„Un teritoriu
care se cheamã Transilvania…“
*
Al II-lea rãzboi mondial, urmat de ocupatia sovieticã a tãrilor central-sud-est europene, hotãrîtã de marii aliati prin întelegerile secrete din anii 1942-1945 si legiferatã prin tratatele de pace de la Paris din 1947, a izolat aceste tãri de comunitatea europeanã timp de mai bine de o jumãtate de secol. Cãderea comunismului, schimbãrile structurale fundamentale ce au avut loc, eforturile acestor tãri de a ajunge la un numitor comun cu celelalte, care nu au cunoscut sovietizarea si regimul totalitar comunist, se dovedesc a fi un proces complicat, dificil, cu multe necunoscute. În acest context, mentalitãtile evolueazã greu, sechelele trecutului altereazã adesea întelegerea prezentului, dar si definirea viitorului, precum si construirea relatiilor interumane pe baza respectului reciproc, tolerantei, convietuirii pasnice.
În perspectiva reintegrãrii europene si mondiale, consolidarea economico-politicã a acestor state, stabilitatea si echilibrul în zonã sînt cerinte sine qua non, incompatibile cu dezagregarea politico-teritorialã, cu tensiunile si conflictele interetnice, cu instabilitatea internã, crizele sociale si politice, deteriorarea relatiilor interstatale.
La noi se poartã, de mult si cu obstinatie, falsa „problemã“ a Transilvaniei, reflectatã într-o sumedenie de proiecte, programe, declaratii, discursuri, simpozioane, conferinte, seminarii etc., realizate printr-o impresionantã desfãsurare de forte pe plan intern si extern, care vor sã demonstreze ceea ce nu reusesc niciodatã sã facã si anume: Transilvania n-ar fi pãmînt românesc. România n-ar fi stat national unitar si indivizibil – formã perimatã într-o Europã unitã. Concluzia: România trebuie sã accepte federalizarea sau desprinderea provinciilor „alipite“ ei în 1919-1920 prin tratatele de pace, sau „mãcar“ autonomia Transilvaniei, formula minimã fiind reeditarea, într-o formã de asa-zis „europenism“, a createi staliniste: Regiunea Autonomã Maghiarã. Noua „editie“, fãrã îndoialã, nu si ultima, a luptei pentru autonomie este constituirea Consiliului National Secuiesc care, evident, cere autonomia, dar nu a maghiarilor, ci a secuilor din Transilvania.
Înainte de a trece la analiza de fond a acestui real pericol pentru interesele vitale ale Poporului Român, reprezentat de agitatia autonomistã maghiarã cu formele ei concrete de manifestare, este de precizat cã iredentismul maghiar la adresa României, cu bagajul sãu de „argumente“ contra statului national-unitar, semãnã, pînã la identitate, cu iredentismul ruso-ucrainian, preluat de regimul comunist de la Chisinãu si manifestat prin „moldovenism“. În acelasi timp se impune si o altã constatare: indiferent de culoarea regimurilor politice care s-au succedat în Ungaria dupã prãbusirea dublei monarhii în 1918, revendicãrile teritoriale la adresa României si a altor state vecine, bazate pe aceleasi falsuri istorice grosolane, prezentate fãrã succes de contele Apponyi la Conferinta de Pace de la Paris în 1919-1920, au rãmas neschimbate pe fond; situatia este identicã si în ceea ce îi priveste pe comunistii de peste Prut, indiferent de etnia lor.
Demonstratia noastrã va evolua pe douã coordonate: date statistice si date istorice.
Constitutiile de dupã 1989, adoptate prin referendum, definesc România ca stat national unitar si indivizibil, precizîndu-se cã teritoriul ei este inalienabil. Legea fundamentalã respinge separatismul, federalismul, pedepsind actiunile care ar pune în pericol integritatea teritorialã, caracterul unitar al Statului Român, suveranitatea nationalã.
Caracterul national al Statului Român este determinat de mai multi factori, dintre care amintim: comunitatea de limbã, traditii, dezvoltarea istoricã în acelasi spatiu geografic timp de mai bine de douã milenii, unitatea geograficã a teritoriului locuit de unul si acelasi popor, structura etnicã a populatiei etc.
Conform recensãmîntului din 2002, populatia României numãrã 21,7 milioane de locuitori, din care 89,5% sînt români; minoritãtile sînt reprezentate de unguri, 6,6%, adicã 1.432.000 de locuitori (inclusiv secui), celelalte minoritãti însumînd 3,9% (vezi Banca Nationalã a României, Raport Anual 2002, p.5). În Transilvania, minoritatea ungarã este de cca 900.000 de persoane, restul fiind rãspîndite în celelalte zone ale tãrii, altele decît Transilvania.
Caracterul majoritar românesc al Transilvaniei este atestat de statisticile maghiare, cu toate eforturile ce s-au fãcut de a se cosmetiza realitatea:
· În 1786 erau 65% români, fatã de 21% unguri (inclusiv secui – N.B.: statisticile unguresti n-au departajat niciodatã pe secui ca etnie);
· În 1850 erau 58% români, fatã de 28% unguri (inclusiv secui);
· În 1890 erau 56% români, fatã de 31% unguri (inclusiv secui);
· În 1910 erau 53,7% români, fatã de 31,6% unguri (inclusiv secui).
Este de precizat cã diminuarea constantã a numãrului românilor nu se datora descresterii natalitãtii si cresterii ei la unguri, ci maghiarizãrii numelor românesti, stabilirii etnicitãtii dupã limba vorbitã si, într-o anumitã mãsurã, si emigrãrii românilor în America, din cauza sãrãciei si oprimãrii economice si nationale (dupã Philip Mosely, Transilvania partitioned, în „American Quartely Review“, octombrie 1940, p.4). În momentul Unirii, în Transilvania, erau 2.830.000 români si 1.353.000 unguri (inclusiv secui). În 1940 erau în Transilvania 3.365.000 români si 1.411.000 unguri.
Drepturile si obligatiile minoritarilor sînt înscrise si garantate de Constitutie, precum si de o serie întreagã de legi, conventii internationale, la care România este parte, alte acte normative. Dupã cum se stie, forurile europene specializate au apreciat ca exemplar regimul de care se bucurã minoritãtile în România.
În ce-i priveste pe secui, scosi de la un timp „în fatã“ cu tot mai multã insistentã, se cuvine a preciza cîteva date istorice.
Chestiunea originii si a asezãrii lor în Transilvania este încã controversatã. Specialistii au avansat ideea cã este vorba de o populatie de origine turcicã, al cãrei nume ar deriva din cuvîntul turcesc szekilsikil, care însemna „de neam ales“. Dupã informatiile lui Anonymus, aceastã populatie s-ar fi aflat în Nord-Vestul Transilvaniei înainte de pãtrunderea, prin nordul Carpatilor Pãdurosi, a triburilor ungurilor spre Cîmpia Panonicã. Secuii li s-au alãturat în aceastã expeditie, participînd la cucerirea zonei amintite, precum si la celelalte rãzboaie purtate de unguri în secolele X-XII si avînd mereu rolul de avangardã. Aceastã trãsãturã caracteristicã a secuilor i-a determinat pe conducãtorii unguri sã-i colonizeze în zonele de granitã. Cronicarul Simon de Keza îi pomeneste pe secui asezati prin pãrtile Bihariei alãturi de bãstinasii valahi, de la care, spune cronicarul ungur, nou venitii ar fi deprins scrierea. Regii arpadieni, înaintînd spre Rãsãrit în Transilvania, au cãutat sã-si întãreascã dominatia asupra bãstinasilor prin asezarea secuilor în zonele Harghita si Covasna, prima mentiune documentarã fiind din 1213. Cu timpul, populatia secuiascã a fost asimilatã de unguri: limba de origine turcicã, diferitã de cea maghiarã, s-a pierdut, ca si traditiile specifice, identitatea etnicã. Tendinta generalã este de a fi confundati sau nu cu maghiarii, în functie de „necesitãti“ de ordin politic.
Tendintele revizioniste si iredentiste de sorginte maghiarã, vizînd anularea clauzelor teritoriale ale Tratatului de Pace de la Trianon din iunie 1920, confirmate în Tratatul de Pace dintre România si Natiunile Unite din februarie 1947, se materializeazã si în proiecte autonomiste vizînd toatã Transilvania, sau Transilvania si Banatul, sau „mãcar“ Covasna si Harghita.
Aceste idei si proiecte nu sînt noi.

Prof. univ. dr. Viorica Moisuc

Asa-zisa „Ungarie Mare“, apusã odatã cu disparitia dublei monarhii, în 1918, a devenit visul obsesiv al tuturor regimurilor politice din Ungaria, redusã, cum spunea Nicolae Iorga, „la granitele ei firesti“. Aristocratul Karoliy, seful primului guvern al Republicii Ungaria, i-a încredintat conducerea comunistului Bela Kuhn, care promitea „ridicarea întregului proletariat pentru refacerea «Ungariei milenare»“. Cu ajutorul neprecupetit al lui Lenin, Bela Kun vedea posibilã realipirea la Ungaria a teritoriilor pierdute în 1918, în contextul „revolutiei mondiale“ si al constituirii „republicii sovietice fãrã hotare“; aceasta presupunea „topirea“ noilor frontiere ale statelor central-europene într-o formatiune politico-teritorialã aflatã sub dominatia sovieticã, în tandemul Moscova-Budapesta. Pentru acest vis nebunesc al celor care pierduserã enorme latifundii, bunuri materiale, avantaje de tot felul si privilegii în Transilvania, Slovacia, Croatie etc., au murit zeci de mii de români, unguri, slovaci, cehi, în absurdul rãzboi din 1919.
În anii ce au urmat, Horthy, „amiralul fãrã flotã“ si „regentul“ fãrã regat, împreunã cu marii perdanti ai anului 1918, a desfãsurat un imens arsenal de mijloace si metode, urmãrind unul si acelasi scop: anularea Trianonului. Alianta cu Hitler avea sã aducã acestora o partialã satisfactie, atît în 2 noiembrie 1928 (primul Diktat de la Viena pe seama Cehoslovaciei), în martie 1939 (desfiintarea Cehoslovaciei ca stat în cîstigul Germaniei si al Ungariei), dar mai ales în august 1940, cînd Ungaria a anexat coltul de Nord-Vest al Transilvaniei, cu o populatie majoritar româneascã: 50,3%, fatã de 37% maghiari. (Se pune întrebarea de ce statul ungar, care clama atunci necesitatea autodeterminãrii grupurilor etnice compacte, nu a acordat de îndatã celor 50% români din zona ocupatã statut de „autonomie“?).
Înfrîngerea Germaniei în cel de-al II-lea rãzboi mondial a adus noi reglementãri politico-teritoriale în Europa de Rãsãrit, hotãrîte de marii aliati. În ceea ce priveste frontiera de Vest a României, se precizase în Conventia de armistitiu din 12 septembrie 1944, semnatã la Moscova de cãtre reprezentantii Guvernului român, pe de o parte, si Maresalul Malinovski, reprezentîndu-i pe marii aliati, pe de altã parte, cã prevederile Diktatului de la Viena din august 1940 se anuleazã, iar Transilvania, „sau cea mai mare parte a ei“, va reveni României. S-a creat, astfel, o conjuncturã favorabilã ca, la negocierea tratatului de pace cu România, partea ungarã sã insiste în încercarea de modificare a
*
Prof. univ. dr. Viorica Moisuc

Pretentiile ungurilor se bazeaza pe dovezi istorice vechi dinainte de '20 sau '47.
Faptul ca sint mai multi romani ca unguri ar putea sa nu fie un argument decisiv, in cazul Israelului de ex. n-a contat. Depinde de atmosfera politica si cine are bani sa faca lobby la Washington.

