Daca ai afla ca in maxim o saptamana vei muri din cauza unei boli ingrozitoare, cum reactionezi ?
Iti e frica de moarte?

As tusi probabil, dar mi-ar fi frica ca dau peste Vornicum

Si 2: Cred ca doar as fute, orice ce nu ajunge repede pe pom.

Primul raspuns a fost: m-as bucura ca sunt anuntata ca nu mai am mult, deci, e clar ca am o problema si nu e chiar adevarat daca as spune ca nu mi-e teama, desi spun adesea ca abia astept sa intru in Imparatia aceea unde este doar Iubire:iertare, generozitate, daruire, bucurie...

Din pacate "dincolo" e doar NEANT, un mare vid... nimic.

Pur si simplu s-a terminat totul.

Din fericire, asta nu-i o certitudine. Singura certitudine este ca toti murim candva. A sti dinainte ca esti condamnat provoaca cea mai larga paleta de trairi, dela indiferenta pana la panica, depinde de om si de context si de timpul ramas. Preferabil este sa nu stii cand mori si sa traiesti ca si cand ai muri maine.

Mie nu mi-e frica de moarte, dar n-as vrea sa sufar si sa fiu motiv de ingrijorare pentru cei apropiati mie. Daca as avea ragaz o saptamana, probabil c-as plange si m-as revolta, apoi mi-as cere iertare de la cei pe care, fara voie, i-am suparat. As vrea sa plec constienta si impacata din lumea asta. Sa traiesc pana in ultima clipa. Ce va fi, cine stie.

Prin 1996,am fost lovit frontal in autoturismul in care ma aflam,impreuna cu sotia! Am fost lovit de catre un dement care conducea o carosata de cateva tone,care transporta sucuri! Am iesit in lateral,ambele masini iar bordul meu a fost distrus(cand am dus masina la reparat,ma intrebau mecanicii daca a scapat cineva din accident!) Eu am fost lovit in zona osului stern,de catre volan iar sotia a suferit cateva contuzii minore! Am scapat cu viata,datorita :purtarii centurilor de siguranta,vitezei reduse a autoturismului meu si virarea spre dreapta,inaintea impactului! Vazandu-l ca vine in viteza si in slalom de la stanga la dreapta pe dement,in fractiunile de secunda dinaintea impactului,sotia m-a intrebat,ce se intampla? I-am spus ca ne omoara,am pus frana,pana aproape de oprirea masinii si am tras ,la maximum,volanul! In secundele respective nu am avut timp sa ne gandim,nici ca murim,nici ca ne salvam! A fost un moment de blocaj mental,asemanator efectului unui anestezic administrat pacientului ,la o interventie chirurgicala! Ai dreptate cand afirmi ca daca nu stii dinainte ca vei muri,nu ai de ce sa te ingrijorezi! Se moare foarte simplu,intr-o fractiune de secunda,motiv pentru care nu exista timpul necesar sa te gandesti la ce lasi in urma ta,cine va avea grije de copii ori de parinti! Eu am vazut moartea cu ochii
si te asigur ca nu e o melodrama,asa cum se prezinta in filme! Trecerea in nefiinta este brusca(in cazurile violente),fara a realiza ce se intampla!

Asta este ori un neadevar, ori ai o problema. Suntem programati genetic sa ne fie frica de moarte. Aa, ca ne dam noi cocosi, asta e alta treaba, inseamna ca ne dominam frica, nu ca nu ne e frica.

Şi eu simt cam la fel cu Frisky. Şi nu e vorba că mă dau cocoş. Pur şi simplu nu mi-e frică decât de suferinţă. În sensul că, dacă e să mor, să se întâmple repede. Sigur că un soi de frică o exista - acea programare genetică de care spui -, dar e departe de obsesia pe care o au unii în privinţa asta. Unii chiar au o problemă mare cu frica de moarte şi habar n-aveam că există atâţia oameni obsedaţi de asta până nu am citit Nimicul de temut, cartea lui Julian Barnes. De acolo am aflat şi că multe personalităţi aveau fobia asta.

Despre aia vorbeam, trebui sa existe o teama, e normal, e natural. Faptul ca majoritatea o controleaza iarasi e normal. Anormali sunt cei care au dezvoltat obsesii pentru moarte.

