auzise. Aleea serpuitoare pe care mergeau, i se pãrea ca viata: nu stii ce te asteaptã mai târziu; poate o bucurie, poate o primejdie… Câte tentatii nu sunt în viatã? Dar cine poate sti care sunt cele lipsite de compromis?
Un cintezoi, rostogoli triluri în vãzduh, iar el îl cãutã cu privirea. Nu-l descoperi, dar fu rãsplãtit de douã veverite care se alergau prin salturi acrobatice. Vântul usor, dãdea pãdurii un fosnet melancolic, iar cerul albastru se împãrtea in infinite fãrâme tremurânde. Câtã plãcere pentru cel ce stia sã asculte, sã priveascã, sã trãiascã!… Uitase de micul incident. Devenise dintr-o datã romantic si visãtor. I-ar fi plãcut sã recite versuri de dragoste; i-ar fi plãcut sã vorbeascã cu pãsãrile, cu veveritele, cu pãdurea… Undeva, în orãselul de la poalele Vrancei, „ea” îl astepta, iar el continua sã întârzie. Nu, nu va mai amâna! Sãptãmâna viitoare…
Pe marginea aleii, descoperi câteva flori micute, de pãdure. Culese una care i se pãru mai delicatã, si constatã cã aceasta împrãstie un miros plãcut. Imaginea celei ce-i astepta cu nerãbdare scrisorile si rarele lui sosiri, se conturã si mai clar. Ar fi vrut sã îmbrãtiseze o „ea”, oricare”ea” ce ar fi putut s-o înlocuiascã mãcar pentru o clipã iluzorie… În fata lui, Luiza mergea tãcutã si tristã. Simti o imensã compasiune pentru toatã nefericirea ei. Ea nu iubea florile! Pe ea n-o încânta privelistea din jur, aceasta fiind un decor ca oricare altul. Si pe deasupra si boala aceea… De ce o necãjise? Ce dacã l-a numit „prieten adevãrat”? Probabil acum nu mai avea pe nimeni; era singurã… E trist sã te stii singur!... Acum ea îsi imagina probabil cã sunt ultimele lor clipe, împreunã, si cã despãrtirea este iminentã… Dar cum s-o pãrãseascã? Ce, el e „ca altii”? Nu-si spunea mereu cã el e deosebit? Dar o fi adevãrat? Nu cumva se însela singur? Poate e mai las si mai ipocrit decât toti cei pe care el îi considera asa… „ Nu, de un lucru sunt sigur, continuã el sirul gândurilor. Orice-ar fi, n-am voie s-o mai dezamãgesc. Stiu, va veni la Timisoara, poate si aici, iar eu va trebui sã fiu asa cum îsi doreste ea, si nu cum doresc eu, dar n-are importantã. Voi renunta la slãbiciunile mele, pentru bucuria ei. Si-apoi, la naiba cu toate aventurioarele ocazionale!... De parcã omul ar trãi numai din aventuri… Altii n-au simþit niciodatã fiorul unei strângeri de mânã, sau al unui sãrut, si tot merg înainte. Eu, de la un timp am început sã caut la orice fatã care mã acceptã în preajmã, mãcar niste mozoale si atingeri mai intime sub clar de lunã, dacã nu se poate mai mult… Cu atât mai bine cã am întâlnit-o pe ea. E un test si pentru mine! Abia mã mai dezobisnuiesc de prostii… Da! Luiza meritã recompensatã, fiindcã m-a fãcut sã vãd altfel viata în jurul meu. N-am s-o mai necãjesc. Voi fi asa cum îsi doreste ea, si am sã-i fiu mereu alãturi, pânã o voi vedea vindecatã!”
- LU – I – ZA ! pronuntã el cântat, privind melancolic la floarea pe care-o tinea în mânã, de parcã ei i s-ar fi adresat.
Auzindu-se strigatã atât de deosebit, Luiza se întoarse si-l privi miratã.
- Cine-i mic si necãjit? întrebã el, fãrã sã-si desprindã privirea de la floare.
- Ce ti s-antâmplat, bãi, zâmbi ea nedumeritã.
- Vezi tu floricica asta frumoasã?
- Nu stiu ce gãsesti tu frumos la o biatã buruianã…
Alin se abtinui cu greu sã nu izbucneascã în hohot, desi îi venea sã sarã pe ea, si sã-i bage floarea „undeva”. Îsi reveni repede însã, amintindu-si cu cine are de-a face.
- „Buruiana” asta, m-a determinat pe mine sã-mi cer scuze si sã-ti spun cã vei gãsi în mine oricând un prieten adevãrat.
Luiza se opri si-l privi concentratã, încercând sã-si dea seama dacã ceea ce auzise era adevãrat, sau el pusese ceva la cale care s-o umileascã mai devreme sau mai târziu. Dar, nedescoperind nimic ascuns în privirea lui, îi sãri în brate si-l strânse cu putere. Apoi, dându-si seama de gestul ei spontan, se retrase rusinatã, evitând sã-l priveascã în ochi.
- Scuzã-mã, bãi! Nici nu stiu ce mi-a venit. Asa sunt eu: mã entuziasmez foarte usor. Nu stiu ce putere o fi având floricica aia asupra ta, dar hotãrârea asta mã surprinde si aproape cã-mi pare suspectã, mai ales fiindcã n-o mai prea speram. Dar, cine stie? Probabil vedeti voi natura altfel decât mine! Poate si ceea ce-am spus mai devreme te-a influentat într-o micã mãsurã…Nu pot sã stiu! Si nici dacã esti sincer si dacã voi gãsi într-adevãr în tine acel prieten adevãrat! Dar e frumos sã cred în asta, iar eu acum cred si mã bucur, chiar dacã mâine voi descoperi cã nu mã vei mai cãuta. Oricum îti multumesc pentru bucuria pe care mi-ai fãcut-o Pentru mine înseamnã enorm de mult!
Alin zâmbi stingher, privind-o, fãrã sã poatã spune ceva. I se pãrea cã orice ar fi spus, i-ar fi diminuat bucuria pe care tocmai i-o fãcuse.
Pornirã mai departe tãcuti, afectati amândoi de discutie, dar în mod diferit. Chipul ei exprima un entuziasm intens, pãrând gata sã strige de bucurie. Alin nu participa la extazul ei, desi nici supãrat nu era. Privirea lui rãtãcitã, era a unui îndrãgostit visãtor care iubea si suferea din dragoste. „Oare cum o fi mai bine, se întrebã el. Sã treci pe lângã toate minunãtiile astea fãrã sã le vezi, sau sã suferi pentru propriile tale slãbiciuni? Când o vãd pe ea atât de fericitã, mã încearcã invidia, dar si cea mai micã deziluzie o catapulteazã la polul opus! Câtã suferintã trebuie sã fi înmagazinat acest suflet, dacã o nimic toatã, o poate bucura atât?...”
Fãrã un cuvânt, Luiza o zbughi de lângã el si se opri lângã leagãnele pentru copii, din apropiere.
- Hai sã ne bãlãngãnim! strigã ea.
Alin o privi mirat. „E fenomenalã! Uneori e prea maturã, alteori e un copil. Oare mã voi obisnui vreodatã cu firea asta a ei?”
- Sã ne ce? întrebã el, desi întelesese sensul expresiei.
- Sã ne BÃ – LÃN – GÃ – NIM ! repetã ea, silabisind si urcând în leagãn cu bucuria copilului care nu-si dorea nimic altceva în acel moment.
Alin privi în jur, sã vadã dacã scena e urmãritã cu interes si de altii, dar nu descoperi decât câteva perechi mai în vârstã, care nu pãreau sã le dea importantã. Pe un stâlp, o tãblitã avertiza prin contrastul scrisului alb pe un fond negru: „Este interzisã folosirea leagãnelor, copiilor peste vârsta de 100 ani! Amendã între 50 si 300 lei!” Ultimul zero din dreptul vârstei, fusese adãugat cu cretã de un „curajos”… Alin zâmbi, si trecu în spatele leagãnului, împingându-l usor.