Avem declaratia fatisa, facuta la Budapesta, pe cale populara, ca si pe cale oficiala ca fata de bunavointa Italiei si chiar a Germaniei, de a se servi dorinta de reintregire nationala a ceea ce se numeste, de unguri, “Ungaria ciuntita”, masura nu este inca atinsa, ca dincolo de ceea ce a fost considerat, cu o atat de mare darnicie, ca trebuind sa revina Regatului fara rege, dar care ieri inca a sarbatorit in toate bisericile Capitalei, aniversarea regelui, care nu poate fi rege. Otto de Habsburg, si alte provincii, ar trebui sa fie recapatate, numai prin faptul ca odinioara, de pe vreme unei opere de cucerire, intr-o vreme cand nu se pomenea de drept national, si acolo s-au intins hotarele unui Stat medieval, osandit de vremea cea noua cu o sentinta fara apel.
Deci programul este foarte lamurit si fiecare stie la ce se poate astepta, indata ce s-ar prezenta ceea ce revizionistii considera ca o scadenta: tara cum a fost pe vremea Arpadienilor si a Angevinilor, poate chiar pe vremea lui Mateias Corvinul care, cum se stie, ocupase Viena, unde si-a sfarsit si zilele, ca un adevarat Cezar roman.
Problemele de reconstituire a unui stat intereseaza insa, in legatura foarte stransa care, in ciuda gesturilor de dusmanie, zvonurilor de presa si discursurilor aruncate in vant, leaga deosebitele tari europene si pe altii decat acei care prezinta o reclamatie si spera ca ea le-ar putea folosi la ceva. Oricum, chiar in afara de consideratii care privesc numai statele, intrebarea se pune inaintea opiniei publice si ea cere, macar inaintea acestui tribunal, ale carei sentinte au o valoare mai mare, decat cum se pare la prima vedere, un raspuns. (...)
Orice schimbare s-ar aduce actualei ordini de lucruri trebuie deci subordonata acestei garantii pentru viitor, ca nu se vor ivi razboaie noi amenintand aceasta sfanta munca a omenirii.
Dar, cand Ungaria cere ceea ce numeste intregirea ei nationala, poate fi vorba de o dorinta aprinsa, din partea unor populatii care ar fi robite de a se vedea din nou adunate sub steagul care a trebuit sa se coboare in acele locuri, de pe urma greselilor pe care le-a facut guvernul ungar, in timpul marelui razboi? Si o alta intrebare: gasesc populatiile de acolo, oricare ar fi caracterul lor national, un nou avantaj sa se gaseasca sub o alta obladuire care se inspira de la principii care se desemneaza din ce in ce mai puternic si care nu sunt altceva decat o copie mai brutala si mai grosolana, si mai ales lipsita de orice conducator cu oarecare amploare, a formelor de guvern pe care anumite necesitati, care nu exista in Ungaria, le-au impus in alte tari?
Nu este greu sa se raspunda la amandoua aceste intrebari.
In teritoriile pe care le ravnesc doritorii de expansiune teritoriala de la Budapesta se gasesc elemente nationale care, oricat ar fi in unele momente nemultumite de neajunsurile unei guvernari care se poate schimba printr-o simpla imbunare a oamenilor, sunt foarte bucuroase ca in sfarsit se pot folosi de limba lor, ca li se da un invatamant sprijinit pe trecutul lor national, ca pot ajuta pe altii dintre ai lor pentru a indeplini, in formele lor proprii, o opera de munca spornica si folositoare omenirii. Supusi din nou ungurilor, ei vor fi ceea ce cu siguranta se va face in tinuturile slovace, de curand obtinute prin arbitrajul de la Roma. (...)
A ajuta Ungaria sa-si atinga scopurile ei, aceasta nu inseamna altceva decat a crea un nou izvor de tulburari care, in chip fatal, ar angaja si popoare si state, care n-au nici o vinovatie si ar pune din nou in discutie acele probleme europene, catre a caror solutie se indreapta, cu toate mijloacele lor, tarile care-si dau seama de interesele superioare ale umanitatii.
1938
(CronicaRomana)

Se prea poate ca notiunea de stat national unitar sa fi devenit perimata. Desi acum cativa ani buni ni se parea ceva foarte grav si de neconceput sa renuntam la asta, poate ca e bine sa acceptam schimbarile aduse de istorie. Doar ca nu cred ca Romaniei i-ar face bine o schimbare in acest sens si in acest moment. Mai ales ca, judecand dupa alte experiente similare, s-ar ajunge la interventii militare, ceea ce nu poate sa aduca nimic bun. Argumente pro si contra aduc ambele parti, de ani de zile. Mai mult sau mai putin mocnit, problema asta este intretinuta si readusa in atentie, periodic. Ca exista anumite interese, e clar. Unele ne pot fi de folos, daca stim sa le exploatam. Dar ar fi foarte greu de convins populatia ca un asemenea demers e binevenit. Si de aici s-ar isca marile probleme.

Cred ca in problema Transilvaniei sunt foarte multe aspecte importante de care trebuie sa se tina seama inainte de a putea evalua situatia. In primul rand, in ultimii 14 ani au avut loc in Europa o unificare (Germania) si trei dezmembrari (Cehoslovacia, Iugoslavia, URSS). Presupun ca prevederile tratatului de la Paris puteau fi interpretate in toate cele 4 cazuri in asa fel incat nici una dintre aceste modificari de frontiere sa nu contravina flagrant tratatului. In cazul Transilvaviei insa, nu exista un precedent. Ar fi necesar ca mai intai sa-si declare independenta, iar apoi sa fie incorporata Ungariei, iar aici apar 2 mari probleme. Prima, ma indoiesc ca exista vreo regiune a Romaniei capabila in acest moment sa reziste dpdv economic in cazul declararii independentei. Romania a fost construita ca un 'bloc' din toate punctele de vedere, iar rezultatul 'spargerii blocului' ar putea fi un soc economic urias atat pentru noul stat independent cat si pentru Romania propriu-zisa. In plus, in acest moment, Ungaria efectiv nu are forta economica necesara pentru a 'absorbi' o regiune de dimensiunile Transilvaniei. Din cate stiu Ungaria are o datorie externa de vreo 30 md USD, si probleme mari cu deficitul bugetar. De unde ar putea gasi fondurile necesare pentru a integra noua regiune ? Aa, peste 15-20 de ani ar putea exista resurse, in acest moment insa, orice tentativa de acest gen ar pune in pericol stabilitatea economiei ungare, sau altfel spus, ar pune in pericol investitiile foarte mari care s-au facut acolo.

Daca se va ajunge, totusi, la asa ceva, Ungaria va fi ajutata financiar. In fond, e vorba de interese mult mai mari, ce depasesc granitele ei.

Sa presupunem ca sa e. Sa presupunem ca exista persoane sau organisme interesate de refacerea Ungariei mari, si deci ca aceste persoane vor face tot posibilul pentru a sprijini Ungaria in acest scop. Persoanele respective au insa niste limite dictate de propriile interese, iar o Ungarie mare nu implica neaparat si o convergenta cu respectivele interese. Ce motive ar putea avea cineva sa investeasca sume enorme intr-un astfel de proiect in conditiile in care, dupa unificare, 45 % din parlamentul maghiar va proveni din Transilvania, dar tot de acolo vor proveni numai un sfert din PIB, a zecea parte din profituri si sute de mii de persoane in cautare de lucru in orasele din vestul Ungariei ?

N-as putea spune exact. Ipoteze pot fi mai multe. Nu cred ca acest subiect este adus in actualitate doar ca o diversiune, desi nu exclud in totalitate aceasta posibilitate. Cei care i-ar putea ajuta ar fi americanii, care vor sa-si extinda influenta in zona. Noi suntem mai vulnerabili, sa zicem. Influenta rusilor la noi inca nu poate fi neglijata. Deci un alt pol de siguranta pentru SUA n-ar strica.

Nu contam pentru Europa, sintem prea mici pentru lumea asta mare dar multi ar vrea o bucatica din Romania noastra, asa chinuita cum e ea...
Unu` vrea Ardealul, altu` Banatu, altu` Bucovina, altu` Dobrogea si Cadrilaterul...ca oricum nu mai e la noi...
Sufletul din noi nu-l vor?!

Un teritoriu care se cheamã Transilvania...(2)

Asa-zisa "Ungarie Mare", apusã odatã cu disparitia dublei monarhii, în 1918, a devenit visul obsesiv al tuturor regimurilor politice din Ungaria, redusã, cum spunea Nicolae Iorga, "la granitele ei firesti". Aristocratul Karolyi, seful primului guvern al Republicii Ungaria, i-a încredintat conducerea comunistului Bela Kun, care promitea "ridicarea întregului proletariat pentru refacerea «Ungariei milenare»". Cu ajutorul neprecupetit al lui Lenin, Bela Kun vedea posibilã realipirea la Ungaria a teritoriilor pierdute în 1918, în contextul "revolutiei mondiale" si al constituirii "republicii sovietice fãrã hotare"; aceasta presupunea "topirea" noilor frontiere ale statelor central-europene într-o formatiune politico-teritorialã aflatã sub dominatia sovieticã, în tandemul Moscova-Budapesta. Pentru acest vis nebunesc al celor care pierduserã enorme latifundii, bunuri materiale, avantaje de tot felul si privilegii în Transilvania, Slovacia, Croatia etc., au murit zeci de mii de români, unguri, slovaci, cehi, în absurdul rãzboi din 1919. În anii ce au urmat, Horthy, "amiralul fãrã flotã" si "regentul" fãrã regat, împreunã cu marii perdanti ai anului 1918, a desfãsurat un imens arsenal de mijloace si metode, urmãrind unul si acelasi scop: anularea Trianonului. Alianta cu Hitler avea sã aducã acestora o partialã satisfactie, atît în 2 noiembrie 1938 (primul Diktat de la Viena pe seama Cehoslovaciei), în martie 1939 (desfiintarea Cehoslovaciei ca stat în cîstigul Germaniei si al Ungariei), dar mai ales în august 1940, cînd Ungaria a anexat coltul de Nord-Vest al Transilvaniei, cu o populatie majoritar româneascã: 50,3%, fatã de 37% maghiari. (Se pune întrebarea de ce statul ungar, care clama atunci necesitatea autodeterminãrii grupurilor etnice compacte, nu a acordat de îndatã celor 50% români din zona ocupatã statut de "autonomie"?).
Înfrîngerea Germaniei în cel de-al II-lea rãzboi mondial a adus noi reglementãri politico-teritoriale în Europa de Rãsãrit, hotãrîte de marii aliati. În ceea ce priveste frontiera de Vest a României, se precizase în Conventia de armistitiu din 12 septembrie 1944, semnatã la Moscova de cãtre reprezentantii Guvernului român, pe de o parte, si Maresalul Malinovski, reprezentîndu-i pe marii aliati, pe de altã parte, cã prevederile Diktatului de la Viena din august 1940 se anuleazã, iar Transilvania, "sau cea mai mare parte a ei", va reveni României. S-a creat, astfel, o conjuncturã favorabilã ca, la negocierea tratatului de pace cu România, partea ungarã sã insiste în încercarea de modificare a vechii frontiere a Trianonului. La 11 iunie 1946, în memorandumul înaintat Conferintei, partea ungarã a cerut alipirea la Ungaria a unui teritoriu de 22.000 kmp. din Transilvania si autonomia localã pentru minoritatea maghiarã ce va fi rãmas în restul Transilvaniei. La 31 august, ministrul Ungariei la Paris, Paul Auer, membru în delegatie, a adus în fata Conferintei "problema unui teritoriu care se cheamã Transilvania" ? teritoriu ce ar fi apartinut dintotdeauna Ungariei si pe care Conferinta de Pace din 1920 l-a "alipit" României, "fãrã consultarea" populatiei; el a "micsorat" revendicãrile Ungariei, cerînd anexarea doar a zonei de frontierã cu centrele Satu-Mare, Carei, Oradea, Salonta, Arad si, ca o conditie sine qua non a "rezolvãrii problemei", "asigurarea unei largi autonomii locale blocului etnic compact ungar [N.B.: deci nu era vorba de secui!] care trãieste în partea de Est a Transilvaniei".

Ungurii vor teritoriile dinainte de 1918

http://www.raremaps.com/maps/big/1260.jpg

Au sau nu au dreptul!

Depinde de cine sustine si cat de serioasa este cererea!
Un precedent exista deja in istoria Transilvaniei.
Nu cred ca o schimbare de frontiere este ceva real in actuala ordine europeana!
Desi si aici exista precedente!
O republica Moldova exista deja,vom avea si o republica Transilvania si una a Olteniei!

Sau poate,cine stie,din nou o ROMANIE MARE!

Sunt ardelean de origine si nu accept inca un nou Consiliu regal care sa cedeze Ardealul fara lupta. In momentul aderarii la NATO mi-am spus: gata cu uite popa nu e popa. In momentul intrarii Romaniei in UE nu va mai conta granita ungaro-romana in cadrul unei globalizari europene.