Daca spun ca nu mi-e frica de moarte, nu inseamna ca mi-o doresc sau ca ma arunc in gol fara teama. Pur si simplu nu traiesc cu frica de moarte. Stiu ca e un act final si il accept ca atare.
Eu cred ca genetic suntem programati sa ne mentinem in viata si implicit sa raspundem instinctiv prin autoaparare la situatiile potential distructive. Teama de moarte in schimb se formeaza constient, pe masura ce acumulam experiente mai mult sau mai putin "extreme" si incepem sa ne punem intrebari despre sensul si scopul vietii. Din pacate se poate transforma in fobie, asa cum zice Vera.

Cred că un om echilibrat, care se simte împlinit și se bucură de viață nu trăiește cu frica de moarte. Însă Vornicum ne-a aruncat "pisica": ce-am simți în caz că am fi anunțați că mai avem puțin de trăit? Evident că e un șoc pentru oricine și începi să numeri clipele. Am văzut odată un documentar pe tema condamnaților la moarte, iminența morții îi schimbă inevitabil pe cei în cauză, dar reacțiile sunt extrem de diverse.

O poți accepta senin, ca Socrate care în ziua execuției învăța să cânte la un instrument. Întrebat fiind de ce face asta când este ultima lui zi, răspunde: "Și când ai vrea să mai învăț?"

Sau poți fi paralizat de frică și să faci atac de cord, s-au văzut astfel de cazuri.

Nici mie, as vrea sa ma sufoc sub o femeie, 69
Cred ca n-as suferi

Situatia ne e chiar atat de simpla , de genul "O sa mor intr-o saptamana, asta e!" Nicidecum... Si sunt sigur ca si cei mai nefricosi oameni ar intra in panica.

Cred ca la aflarea unei asemenea vesti mintea ar fi sufocata de flash-back-uri si pentru ceva vreme ar fi paralizata de socul viitoarei disparitii.

Omul e construit de natura ca sa supravietuiasca, mintea lui e setata pe auto-conservare. Tocmai un element ce ar sugera mintii umane ca se termina cu auto-conservarea, cred ca ar arunca-o intr-un soc psihic cumplit.

Tuturor le e frica de moarte, mai ales de cea programata, care este incredibil de cumplita. Chiar si teoretic imaginarea unei astfel de situatii este oribila.

Sunt sigur , de asemenea ca unii ar capitula psihic la auzul unei asemenea vesti, presiunea timpului ar fi prea mare.
Una e sa o astepti la 90 ani cand deja organismul tau este putred si alta e sa stii ca vine la 20 ani sau ceva cand viata ta iti era in fata.

Eu cred ca tuturor ne e frica de moartea anuntata.
Poate doar atunci cind o astepti de multa vreme , fie ca ai 100 ani, fie ca duci in spate de multi ani o suferinta ingrozitoare, nu mai ai aceasta frica si o astepti cu "nerabdare" ca sa zic asa, ca pe o eliberare. In rest mie mi-e clar ca nimeni nu poate fi impacat cu ideea asta, asa cum s-a mai scris pe aici, datorita autoconservarii inscrise in codul nostru genetic.
Nu-mi dau seama daca le este frica si celor care au un accident, sa zicem, si simt cum viata se scurge din ei. Daca senzatia de frica in clipele alea mai are loc in randul emotiilor noastre sau apar alte senzatii noi, necunoscute.

Dar apropos de asta, ati facut vreodata vreo anestezie generala? Ce trairi ati avut atunci?

Din fericire nu am trecut prin situatii care sa necesite anestezie generala.

Stiu din cele citite ca in situatii de durere generala insuportabila si in anumite conditii, corpul genereaza o anumita substanta care sufoca punctele din creier responsabile cu simtamintele de durere. Nu stiu daca e adevarat, dar asa se poate explica cum unii oamenii care in urma unor accidente grave de circulatie raman fara diferite membre superioare si inferioare si totusi nu simt durere.

Banuiesc ca la fel reactioneaza si creierul la unii la aflarea vestii unei iminente morti. Un fel de auto-protejare.
Daca nu reuseste sa se auto-protejeze, apare clacarea si omul cade pishic spre dementa.

Adrenalina.

Nu.