- Nu asa! Nu asa! se alintã ea. Urcã si tu, si ne facem vânt de-aici.
El urcã si se asezã pe locul din fata ei, continuând sã balanseze leagãnul prin înclinãri usoare, înainte si înapoi.
- Mai tare! Vreau mai tare!...
Alin se ridicã, iar balansul lua proporþii. Deodatã, Luiza îi cuprinse cu amândouã mâinile, genunchii, forsându-l sã se aseze.
- Opreste! reusi ea sã spunã. Mi-e rãu!
Alin frânã cât putu, din instinct, apoi, tinând-o strâns cu stânga, prinse cu dreapta din zbor, stâlpul de sustinere, încercând sã opreascã balansul cât mai repede. Socul îl fãcu sã-si dea seama cã putea sã-si deplaseze bratul din umãr, dar nu dãdu importanþã. Leagãnul se opri, iar el o prinse usor de umeri, si o retrase încet. Era palidã.
- Ce s-a-ntâmplat?
- Lasã! Nu-i nimic. Mi-am revenit. Am ametit putin, dar mi-a trecut. Hai sã mergem…
- Esti sigurã cã ti-a trecut? Mai stai puþin si te linisteste! Ti s-a mai întâmplat sã ametesti asa?
- Nu, nu-mi amintesc. Poate berea e de vinã. Ar fi trebuit sã-mi dau seama…
Se ridicã si sãri iute din leagãn, vrând sã parã complet linistitã si la fel de veselã ca mai înainte, dar zâmbetul ei era fortat. El o urmã, si pornirã printre copaci, fãrã sã mai tinã cont de aleile din imediata apropiere. Dupã o lungã tãcere, Alin îsi consultã ceasul.
- S-a fãcut târziu, constatã el cu voce tare. Probabil mamã-ta te asteaptã sã mergeti la masã. De altfel nici eu nu mai pot rãmâne. Trebuie sã trec si pe-acasã, înainte sã merg la autobuz. N-as vrea sã-l pierd!
- Si dacã-l pierzi?
- Merg cu „ocazie”, dar nu-l pierd!
- Si eu care credeam cã vom fi împreunã si dupã-amiazã!...
- Îmi pare rãu, dar nu se poate. Dac-as rãmâne, ar însemna sã însel asteptãrile celor care mi-au acordat încrederea, si nu-mi doresc asta! De mine depinde dacã cei din tura de noapte vor avea sau nu de lucru.
- Înseamnã cã esti o persoanã foarte importantã, dacã depind altii de tine!
- Nu sunt de fel o „persoanã foarte importanta” ! Mai exact, nu sunt cu nimic mai important decât ceilalti colegi. Cu totii formãm o echipã si suntem dependenti unii de altii!
- Mda, rãspunse ea aºezându-se în faþã lui, fiindcã tocmai ajunseserã la hotel. Deci asa se explicã faptul ca nu-ti ajung banii…
- Noroc de tine care esti gata sã-mi vii în ajutor… Decât sã vorbesti aiurea, mai bine hai sã vedem cum stabilim pentru mâine.
- Pãi ce sã mai stabilim? Te astept dimineatã între sapte jumãtate si opt.
- Bine. Vezi cã s-ar putea ca mâine sã nu avem prea mult timp la dispoziþie. Oricum vã conduc la garã, dar în prezenta maicã-tei, nu cred c-o sã-þt pot spune mare lucru. De aceea mã grãbesc sã-ti spun acum: bagã la cap, Gãgãuta! Renuntã la letargia asta în care te complaci. Esti tânãrã si frumoasã; profitã de astea pânã nu se trec!
- Acum e rândul tãu sã „vorbesti aiurea”, zâmbi ea. Nu te mai îngriji tu de lipsa mea de sentimentalism. Eu mã cunosc si stiu cum mi-e mai bine. Nu mã pot schimba fiindcã nu vreau.
- Esti un Bolovan! rãspunse el neputincios, strângându-i mâna. Salut! Ne vedem mâine.
Ea îi rãspunse cu aceeasi bãrbãteascã strângere de mânã, privindu-l în ochi.
- Salut, Aline! Si… dacã nu poti veni, nu-ti fã probleme. Voi întelege cã ai fost mai diplomat decât altii…
- Hai, fugi, cã te-a tâmpit foamea de tot!... o împinse el, zâmbind.

.....................................................................................................


Drumul pânã la garã cu autobuzul statiunii, fu destul de scurt, iar ei nu puturã decât sã se priveascã.
- Ziceai cã-mi dai adresa? Întrebã el într-o doarã când ajunserã pe peron.
- În sfârsit! rãsuflã ea usuratã. Credeam cã intentionat eviti sã mi-o ceri. Nu stiu ce m-as fi fãcut dacã nu m-ai fi întrebat? Probabil ti-as fi dat-o totusi. Poftim; era pregãtitã de-asearã.
- Serios? Ce coincidentã! Si eu ti-am pregãtit ceva tot de-asearã, rãspunse el, întinzându-i un plic pe care-l avusese în buzunarul bluzei.
- Nici tu nu stai prea onorabil cu… circuitele!... zâmbi ea. Vedeai cã fierb, stiai de plic si de adresã, si totusi tãceai.
- Am uitat, na!... Vezi cã în plic nu vei gãsi o declaratie de dragoste, ci doar câteva sfaturi pe care esti liberã sã le urmezi sau nu. Înainte de orice, nu uita sã fii optimistã, si sã renunsi la ideea bastonului. Dacã se va întâmpla vreodatã sã ai nevoie de el, îl vei gãsi atunci. Dar eu stiu cã n-o sã fie cazul! Nu „cred”. STIU !!!
Trenul sosi, iar ei se îmbrãtisarã frãteste.
- Am sã-si scriu în preajma internãrii din iunie, zise ea , dupã ce urcã în urma mamã-si.
- Bine, astept. Vezi ca ai adresa înãuntru.
Un fluierat prelung, si trenul se puse în miscare. Un brat îsi mai fãcu aparitia pe fereastrã, apoi dispãru si el o datã cu intrarea trenului în curbã. Peronul rãmase gol si pustiu, dar Alin nu era câtusi de putin trist. Zâmbea, chiar. În c*rând, într-o garã…

[OMU'BUN]

II



Ploaia cădea în rafale, făcând bule mari în ochiurile de apa de pe peron. Mariana aştepta cu sufletul la gura sosirea trenului cu care trebuia să vină el, Alin, singura şi marea ei iubire. N-avea umbrelă, dar nu-i păsa. Era fericita. Pentru el ar fi stat ore in şir sub dusul rece al ploii, numai să-l vadă, să-i simtă îmbrăţişarea şi sărutul cald. Oo, nimeni nu era ca Alin „al ei”; nimeni nu se lăsa mai greu păcălit decât el; nimeni nu obţinea mai uşor, ceea ce-şi propunea; Alin…Alin…Alin!...Pentru ea, acest nume însemna totul. O hipnotiza şi o făcea să se uite pe sine, ea, crescută şi educată în respect şi adâncă pioşenie, şi să fugă de acasă cu imaginea lui în ochi şi în suflet…
Un sunet prelung străbătu depărtarea şi câţiva călători ieşiră de la adăpostul gării, îndreptându-se spre peron. Inima-i bătea să-i spargă pieptul. Ploaia îi udase pletele buclate, iar apa îi şiroia pe obraz. Ochii mari, melancolici, puţin umeziţi, ochii ei cu gene groase care nu puteau fi trecuţi cu vederea, fără să lase impresia unei dulci candori, fixau acum cu nerăbdare trenul care se apropia în viteză, dar parcă nu îndeajuns de repede…
„Iată-l! E aici! În trenul acesta care nu se mai opreşte… Opreşte-te, nebunule, şi dă-mi-l o dată! Şi tu, inimă, ce te agiţi atâta? Ei, vine… şi? Ce dacă vine? A mai venit şi altă dată şi tot aşa te-ai comportat! Când oare o să te înveţi minte, prăpădito?”