Serbia de rasarit: o mare de români
=======================


Se tot vorbeste de sute de mii de români din Serbia de la sud de Dunare care nu au nici cel mai mic drept la identitate nationala. Am vizitat la sfârsit de august 2003 zona si pentru început va prezint lista localitatilor din Serbia de rasarit în care traiesc români (în paranteza localitatile în care alaturi de români traiesc si alte nationalitati):



Judetul Branicevo

Plasa VELIKO GRADISTE: Doljasnica, Topolovnik, Cesljeva Bara, Durakovo, (V.Gradiste, Ram);

Plasa GOLUBAC: Brnjica, Dvoriste, Zitkovica, Krivaca, Kurdes, Snegotin, (Golubac);

Plasa ZABARI: Vitezevo, Kocetin, Mirijevo, Porodin, Svinjarevo, Polatina, Ticevac, (Vlaski Do, Zabari);

Plasa ZAGUBICA: Breznica, Laznica, Milanovac, Osanica, Seliste, Sige, (Bliznak, Zagubica, Krepoljin, Medvedica);

Plasa KUCEVO: Blagojev Kamen, Brodica, Bukovska, Voluja, Vukovic, Duboka, Kacna, Ljesnica, Mustapic, Neresnica, Radenka, Rakova Bara, Sena, Srpce, Turija, Ceremosnja, Cerovica, Sevica, (Kucevo);

Plasa MALO CRNICE: Aljudovo, Vrbnica, Zabrega, Kobilje, Kravlji Do, (Veliko Selo, Sljivovac);

Plasa PETROVAC NA MLAVI: Busur, Vitovnica, Dubocka, Zdrelo, Kladurovo, Leskovac, Manastirica, Melnica, Orljevo, Ranovac, Rasanac, Stamnica, Slarcevo, (Bosnjak, Oreskovica, Pankovo, Petrovac);

Plasa POZAREVAC: Ostrovo, Recica, (Kostolac, Pozarevac, Poljana);



Judetul Pomoravlje

Plasa DESPOTOVAC: Beljajka, Jasenovo, Resavica Selo, (Despotovac, Zibilje, Lipovica);

Plasa JAGODINA: Dobra Voda;

Plasa SVILAJNAC: Bobovo, Macevac, Prostinac, Subotica, (Dubnica, Svilajnac, Troponje);

Plasa CUPRIJA: Batinac, Bigrenica, Vlaska, Isakovo, (Cuprija, Supska);



Judetul Bor

Plasa BOR: Brestovac, Bucije, Gornjane, Zlot, Krivelj, Luka, Metovnica, Ostrelj, Slatina, Tanda,Topla, Sarbanovac, (Bor);

Plasa KLADOVO: Brza Palanka, Vajuga, Velesnica, Velika Vrbica, Velika Kamenica, Grabovica, Davidovac, Kladusnica, Korbovo, Kostol, Kupuziste, Ljubicevac, Mala Vrbica, Manastirica, Milutinovac, Novi Sip, Podvrska, Reka, Recica, Rtkovo, Tekija, (Kladovo, Petrovo Selo);

Plasa MAJDANPEK: Boljetin, Vlaole Golubinje, Debeli Lug, Jasikovo, Klokocevac, Leskovo, Miroc, Mosna, Rudna Glava, Topolnica, Crnajka, (Donji Milanovac, Majdanpek);

Plasa NEGOTIN: Bukovce, Veljkovo, Vratna, Dupljane, Dusanovac, Zlokuce, Jabukovac, Kobisnica, Kovitlovo, Mala Kamenica, Malajnica, Milosevo, Mihajlovac, Mokranje, Plavna, Prahovo, Radujevac, Samarinovac, Slatina, Srbovo, Urovica, Crnomasnica, (Negotin);



Judetul Zajecar

Plasa BOLJEVAC: Bacevica, Bogovina, Valakonje, Dobro Polje, Osnic, Podgorac, Savinac, (Boljevac, Lukovo, Mali Izvor);

Plasa ZAJECAR: Vel. Iasikovo, Vel. Jasenovac, Gamzigrad, Glogovica, Gradskovo, Dubocane, Lubnica, Mala Jasikova, Mali Jasenovac, Nikolicevo, Prlita, Tabakovac, Halovo, Cokonjar, Sipikovo, Sljivar, (Grljan, Zajecar).



Cum sa stergi o provincie de pe blazon



Aceasta zona a Serbiei de rasarit sau a Timocului a fost luata de sârbi de la turci abia în 1833. Pâna atunci aici fusese pasalâcul de Vidin si, mergând înapoi în timp, taratul si cnezatul de Vidin, tinuturile Maciva si Branicevo sub unguri, imperiul româno-bulgar al Asanestilor, Imperiul Bizantin, Dacia Ripensis, Dacia Mediteranea, Moesia romana, Tribalia (dupa vechea spita a dacilor-tribalii). Vechea Rasca sau Serbia nu atingea Dunarea fiind situata mai la sud (vezi atlasul istoric sârb de la 1925 si bulgar de la 1917). Timocul sau Craina a fost si în stapânire austriaca, fiind unit administrativ cu Banatul, dar si sporadic în stapânirea Munteniei.

Între 1804-1813 a existat o uniune între Serbia si Tribalia, între sârbi si românii timoceni pentru lupta împotriva turcilor (fara colaborarea românilor timoceni care controlau dreapta Dunarii, sârbii nu aveau acces la sprijinul rusesc ce venea prin principate). Acest lucru este evident din stema respectiva care reunea cunoscuta stema a Serbiei ramasa pâna azi (cei 4 S în 4 colturi) cu stema Tribaliei (un cap de mistret strapuns de o sageata, uneori si o bufnita). Deci cam pe când rapeau rusii Basarabia, sârbii se uneau cu românii timoceni din fosta Tribalie, pentru ca mai târziu sa se faca stapâni în zona, uitând de ajutorul dat de acestia împotriva pagânilor si devenind niste asupritori crestini mult mai salbatici în metode.

Etnograful sârb Tihomir Georgevici a fost acuzat de tradare fiindca publicase lucrarea ,,Printre românii nostri’’, încumetându-se ,,sa vorbeasca despre românii care trebuiau sa fie tainuiti caci altfel s-ar putea naste o asa zisa periculoasa chestiune româneasca din Serbia.’’

Cum poti ascunde un milion de români



Cu toate ca sârbii la 1833 au început imediat interzicerea limbii române în scoli si biserici si au dat tuturor nume sârbesti pe care le puteau alege dintr-o lista la botez, cu toate ca nici un român nu primea vreo functie si ca erau adusi sârbi pentru orice post de raspundere, la recensamântul din 1895 apar totusi 159.510 români. Sârbii se sesizeaza si vor schimba macazul, mai ales dupa ce, la 191, unele glasuri din Timoc cer unirea cu România. Astfel la recensamântul din 1921 nu mai apare nici un român ci apare o noua etnie – cea valaha cu 142.773 suflete. Prea multi însa pentru sârbi si dupa ce în 1946 vor cere drepturi etnice, va urma o mai mare prigoana si munca de lamurire cum ca ei sunt de fapt sârbi ce vorbesc si o alta limba. Astfel în 1953 apar în statistici doar 36.728 valahi si 198.728 sârbi cu limba materna valaha, iar în 1961 doar 1330 valahi si 2233 români.

În ultimii ani, paralel cu initiativele unor asociatii ale românilor de aici de redesteptare nationala, au început acuze în presa sârba la adresa liderilor acestora ca vor destabilizarea Serbiei si un nou Kosovo (regiunea locuita de români este mai întinsa decât Kosovo). Biserica Ortodoxa Sârba a facut apel cetatenilor sa se declare sârbi pentru binele patriei si ortodoxiei. În ciuda acestor presiuni, la recensamântul din 2002 s-au declarat 39.953 valahi si 4.157 români. Un numar ridicol de mic si totusi mai mare decât cel al românilor din Voivodina, care se bucura de drepturi etnice firesti.

Referitor la aceste comice recensaminte mentionez ca ele îi fac pe unii intelectuali sârbi sa roseasca si sa le conteste chiar ei obiectivitatea. Astfel istoricul dr. D.Petrovici într-o lucrare despre valahi nu crede ca pot fi mai putini de 240.000.

O brosura oficiala privind minoritatile din Serbia recunoaste ca în ceea ce îi priveste pe valahi recensamintele sunt ,,datatoare de confuzii si greu de explicat din punct de vedere demografic’’. Mai scrie ca ,,Vlahii nu sunt reprezentati la nivelul conducerii administrative nici macar în Homolie sau Valea Timocului, unde acestia sunt majoritari’’. În acelasi buletin editat de Belgrad se recunoaste ca ,,membri ai acestei populatii, fara îndoiala, au caracteristici asemanatoare cu cele românesti, iar limba si folclorul conduc spre varianta originii lor românesti. Reprezentantii minoritatii vlahe sustin originea lor româna’’. Daca orice sârb cinstit spune ca românii timoceni sunt majoritari în 200 localitati înseamna ca sigur este vorba de 400. Organizatiile românesti au contestat oficial recensamântul din 2002 în fata guvernului sârb si OSCE. România a tacut chitic.



Uite cine vorbeste



Un reprezentant în parlament al opozitiei sârbe din vremea lui Milosevici spunea ca sunt 1.100.000 de români timoceni. Eu, dupa ce am batut zona în lung si în lat fara sa întâlnesc pe cineva care sa nu vorbeasca româneste, afirm ca sunt între 400.000 si 1.000.000 de români în estul tarii vecine, ei reprezentând între 10% si 1/6 din populatia Serbiei.

O mare de români este lipsita de cele mai elementare drepturi nationale. Nici un minut de limba româna în scoli, nici un cuvânt românesc în bisericile lor, nici un cuvânt românesc la televiziunea sau radioul public sârbesti care sa se receptioneze în zona, nici un reprezentant al lor în Consiliul National Român din Serbia în urma manevrelor Belgradului din decembrie 2002.

În acelasi timp, în Voivodina, la nord de Dunare este un paradis pentru minoritati: cei 35.000 români sunt majoritari în doar 17 localitati, învatamânt în limba româna fac în noua localitati, în celelalte se studiaza doar limba româna facultativ. Ar mai fi loc si aici de mai bine, dar este incomparabil cu zona Timocului. Nu pot sa nu amintesc tupeul cu care niste deputati sârbi oaspeti ai Aradului (a fost si televizat discursul lor la TV RCS în ultima saptamâna din august) amenintau România ca vor sesiza UE ca nu acorda sârbilor din România aceleasi drepturi cu ale românilor din Serbia. Oficialii aradeni au tacut chitic.



Biblioteca maghiara doar la Calarasi


Ca sa termin cu Voivodina, unde situatia este totusi prin comparatie roz, sa amintesc ca sârbii nu recunosc titlul de Episcop conferit de biserica româna lui Daniel de la Vârset. Ei doresc sa ramâna doar vicariat la Vârset de teama ca îsi va extinde competenta si în Timoc unde îi este interzis sa se deplaseze în calitate oficiala. Cum ar fi ca lui Tokes sa nu îi permitem sa mearga în Harghita si sa acordam drepturi exclusiv maghiarilor din Timis? Este similar cu ce se petrece în Serbia prietena. Românii recunosc la Timisoara episcopie sârba si consulat sârb.

Daca Republica Moldova a fost reclamata si obligata de Curtea Europeana a Drepturilor Omului sa recunoasca Mitropolia Româneasca a Basarabiei, nu vad de ce nu reclamam si Serbia. În ceea ce priveste consulatul sârb de la Timisoara, trebuie sa retinem ca noi nu avem nici un consulat în Serbia, chiar daca românii timoceni au cerut unul la Bor.

O alta lucratura a Belgradului în Banat este ca înfiinteaza institutii pentru românii banateni departe de locurile lor. Cu toate ca românii locuiesc în jurul Vârsetului, s-a înfiintat o biblioteca la Novi Sad, unde nu locuia nici un român. Acum în Novi Sad s-au mutat câtiva angajati români ai bibliotecii si RTV. Cititorii nu. Cum ar veni sa deschidem noi biblioteca maghiara doar la Calarasi? Am uitat sa mai spun despre Comunitatea Românilor din Iugoslavia, care a fost scoasa afara din sediul pe care l-a ridicat chiar ea sub austrieci. Se judeca si acum. Bucurestiul nu aude. Adresa CRI este acum Vârset, str. Sterijino sokace bb tel 013 823 435, e-mail criyu@hemo.net . Editeaza combativa publicatie de tinuta Cuvântul Românesc, iar în conducere sunt Ion Cizmas, Marin Gaspar, Todor Groza Delacodru, Pavel Greoneant. Spre deosebire de acestia exista si români vândutI, dintre care am cunoscut pe Lucian Marina si pe seful Libertatii - oficios român al statului sârb, care nu vor sa auda de românii timoceni.



Viorel DOLHA, Presedintele Asociatiei Invatatorilor din Arad

Dupa cele spuse de talusa ar exista suficiente dovezi ca Romania este mai mare decit credeam si in cazul asta ar trebui sa ne cerem drepturile delimitarii geografice care a existat acum 1000 de ani

Nu e nici-un secret ca sunt (multi)romani prin tarile invecinate; si la fel cum minoritatea maghiara isi cere drepturile in tara, si romanii ar avea dreptul la statut minoritar in alte tari(ex. Serbia).