De ce ti-ar fi frica de asa ceva? Sigur m-as oftica daca as muri in curand. Imi place la nebunie sa traiesc. Am o groooooaza de chestii pe care trebuie sa le mai fac. Din bucurie , placere, etc. Numai la filme sau muzica- carti ma gandesc si deja ....Nici nu mai vorbesc de alte "trairi".

factura...i see that we meet again

ei bine da imi e frica de ea...dar nu in sensul comun.

mi-a fost frica atunci cand am terminat generala pentru ca ma rupeam de un colectiv cu un trecut mult prea comun, indreptandu-ma spre ceva despre care nu stiam mai nimic.. S-a repetat apoi la treminarea liceului spre armata, de la armata spre faculta, de la faculta spre munca..

..mereu alte locuri, alti oameni, alte structuri..aceiasi teama.

cred ca cel ce a lansat topicul nu a ales cuvintele cum trebuie..
cred ca el a vrut sa utilizeze de fapt cuvantul "groaza"..

Nu imi este groaza de moarte..
Borges o intelegea ca pe o izbavire absoluta..Eliade ca pe o suprema initiere..Zappa ca pe un mare salt..
Isus ca pe o absolvire a tot ce inseamna rau...Gandhi ca pe o trecere spre altceva...nimic din toate astea nu imi pare terifiant

de ce mi-ar fi groaza de moarte ??

teama insa imi e...si la fel ca atunci cand mi-am dorit ca generala sa nu se termine niciodata, ca liceul sa nu aiba sfarsit si ca adolescenta sa traiasca vesinic..imi e teama de schimbarea asta...fara insa sa imi fie si groaza de ea..

Pai, daca nu mai bantuie (aproape) nimeni pe aici...

Din cate stiu eu, asa, teama iti e de ceea ce nu cunosti. Dar de ce sa alegi teama si nu surpriza, bucuria descoperirii? Ma refer la ceea ce ai zis tu, la schimbarile inerente din viata individului.

Mie mi se pare aiurea sa-ti faci idei despre dincolo. Chestiile astea cred ca apar dintr-o anume frustrare. Cum adica sa fiu doar "un element" aruncat in univers? trebuie sa existe o explicatie. De ce? Pentru ca nu poti tu sa suporti? Pentru ca uneori simti atat de intens incat crezi ca e imposibil sa fie viata fara sens? Acum fac si eu pe smechera, in sinea mea (fara sa recunosc nici macar fata de mine) astept/cred/sper ca exista un sens. Aveam eu o teorie cu oamenii care nu sunt suficienti de destepti ca sa poata suporta. Poate de asta folosim doar o parte din creier. Celebra "butada" , aia cu 10%. Dumnezeu exista explicat atat logic (nu sunt in stare acum dar cel putin vreo 3 stiu doar eu), cat si..."exact ce spuneam". Trebuie sa existe. Altfel morga.


Bai, poate chiar exista.

Nu-i asa...dar ma grabesc sa profit de stare ta de necunoastere si sa imi adjudec monopolul dialogului cu tine.
O data..., de doua ori...de trei ori...gata!!




Cea mai comuna dintre incertitudinile existentiale incepe de aici.
Si ma rog de ce ar trebui sa existe o explicatie ??

Ma uit la Erwin pe un alt topic..E un tip pentru care am mare respect intrucat el a ales sa priveasca cerul.
Nu stiu cat intelege el despre cer, pentru ca in ceea ce ne relateaza povesteste mereu de univers, de fractali, de cuante, de totul si de nimic, ca despre niste notiuni precise pe care poti construi o dezvoltare logica.

Eu stiu ca grecii..cei mai importanti filozofi, aveau patru feluri de nimic...mai exact patru cuvinte care desemnau nimicul in mod diferit, asta pentru ca niciunul nu putea acoperi toate sensurile...daca ar fi avut vreme mai inventau inca 20 de cuvinte.
Asta venea dintr-o criza acuta, generata de ceva imposibil de definit..sau mai precis extrem de greu de definit.

In fine...Cred ca Universul, daca il acceptam ca infinit, poate cuprinde notiuni lipsite de explicatii de orice fel, fara sa aiba vreo jena in legatura cu asta..