Trenul opri, iar Alin apăru, ajutând doi bătrânei să-şi coboare bagajele. Văzându-l, Mariana simţi că ameţeşte. Emoţia o copleşise iar ea nu ştia cum să şi-o alunge. Îşi promisese să nu se trădeze, să nu alerge înaintea lui, să reziste… Să reziste… „Vai, paşii ăştia cât sunt de mici?... Şi lumea asta care s-a găsit să coboare tocmai acum, şi să mi se aşeze în cale, cu geamantanele, cu sacoşele, cu privirile ei piezişe…” Scuze!... Multe scuze…
- Aliiin!
Ah, îmbrăţişarea asta, atât de mult dorită şi aşteptată!... Iat-o in sfârşit! Cum să-l mai elibereze din strânsoare? O să-l ţină aşa mult, mult, să nu se mai sature… Ce dacă se uită lumea la ei? Ce dacă plouă? Ce dacă lacrimile i se amestecă cu stropii de ploaie?...Sunt lacrimi de fericire…
- Dacă tot te-ai decis să faci baie, de ce nu ţi-ai adus şi şampon?
- Răule, se retrase ea, coborând privirea, aşa mă răsplăteşti pentru că am fugit de acasă să te aştept?
Alin o sărută uşor, parcă abia atingându-i buzele, apoi o dojeni cu bunătate.
- Măi, copil naiv, dac-ai văzut că plouă, de ce-ai mai venit? Oricum treceam să te văd, nu? Crezi că-mi faci vreo bucurie, dacă aud mâine - poimâine că te-ai îmbolnăvit?
Ea îi puse o mână umedă pe buze, apoi se ridica pe vârfuri şi-l sărută scurt.
- Noi n-avem voie să ne îmbolnăvim!
Alin zâmbi îngăduitor, dezbrăcă scurta, aşezându-i-o pe umeri, apoi, după ce deschise umbrela, porniră spre oraş. Ea i se lipi strâns şi îşi potrivi paşii dup-ai lui. Era nespus de fericită.
Când ajunseră în parc, ploaia stătuse deja, iar soarele se ivea dintre nori. Pomii, de c*rând înverziţi, mulţi dintre ei mai având încă ramuri înflorite, îşi scuturau acum ultimele petale ale florilor rămase. „Pe la Buziaş, primăvara e mult mai înaintată!” gândi Alin in timp ce-şi dezmierda privirea şi-şi încărca pieptul cu aerul proaspăt de după ploaie. La „banca lor” din colţul parcului, se opriră şi se aşezară, după ce el întinse câteva pagini dintr-o revistă citită in tren.
- Spune-mi, zise ea, ţi-a fost dor de mine?
- La ce ţi-ar folosi să ştii?
- De ce mă necăjeşti tu, mereu, Alin? Eu ştiu că tu nu ţii la mine; eu ştiu că, pe-acolo pe unde umbli tu, are cine-ţi ţine companie, dar măcar mai minte-mă şi tu! Vreau să-mi spui că ţi-a fost dor de mine!
- Bineînţeles… că are cine-mi ţine companie… pe-acolo pe unde umblu eu…In fiecare zi am câte una care-mi ţine de urât… Acum, spune şi tu, când să mai am eu timp sa mă gândesc la tine?...
- Da, tu spui toate astea ca şi cum ai glumi, dar eu ştiu că aşa este. Poate nu chiar în fiecare zi, dar nici nu eşti genul de om singuratec… Nu văd eu că şi atunci când eşti cu mine, iţi permiţi să glumeşti cu fete pe care nici măcar nu le cunoşti?
Alin o lăsă să vorbească şi se ridică să ajute câţiva cărăbuşi căzuţi datorită ploii, din copacul înflorit, care căutau cu disperare un punct de sprijin prin apropiere. După ce-i întoarse pe fiecare, o fixă ironic.
- Eşti geloasă?
- Vino aici, zise ea fără să răspundă la întrebare. Apoi prinzându-l de mână, îl privi în ochi plină de însufleţire. Alin, nu cunosc un suflet mai bun ca al tău. Şi acum, arătă ea cu privirea, cărăbuşii care se îndepărtau către marginea aleii, ce băiat şi-ar fi lăsat prietena vorbind, şi-ar fi mers să ajute bieţii cărăbuşi? Poate-s geloasă pe bunătatea ta; poate-s geloasă pe toate cele care te au în preajmă în fiecare zi. Nu ştiu. Chiar dacă ele există, nu vreau să ştiu de ele. Dar mi-e teamă… mi-e teamă să nu te pierd!
Glasul căpătă o nuanţă uşor vibrantă, iar ea simţindu-se oarecum jenată, îi dădu drumul mâinii, şi-l îmbrăţişă, sprijinindu-şi capul de umărul lui. El îi răspunse cu acelaşi gest, şi-i mângâie părul care începuse să se usuce în şuviţe dezordonate. Apoi, căutându-i gura, o sărută prelung, urmărindu-i ochii strâns închişi. Retrăgându-se brusc, zâmbi când o văzu venind înspre el, şi-i pupă discret, vârful nasului.
- N-ai de ce te teme, Mariana. Daca acum sunt aici, înseamnă exact ceea ce tu aştepţi de la mine. Recunosc, îmi mai permit uneori mici „ieşiri” , dar pentru mine, tu rămâi ceea ce eşti şi meriţi să fii. Iar astea nu sunt vorbe goale! Îmi place naivitatea şi inocenţa ta, dar n-o să încerc vreodată să-mi bat joc, chiar dacă altul în locul meu ar găsi în tine o pradă uşoară!
- Eu prada uşoară? De ce crezi asta?
Alin tăcu un timp. Cum să-i spună că el însuşi e gata să profite de pe urma celor asemenea ei?
- Fiindcă omul trebuie să ofere ceea ce i se cere, se hotărî el.
- Dar de ce „prada”? Asta nu înţeleg.
- Multe nu înţelegi tu, răspunse Alin, căutând o comparaţie cât mai apropiată de educaţia ei. Imaginează-ţi o grădină a Paradisului plină de flori. Treci pe lângă ele şi toate te îmbie să le savurezi balsamul, să le admiri graţia…Unele te tentează atât de mult încât eşti gata să le rupi, tocmai pentru că doreşti să te îneci în parfumul lor. Dar o dată ruptă, „floarea” îşi pierde c*rând graţia şi parfumul… Ai rupt-o fiindcă s-a aplecat prea mult la picioarele tale, iar dacă n-ai fi făcut-o tu, s-ar fi găsit altul s-o facă, pentru că asta era menirea ei. Dar sunt si „flori” care, cu cât ţi se apleacă mai mult, cu atât cauţi să le ocroteşti, ca nu cumva sa se găsească cineva care să profite de fragilitatea lor. Nu poate să-ţi impresioneze firea decât o singură „floare”, iar aceea este „floarea” ta! Numai tu te bucuri de balsamul ei, iar ea iţi este supusă numai ţie… Dacă totuşi, datorită graţiilor ei, se întâmplă să mai tenteze si un alt „grădinar”, iar ea ii acceptă „îngrijirea”, cineva e de prisos şi trebuie să se retragă. Doar ca, de obicei, nestatornicia se plăteşte scump…
- Da? Si ce face „floarea” ta, dacă te vede din când în când rupând câte una din suratele ei?
- Pai… se consolează cu ideea că celelalte o eclipsau…
- Mie nu-mi plac „grădinarii” care sunt buni numai cu „florile” lor. Dacă-l vezi pe unul dându-i târcoale „florii” tale, ce te faci?
- „Floarea” mea e îngrijită, plivită, udată (până la piele…) şi orice „grădinar” serios o va ocoli.