Iar o administrare corecta si si o explotare rentabila a unui tinut ca Transilvania va face ca acel imprumut(luat in conditii excelente,dupa cum sustii!) va fi mult mai usor de rambursat!(Am amintit de "o investitie pe termen lung)
Gandeste-te numai la potentilul turistic care nu-i exploatat!
Sau la capitalul strain care poate fi atras acolo!

Dar eu am discutat numai despre DACA!!!!(Suma era "imaginara",dar puterea lobby-ului unguresc in strainatate este incomparabil mai mare decat al celui romanesc!!De multe ori,o "vorba" soptita la urechea potrivita valoreaza imens!!)

Drepturile Basarabiei si cele privind Basarabia


http://www.ournet.md/~obrega/basarabia.html

E un paradox, daca Transilvania nu apartinea României, locuitorii ei o duceau MULT mai bine în prezent.

ADEVARAT PARADOX!

Eu zic sa nu ne scarpinam unde nu ne doare ! Odata intrati in NATO si in UE chestiunea granitelor nu mai e subiect de discutie. Poate la desfiintarea acestor organizatii. Acum, numai Funar mai rabufneste din cand in cand, cica dupa construirea unui tunel pe sub Feleac ar vrea sa vopsea acest deal in trei culori !
Dar nu ma mai intind la discutii pe acesta tema aici, pentru ca acesta este mai degraba un subiect pentru "politica interna" !

Cred ca s-ar putea explica 'apetenta' unui procent insemnat din electoratul roman pentru PRM afland de exemplu cum a fost posibil ca 30 % din electoratul austriac sa voteze partidul lui Haider, sau aproape 10 % din francezi sa voteze partidul lui LePen.

Cred ca e simplu: atata vreme cat restul partidelor se limiteaza la promisiuni fara acoperire, fapt demonstrat, PRM-ul castiga printr-un discurs demagogic ce pare mai apropiat de realitate. Si care atinge niste probleme in aparenta mai umane, desi sunt tot la nivel de demagogie. Probleme mai sensibile. Si coroborate cu o nativa inclinatie spre nationalism iese acel procent. Iar cand spun inclinatie spre nationalism nu ma gandesc doar la romani, ci si la austrieci sau francezi, pentru ca s-a pomenit de ei.

Comparatia buna cu populatia Austriei si a Frantei,nefertiti!

Dar era preferabil de facut aceasta comparatie atunci cand nivelul economic la populatiei din Romania ar fi echivalent cu cel din tarile susamintite(mi se pare ca se discuta despre 80 de ani?)!!

In legatura cu Franta,nu uita "minoritatea" musulmana care trezeste acest nationalism.
Nu-mi pot explica fenomenul austriac,dar dupa aceasta "cadere" in Austria imi este si mai inexplicabil votul romanesc pentru PRM.
Adica , in Austria Uniunea Europeana nu a acceptat un astfel de partid si cu Romania vor fi mai....blanzi?

talusa

Revenind la subiect, intr-adevar, situatia din Romania nu e deloc roza, si deci ar mai fi multe de facut pana cand Romania va fi o tara cu adevarat europeana din toate punctele de vedere. Tocmai asta e problema : ma tem ca formulele de genul 'vai de capul vostru / nostru' nu folosesc la nimic. Nici cetatenilor romani, nici cetatenilor altor state. N-am auzit de vreo tara care sa se fi refacut in urma organizarii unor coruri de bocitoare sau a manifestarii plenare a compasiunii la nivel mondial. In schimb am auzit de tari care au obtinut foarte multe pur si simplu in urma unor eforturi sustinute ale propriilor sai cetateni.

Referitor la problema 'comercializarii evreilor'. Fii te rog mai explicit. Ce vrei sa spui cu acest lucru ?

Nu e necesar sa discut despre 'noi/voi' cu romanii din straintate, datorita unui motiv foarte simplu : daca de exemplu as pleca in Canada sau in orice alta tara as deveni unul dintre 'ei'. As intampina probabil unele probleme pentru a ma intregra, dar cu un anumit efort le-as putea depasi. In Israel insa, faptul ca as munci acolo nu mi-ar fi suficient pentru a solicita cetatenia israeliana, si in nici un caz nu as putea deveni unul dintre 'voi'. Aveti suficiente probleme cu emigrantii evrei din alte tari, nu cred ca aveti nevoie si de emigranti neevrei est-europeni.

?Un teritoriu care se cheamã Transilvania?? (3)

Un moment de glorie a ideii autonomiste l-au constituit anii ?50

La 7 septembrie 1951, P. Arhipov si P. Tumanov, consilierii sovietici pentru ?problemele constructiei de stat? ai Consiliului de Ministri al Republicii Populare Române, au înaintat lui Gh. Gheorghiu-Dej propunerea de constituire a Regiunii Autonome Maghiare, dezvoltînd ?în mod creator învãtãtura tovarãsului Stalin în problema nationalã?. Proiectul sovietic, însusit ?ad litteram? la Bucuresti si aplicat în contextul modificãrii organizãrii administrativ-teritoriale a tãrii (cele 28 de judete au fost topite în 18 regiuni), a dus la constituirea Regiunii Autonome Maghiare, în care au intrat raioanele Ciuc, Tîrgu Secuiesc, Sf. Gheorghe, Odorhei, estul raionului Racos, raioanele Gheorgheni, Reghin, Sîngiorgiu de Pãdure, Tîrgu Mures si Toplita. ?Capitala? RAM era Tîrgu Mures. Constitutia RPR, din 24 septembrie 1952, a consacrat aceastã anomalie politico-teritorialã. Despre semnificatia actului amintit, regretatul om politic Ion Ratiu spunea, în martie 1995: ?Dupã rãzboi, în anii ?50, pactul Madosz-Groza a creat regiunea autonomã maghiarã. Ungurii si evreii de limbã si culturã maghiarã se aflau peste tot în conducerea treburilor în Transilvania, mai ales în Securitate, deoarece comunistii care conduceau tara nu aveau si nu puteau avea încredere în români?. El deslusea faptul cã într-o astfel de formatiune autonomã ?românii devin minoritari în propria lor tarã?, iar ungurii din restul României devin ?strãini în România?, care este de fapt patria tuturor. ?Ungurii ? sublinia el ? vor fi strãini, izolati între doi poli: Ungaria si Regiunea Autonomã Maghiarã. Discriminarea si sovinismul s-ar exacerba si, în mod inevitabil, relatiile interetnice s-ar deteriora?.
Începînd cu ajunul cãderii Regimului Ceausescu, documentele ce pun în discutie statutul României ca stat national-unitar indivizibil s-au succedat în mod sistematic, însotite de o gãlãgioasã campanie propagandisticã pe plan national si international. Ideea în jurul cãreia se construiesc teoriile autonomiste sau federaliste este detasarea Transilvaniei din întregul pe care-l reprezintã tara, tratarea ei ca entitate de sine stãtãtoare apartinînd ?occidentului catolic?, diferentiatã de restul României, rãmasã ?balcanicã si ortodoxã?. Începutul l-a fãcut Declaratia de la Budapesta, din 16 iunie 1989, în care un grup de intelectuali români si unguri, de alte persoane din diasporã, din Ungaria si România, si-a consemnat pãrerile asupra drepturilor minoritãtii ungare din România si convietuirea sa cu românii. Plecînd de la afirmatia, nefundamentatã nici istoric, nici etnic, nici politic, dupã care ?cele 2 natiuni s-au format în acelasi spatiu geografic? se declarã cã Transilvania trebuie sã aibã ?dreptul la o reprezentare politicã autonomã si la autonomie culturalã a fiecãrei natiuni... etc.?. Desi în 1999, cînd s-a agitat din nou problema autonomiei Transilvaniei si Banatului, iar presedintele Emil Constantinescu a apreciat cã era vorba de ?un fel de copie? a Declaratiei de la Budapesta (?Adevãrul?, 9 iunie 1999), semnatarii actului amintit au negat vehement cã acesta ar fi exprimat în vreun fel oarecare ideea autonomiei Transilvaniei, dar n-au explicat în nici un fel ce semnificatie are expresia ?dreptul la reprezentare politicã autonomã?. Dupã pãrerea noastrã, Declaratia de la Budapesta este neechivocã din punctul de vedere al dezideratului privind autonomia Transilvaniei.
Documentul nu este singular în acea vreme. În acelasi an, ?Comitetul International Transilvania?, cu sediul la Viena, a lansat un Apel cãtre maghiarii din România pentru autodeterminarea Transilvaniei si ruperea de România. Revista ungarã ?Elet es Irodalom? (?Viata si Cultura?) dãdea chiar un avertisment: ?În casa Europei nu va fi pace pînã cînd Transilvania nu va primi o camerã separatã?. Cãderea dictaturii comuniste în România a fost interpretatã, de multi dintre cei interesati, ca o perspectivã apropiatã pentru punerea în practicã a desprinderii Transilvaniei. Lãsînd la o parte tentativa nereusitã de secesiune a Ardealului, declansatã prin actiunea de la Tîrgu Mures ? lãmuritã si pentru cei mai sceptici ? anul 1990 abundã în actiuni propagandistice care ilustreazã o adevãratã euforie a celor ce îsi închipuiau cã zilele Trianonului sînt numãrate. Iatã cîteva exemple:
La 19 martie lua fiintã, la Budapesta, ?Fundatia pentru arta ardeleanã?, ce-si propunea, în programul sãu, ?popularizarea trecutului maghiar al Transilvaniei, a existentei primordiale a ungurilor pe teritoriul acesteia, a faptului cã Ardealul este leagãnul civilizatiei si culturii maghiare?, formulîndu-se dezideratul autonomiei.
Prof. univ. dr. Viorica Moisuc