Consider ca nu sunt eu un om special, care sa fi avut o experienta frumoasa care sa il faca sa creada in moartea si invierea lui Isus.
Pur si simplu cred si, mai mult!, simt deseori ca traiesc vesnic iar moartea este o trecere. Ceva de care da, mi-e acea teama "naturala", dar pe care stiu ca o pot depasi. Suntem in postul mare si, fie ca suntem credinciosi, fie atei, cred ca ne putem pune intrebari cu privire la adevarul vietii si mortii unui om, care spune si despre care se spune ca a invins moartea pentru noi. Pentru noi. Pentru ca ne iubeste. Ce idee e asta sa vina cineva nemuritor sa moara pentru noi!?
Acum cativa ani, cand simteam ca nu mai pot trai, ca ma sufoc in propria viata, ca imi vine sa ma sfasii de tristetea "de moarte" pe care o simteam, cand nu mai stiam ce si de ce cred, mi-am zis: daca Fiul lui Dumnezeu care a creat tot, stie tot, e primul si ultimul la urma urmei, ma iubeste si a murit pentru mine, inseamna ca e viu. Tot pentru mine si asa cum voi fi si eu. Si am inceput sa vorbesc cu El foarte direct si foarte serios despre viata, despre moarte... Si stiu doar ca mi s-a intarit credinta. Atat de mult, incat atunci cand vorbeam cu sotul meu despre moartea la nastere si ii spuneam ca daca e sa aleaga intre viata mea si a copilului, sa o aleaga pe a lui, nu imi era frica- probabil acea frica de care suntem intrebati aici...

Te referi la trairile de dinainte, nu? Eu am facut prin 2007.
Pai, nu prea se compara. Acolo sunt medici care iti "garanteaza" intr-o anume forma ca tu te mai trezesti. Bine , anestezistul ala m-a tinut de vorba o ora cu foarte multe intrebari tampite. De genu' " La ce ai alergii?" Si eu i-am zis "Habar n-am!" Si s-a uitat la mine ca la felul 24. Pai de unde sa stiu eu daca n-am avut contact cu vreo chestie de felul ala? Si atunci mi-am dat seama ca as putea sa nu ma mai trezesc. Oricum, la ce "traumatizata" eram de cele din jur, chiar ca nu mai imi pasa.

Asadar, ca sa fiu in ton cu topicul si intrebarea...Se zice ca cei curajosi sunt cei care nu mai au nimic de pierdut. Eu am vazut un film . Zicea Leo : Sa stii ce ai, sa stii ce poti, sa stii la ce poti renunta ...(din memorie)... Mentionez asta pentru ca vreau sa ajung la ideea urmatoare: In orice context ar fi, despartirea, atata vreme cat nu este dorita-provocata de cel care pleaca, o sa fie o trauma. Singura exceptie o reperezinta moartea. Care e pur si simplu. Si fiind ea asa de pur si simplu e normal sa fie greu de acceptat. Da, suntem fragili. Suntem muritori.

Hai, Steaua!

Dude, apropos de greci, cum s-a numit desteptul care s-a ascuns într-un butoi, Diogene?
Foarte inteligent

Cum e aia când te oftici daca mori?

O fi, da' acum intreb si io ca vecinu' lu' bunica-miu : De cand tot mor oamenii, nu -sar fi gasit vre-unul sa se intoarca sa ne spuna cum e? Io zic ca mai bine pleci cu asteptare zero privind viata de dupa, ca sa nu traiesti dezamagirea vietii tale in ultima secunda a ta ca fiinta. Daca exista ceva dincolo de moarte, foarte bine, iti vei incepe noua existenta placut surprins, deci in toane bune si cu tonus.

Eu chiar vă recomand Nimicul de temut, a lui Julian Barnes, care, deşi e o carte despre moarte, e scrisă haios. Uite un fragment:

Când eram tânăr, zborul cu avionul mă îngrozea. Alegeam să citesc o carte care să dea bine lângă propriul meu cadavru. Mi-aduc aminte cum am luat Bouvard et Pécuchet într-un zbor de la Paris la Londra, amăgindu-mă că, după prăbuşirea inevitabilă a) va exista un cadavru identificabil, alături de care să fie găsită; b) Flaubert în ediţie franţuzească de buzunar va supravieţui impactului şi flăcărilor; c) şi când o vor găsi, va fi încă strâns ţinută de mâna mea rămasă, în chip miraculos, intactă (chiar dacă retezată, poate), cu arătătorul încremenit pe un pasaj admirat în mod special, fapt care se va bucura de aprecierea posterităţii. O poveste cât se poate de convenabilă – deşi în timpul zborului eram, desigur, mult prea speriat ca să mă mai şi concentrez asupra unui roman ale cărui adevăruri ironice rămân, în orice caz, ascunse cititorilor mai tineri.