- Dar tu eşti un „grădinar” serios?
- Oarecum! Ocolesc „florile” care au un „stăpân” !!
- Dar dacă se întâmplă să găseşti una fără „stăpân”? Mai atrăgătoare, mai parfumată… Ce faci cu prima?
- Păi nu-ţi spuneam? Aşa ceva nu se poate! Îţi faci probleme degeaba!
- Lasă problemele mele! Se poate! Ştiu eu că se poate! Te rog să-mi răspunzi.
- Cred ca…zâmbi el ironic, pe prima o s-o înlătur ca pe-o buruiana!...
- Răule! Începu ea sa-i care pumni în umăr, aşa deci, mă abandonezi ca pe-o oarecare!...
- Măi copil naiv, cum crezi tu c-aş putea face asta? Ce-mi oferă mie altă „floare”, despre care nu ştiu nici măcar cum suportă intemperiile, nici dacă se usucă de dragul meu… în parc?...
Ea îl îmbrăţişă din nou, înainte ca el să termine fraza, şi după un alt sărut, se retrase strâmbându-l ca pe un copil căruia i-a făcut o şotie.
- Ţii minte acum vreo doi ani, când tu veneai cu mama-ta de la bureţi, în timp ce eu cu mămica si verişorii tocmai mergeam într-acolo? După ce mamele noastre şi-au spus ce-au avut de spus, am plecat mai departe. Mămica mă întreabă: „Ştii, tu, Mariana, cine-i băiatul care era cu femeia aceea?” „Nu ştiu, mămică! De unde să ştiu?” dar inima-mi era la gât!... „Ăsta-i băiatul care te ajuta pe tine sa aduci iarba la mieii mătuşă-tei, când veneai in vacantă!” „Da, mămică? Eu nu l-am recunoscut!” am răspuns, deşi probabil că nimeni nu te recunoscuse înaintea mea!...
- Să-ţi fie ruşine c-ai minţit-o pe mamă-ta! Să nu uiţi să-i spui asta duhovnicului, la spovedanie!
Ştia că în familia ei, religia era condiţia numărul unu. La nici una dintre rudele ei, Alin nu auzise vreodată înjurându-se, sau măcar vorbind pe cineva de rău. Îl amuzau toate astea, spunându-şi că în fond de ce l-ar deranja? Chiar dimpotrivă!
- Şi ce dacă, se apără ea? Îmi dă să fac 50 de mătănii şi scap…
- Şi vei fi iertata după aceea, se interesă el?
Mariana se întristă. Era nemulţumită de Alin, fiindcă privea viaţa altfel decât ea şi-ai ei. Cu atât mai nemulţumită cu cât nu se putea face înţeleasa in ochii lui. Ori o ironiza, ori găsea obiecţii la care ea se vedea în imposibilitatea sa dea un răspuns care s-o mulţumească măcar pe ea…
- Tu nu poţi să înţelegi, Alin, zise ea încet, învăluindu-l într-o privire plină de înţelegere şi neputinţa, de căldură şi totodată, regret. Nu poţi sau nu vrei, nu ştiu, deşi ai fost născut si crescut în acest mediu de teama şi credinţă în Dumnezeu!
- Mariana, hai să ne înţelegem în această privinţă, vrei? Eu sunt prea mic şi prea neînsemnat pentru a fi sigur de ceva anume! Spun ceea ce cred, dar nu-i o certitudine că ceea ce spun este adevărat. De fapt, certitudini nici nu există in acest sens, fiindcă nimeni nu poate susţine că l-a văzut pe Dumnezeu. Eu nu neg ca ar exista o Putere care să-i pedepsească pe cei care fac tot felul de răutăţi, dar se strecoară printre legile omeneşti, sau care să-i privilegieze pe cei care toata viaţa au fost chinuiţi, umiliţi, bolnavi!... Însăşi Natura s-ar revolta, daca n-ar exista un echilibru!... Dar altceva nu înţeleg eu şi nici nu cred c-am să-nţeleg vreodată. De ce trebuie să fim pedepsiţi pentru păcatele noastre?
- Dar e simplu: fiindcă-s ale noastre!
- Crezi?
- Încep să nu te mai înţeleg deloc. Păi nu spuneai că ar fi nedrept să rămână nepedepsiţi cei care fac fărădelegi? E paradoxal ceea ce spui!
- Ştiu că e paradoxal! Însăşi viaţa e un mare paradox: ne năştem pentru a muri! Păcătuim pentru a fi pedepsiţi…
- Dar nu pentru a fi pedepsiţi, păcătuim, ci pentru a fi în aparenţă, fericiţi!
- Da? Şi de unde vine egoismul ăsta? Individualismul, mercantilismul, narcisismul şi toate celelalte, de unde ne vin? Cine ni le stimulează? Sunt ele trăsăturile noastre cu adevărat? Sunt ele dependente întotdeauna de subconştientul nostru? Şi daca tot nu ne putem abţine in faţa tentaţiei (deşi nu ştiu cine ne-o scoate în cale şi în ce scop?) de ce trebuie să fim pedepsiţi pentru asta?
- Dar cine-i de vină. Alin, dacă nu ne putem stăpâni patima din noi?
- Păi dacă-i „patima”, cum ţi-ai putea-o înfrânge? Moştenim de la ai noştri anumite trăsături. Viciul se află în noi înainte de a ne naşte! Ajungi un beţiv, un hoţ, un desfrânat şi pentru că n-ai putut lupta împotriva instinctelor tale care se aflau dintotdeauna acolo, dar e dreaptă lupta asta? Nu-i totuna să dobândeşti un viciu prin anturaj sau ereditar! Când eram mic, nu mă învăţa nimeni sa fac prostii. Le făceam din instinct, deşi alţii de vârsta mea poate nici nu ştiau ca se face aşa ceva. Cum să lupţi împotriva instinctului? Şi mai e ceva. Eu cred că orice om îşi are propriul destin, indiferent ce-ar încerca el să facă. Drumul lui este dinainte stabilit. I se va întâmpla asta şi asta, se va casatori şi va avea atâţia copii, va trai atâţia ani şi tot aşa… Deci daca tot ţi s-a hotărât o cale pe care tu trebuie s-o urmezi, de ce intr-un final urmează să fii pedepsit pentru ea? Multe dintre „Legendele Olimpului” m-au impresionat. Unele sunt biete poveşti, altele sunt convins ca s-au născut din fapte reale, trăite cândva de cineva. Eu cred ca Oedip a existat cu adevărat. Când tatăl lui a vrut să ştie ce destin va avea copilul său, prezicerea a căzut ca un trăsnet. Ca atare a decis să-l înlăture. Cu toate astea, Oedip şi-a continuat destinul: şi-a omorât tatăl, s-a căsătorit cu mamă-sa, cu care-a făcut copii…Sau nu, hai să-ţi dau un exemplu mai aproape de tine: Sfânta scriptura ne înfăţişează printre altele un moment în care Mântuitorul îi prooroceşte lui Petru ca nu vor cânta cocoşii de ziuă, până ce el nu se va fi lepădat deja de trei ori de Învăţătorul lor. Petru nu credea că va fi demn de o aşa josnicie. Şi totuşi a fost nevoit sa constate ca lucrurile s-au petrecut întocmai. Eu nu mă compar nici cu apostolul Petru, şi nici cu Oedip. Eu sunt un tânăr de 20 de ani, derutat de o mie de principii care se lovesc cap în cap!...
Mariana îl privi mută, fără a mai putea aproba sau contrazice. Nici nu era pentru prima oara când el venea cu astfel de teorii pe care nici ea nu le putea înţelege sau explica.