Intre deformare nationalista si adevar istoric Vineri 20 Februarie 2004


In urma cu un an si ceva, editura Corint a publicat o istorie a Bulgariei scrisa de trei istorici bulgari, Plamen Pavlov, Iordan Ianev si Daniel Cain. M-a interesat, mai cu seama, momentele in care istoriile celor doua popoare vecine s-au intrepatruns si cel mai important dintre acestea a fost, fara indoiala, intemeierea Imperiului Romano-Bulgar al Asanestilor, cum este cunoscut in istoria noastra. Acest moment este tratat in sectiunea a VII-a a Capitolului I, intitulata ÇEliberarea si consolidarea taratului bulgar (1186-1207)È1. In aceasta sectiune, in care insusi titlul contrazice adevarul istoric, nici nu se pomeneste de vlahi, romanii de la sud de Dunare, ca si cum nici nu ar fi existat. Se afirma ca boierii din Tarnovo, fratii Petru si Asan, erau Çlegati prin familie de vechea aristrocratie bulgaraÈ, de unde rezulta ca nu erau bulgari, dar nu se spune de ce neam erau. E drept ca, spre cinstea editurii Corint, redactorul editorial al cartii face cuvenitele observatii.
Nu este totusi surprinzator. In timpul studentiei am vazut un film bulgar, Kaloioanis, in care era vorba de faptele marete ale lui Ionita, prezentat ca bulgar get-beget iar la lupte luau parte numai bulgari. Pe vremea aceea erau atatea deformari ale istoriei, incat aceasta parea un fleac pe langa altele. Nu m-as fi gandit ca totusi istoria avea sa se repete peste zeci de ani si inca dupa ce, prin prabusirea comunismului de tip sovietic, fiecare popor isi poate reconstitui identitatea nationala reala si scrie istoria asa cum a fost.
Aceasta pagina a istoriei noastre a fost abordata in trecut de istoricii romani, dar in ultima jumatate de secol nu stiu sa se fi ocupat cineva in mod special de ea. Cartea istoricului Constantin Rezachievici Istoria popoarelor vecine si neamul romanesc in evul mediu2 trateaza stiintific si obiectiv in Capitolul XIV despre "Statul vlaho-bulgar al Asanestilor", bazat pe relatarile a doi autori greci3, dar fata de vastitatea temei cartii acest capitol este tratat sumar in contextul respectiv.
Desfasurarea evenimentelor dramatice determinate de deturnarea Cruciadei a IV-a de la scopul sau initial, cucerirea Ierusalimului, la inscaunarea unui imparat bizantin pribeag, urmata de cucerirea de catre cruciati a Constantinopolului, sunt descrise de un cronicar francez, Geoffroi de Ville Hardouin, cronica pe care o citisem in studentie intr-o editie cu textele paralele, franceza veche, in care fusese scrisa, insotita de versiunea in franceza moderna4. Acesta, imi aduceam bine aminte, participant la eveniment, ca o capetenie de rang mai mic a armatei cruciate, dar si carturar, infirma intru totul alegatiunile din amintita Istorie a Bulgariei. Nu intereseaza desfasurarea reala a faptelor - poate un istoric se va ocupa vreodata de aceasta tema importanta pentru istoria Romanilor, ci ceea ce se consemneaza despre participantii la acele evenimente.
Descrierea lui Geoffroi de Ville Hardouin este ampla si din ea se pot trage concluzii clare in legatura cu intemeierea Statului de la sud de Dunare, la puntea dintre secolele XII si XIII. Mentionarea lui Ionita, sub numele de Johanis (care, in nici un caz, nu poate reproduce in franceza vreun Ivanov sau ceva asemanator, ci numai numele romanesc Ionita; de altfel, in traducere engleza a cronicii, accesibila pe Internet, se spune "Johhanizza"), este frecventa la Geoffroi de Ville Hardouin. In editia folosita de mine, cea citita in timpul studentiei si recitita acum la Biblioteca Academiei Romane, cronica este numerotata pe paragrafe. In prima mentiune, in paragraful 202, cronicarul relateaza ca la suirea pe tron a tanarului Alexe ca imparat al Constantinopolului, toti Grecii (...) au venit sa-i jure credinta si sa-i aduca omagiu ca senior al lor (in franceza veche: Çtuit li Grieu... li firent fŽaltŽ et homage con ' lor signeurÈ), afara numai de Ionita care era rege al Valahiei si al Bulgariei (Çfor solement Johannis qui ere rois de Blaquie et de Bougrie5È). Si adauga cronicarul, mentionand in mod expres: Si acest Ionita era un vlah... (Çet cil Johanis era uns Blas...È).
In continuare, Johannis este mentionat, simplu, fara vreo indicare a titlului, de 26 de ori6; impreuna cu titlul de rege al Valahiei (Çrois de BlaquieÈ) de 17 ori7, iar cu cel de rege al Valahiei si al Bulgariei (Çrois de Blaquie et de Bo(u)grieÈ), dar totdeauna cu Valahia pe primul loc, este mentionat tot de 17 ori8.
Valahia singura este mentionata expres de opt ori9, iar Bulgaria, in afara de titulatura lui Johannis, nu este mentionata niciodata!
Pe popoare, Valahii si Cumanii impreuna sunt mentionti de patru ori10; Valahii cu Grecii si Cumanii de doua ori11; Valahii cu Bulgarii si Cumanii o data (352); Valahii cu Bulgarii o data (459); Bulgarii cu Grecii o data (389).
Ceea ce este interesant ca, in afara de Valahi, cel mai des mentionati singuri sunt Cumanii, de noua ori12, iar Bulgarii singuri o singura data, nu ca o armata, ci ca o ceata de oameni razvratiti, care ataca o ariergarda imprudenta (498).
Parasind cercetarea, oarecum statistica, a cronicii, necesara pentru a demonstra totala nascocire a autorilor Istoriei Bulgariei, vom gasi la Geoffroi de Ville Hardouin relatate unele fapte care privesc de cele mai multe ori exclusiv pe Vlahi, alteori asociati cu Cumanii, la care Bulgarii nu sunt niciodata mentionati.
Astfel cu privire la razboaiele purtate de Ionita, Geoffroi de Ville Hardouin afirma ca isi procura un mare numar de Cumani si de Valahi (...); ca Grecii (...) facusera juramant regelui Valahiei sa ucida si sa predea pe Francezi (...); ca pe prizonieri Ionita ii duse in Valahia in inchisoare13.
Impotriva regelui Valahiei, iar nu al Bulgariei, Francezii se pregateau sa lupte: si ei facura un legamant ca la sfarsitul verii, in luna lui octombrie, cu toata puterea lor, in campia de la cetatea Adrianopole, sa se razboiasca cu regele Valahiei (ÇEt en pristrent un parlement que il seroient ' l'issue d'estŽ, el mois d'octubre, ' tot lor pooir, en la praire d'Andrenole, poor hostoier le roi de BlaquieÈ - 497).
Geoffroi de Ville Hardouin descrie si una din incursiunile victorioase ale cruciatilor: Si a doua zi plecara si calarira catre tara lui Ionita si au calarit patru zile. Si in a cincea zi, ajunsera la poalele muntilor Valahiei, la o cetate care avea numele Eului, pe care Ionita o populase din nou cu oameni. Si cand oamenii locului vazura oastea venind, parasira cetatea si fugira in munti (Çsi guerpirent la citŽ, et fo•rent est montagneÈ-). Se regaseste aici unul din mijloacele folosite de Romani spre a face fata urgiilor: refugierea in munti.
Acestea erau cele stiute de mine din liceu si facultate (bineinteles, cu prilejul redactarii acestor randuri am recitit pe cronicarul francez), dar ulterior, mult mai tarzi, aveam sa fac rost de o carte rara: La Conqu�te de Constantinopole, de Robert de Clari14, pe care am cumparat-o de la un anticariat din Ploiesti pe la inceputul anilor 1950. Trebuie sa fac precizarea ca acest anticariat era foarte bogat, deoarece in acest oras, capitala a petrolului romanesc pana in 1948, traisera multi straini, actionari sau functionari la societatile petroliere si, dupa nationalizarea acestora, au parasit tara si multi dintre ei au fost nevoiti sa-si abandoneze multe lucruri mobile, mai ales cartile.
Cand am cumparat cartea, am fost intr-o eroare: credeam ca este vorba de cucerirea in 1453 a Constantinopolului de catre Mahomed II, sultanul Turcilor. Ajungand acasa si constatand eroarea, primul moment a fost de dezamagire, dar a dost urmat de indata de o mare satisfactie: era vorba despre Cruciada a IV-a, de cucerirea Constantinopolului nu de catre Turci, ci de catre cavalerii cruciati in anul 1204, relatarea apartinand unui cavaler care luase parte efectiv la aceste lupte.
Nu auzisem de Robert de Clari, care nici nu este mentionat in cartile de istorie a literaturii franceze de nivel scolar sau studentesc. Cartea, care cuprinde memoriile sale, caci nu este o cronica ci relatarea faptelor la care a luat personal parte, nu se gaseste nici in Biblioteca Academiei Romane si n-am gasit-o citata decat de Xenopol, care, in Istoria Romanilor din Dacia Traiana, are un intreg capitol despre Imperiul Valaho-Bulgar si il mentioneaza dintr-o culegere de cronici medievale15.
Ca si Geoffroi de Ville Hardouin, si Robert de Clari nu vorbeste nicaieri despre Bulgari, ci numai despre Valahi si Cumani. Relateaza, de exemplu, Robert de Clari despre tineri de neam, care nu voiau sa se supuna uzurpatorului Andronic si au fugit din Constantinopole, iar unul dintre ei s-a dus intr-o tara care se numeste Valahia (in traducere franceza: Çs'en alla en une terre qu'on appelle ValachieÈ, p. 43). El consacra un capitol intreg lui Ioan Valahul (ÇJean le ValaqueÈ), denumit de el stapanul tarii sale Valahia (Çseigneur de sa terre de ValachieÈ), care a atacat Constantinopolul cu barbatii inalti ai Valahiei (Çles hauts hommes de ValachieÈ), la care atrasese pe Cumani, precizand: Cumania este o tara care se afla la hotar cu Valahia, dar despre Bulgari nu spune nici un cuvant.
Un alt capitol din cartea lui Robert de Clari se numeste ÇPierre de Bracheux chez les ValaquesÈ, unde se vorbeste din nou de ÇJean le ValaqueÈ, despre Çdes hauts hommes de ValachieÈ si in mod repetat despre Çles Valaques et les ComansÈ, precum si despre o tabara a Valahilor (Çle camp des ValaquesÈ).
Cartea lui Robert de Clari a fost scrisa in franceza veche, dar traducatorul in franceza moderna precizeaza int-o nota (38), referindu-se la Jean le Valaque, ca este vorba de ÇJohannis-As�n, roi des ValaquesÈ, ceea ce inseamna ca asa este el cunoscut in istoriografia franceza.
Cu acest prilej, aveam sa descopar, din fericire pentru istorie, ca peripetiile Cruciadei a IV-a fusesera descrise de doi participanti la acest eveniment, un nobil care era si cronicar si capetenie de oaste, Geoffroi de Ville-Hardouin, care combina descrierea faptelor cu propriile cunostinte istorice, si de un cavaler, acest Robert de Clari, care luptase efectiv ca simplu cavaler si care a relatat faptele pe care le traise (unii autori pretind ca nici nu stia sa scrie si ar fi povestit faptele unui stiutor de carte), asa cum se petrecusera ele fara sa fie influentat de cunostinte sau prejudecati istorice. Descrierile lor cu privire la participarea principala a Vlahilor la aceste evenimente coincid intru totul si obiectivitatea lor este mai presus de orice indoiala. Ei ar putea fi eventual suspectati de subiectivititate cu privire la relatarea faptelor cruciatilor, dar in nici un caz cu privire la ceilalti participanti la evenimente, deoarece nici unul nici altul nu era nici Grec, nici Valah si nici Bulgar.
Cercetand amplul schimb de scrisori dintre Ionita si Papa Inocentiu III16, constatam ca Ionita insusi ii comunica Papei ca este de neam roman (roman, nu roman, constient de continuitatea neamului!), fapt de care acesta este foarte incantat, asa cum rezulta din raspunsurile sale: Noi insa din cele aflate ca prin origine stramosii tai se trag din nobilii orasului Roma si ca tu de la ei ai impreunat nobletea sangelui cu sincerul sentiment al devotamentului... (ÇNos autem, audito quod de nobili Urbis Romae prosapia progenitores tui originem traxerint, et tu ab eis et sanguinis generositatem contraxeris et sincere devotionis affectum...È).
Ionita, recunoscand autoritatea ecleziastica a Papei in imperiul sau, solicita in schimb recunoasterea sa ca imparat, anticipand chiar: Venerabilului si Foarte Sfantului Parinte al Sacrului Oficiu. Eu, Calojohannis, imparatul Bulgarilor si al Vlahilor, iti trimit bucurie si sanatate... (ÇVenerabili et sanctissimo patri summo pontifici, Ego Caloiohannes Imperator Bulgarorum et Blachorum, gaudium et salutem mando tibi...È).
Papa ii acorda insa numai titlul de Rege, dupa cum rezulta din scrisorile sale: Fiului foarte iubit in credinta lui Hristos, Calojohannis, Rege ilustru al Bulgarilor si al Valahilor (ÇKarissimo in Christo filio Caloiohanni illustri Bulgarorum et Blachorum RegiÈ.
Apare totusi curios, la prima vedere, ca Ionita, desi era Valah si capetenia unei armate alcatuite numai din Valahi si Cumani, pune el insusi pe Bulgari inaintea Valahilor in titulatura solicitata. Aceasta era o explicatie in conceptie politica a Evului Mediu, cand predomina principiul originii divine a monarhiei. Oricine voia sa i se recunoasca un titlu monarhic, indiferent de titlul sau de noblete sau de puterea pe care o exercita, trebuia sa se legitimeze prin antecedente, fie preexistenta unei formatiuni statale, fie ca succesor al unui titlu anterior. Or, cum inainte nu existase un stat valah in Balcani, dar existase unul bulgar, pentru a-si intemeia legitimitatea, Ionita era obligat sa invoce succesiunea Statului bulgar disparut (distrus de Vasile II Bulgaroktonul), dar, fiind el insusi Valah, adauga Çsi al ValahilorÈ, ceea ce Papa avea sa-i acorde.
Este de asemenea interesant ca Geoffroi de Ville Hardouin foloseste uneori si titlul de "Rege al Valahiei si Bulgariei", pe cand Robert de Clari numai pe cel de Rege al Valahiei. Explicatia este simpla si se gaseste in formatiunea intelectuala a celor doi: Robert de Clari, ca simplu cavaler, chiar om fara carte, cum spun unii, relateaza numai despre cei pe care i-a intalnit el efectiv in lupte, Valahii si Cumanii, pe cand Geoffroi de Ville Hardouin, om instruit si una din capetenii, chiar daca nu de un rang superior, cunostea probabil titulatura oficiala a lui Ionita, acordata de Papa Inocentiu al III-a (Papii totdeauna comunicau monarhilor si nobililor privilegiile acordate unei personalitati, ca acestia sa stie sa le respecte). Desigur, spre deosebire de Robert de Clari, Geoffroi de Ville Hardouin stia ca Papa Inocentiu III ii acordase lui Ionita titlul de ÇRege al Bulgarilor si ValahilorÈ, dar, cunoscator al situatiei reale, el modifica titulatura in ÇRege al Valahilor si BulgarilorÈ, cu prioritate data Valahilor, sau chiar numai ca ÇRege al ValahieiÈ, dupa preponderenta pe care el o cunostea de pe campurile de lupta.
Se observa de asemenea ca acest cronicar foloseste titlul de Rege al Valahiei si Bulgariei numai cand Ionita este prezentat in relatiile sale diplomatice, fapt pe care i-l impunea titulatura sa oficiala, dar cand se relateaza lupte se foloseste numai titlul de Rege al Valahiei: caci Ionita Regele Valahiei le facuse un razboi inversunat.
In concluzie, este clar ca ceea ce numesc istoricii bulgari primul tarat bulgar a fost, in realitate, cum se exprima A.D.Xenopol, "Imperiul Vlaho-Bulgar", la intemeierea caruia Valahii au contribuit prin lupta efectiva impotriva cruciatilor. Intrucat rascoala vlahilor a avut cauza financiara, impunerea unor taxe exorbitante pentru nunta imparatului bizantin, dupa rezolvarea ei si ca urmare a stingerii dinastiei Asanestilor, dupa moartea ultimului Asan, Borila, vlahii s-au retras treptat in muntii lor, lasand conducerea statului in seama bulgarilor, astfel ca statul a devenit al doilea tarat bulgar.
Pentru a demonstra continuitatea primului tarat bulgar cu al doilea, istoricii bulgari exclud pur si simplu din istorie un popor atestat in mod categoric si il substituie cu propriul lor popor. Istoricii bulgari nici nu ar fi avut nevoie de aceasta mistificare, de vreme ce in cele din urma imperiul intemeiat de cei trei frati romani a devenit bulgar prin retragerea vlahilor in muntii lor. Era insa important sa includa in istoria bulgara o personalitatea care se impusese pe plan european.
Interesant si mai mult amuzant este faptul ca istoricii bulgari, cu putine exceptii, nu numai ca il considera pe Ionita conational al lor si-l citeaza numai cu numele lui elino-latinizat, Calojohannis, spre a ascunde originea lui romaneasca, dar vor sa explice de ce in toate cronicile medievale, nu numai cele doua abordate de mine, se vorbeste numai de Vlahi si niciodata de Bulgari. Ei pretind ca este o conspiratie a istoricilor bizantini, de a trece sub tacere numele de Bulgar, deoarece ei considerau ca imparatul Vasile al II-a Bulgaroktonul ii exterminase pe bulgari si numeau Vlahi pe Bulgarii din partea de nord-vest a tarii.
Cum se explica atunci ca Robert de Clari, care nu era bizantin si deci nu lua parte la conspiratia acestora, vorbeste numai de Vlahi si nici odata de Bulgari? Pentru ca el, un simplu cavaler, stia cu cine a luptat, cu Vlahii si Cumanii, si nu auzise de Bulgari.
Autorul din care am luat aceasta informatie, R. Wolff nici nu ia in serios aceasta naivitate si foloseste in mod exclusiv termenul de Vlah, considerand aceasta asertiune Ça tissue of misunderstandings and false assumptionsÈ (o tesatura de neintelegeri si false asumari).
Este cunoscut ca unii din vecinii nostri au un complex al ilegimitatii, ca popoare venite mai tarziu fata de popoarele autohtone, Grecii, Albanezii si Romanii, si recurg uneori la demonstratii puerile pentru a-si demonstra o vechime care le lipseste. Aceasta trasatura a aparut prima oara la istoricul got Iordanes, care a scris Getica, in care se trateaza despre Istoria... Gotilor. Ungurii pentru a demonstra o imaginara terra derelicta in Transilvania, reneaga pe cel pe care il considerasera inainte de 1866 (crearea Statului Austro-Ungar), pe drept cuvant, cel mai mare cronicar al lor, Notarius Anonymus, pentru ca acesta atesta existenta terra Blacorum si pe Gelou, dux Blacorum. Bulgarii nu puteau ramane mai prejos!
Si totusi, din pacate, asa se scrie uneori istoria, daca nu se da replica adevarului istoric!
1. P. Pavlov, I. Ianev si D. Cain, Corint. Bucuresti 2002. V. pp. 45-52.
2. Editura Albatros, Bucuresti 1998, pp. 298-313.
3. Nichita Choniates, Istoria, si Ioan Kinnames, Epitoma, ambii preluati din Fontes Historiae Daco-romanae, vol. III, Bucuresti 1975.
4. La conqu�te de Constantinople par Geoffroi de Ville-Hardouin avec la continuation de Henri de Vallenciennes. Texte original, accompagnŽ d'une traduction par M. Natalis de Wailly, membre de l'Institut, Paris, 1872, 512 p.
5. Numele Bulgariei din vechile cronici medievale franceze, sub ambele variante.
6. Paragrafele 202, 356, 393, 394, 399-401, 415, 429, 422, 425, 428, 429, 431, 432, 433, 439, 442, 446, 447, 461, 473, 491, 500.
7. Paragrafele 311, 335, 339, 345, 352, 354, 374, 393, 394, 412, 413, 443, 444, 472, 475, 497.
8. Paragrafele 202, 273, 276, 333, 350, 371, 386, 387, 389, 393, 398, 404, 424, 442, 451, 459, 488.
9. Paragrafele 394, 414, 416, 417, 420, 461, 491.
10. Paragrafele 359, 363, 404, 419.
11. Paragrafele 363, 412.
12. Paragrafele 352, 355, 357, 358, 386, 419, 461, 474.
13. Çil les fit emmener en Blaquie en prisonÈ - 414.
14. Robert de Clari. La Conqu�te de Constantinople, traduis par Pierre Charlot. Paris E. de Boccard, Editeur, 1939, 244 p.
15. A.D.Xenopol. Istoria Romanilor din Dacia Traiana. Editia a IV-a, Vol. I. Bucuresti, 1985. Pagina 466, Nota 71, citeaza pe Charles Hopf. Chroniques greco-romaines inŽdites ou peu connues, Berlin, 1873.
16. Documente privitore la Istoria Romanilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki. Publicate sub auspiciile Academiei Romane si ale Ministerului Cultelor si Instructiunii publice. Bucuresci. Stabilimentum graficu: SOCECU&TECLU. 96, Strada Berzei, 96 (22, 30). Prefata de Nic. Densusianu, Bucuresci, in 16 Februarie 1887 (XXX pagini Seria Documenteloru. 702 p.) Volumul I. 1199 - 1345. Bucuresci 1887.