Am scăpat în mare măsură de temerile mele pe aeroportul din Atena. Aveam în jur de douăzeci şi cinci de ani şi ajunsesem la timp, în vederea zborului meu spre casă – chiar foarte la timp (atât eram de dornic să plec), încât nu aveam de aşteptat câteva ore, ci mai mult de o zi. Biletul nu mai putea fi schimbat; nu mai aveam bani să mă întorc în oraş la hotel, prin urmare mi-am instalat tabăra pe aeroport. Nici atunci nu uitasem să aleg cartea care să mă însoţească la prăbuşire: un volum al Cvartetului din Alexandria, de Durrell. Ca să omor vremea, m-am urcat pe terasa de pe acoperişul terminalului. De acolo, am urmărit cum avioanele decolau şi aterizau, unul după altul. Unele aparţineau probabil acelor linii aeriene pline de risc, cu piloţi beţivi; dar nici unul nu a căzut. Iar demonstraţia, vizuală mai mult decât statistică, a siguranţei zborurilor a reuşit să mă convingă.

Puteam încerca iarăşi aceeaşi stratagemă? Dacă priveam moartea în faţă cât mai des şi cât mai de aproape – dacă îmi luam serviciu la pompele funebre sau la morgă – ar fi fost posibil să mă descotorosesc de teamă, graţie garanţiei date de familiarizarea cu fenomenul? Nu-i exclus. Dar aici apare o eroare, pe care fratele meu, ca filozof, ar detecta-o Imediat. (...) Şi iată eroarea: pe aeroportul din Atena, eu urmăream cum mii şi mii de pasageri NU mor. Pe când, la pompe funebre sau morgă, mi-ar fi confirmate cele mai sumbre bănuieli: că rata mortalităţii la rasa umană este de sută la sută, fără rabat.

Frumos ca poti gandi si simti astfel, Linica.

Personal impartasesc realismul optimist al lui Cucu, prefer sa am asteptari zero si sa fiu, eventual, placut surprinsa dupa.

Ihi...asa e precum zici.
Incerca sa se elibereze de obiecte si de tutela lor despotica.
In afara butoiului pe care il locuia, pastrase doar o cana si o lumanare..

Intr-o zi, zarind un copil care bea apa din causul palmei a renuntat si la cana.

La lumanare nu...Umbla cu ea aprinsa ziua in amiaza mare si raspundea cand era chestionat: "Cum ce fac ?? Caut oameni..!!"

Asemeni lui, altcineva din acelasi timp, intrebat de ce nu salveaza nimic dintrun incendiu devastator, atunci cand toti se inghesuiau sa inhate, care o mobila, care un ceaun, care un ghiveci.. a zis: "omnia mea mecum porto" adica, ceea ce este al meu port intotdeauna cu mine..


istoria isi aminteste de amandoi...asa ca probabil amandoi, au fost intr-adevar "foarte inteligenti" in alegerile lor

Ai 20 ani, ai un iubit destept si cuminte care te iubeste, ai niste parinti care te coplesesc cu iubire parinteasca, ai zeci de prieteni cu care iti petreci timpul prin localuri decente si excursii prin munti, urmezi o facultate pe care o adori.
Sau esti casatorita , ai 2 copii frumosi care sunt sufletul tau, ai un sot care te adora si pe care il iubesti.

Si aflii ca intr-o saptamana se termina brusc...

Filosofii de Kant, Schoppenhauer si Cioran despre moarte, despre Taramul Minunat de dupa, despre reincarnare & shit ... nu cred ca mai dai 2 bani pe ele in acele momente. Filosofia nu ti se mai pare frumoasa atunci, este ?

Vornicele, ai văzut "The Bucket List" cu Jack Nicholson și Morgan Freeman?