- Se pare ca RĂUL există, şi are influenţă mai mare decât BINELE, ceea ce iarăşi nu mi se pare drept. Un viciu dobândit îl transmiţi mai departe urmaşilor tăi, fără ca tu să ai posibilitatea să filtrezi prostia şi să rămână numai geniul din tine!... La fel şi urmaşii tăi, şi tot aşa!... Te pomeneşti dintr-o data că-l ai şi nu ştii de unde. Lupţi să-l înlături, dar ai puţine şanse de reuşită. Cum poţi să lupţi împotriva propriilor plăceri, pentru a te mulţumi cu… nimic? Şi iar suntem în faţa unui paradox!...
- Poate nu e chiar „nimic”, Alin. Fericirea de aici e iluzorie şi trecătoare. Însăşi viaţa e o iluzie. Răsplata va veni şi va fi veşnica, nu trecătoare!
- Nu ştiu, Mariana. Poate că ai dreptate, poate că n-ai… Dar dacă ai, atunci nu e drept! Nu zic să nu fie pedepsiţi cei care ucid, fură să se îmbogăţească, violează, brutalizează, umilesc sau fac alte asemenea josnicii. Dar mai există o latură pe care nu ştiu cum să ţi-o expun pentru a mă face înţeles. Să admitem ca eu te iubesc. Cum sa-mi înlătur eu plăcerea de a-ti arăta şi de a-ţi cere la rândul meu, euforia în adevăratul ei sens? Nu ştiu ce simţi tu, dar eu dacă mă abţin, o fac fiindcă nu vreau să-ţi cer ceea ce ştiu dinainte că n-am să pot obţine decât după acel „da” atât de important pentru tine! Dar mă abţin faţă de tine, fiindcă pun fericirea ta înainte de orice. Nu la fel procedez în alte împrejurări. Uneori caut aventura, alteori mă caută ea pe mine, iar eu mă las cuprins în mrejele ei. E o luptă la capătul căreia ştiu că se află acea dulce senzaţie a plăcerii. De fapt, lupta în sine e o adevărată plăcere!...

[OMU'BUN]

Mariana se întristă. Ochii ei nu mai străluceau de emoţie ca mai devreme. Oftă.
- Alin, eşti liber să faci cum crezi. Aş putea să-ti urez succes şi să te las sa trăieşti cum îţi place. Dar, spunea cineva: „Odată ce vezi defectele celui apropiat şi le treci cu vederea, ţi le faci propriile defecte!” Ai grijă, Alin, să nu aluneci în apropiata prăpastie, fără putinţă de oprire. Îţi vorbesc, nu din punct de vedere religios, ci preventiv. Ar trebui să-ţi dai seama cât este de primejdios terenul pe care te aventurezi. Când vei vedea ca fericirea aceea aproape ca nu există şi că adevărata fericire – aceea de a fi liber, de a fi sănătos, de a nu fi ameninţat – ai pierdut-o deja, atunci va fi târziu chiar şi pentru regrete.
- Dar ce să fac, Mariana? Sunt vulnerabil în faţa slăbiciunii mele! Caut să fiu prudent şi să evit pericolul, dar nu ştiu dacă voi reuşi de fiecare dată să scap de compromis!... De fapt nu asta voiam eu să-ţi spun, ci faptul că trebuie pedepsită şi această slăbiciune. Nu fac rău nimănui; iubesc prea mult, atât!
- Da? Şi ce se întâmplă după aceea cu cele pe care „le iubeşti”?
- Ei, că parcă asta mai contează?
- Contează chiar foarte mult! Spuneai că nu faci rău nimănui. Dacă le abandonezi, ele nu suferă?
- Habar nu am! Poate suferă, poate nu, oricum, nu sunt tocmai de compătimit. Nu sunt eu primul şi nici ultimul din viaţa lor. Sunt convins că uneori eu însumi sunt sau ar urma să fiu abandonat pentru un altul… Pentru că ştii de ce? În genul acesta de relaţie, nu există o regulă sau o promisiune care să te lege sau să te oblige. Ai făcut dragoste, te-ai simţit bine, fiecare îşi continuă drumul lui…
- „Dragoste”! Ce sens vulgar poate lua uneori acest cuvânt!... Nu ştiu, Alin, nu cred că te pot înţelege, deşi încerc. Tu pentru mine nu eşti un oarecare, ci eşti cineva. Te cred inteligent, manierat şi generos! Ceea ce-mi spui tu despre tine, depăşeşte puterea mea de înţelegere şi mă contrazice. „Toate în viaţă sunt vreascuri pentru focul sângelui, Alin, şi e bine să nu dăm frâu liber dezmierdărilor!”
Alin simţi aportul shakespearean şi încercă o apărare ingenioasă.
- „Vai, nu eşti tu de vină, ci slăbiciunea ta!
Aşa ne e plămada şi n-o putem schimba!”… Tot Shakespeare a spus-o!
- Eu nu sunt prea… erudită, Alin!... Nici nu mi-am dat seama c-aş fi citat din Shakespeare! Ideea am reţinut-o dintr-un roman care în mod sigur nu-i aparţinea lui Shakespeare. Se vede însă că, oricât aş încerca eu, tot n-o pot scoate la capăt cu tine! Dar, mai fac o încercare: am înţeles că mie nu-mi poţi cere ceea ce le ceri altora, iar asta înseamnă că TE POŢI ABŢINE! Ce să înţeleg dacă nu faptul că tu NU VREI să eviţi aventura, ci o cauţi şi te implici în ea! Ori, între a nu putea evita şi a o căuta, e o diferenţă care nu-ţi face deloc cinste! Iartă-mă că ţi-o spun. Nu mă deranjează faptul că mă minţi pe mine, ci că pe tine te minţi cu bună ştiinţă. Ce „nu poţi”? Cum „nu poţi”? În prezenţa mea văd că eşti exact cum te-aş dori, şi cum cred că şi-ar dori orice fată să fie prietenul ei.
- Eşti naivă, Mariana, dar e mai bine aşa pentru tine! Nici nu vreau sa încerc să-ţi explic cum stau lucrurile, pentru a nu-ţi stârni curiozităţi ascunse. Tu spui că sunt exact cum îţi doreşti tu să fiu. Din păcate (sau poate din fericire!) nu ştii ce-şi doresc altele de la partenerul lor… Bănuieşti, doar, dar ideea ta despre aşa-zisul preludiu al abandonului, probabil că nici nu s-a născut în mintea ta!... Îţi închipui oare că toate cele care cedează înainte de căsătorie, sunt nişte prostituate? Suntem oameni, Mariana, nu roboţi. Ce-i poţi cere unui om beat? Să judece corect? Dar n-o să poată!!!
- Cum??? Doar nu vrei să spui că le seduci îmbătându-le? Te rog, Alin, nu mă face să te urăsc!
- E mai rău, Mariana! Beţia e uriaşă, deşi poate nu există picătură de alcool. E ca un drog: zici „nu” şi faci „da”. Zici „ nu”, fiindcă-ţi strigă conştiinţa, faci „da” fiindcă-ţi şopteşte plăcerea! În acele momente uiţi de orice; totul e să trăieşti momentul! Apoi se termină!... Gata!... Eşti fericit? Hm! Aşa şi-aşa!... Deşi, obişnuit să doreşti, nu mai ai ce-ţi dori şi nici amintirile nu te prea încălzesc, cel puţin imediat după aceea. Dar eşti mulţumit şi mai ales nu regreţi. Ea dac-ar fi să regrete, se consideră singura vinovată fiindcă nu s-a putut opune! Pe tine te admiră fiindcă ai ştiut să fii… bărbat!...