Un articol de ELEODOR FOCSENEANU

ROMANIA LIBERA

Date statistice privind Transilvania in perioada 1880-1992 :

http://kia.hu/konyvtar/erdely/maeurom.htm

Regiunea Autonomã Transilvania“? Niciodatã!
=============================
Stimate colege, stimati colegi,
Multe vorbe se macinã la moara politicii. De acolo iese multã pleavã care se spulberã în vînt, dar, iatã, din cînd în cînd iese si otravã. Despre asemenea vorbe otrãvite, rostite recent, vreau sã spun cîteva cuvinte. Domnul Marko Bela a rostit, de c*rînd, în cadrul unei sedinte a Consiliului Reprezentantilor Unionali, niste vorbe care pentru mine sînt zguduitoare, în grozãvia lor si în utopia lor rea. Domnul Marko Bela a declarat – dacã presa a reflectat corect – citez textual: „Þelul nostru este unul ºi acelaºi (cu cel al radicalilor), autonomia“ si a reluat ideea, putin mai departe: „Programul politic al UDMR afirmã cã þinta Uniunii este autonomia“. Este momentul sã spun cã se vede limpede, în aceastã declaratie, jocul de teatru ieftin pe care-l practicã UDMR în legãturã cu asa-zisii „radicali“ si asa-zisii „moderati“. Sînt o apã si un pãmînt, unii sînt doar mai vicleni, ceilalti sînt mai brutali, dar scopul lor este „unul si acelasi“ si presedintele acestei organizatii – care nu este partid – o spune cît se poate de limpede. Despre ce autonomie este vorba ? Autonomia inimii fatã de trup!? Acest cuvînt ascunde, de fapt, o intentie miseleascã, ascunde intentia de federalizare a României, pentru ca astfel Transilvania sã poatã fi influentatã, directionatã si, cîndva, chiar guvernatã de Budapesta. Sã ne amintim cã, prin ’97, în acele bãnci, stãtea un domn cu papion numit Csapo Josef, care venise aici, la acest microfon, si propusese sã facem un fel de… o chestie ca în Evul Mediu, o enclavã statalã, un „Vatican“, stat în stat, maghiar în miezul României, un fel de guvernorat, o republicã medievalã, care sã aibã steag propriu, imn propriu, justitie proprie, politie proprie. Tin minte cã m-am ridicat, atunci, din banca mea, m-am dus la el si l-am întrebat : „Aveti deja, ati cumpãrat si sîrma ghimpatã cu care sã înconjurati aceastã republicã, «Republica Trei Scaune»? Si sã-mi spuneti de unde se vor lua pasapoartele ca sã intrãm în Republica Trei Scaune“. Ceea ce declarã domnul Marko Bela nu este departe de aberatiile domnului Csapo Josef. Autonomie înseamnã federalizare, adicã bicefalizarea României. Partidul România Mare n-o sã admitã asa ceva în vecii vecilor, decît atunci cînd se va numi „Partidul Româno-Ungaria“, poate atunci. Dar nici un român de bun-simt nu poate admite asa ceva, pentru cã ar însemna sã ne întoarcem în Secolul XIX, sub jumãtatea lui. Aceastã idee aminteste de sinistra Regiune Autonomã Maghiarã, înfiintatã de un mustãcios care fusese în compania lui Lenin, tovarãsul Stalin. Ei bine, este cumva un ideolog al Uniunii Democrate a Maghiarilor din România Iosif Vissarionovici Stalin? Se inspirã Uniunea Democratã a Maghiarilor din România din lucrãrile tãtucului de la Kremlin ? Mã îndoiesc cã este asa. As vrea sã am de ce sã mã îndoiesc cã este asa. România nu este un stat multinational. Ideea de autonomie sunã oribil urechilor românilor cinstiti si patrioti. Sunã oribil! Ca Uniunea Democratã a Maghiarilor din România sã vinã cu asa ceva nu este decît un act de provocare si de tulburare a apelor. Tin minte cã de la acelasi microfon, cel pe care-l am în fatã, am vorbit în legãturã cu votul meu la Legea administraþiei publice locale. Prim-ministrul Adrian Nãstase era acolo cînd votasem abþinere. În aceeasi directie bãtea si acea lege. O „autonomie“ lingvisticã. O a doua limbã oficialã în România, pe usa din spate, atunci – si pe usa din fatã, recent, prin Constitutie. Lucrurile se petrec în continuare urît în multe zone din România unde talibanii UDMR fac legea, chiar dacã ele se musamalizeazã (asa cum încearcã Guvernul PSD sã musamalizeze si esecul de la Bruxelles). Din regiunile în care românii sînt minoritari se continuã expulzarea lor, fie si în ghilimele, determinarea lor de a pãrãsi acele locuri. În acele regiuni, monumentele românesti sînt în continuare desconsiderate, dacã nu chiar intentionat distruse sau lãsate sã se pãrãgineascã. Aceastã idee a autonomiei nu vine decît în sprijinul unei asemenea politici de învrãjbire a românilor cu maghiarii, lucru pe care eu – ca intelectual, pur si simplu, si ca membru al Partidului România Mare – nu pot sã-l accept. Vreau sã mai spun cã asemenea declaratii radicale vin în continuarea unor „pasi mãrunti“, ca sã citez chiar din dl. Marko Bela. La Tîrgu Mures se institutionalizeazã, aproape pe fatã, sfidãtor, necunoaºterea limbii române ca o valoare, ca un criteriu de promovare, prin înfiintarea de – auziti dvs.! – locuri maghiare la Medicinã pentru etnicii maghiari. N-am înteles! Existã, în România, o Medicinã maghiarã si o Medicinã româneascã? Cum sã faci o asemenea monstruozitate? Sã creezi locuri speciale pentru cei care beneficiazã de meritul de a nu stii limba românã? Spun cuvîntul cu toatã asprimea: este o nerusinare ce se întîmplã acolo! Este o nerusinare care continuã cu aceste declaratii absolut sfidãtoare. Domnul Marko Bela poate cã a dorit, prin aceastã declaratie a sa, sã dea o loviturã, electoral vorbind, „radicalilor“ (repet, asa-zisilor, radicali). Am spus o loviturã. Poate trebuie sã spun, în limbajul diplomatiei românesti, o „leapºã“, pentru cã acesta este, acum, limbajul distins al exprimãrilor nuantate. Dar rãmîn, totusi, de modã veche, la termenul loviturã. Dincolo de orice ironie sau glumã, nu e vorba doar de o manevrã intern electoralã a UDMR. Este o dezvãluire, cu cinism, a unor intentii pe care nu mã sfiesc sã le numesc malefice. Asa cã închei ce am de spus. Cred este destul de limpede care îmi este punctul de vedere. Sînt împotriva pluricefalizãrii sau bicefalizãrii României, sînt împotriva unui stat chipurile „multinational“ românesc, pe placul contestatarilor Trianonului, sînt împotriva ideii de autonomie, de fãrîmitare a României în bucãtele de Românii, începînd cu Transilvania. Asa ceva, cîtã vreme vor mai fi oameni sãnãtosi la cap în aceastã tarã si cîtã vreme va exista Partidul România Mare, vã asigur cã nu se va întîmpla în vecii vecilor. (Aplauze)
George Pruteanu,
Senator PRM de Bistrita-Nãsãud