Erwin, asta a fost ala când au facut prostii înainte de moarte, ca Jack Nicholson era bogat ?

Nu imi vine sa cred !!

In fine...filozofia are aceasta menire: rezolvarea problemei (problemelor, crizei) existentiale.
As vrea sa pot sa dezvolt dar ma simt ca Einstein in fata unui aborigen.
Habar n-am de unde s-ar putea incepe o explicatie.

Din partea unuia care a trecut printr-un diagnostic gresit si superficial elaborat, dar si a unuia care a avut ocazia sa traiasca cu povara efectelor altor diagnostice corecte (pentru rude ori prieteni apropiati): dupa un prim moment de deruta, de soc, (mai lung, sau mai scurt, functie de educatia fiecaruia) oricare dintre cei condamnati apeleaza exact la aceasta cale: raspunsul filozofic..(nici nu exista alternativa)

..ca e el mesajul religios (la indemana lui gica tarabagiul), cel existentialist (pe masura lui fane absolventul de liceu), cel nihilist (gogu de la perceptie), cel comunist (iliescu de la psd)...etc..

raspunsul filozofic e singurul in masura sa puna fiinta in acord cu conditia ei existentiala..
... e singurul care poate sa aduca linistea dinaintea unui sfarsit onorabil si izbavitor...

chiar nu pot sa cred ce ai scris...

ce discutii am pierdut zilele astea, nu-mi vine a crede - scuze de offtopic, tare as vrea si eu in discutie dar trebuie sa imi fac intai temele (sa citesc ce ati scris, cu atentie)

Stay tuned!

The Dude, matale trebuie sa te relaxezi, ca sa nu explodeze ceva prin "unitatea centrala" , ceva siguranta, de la atata indignare "in fata unui aborigen" care ma aflu
E problema mare cu stresul in zilele noastre.

The Dude, scuza-ma ca sunt mai aborigen de felul meu, asa sunt eu mai ignorant

tocmai asta m-a adus in stare de soc...ca nu te stiam aborigen...cum desigur ca nici nu esti, dupa cum nici eu nu sunt vreun Einstein.
Asa e cu stresul...cum bine spui...tu de exemplu ai luat-o mult prea personal.
Imi cer scuze. n-am vrut sa te jignesc...

Mi-am amintit de alte scrieri de ale tale puse pe aici in alte dati si pac...iaca revolta...

cu filozofia si aportul ei "on topic" ramane cum am vorbit

Mie in primul rand mi-ar pare rau de ceea ce las in urma si de faptul ca nu mai am timp sa fac ceea ce imi propusesem. Am plecat de cateva ori dintr-un loc intr-altul si a fost destul de dureros. Faptul ca pleci definitiv, ca nu mai exista nicio sansa sa mai revezi oameni si locuri de care-ti pasa mi-ar induce o mare tristete.
Orice termen limita induce o oareshce teama, cred ca m-ar speria sa stiu ca peste cateva zile nu voi mai fi, dar probabil ca parerea de rau ar fi mai mare.
Se spune ca un om isi retraieste viata in ultimele clipe. Faptul ca as sti ca mor cu ceva timp inainte m-ar face sa-mi retraiesc viata pe toata durata ramasa. Ar fi o extensie a ultimelor clipe si de aceea cred ca ideal ar fi sa nu stiu in avans ca voi muri.
Dar daca ar fi sa stiu, in mod cert ar vrea sa petrec cat mai mult timp cu familia, cu prietenii, sa mai vad locuri, sa mai ascult muzici...probabil ca in ultimele zile mi-as dori sa ma plimb cat mai mult pe strazi, printre oameni, prin parcuri, intr-un cuvant sa ma incarc cu cat mai multe din ceea ce am fost in aceasta viata si m-a definit ca individ. Mi-ar place ca totul sa se termine intr-o mare petrecere cu toti cei dragi alaturi.
Nu m-ar interesa ce va fi dupa. Mi-ar place sa existe o continuare fericita, dar nu ma intereseaza ceea ce urmeaza daca e mai presus de vointa mea. Voi vedea ce si cum la momentul respectiv. Daca voi mai vedea ceva.

cel ma ingrozitor lucru in moarte e ca ne desparte de tot ce iubim.

dupa ce am scris prima fraza am incercat sa imi imaginez ce as face. si am incercat atatea scenarii, incat am inceput sa ma intreb ce dracului caut eu in topicul asta. ca ma si enervati...