Mariana îl privi la început contrariată, indignată chiar, apoi, pe măsură ce el continua, devenea mai gânditoare şi îngăduitoare! „ Cine ştie, îşi spunea ea, dacă Alin n-ar fi în stare să mă seducă şi pe mine? Eu spun nu, şi sunt hotărâtă, dar mă îngrozesc de teama să fiu dependentă de slăbiciune. Lui nu-i pot refuza aproape nimic, iar faptul că se comportă frumos cu mine, mulţumindu-se cu puţinul pe care eu i-l ofer, nu poate decât să-mi întărească convingerea că ţine la mine. Dar dacă s-ar apuca s-mi atingă sânii şi picioarele, oricât aş fi de indignată, tot l-aş ierta fiindcă e „EL” şi e singurul pe care-l am. Aş înţelege că-i plăcerea lui şi tot va trebui să-l las! Dar dacă aş descoperi ca asta ar fi de fapt si plăcerea mea? Dacă aceste gesturi sunt tocmai „preludiul” de care spunea mai înainte? Trebuie să mă feresc neapărat! Trebuie să evit cu orice preţ aceste gesturi. Altfel sunt pierduta!... Spunea ca cele seduse nu prea mai au farmec, fiindcă el nu mai are ce-şi dori… NU! Asta niciodată înainte de căsătorie!”
- Alin, încerc să înţeleg într-o oarecare măsură, cu atât mai mult cu cât cred că te cunosc destul de bine şi ştiu ce putere deţii pentru a convinge! Dar aş dori să nu-mi mai spui niciodată despre asemenea scene, chiar dacă ele fac parte din viaţa ta. Nu mă interesează! NU VREAU să mă intereseze! Şi, oftă prelung, privindu-l mâhnită, poate mă doare faptul că te bucuri de mângâierea altora. Ştiu, eu nu-ţi pot oferi ceea ce-ţi doreşti tu, dar, te rog, nu-mi mai vorbi de cele care-şi oferă starea aceea de „beţie”… E destul să bănuiesc! Mă mai mint, mă mai amăgesc, mă mai consolez, asta mi-e menirea! Dar nu mai vreau să ştiu nimic sigur!...
- Iartă-mă, te rog! N-am vrut să te necăjesc. Tu eşti atât de bună si tocmai de aceea meriţi tot ce e mai bun pe lume. Cred că am greşit spunându-ţi toate astea. Tu eşti un înger, Mariana! Eu nu te merit, ştiu asta! Eşti mult prea mult pentru mine!
- Da, părăseşte-mă, atunci, izbucni ea! De ce vorbeşti aşa, continuă ea, prinzându-i din nou mâna între mâinile ei. Crezi că eu nu văd cât de mult ţii la mine? Crezi că eu nu văd că nu există în sufletul tău gândul de a-ţi bate joc de mine? Văd, Alin, şi mi-e teamă să nu te pierd! Eu cred că mai degrabă pot să spun că nu te merit pe tine!... Sunt atât de săracă în daruri, încât mi-e teamă că ai putea fi nemulţumit!... Uneori mă şi mir că nu mă laşi în plata Domnului…
Alin o întrerupse, sărutând-o prelung, iar ea îi primi sărutul cu căldură!
- Nici unul nu ne merităm şi totuşi de-nţelegem! Nu ştiu cine zicea că iubirea creează egalităţi şi nu le caută. Spuneai c-ai fugit de-acasă, sau doar te-ai lăudat?
- Vrei să mă alungi?
- Sigur, de ce nu, o împinse el în glumă! Nu vorbi prostii! Ştii sigur ce simt în preajma ta, dar nu vreau să ai neplăceri din cauza mea! Unde i-ai spus mamă-tei că pleci?
- La o colegă să împrumut o carte.
- Şi dacă află? Nu ţi-e teamă că ne-ar putea surprinde aici? Ştii foarte bine că nu-s tocmai pe placul ei, întrucât nu-s îndeajuns de ortodox…
- Alin, te rog, nu mai continua. Dacă mămica gândeşte aşa, ştii bine că nu greşeşte!
- Serios? Atunci înseamnă că nu-şi prea cunoaşte fiica? Habar n-are ea că tu eşti gata să-i bagi ruşinea-n casa, păstrând relaţiile cu mine!...
- Eşti nedrept, Alin. Mămica are dreptate în felul ei. Dar eu cred că ne vom înţelege şi te voi putea smulge din lumea în care trăieşti tu. E o lume care nu-ţi va oferi fericirea reală. Cei din lumea ta sunt de obicei egoişti şi dornici de a parveni cu orice preţ, sprijinindu-se pe umeri ca ai tăi sau ai altora ca tine, care se lasă impresionaţi de vorba lor blajină şi personalitatea lor înaltă!...
- Uite ce-i, îi răspunse Alin puţin iritat, la o adică, părerea mamei tale mă lasă rece, dar constat cu regret că şi tu împărtăşeşti cam aceeaşi cauză. Sincer mă deranjează să te aud spunând că servesc drept punct de sprijin intru parvenirea altora. Toţi facem la fel. Într-un fel sau altul, servim sau ne servim de sprijinul celor din jur în evoluţia destinelor noastre. Toţi suntem egoişti, poate mai mult cei care, pentru aţi rezerva un fotoliu cât mai comod în „Sala veşniciei”, pledează în numele înlăturării… egoismului!...
- Iartă-mă, Alin, nu asta am vrut să spun! Îmi pare rău că te-am supărat şi am ajuns aici. Credeam că ne vom înţelege odată şi-odată!... Aş fi vrut să fim mulţumiţi cu toţii într-o zi: şi tu şi eu, şi-ai tăi şi-ai mei!... Se vede că n-am ales bine momentul! Sau poate că nu sunt eu suficient de diplomată!...
- În sfârşit, răspunse el ceva mai îngăduitor poate că ai pe undeva dreptate, dar trebuie să înţelegi că pentru mine nu-i deloc simplu să iau lucrurile aşa cum mi le prezentaţi voi. Sunt mult prea orgolios pentru a-mi înăbuşi convingerile peste noapte, chiar cu riscul de a pierde tot ce-am mai scump. Sunt convingerile mele, şi nu le pot imputa nimănui, iar dacă pierd, asta e. Pe când tu te laşi influenţată de convingeri care nu-ţi prea aparţin! Hai să mergem, zise el. Te conduc acasă!
Mariana îl privi surprinsă şi rugătoare în acelaşi timp.
- Nu, Alin, nu mă vei conduce! Mămica o să-şi dea seama de ce-am plecat, şi o să mă certe!
- „Singurul mijloc de a fi pe placul unei femei, e acela de a nu-i face jocul!”
- Se poate, dar mămica nu cunoaşte reflecţia asta!... Dacă nu i-ai căzut la inimă, n-o mai poţi câştiga decât prin bună-cuviinţă !
- În definitiv, ce-am făcut eu atât de oribil, de „nu mă are la inimă”? Din câte ştiu, nu mi se poate reproşa că n-am fost destul de atent cu vreunul din familie!
- Faţă de familie, da, dar nu faţă de toată lumea. Într-o zi te-a văzut la coadă la pâine cum ai prins de mâna un pensionar (un vecin de-al nostru) care nu stătuse la coadă, şi i-ai arătat de unde-ncepe rândul. Omul ţi-a reproşat faptul că eşti tânăr, iar tu i-ai răspuns că în locul lui te-ai fi sinucis dacă asta a reuşit el să demonstreze celor tineri!
- Curios, n-am văzut-o pe mamă-ta, dar sunt convins că toată lumea de la rând, îmi dădea dreptate!
- Poate că şi aveai dreptate, dar de ce te-ai găsit tocmai tu sa „faci ordine”?
- Pentru că nu s-a găsit altul! La coada erau şi mame cu copii de mâna care nu mai aveau răbdare, mai erau şi muncitori care nu aveau timp de stat, ba chiar pensionari adevăraţi, ca acela nu era chiar un moş în adevăratul sens al cuvântului.
- Îl cunosc!… Eu nu zic că nu ai dreptate, doar că mămica susţine că orice-ar fi, le datorăm respect bătrânilor, chiar dacă gestul lui n-avea nimic comun cu respectul. Ea considera că dacă in locul bătrânului ar fi fost o fată, în mod sigur nu te-ai fi manifestat aşa!