(Discurs rostit liber, în plenul Senatului,
luni, 23 februarie 2004)

„Un teritoriu
care se cheamã Transilvania…“ (2)
=====

La 31 mai avea loc, la Paris, simpozionul cu tema „Maghiarii din România ºi problemele minoritãþilor din þãrile Europei de Est“; s-au sustinut teze ca: „Transilvania a fost luatã Ungariei“, „soluþia problemei minoritãþii maghiare din Transilvania este autodeterminarea, ºi în final, revizuirea graniþelor ºi alipirea la Ungaria“.
În iunie 1990 se „comemoreazã“, în Ungaria, „dictatul de la Trianon“, prilej de organizare a nenumãrate simpozioane, emisiuni la Radio si Televiziune în care se deplînge „pierderea Ardealului“; Raffay Ernö declara cã „Ungaria fãrã Ardeal nu e o þarã“.
În iulie se lansa, la Geneva si Budapesta, cartea în englezã a lui Zsilinski Endre, scrisã în 1944, reeditatã în 1990, intitulatã „Ardealul – trecut ºi viitor“. Teza de bazã: Transilvania este o parte a Ungariei, autodeterminarea Transilvaniei si alipirea la Ungaria.
Iulie – se editeazã, la Paris, revista „Géopolitique“, unde apare un articol amplu despre Ungaria, în care se deplînge soarta ungurilor din Transilvania, singura solutie fiind autonomia acestora.
În septembrie, la colegiul „Sf. Ecaterina“ din Cambridge, avea loc un simpozion international consacrat tot situatiei ungurilor din România. S-a arãtat cã „este primejdios ca majoritatea dominantã a românilor din România sã alcãtuiascã un stat omogen, naþional. În Transilvania multietnicã ºi multilingvã dominanþi sînt ungurii, ce numãrã peste 2 milioane. Autodeterminarea ºi revenirea la Ungaria este (sic!) inevitabilã“. Aceste elucubratii au fost stimulate si sustinute si de unii membri ai Congresului SUA, dacã n-am aminti decît pe senatorul Patrick Moyniban sau deputatul Guy Yatron, sau Alin Tyrell din Parlamentul European. Sînt încã vii în memorie interventiile congresmanului Tom Lantos, care vorbea de „persecutia si etnocidul“ maghiarilor din România. Baza de „argumente“ a tuturor acestor actiuni propagandistice a fost si este arhicunoscuta „Istorie a Transilvaniei“, elaboratã sub auspiciile Academiei ungare, exemplu elocvent a ceea ce se poate numi o „istorie a imaginarului“ – tradusã, însã, în limbi de circulatie internationalã, oferitã tuturor marilor biblioteci ale lumii, la îndemîna oricui doreste sã se „documenteze“ în domeniu. Din pãcate, nici atunci, si nici acum, istoricii din România nu îi opun o versiune corectã, bazatã pe documente; lipsa de bani, invocatã cu usurintã, chiar si în probleme de interes major ale Natiunii Române, nu dovedeste decît incompetenta, dezinteresul si, poate, reaua-vointã a celor care conduc destinele tãrii. În perioada urmãtoare anului 1990, actiunea pentru autonomie se continuã mai sistematic, mai organizat, luîndu-se în calcul si conjunctura politicã internã si internationalã. Mijloacele tactice s-au diversificat. Politica „pasilor mãrunti“, politica „aliantelor“, „etapizarea“ etc., n-au îndepãrtat în nici un fel preocupãrile de tinta finalã – secesiunea Ardealului. N-au lipsit accentele violente, amenintãrile si cererile imperative.

Revizionism si globalizare (1)
Emanuel Badescu

Sunt tot mai numeroase probele ca „anul 1989" nu semnifica doar renuntarea la experimentul comunist; el este si punctul de pornire a unei vaste miscari de reasezare teritoriala cu scopul formarii unor blocuri confesionale cat mai precis delimitate. URSS a suferit deja aceasta operatie fiind fragmentata in trei blocuri statale fundamentate pe criteriul confesional. La randul ei, fosta Europa comunista se afla in plin proces de reasezare statala in functie de criteriul confesional. Daca politica „marilor blocuri" (ideologice dupa 1947, confesionale dupa 1991) aminteste de rezultatele (sau de scopul) celui de-al doilea razboi mondial, retusurile zonelor limitrofe apeland la principiul autodeterminarii nationale, lansat de Lenin si de W. Wilson in ianuarie 1918, trimit indiscutabil la finele (si scopul) primului razboi mondial. Atragerea populatiei minoritare, dar majoritara in regiunea revendicata de unul dintre „marile blocuri confesionale", in acest proces si varsarea de sange sunt elementele care justifica nu numai interventia fortelor „de pacificare" ale ONU, institutia care gireaza Noua Ordine Mondiala. Sustinerea populara este paravanul scenariului reparatoriu si singura putere care il poate legitima. Iar varsarea de sange confera, conform mitului sacrificiului uman constructiv, durabilitate si absolut necesara omogenizare a regiunii, in acest sens folosindu-se cu succes experienta nazista, metoda epurarii etnice. La finele acestui prim stadiu, asemenea URSS, fosta Europa comunista va fi transata aproape perfect in trei falii confesionale, singurul lucru limpede fiind ingerarea de catre blocul catolico-protestant occidental a fostelor regiuni comuniste de traditie catolico-protestanta. Cine vor fi liderii ortodocsilor si musulmanilor europeni poate oricine sa presupuna: Rusia si Turcia. Dar sub ce forma politico-administrativa? Vom afla probabil dupa „Epoca Eltin"!

„Noi concepem fiinta etnica si psihologica a romanilor ca un gigant si secular copac ale carui radacini despica stancile, strabat Carpatii si se infig adanc de o parte si de alta. Insa de ce si in ce sens, nefericirile fratilor nostri de peste Carpati vor fi pururea nefericirile noastre, iata de ce sabia care spanzura deasupra capului lor, deasupra capului nostru se clatina."
Barbu Stefanescu-Delavrancea

„Romania nu poate fi intreaga fara Ardeal. Ardealul e leaganul care i-a ocrotit copilaria, e scoala care i-a faurit neamul, e vraja care i-a ocrotit viata. Ardealul e romanismul in restriste, e intarirea care indeparteaza vrajmasul, e viata care cheama viata. Ardealul nu e numai inima Romaniei politice, e inima Romaniei geografice."
Nicolae Filipescu

„Fie ca in aceste zile tulburi in care se framanta in uriase prefaceri ursita Europei si a lumii... invatamintele aspre ale trecutului sa nu fie date uitarii, nici de mostenitorii lui Mihai-Voda, nici de acei ai Sfantului Imperiu Germanic. Si fie ca ziua in care Regele Romanilor va intra calare in Alba-Iulia sa-si aseze pe frunte coroana Regelui Ferdinand sa fie zi de dreptate pentru neamul romanesc din intregul cuprins al hotarelor pe care, intaia oara in istorie, i le-a tras sabia lui Mihai Viteazul."
Gheorghe Bratianu