Stai flexat! E un topic "Vornicum".

Dupa câte stiu eu, la moarte te caci pe tine.
Asta nu-i tot ce iubim

Ce vrei sa sugereze, bre Ervine ?
Ca ma si enervezi...

lol!

Am vazut moartea cu ochii si stiu cum este! E un lucru banal,nu se deosebeste ,cu nimic,de traversarea strazii,de exemplu! Nu te gandesti,nici macar o clipa ca vei muri,la ce lasi in urma,la ce ai facut! Este ca si cum ai adormi,cu singura deosebire ca nu te mai trezesti! Numai in filme ,in teatru se dramatizeaza,viata e mult mai simpla,precum si moartea!

nimic ce te-ar putea leza, Vornicele! Ai deschis de-a lungul timpului o mulțime de topicuri extrem de interesante, de pus mintea pe bigudiuri, jocuri, etc, așa că e un fel de compliment!

sigur...asta cand te ia pe neasteptate..cand loveste surprinzator...
Ei ii plac mult si fazele astea..

Insa topicul intreaba despre "o moarte anuntata"...una care iti da preaviz.
Cica, genul asta de actiuni ar trebui sa fie cel mai crancen pentru spirit...ceea ce dupa parerea mea e fals.

spiritul poate sa trateze cu orice situatie..
..mai ales cand este unul educat si cand are in felul asta resursele necesare sa poata duce orice lupta..

Daca nu e unul educat, chiar si asa se descurca: din instinct.
Chiar nu am auzit cazuri de muribunzi cuprinsi de disperare in ceasul mortii..
Nu zic ca ele n-ar exista, doar ca eu nu am auzit de ele

In toate situatiile pe care le cunosc, dupa ce tumultul angoasei existentiale, instaurat la aflarea vestilor proaste a trecut,
in locul lui s-a asezat intotdeauna concordia..izbavirea...detasarea...si in final impacarea cu destinul..

The Dude, nu ma apropiu nici in vise de intelectul tau super-etajat, dar permite-mi sa rezumez ce ai spus maria-ta mai sus ( cat poate mintea mea de departe mai inceata decat a excelentei tale ):

Deci, pe tine te-a cautat moartea, dar nu erai acasa ?
Bre, tu ai pacalit moartea! Esti un zeu... sau ceva.

Poti sa fii mentorul meu, rogu-te ?

M-a cautat si ne-am inteles sa amanam..ai vreo problema cu asta ?
De pacalit moartea ?? s-a intamplat multora..
Eu n-am pacalit-o..ne-am inteles.

Si apropo: zeii sunt nemuritori profan ignorant...



Nu sta in puterea mea sa te opresc..
Ma poti venera...dar in tacere, daca vrei sa o faci cu acceptul meu.
Urasc stupiditatea

Sunt acel epigon cu idei destrabalate in recesiune cognitiva.

Oh the dude, tu acest menotor al meu ca care il ador, ce ne invata pe noi Odiseea si Eliada si toata istoria vechilor eleni zamislitori de zei : zeii sunt nemuritori doar fiindca cei care le pot termina existenta au fost inchisi din cauza puterii care le-a fost data : titanii, bre mentorica, titanii pot distruge orice zeu.

Da de unde sa le stii tu pe toate? Ca doar nu esti zeu

Te bat la orice test de cultura generala la orice ora din zi sau noapte... si la ora 2 noaptea daca ma trezesti stiu mai multe decat tine... sa nu mai vorbim despre gramatica limbii romane unde te uiti la mine din depresiune, eu fiind pe varful Bucegi.

PS: vezi ca postul meu de mai sus a fost spus la misto, ca sa rad de intelectul tau fals, nu il lua mot-a-mot.

nici n-as putea...tu nu pari sa fi cineva de luat in serios..asta in general, ca in cazul meu n-ai nicio sansa..

Acum, revolta asta a ta si neputinta ei, cea care iti genereaza reactiile, imi aduc aminte de un celebru dialog dintrun film nu mai putin celebru:




Ba..vornice..ba...ba da tie ti-a cam crescut nasul ??