- Dacă mamă-ta ar fi fost regina Angliei, n-ar mai fi fost nevoita să-şi procure pâinea stând la coadă… DACĂ!!! Ce fată riscă să fie apostrofată de cineva? De unde filozofia asta fără temei? Hai să mergem, zise el ridicându-se. Te conduc, chiar cu riscul de a ne întâlni. Ba chiar îmi doresc asta! Mi-e aşa de dor…
Mariana se ridică şi porni tăcută alături de el, prinzându-l de braţ.
- Vezi, zise ea după un timp, de aceea nu te are la inimă. Eşti orgolios, uneori viclean… Se teme că viaţa mea alături de tine ar fi un adevărat calvar! De aceea nu vrea să audă de legătura noastră. Spune că eu nu pot avea nici un cuvânt în faţa ta, şi voi fi nevoită să fac întotdeauna numai ce hotărăşti tu, chiar dacă nu ai dreptate!...
- Si tu o crezi?
- Nici tu nu-mi prea dai ocazia s-o dezmint!
- Hm, zâmbi Alin. Dacă ţi-aş spune ca se înşeală, ar însemna sa-i dau dreptate!... Dacă i-aş da dreptate, ai zice că recunosc tot ce crede ea despre mine! Tu ce crezi de fapt? Sunt chiar aşa de rău pentru tine?
Mariana nu răspunse.
- E şi tăcerea un răspuns!
- Nu, Alin, nu vorbi aşa! Doar mă gândeam. Ştii, mămica are nişte principii foarte solide în privinţa asta.
- Şi ce legătură are asta cu noi doi? Eu nu vreau să fiu dependent de principiile soacrei!
- Principiile ei, sunt şi principiile mele, Alin!
- Sper că nu chiar toate! Eu sunt dispus să le accept pe cele naturale, care vad sigur că-ti aparţin. La celelalte însă, va trebui să renunţi tu!
- Ce simplu pare!... Tu nu ai de unde să ştii că asta-i prima condiţie care ne-ar putea lega pe noi doi! Accepţi, vom fi împreună! Nu accepţi, nu te vor accepta părinţii pe tine!
- O, ce naivitate perfecta, zâmbi el! Păi tu nu-ţi dai seama că pot accepta orice până în momentul când te voi auzi spunând „Da!”.
- Nu fi chiar aşa de sigur! În privinţa asta, mămica n-ar mişca un deget, până n-ar scoate o promisiune de la tine. Aşa cum eşti tu, mămica mi se pare că te cunoaşte mai bine decât mine! Dac-ai apucat să promiţi ceva, ştie ea bine că nu te joci cu promisiunile. Dar mai ştie că nici nu le faci, dacă ştii că nu le poţi ţine!
- Extraordinar! Nu ştiam că mamă-ta a făcut ucenicia la KGB!
- Nu ironiza, Alin. Tot ce face ea, este pentru binele meu!
- Aşa o fi, numai că nu prea coincide cu ceea ce cred eu despre binele tău!
- Alin, eu ştiu să aleg şi să vă înţeleg pe fiecare! Ba cred că-ţi iau apărarea de multe ori. Dar poate ar trebui să faci şi tu un pic de efort în întâmpinarea ei, să te faci plăcut şi de bună-credinţă!
- Mă simt de parcă ar trebui să-i cer mâna unei fete de-mpărat!...
- Aşa cum tu eşti pentru mine singurul Făt-frumos, poate că mă aştept din partea ta să vrei să mă asemeni unei fete de-mpărat, nu crezi?
Alin o privi lung, printre gene. Parcă nu cu Mariana cea mereu supusă, se purta discuţia, ci cu cineva care ştia foarte bine să negocieze!
- Şi dacă până la urmă tot nu voi reuşi să-i fiu pe plac, ce-ai să faci? Vei renunţa la mine?
- Cucereşte-o, Alin, şi nu mă întreba nimic altceva. E mama mea, şi e nespus de bună pentru cei pe care-i iubeşte. Ştiu de ce sacrificii este în stare când simte că are pentru cine lupta!
- Habar n-ai tu în ce situaţie mă pui, dar mă rog, n-au intrat zilele-n sac! Să treacă armata mai întâi, şi-om mai vedea!
- Mai ai mult, întrebă ea, oprindu-se din mers, fiindcă tocmai ajunseseră la capătul străzii ei, iar de acolo nu mai puteau merge împreună, fără a risca să fie surprinşi, fie şi de vreun vecin mai indiscret.
- Habar n-am, răspunse el, îmbrăcându-si scurta pe care ea o avusese pe umeri.
- Ia spune, când ne mai vedem?
- Nu ştiu, Mariana! Eu luni trebuie sa fiu înapoi la Timişoara şi va trebui să plec de mâine seară. Cu tine îmi propusesem să mă întâlnesc mâine dimineaţă.
- Nu, Alin. Îmi pare tare rău, fiindcă ştii şi tu la fel de bine ca şi mine cât de mult aş vrea să fiu cu tine! Dar mămica nu trebuie să ştie că ai venit. Ea te ştie acolo, iar pe mine în absenţa ta, mă ştie cuminte. Mâine e duminică. Dimineaţă trebuie să merg cu ea la biserică, iar după-amiază nu ştiu ce şanse avem, fiindcă am auzit-o spunând ceva de o vizită la soră-mea unde trebuie să mergem împreună. Dacă am minţit-o astăzi, nu cred că mâine mai sunt capabilă să mint!
- „Iertate fi-vor păcatele tale, fiindcă furat ţi-e cugetul, aamiiinnn!...”, murmură, Alin, luându-şi o mină de prelat şi făcându-i semnul crucii pe frunte. Apoi, văzându-i privirea mustrătoare, o îmbrăţişă afectat. Rămâi cu bine, Mariana! Şi mai treci şi tu cu vederea şicanele pe care ţi le fac. Nu sunt tocmai cum ai merita tu să fiu, dar poate nici cum mă caracterizează alţii…
Când o sărută, simţi gustul sărat al lacrimilor care i se prelinsese până pe buze. După ce se desprinse din sărutul lung, ea îl privi în ochi şi-l mângâie pe obraz.
- Drum bun, Alin. Ai grijă de tine!
Apoi se întoarse brusc şi plecă fără să mai privească în urmă. Mai târziu, Alin primi o scrisoare în care ea îl ruga să nu fie supărat că n-a mai privit în urmă. „Acum, când închid ochii, te văd coborând din tren, te văd îmbrăţişându-mă, te văd ajutând cărăbuşi, dar nu te văd plecând! Vei zice că sunt egoistă, fiindcă te-am lăsat să mă vezi tu pe mine cum mă îndepărtez. Dar trecând cu vederea faptul că tu eşti bărbat, iar bărbaţii suportă mai uşor despărţirile, nu uita că eu eram de fapt cea care rămânea. Vezi, nici eu nu sunt scutită de paradoxuri!...”

[OMU'BUN]

III


- Mă bucur, mă bucur, cum să nu?...Bine, te aştept!... Deci mâine după amiază… Cu bine, Luiza!
Alin puse receptorul în furcă. „ Va să zică alte trei săptămâni de staţiune. Biata de ea! Oare chiar atât de gravă să fie tromboflebita asta?” Derulă în memorie amintirile legate de ea – tristele lor amintiri!... Se internase in iunie, aşa cum spusese in primăvară, când abia se cunoscuseră. El nu lăsase să treacă nici măcar o zi, fără să o viziteze, de multe ori păcălind portarul, sau furişându-se prin căi dosite, după ce începuse să capete experienţă. De obicei o găsea stând nemişcată, suportând ore în şir perfuziile cu novocaină. Dar deşi suferea, n-o auzea niciodată plângându-se de ceva. Dimpotrivă, povestea cu mult umor, situaţiile jenante văzute prin spital. Uneori râsul ei se transforma în grimasă, când acul vibra dureros în venă!


*
* *

Trecuse deja zece zile de când îşi petreceau după-amiezile împreună. Ea, veselă ca de obicei, nu mai contenea cu istorisirea întâmplărilor „neobişnuite”.
- A, nu ţi-am spus! Tii, cum de-am uitat? se bătu ea cu palma peste frunte. Când am plecat, în iunie, am cunoscut în tren un ofiţer. De fapt nici nu ştiu dacă e corect să spun că „l-am cunoscut”… Să vezi. Era în compartiment cu noi. Foarte simpatic, tipul. Brunet cu ochi albaştri şi cu mustaţă foarte bine proporţionată. Iar haina militară îi dădea un aer foarte distins. Avea pe umăr două steluţe mici. Locotenent, nu? Mă rog, nu contează… Am lăsat-o pe Aureliuş în compartiment ţi am ieşit pe coridor, să-mi mai dezmorţesc piciorul. El a ieşit imediat în urma mea. A început să-mi înşire tot felul de chestii despre peisaj, despre plăcerea de a călători cu trenul şi de a cunoaşte oamenii cu gândurile şi cu grijile lor, ce mai… Artist băiatul! Apoi m-a întrebat până unde merg. Când a auzit de Târgu Jiu, iar a început turuie: de Brâncuşi, de Coloana infinitului, Masa tăcerii, Poarta sărutului, de nu ştiu ce Pasăre măiastră de prin America, de Maria Tănase care a fost o altă „pasăre măiastră” pentru români… Era doxă, tipu’, îţi spun! La un moment dat a tăcut şi mă bucuram că l-a lăsat imaginaţia. Vedeam că face efort să mai spună ceva dar nu prea avea de ce să se lege. Eu până atunci nu prea spusesem mare lucru. Mai mult dădusem din cap. Dar atunci m-am hotărât „să-l ajut”.După ce l-am lăsat să-şi stoarcă cerebelul, şi după ce m-am convins că se simte la fel de jenat ca şi mine, cu diferenţa că el se trăda prin tot felul de mişcări inutile, zic:”Dacă vi s-au epuizat subiectele atât de repede, mă tem că nu-i de ajuns pentru a vă da adresa şi numărul de telefon pe care tocmai intenţionaţi să mi-l cereţi!...”Ei, dacă până atunci fusese plin de el, acum avea o figură plouată de elev prins copiind. Când l-am văzut atât de fâstâcit, am izbucnit in râs şi am intrat în compartiment. La puţin timp a intrat şi el, dar nu s-a mai aşezat. Şi-a luat diplomatul şi-a plecat fără să mai spună „la revedere!”.
Alin se întristă. „Bietul om! De unde să ştie el cu cine are de-a face? A încercat s-o abordeze aşa cum se obişnuieşte, iar când ea a deschis gura, s-a speriat şi-a luat-o la fugă! Iar ea se amuză! Cum de nu-şi dă seama în ce situaţie se află? Hotărâsem s-o ajut. Cum o ajut? Amuzându-mă şi eu de caraghioslâcurile ei?Dar nu-i bine! Nu-i bine deloc! Va trebui scoasă cu orice preţ din starea asta a ei! Dar cum? Oricâte sfaturi i-aş da eu, ea tot n-ar pricepe nimic. Totuşi, cineva trebuie s-o forţeze! Şi cine altul, dacă nu eu? E atât de aiurea!... Să mă prefac îndrăgostit, după ce i-am cunoscut repulsia pentru ceea ce eu vreau să-i stimulez!...”
- Ce ţi s-a întâmplat, băi? Ce-i cu tine? Întrebă ea când observă că de la o vreme Alin n-o mai asculta. Eşti trist sau mi se pare?
- Ţi se pare! Zâmbi el forţat.
- Ei, mi se pare. Nu mă păcăleşti tu pe mine! Hai, spune-mi ce te macină?
- Nu-i nimic, Luiza. Oricum, ce vreau eu, nu-mi poţi tu oferi! Se hotărî el să intre în joc.
- Ai putea fi ceva mai clar, că nu prea înţeleg.
- Mai clar! Răspunse el rece, hotărât să joace totul pe o singură carte, unde el ar fi pierdut oricum, dar ea ar fi avut de câştigat tocmai când ar fi fost convinsă de contrariu. Aştept să mai treacă şi astea zece zile şi să scap o dată de tine, că tu nu eşti în stare să mă faci fericit.
- Fericit? Se entuziasmă ea, prinzându-l de mână. Hai la restaurant: fac cinste cu un grătar, coniac şi bere până cazi sub masă! Să vezi ce fericit ai să fii!... izbucni ea în hohot.
- Dacă nu te-aş cunoaşte, aş zice că eşti toantă! Nu te mai preface, că ştii tu bine la cel de fericire mă refer eu!
- Ba bine că ştiu! se bosumflă ea. Aş fi vrut să fie vorba de altceva, deşi vedeam ce vrei. Îmi pare rău, Aline, dar eu… Eu nu-ţi pot oferi fericirea de care ai tu nevoie!
„Fericirea de care am eu nevoie!” repetă el în gând, iar odată cu timpul ce trecea, tăcerea devenea din ce în ce mai apăsătoare. Luiza mai încercă să glumească, dar văzând că vorbele ei nici nu-l ating, tăcu şi ea, simţindu-se şi mai stingheră.
- Îmi ceri ceva prea greu pentru mine, Aline, de ce nu înţelegi?
- Greu, poate, dar nu imposibil!
- …De fapt, imposibil am vrut să spun !... zâmbi ea jenată.
- Ei, da, ai greşit!... Asta-i acum…
- De ce eşti rău cu mine, Aline, de ce? Ce ti-am făcut eu?... Adică, da! N-am făcut nimic pentru fericirea ta!... Dar eu… asta sunt!... Poate altă dată nu mi-ar fi păsat dacă te-aş fi văzut supărat, dar acum îmi pasă şi nu te suport aşa! Tăcu un timp, dar cum el nu spunea nimic, continuă. De aceea… ,dar se întrerupse, temându-se parcă să spună mai mult.
Alin ar fi vrut să întrebe „de aceea, ce?”, dar temându-se că ar putea irosi singura şansă, continuă să joace la fel de dur.
- Mă rog!
- De aceea, continuă ea, va trebui să fac ceva… Ştiu şi eu? Poate dacă voi bea un pahar în plus…
Alin zâmbi pe-ascuns. Dacă ea l-ar fi privit în ochi în acel moment, ar fi văzut licărirea victoriei apropiate. Se forţă să nu se trădeze.
- Şi… îl bei? Întrebă el, indiferent.
- A, te-am prins, izbucni ea. Vrei să mă faci să mă schimb. Cum de nu mi-am dat seama? Tu, generosul!... Tu, cel mereu plin de iniţiative… Nu, Aline, nu-l beau. Şi nu-l beau nu pentru că nu meriţi, ci fiindcă eu nu vreau să mă schimb! Îmi place cum sunt, şi vreau să rămân aşa!
- Mă rog! repetă el, dar de data asta convins că totul eşuase.
Luiza mai făcu câţiva paşi, apoi i se aşeză în faţă şi-l privi în ochi:
- Spune-mi… Spune-mi. Aline, nu-i aşa că asta ai urmărit? Nu-i aşa că vrei să mă faci să mă schimb?
- Din păcate nu se poate să mă faci fericit altfel decât încercând să te schimbi. M-aş bucura şi văzându-te că eşti în sfârşit altfel, dar şi pentru că mi-ai face întâlnirile mai plăcute, nu crezi?
- Da? răspunse ea naiv, întorcându-se şi păşind încet. Atunci… n-am încotro. Dacă tu vrei aşa, am să-l beau, ce să fac?...
- Când? Mâine?
- Nu, Aline, lasă-mi o zi să mă obişnuiesc cu ideea. Poate o suport mai uşor. Azi e joi. Uite, sâmbătă îl voi bea. PROMIT!