„Cu pretul celor mai mari sacrificii, Romania a indeplinit la Sud misiunea traditionala, care mai la Nord a fost intotdeauna aceea a Poloniei; ea a fost bariera Europei impotriva invaziei tatare si a pus sfarsit unei dezordini ce ameninta sa intinda puterea bolsevica pana la portile Vienei. Ea insasi s-a salvat; dar a eliberat in acelasi timp Ungaria de odioasa dominatie care, catva timp, a apasat asupra Regatului Sfantului Stefan. Acesta a fost, de altfel, si sentimentul autoritatilor ungare, caci, atunci cand armata romana se pregatea sa evacueze teritoriul lor, prefectul ungur al Judetului Szabolcz intervenea pe langa comandantul roman ca sa mentina ocupatia ce apara tara impotriva Armatei Rosii. Dupa putina vreme, o cerere asemanatoare i-a fost adresata de teama reactiunii albe.
Poate ca amintirea acestor servicii e astazi stearsa, dar e bine sa fie reinviata. Romania a fost instrumentul acestei solidaritati europene ce se afirma in toti anii la Geneva, si aceasta, chiar atunci cand Societatea Natiunilor inca nu exista."
Jules Cambon
Roumanie et Transylvanie,
in „Revue des deux Mondes", 1927
In contextul prefacerilor geopolitice proprii acestui prim stadiu al Noii Ordini Mondiale, Romania complica enorm calculele, cu tot efortul „fostilor" comunisti de a o mentine economic si legislativ cat mai departe de standardele occidentale si, implicit, cat mai aproape de salbaticia ruseasca. Le complica din doua motive: Transilvania si situatia ei demografica, inca net favorabila romanilor. Ca forma de civilizatie, Transilvania apartine sferei germanice: consecinta a lungii stapaniri habsburgice. Pe de alta parte, ea este inima istorica a natiunii romane. Din Transilvania au pornit primii voievozi descalecatori spre Tara Romaneasca si Moldova. In Transilvania s-a nascut mirajul Regatului Dac! - aici au aparut primele observatii stiintifice privind originea si continuitatea populatiei autohtone; ea a fost etapa esentiala, datorita complexei incarcaturi simbolice, spre infaptuirea primei Mari Uniri sub sceptrul lui Mihai Viteazul; in fine, recuperarea ei a motivat intrarea Romaniei Mici in prima conflagratie mondiala. Tinand seama de acest continut istoric, premisele unei rezistente acerbe a Romaniei sunt in afara de orice discutie. Acesta este motivul ce a determinat amanarea revendicarii Transilvaniei de catre blocul european occidental dupa tentativa separatista din martie 1990. Ungaria singura nu ar fi obtinut nimic. Insa o data cu extinderea frontierelor UE si NATO pana la hotarul vestic al Romaniei orice este posibil. Daca nu se va modifica planul initial si Romania nu va fi acceptata in UE sau in NATO. Obiectiv vorbind, nici imaginea tarii, nici situatia ei social-economica nu permit atare perspective; doar o minune...
Nu ar fi catusi de putin surprinzator ca in perioada amanarii sine die a accesului Romaniei in structurile euro-atlantice sa se inmulteasca vocile si provocarile revizioniste. Precedentul horthyst impune precautie. Desi fortele care insufla astazi putere Ungariei nu au absolut nici un punct de tangenta cu idealurile istorice ale maghiarimii. Dimpotriva. Uniunea Europeana este etapa premergatoare a proclamarii Statelor Unite ale Europei. Modelul fiind cel american, tarile actuale vor fi conduse de cate un guvernator; vor fi implicit republici. Prin urmare, „Coroana Sfantului Stefan" nu are nici un viitor. Nu are viitor nici o eventuala Ungarie Mare republicana, intrucat, pe de o parte, drepturile istorice vor fi considerate caduce si, pe de alta parte, relatiile interstatale vor fi de pace si de perfecta armonie - scopul esential al Uniunii.
Intr-un asemenea tip de reorganizare a Europei, care va tinde sa se identifice cu un imperiu, natiunea, aria ei de cultura, limba (dominanta va fi engleza!) vor fi notiuni inutile, chiar periculoase pentru potentialul lor secesionist. Deja forurile suprastatale europene au un discurs destul de radical la adresa conceptelor de „natiune" si de „suveranitate" sub pretextul ca drepturile individului prevaleaza in raport cu drepturile natiunii si ale statului. In ciuda acestei perspective atat de indepartate pana si de cele mai banale precepte patriotice, posibila revendicare a Transilvaniei de catre blocul occidental va apela invariabil la discursul nationalist-revizionist maghiar. Insa, daca discursul nationalist este in perspectiva un tragic paradox, tema revizionista este o sfidare flagranta a realitatii istorice: Romania - Regatul Romaniei Mari! - nu a fost „o creatie a Pacii de la Paris" din 1919-1920. A fost o refacere moderna etapizata a Regatului Dac, a Daciei Felix, a statului de la 1600, gandita si realizata de oamenii de stat romani, de fiecare data cu sustinere nationala. O sustinere care a implicat direct, pe fata, si populatia romaneasca din provincia sortita recuperarii. Mitul lui Mihai Viteazul Unificatorul a functionat impecabil (astazi, in pragul Noii Ordini Mondiale, este caduc si subversiv!). Oamenii de stat romani care in 1918-1919 au edificat Tara (Romania Mare) sub sceptrul Regelui Ferdinand sunt: Ion I.C. Bratianu, Alexandru Marghiloman, Ion Inculet, Iancu de Flondor si Iuliu Maniu. I-am enumerat pentru ca, dupa 50 de ani de interdictie moscovita, a urmat, fara pauza, cenzura „noilor concepte". Un tip de slugarnicie a substituit alt tip de slugarnicie. In dauna sintagmei constructive fundamentale: „Prin noi insine!"
Ionel Bratianu a refuzat cu indarjire vreme de doi ani intrarea Romaniei Mici in razboi pana nu a obtinut in scris, prin Tratatul de alianta franco-anglo-ruso-italo-roman din 4/17 august 1916, recunoasterea de catre puterile semnatare a dreptului de revendicare a Transilvaniei cu intregul Banat si a Bucovinei. Prin acelasi Tratat se recunostea Romaniei dreptul de participare la Conferinta Pacii, o participare cu drepturi egale cu ale celorlalti aliati. Marele om de stat actiona in conformitate cu principiul „prin noi insine!" Acelasi principiu anima pe orice roman rational. Intr-o sedinta a studentimii romane din Budapesta, tinuta in ziua de 22 octombrie 1918, studentul Ion Chinezu sublinia raspicat ca: „Lozinca noastra trebuie sa fie <<Prin noi insine>>. Puterea de viata a poporului roman trebuie sa iasa triumfatoare prin sine insasi, fara ajutor strain!" Ecoul acestei cuvantari lucide s-a transfigurat intr-un „apel catre poporul roman din Imperiul Habsburgic" in care se arata ca a venit momentul sa „rupem orice forma comuna de vietuire intre noi, romanii, si vechii stapanitori, declarand cu totii in masa ca ne consideram dezrobiti si ca, dobandind drept de dispunere libera asupra noastra, vrem sa ne unim cu toti cei care sunt de un neam si de o limba cu noi". La sfatul lui Vasile Goldis s-au constituit echipe de actiune care au strabatut in lung si-n lat Transilvania, Banatul si Bucovina, incunostintand poporul de cele cuprinse in Apel si procedand la organizarea si inarmarea maselor. Ca urmare a aceluiasi principiu, in 3 octombrie 1918 majoritatea gruparilor unioniste din diaspora s-au contopit intr-un singur organism: Consiliul National al Unitatii Romane, in fruntea caruia a fost ales Take Ionescu. „Consiliul" a fost recunoscut in mod oficial de Franta (la 12 octombrie), de catre SUA (la 6 noiembrie), de Anglia (la 11 noiembrie) si Italia (la 22 noiembrie). Activizarea nationalista produsa de principiul „prin noi insine" a facut ca statutul Transilvaniei in momentul sosirii delegatiei romane la Paris sa poata fi definit pe textul unui numar important de documente: Tratatul din 4/17 august 1916; Hotararea Consiliului National Roman Central din 10 noiembrie 1918 transmisa guvernelor roman, maghiar si aliate; Hotararea Adunarii Nationale de la Alba-Iulia din 1 decembrie 1918. In perioada premergatoare semnarii Tratatului de la Trianon (la 4 iunie 1920) sunt de semnalat si alte „amanunte" care, fara exceptie, sunt omise de revizionistii maghiari. In sedinta „Comisiei pentru studiul problemelor teritoriale relative la Romania" din 8 februarie 1919, expertii englezi, francezi, americani si italieni au prezentat patru proiecte privind frontiera de vest a Romaniei. Delegatia britanica a propus o linie, in mare, asemanatoare cu linia acceptata de semnatarii Tratatului din 4/17 august 1916. Cea mai defavorabila, propusa de expertii italo-americani, trecea putin spre est de Satu Mare, Oradea, Arad si Timisoara - deci foarte aproape, circa 30-40 km de linia stabilita de Trianon. Mai este de precizat ca la discutii delegatia romana nu a avut dreptul de participare... Totusi Romania fusese aliata Antantei si luptase contra lui Franz Iosef, Regele Ungariei. Luptase si contra lui Franz Iosef, stapanul legitim al Transilvaniei. In contrapartida, s-a invocat Tratatul de pace de la Bucuresti, incheiat intre Romania Mica (Vechiul Regat) si Puterile Centrale. Insa, asemenea tratatelor perdante, incheiate mai tarziu, in vara lui 1940, Tratatul de la Bucuresti a fost nul din punct de vedere juridic, nefiind semnat de Rege, de seful statului. In ciuda eforturilor delegatiei americane, alcatuita aproape integral din camatari, Tratatul incriminat a fost scos din discutie. Asadar, ungurii nu au fost tocmai singuri. De fapt, nu drepturile ungurilor aparau americanii, ci succesul revolutiei bolsevice, in particular succesul lui Bela Kuhn. Reprosand lui Clemenceau ca Romania nu este lasata sa lupte contra bandelor comuniste, Al. Vaida-Voievod a primit acest raspuns uluitor: „Noi, francezii, v-am sustinut si in Consiliul Militar, si in Consiliul Conferintei. S-au opus insa domnul Lloyd George si domnul Wilson". De asemenea, intr-o discutie cu generalul Maurice Pellé, generalul Presan isi exprima uimirea fireasca: „Nu cunosc motivele pentru care Aliatii ne-au lasat singuri, cand neindoios era un interes al Europei de a starpi bolsevismul din centrul ei". Neajutata nici politic, nici militar de Aliati, ba dimpotriva, Romania, la indemnul lui Ionel Bratianu, va porni razboiul antibolsevic contra lui Bela Kuhn, care se va incheia la 4 august 1919. Rupand cordonul ombilical care lega noile state bolsevice din Germania si fostul Imperiu Habsburgic de Ucraina rosie, Romania a stopat pentru trei decenii exportul de revolutie. Interventia armata pe cont propriu a Romaniei a infuriat intr-o asemenea masura delegatia americana, incat aceasta a pus conditii care, de regula, se pun invinsilor si pe care nu are sens sa le amintesc aici. Ceea ce vreau sa subliniez este ca Tratatul de la Trianon, semnat dupa zece luni de la incheierea aventurii bolsevice in Transilvania si Ungaria, semnifica o victorie dubla: asupra Ungariei habsburgice si, in subsidiar, asupra Ungariei comuniste. Cat priveste recuperarea Transilvaniei, Bucovinei si, in parte, a Banatului de catre Romania, aceasta s-a datorat oamenilor de stat romani si sprijinului popular, respectivul Tratat, de voie, de nevoie, nefacand altceva decat sa constate si sa consfinteasca victoria unei natiuni animate de principiul „prin noi insine"!
Restul e minciuna.



LUMEA

Geografia i-a apropiat,
destinul i-a indepartat (2)

Dan A. LAZARESCU

Se stie ca principele Otto von Bismarck - fara indoiala cel mai mare diplomat si om de stat pe care l-a avut lumea in ultimele doua veacuri - obisnuia sa spuna ca, dintre toate elementele pe care se vede obligat sa le puna in ecuatie un om politic, elementul imuabil ramane acela geografic.
Pentru un anumit numar de popoare, la fel de trainica si de anevoie de modificat ni se pare etnopsihologia, ca si imaginile faurite de unele pe seama altor popoare.

In dupa-amiaza de marti 16 februarie curent, dupa votarea bugetului la Camera Deputatilor - gen "Pupat toti piata endependansei!" -, m-am dus numaidecat la Senatul Romaniei, pentru a lua parte la receptia unei stralucite delegatii parlamentare italiene, printre membrii careia se afla binecunoscutul senator inamovibil Giulio Andreotti, de mai multe ori presedinte de consiliu. Am ascultat un dialog extrem de lucid intre acesta din urma si fostul presedinte Ion Iliescu, care a formulat intrebarea retorica: de ce poporul roman si cel maghiar nu au ajuns sa se inteleaga, dupa pilda popoarelor francez si german, multa vreme dusmane de moarte si astazi infratite, pentru a facilita cristalizarea ideii unitatii europene in jurul acesteia.
Raspunsul la aceasta intrebare-cheie nu poate fi gasit decat in obarsia si in imagologia fiecaruia dintre aceste popoare. Si in datele istoriei europene.

Istoria nu i-a apropiat

Intr-adevar, poporul german si poporul francez au cat se poate de multe trasaturi comune: etnicitatea rasiala, confesiunea (cel putin pana la Luther) - feudalismul, cultura. De altfel, initial, antagonismul franco-german a aparut ca antagonism politic intre regii Frantei si dinastia imperiala a Habsburgilor, de la Viena si, initial, de la Madrid. "Rasturnarea aliantelor" dintre casa de Habsburg si casa de Bourbon in 1756 a declansat razboiul franco-prusian de sapte ani. Au urmat pustiitoarele campanii napoleoniene pe teritoriul german si apoi tripla agresiune razboinica a Reich-ului german impotriva Frantei, in 1870, 1914 si 1940. Si prigoana francezilor, intre 1940 si 1944.
Nimic nu-i apropie, in peste 1100 de ani de istorie, pe romani de maghiari.
Nici obarsia rasiala: fino-ugrieni cu diferite alte amestecuri antropologice, lingvistice, culturale si confesionale, ungurii nu au nici un fel de legatura cu romanii de obarsie traco-latino-slava si de confesiune ortodoxa sau greco-catolica. Nici trecutul istoric: initial pradalnici, alternativ catre Europa centrala, apuseana sau bizantina, intre anii 899 si 955, ungurii s-au vazut siliti sa accepte, in anul 1000, coroana regala si confesiunea catolica de la marele papa Silvestru, devenind vreme de o jumatate de mileniu aparatori ai Europei romano-catolice impotriva navalirilor cumane, mongole sau otomane. Popor de calareti pradalnici si de stapani, maghiarii, cuceritori ai tuturor tinuturilor romanesti de peste Carpati, au impus supusilor lor romani - mai cu seama dupa stingerea dinastiei regale arpadiene, la inceputul secolului al XIV-lea - o stare juridico-sociala de capitis diminutio, intru totul asemanatoare celei sub care au zacut supusii crestini ai sultanilor otomani, cel putin cei din pasalacuri, cinci sute de ani.
Dupa nimicirea pasalacului otoman de la Buda, care, din 1541 pana in 1686, a cuprins aproape tot actualul teritoriu al republicii maghiare, ungurii reveniti in fostul lor regat si principat au fost siliti sa se inteleaga, in diferite epoci si dupa anumite criterii, cu eliberatorii lor, imparatii germani din casa de Habsburg. Numai in "primavara popoarelor", care a mijit in luna martie 1848, s-a pus o problema, fundamentala pentru elitele politice maghiare: pentru a inlatura suzeranitatea habsburgica, trebuie oare sa-i acceptam pe fostii nostri supusi, de alta obarsie etnica, de alta patura sociala, de alta cultura si chiar, intr-o anumita masura, de alta confesiune, ca aliati si concetateni cu drepturi egale? Sau sa ne mentinem, chiar luptand singuri impotriva Habsburgilor asupritori, stapanirea politica, sociala, administrativa si chiar juridica asupra supusilor nostri cuceriti in decursul istoriei in urma navalirilor noastre?
Pe aceasta tema, elitele maghiare s-au impartit in trei tabere inegale: a) cativa magnati nostalgici ai vremurilor de aur ale Mariei-Tereza optasera pentru Austria; cativa intelepti, ca patriotul conte Stefan Széchenyi, proclamat, pentru binefacerile sale, cel mai mare maghiar, si Deác Ferenc, viitorul inspirator al Ausgleich-ului din 1867, au avut atunci naivitatea sa preconizeze o apropiere organica, politica, juridica si sociala intre poporul-conducator - prin veacuri - maghiar si toate popoarele supuse lui; c) imensa majoritate a elitelor maghiare au preconizat mentinerea tuturor privilegiilor lor istorice asupra tuturor supusilor lor de alta obarsie si pozitie sociala, concomitent cu razboiul eroic declansat pentru propria libertate fata de casa de Habsburg.
Zecile de mii de jertfe care au cazut in lupta cauzata de aceasta optiune fatala nu au avut darul sa lumineze mintile oligarhiei maghiare, infranta - dupa o lupta eroica - de armatele tarului Nicolae I, in vara lui 1849. Dupa anumite legaturi superficiale intre emigratia maghiara si cea romana, dupa sinuciderea contelui Stefan Széchenyi in sanatoriul de la Döbling, in apropierea Vienei, in 1860, aberanta politica externa austriaca, dupa numeroase infrangeri, a adus probabil oligarhiei maghiare cel mai stralucit succes din intreaga ei istorie. Anume, asocierea, cu drepturi politice egale, la oligarhia austriaca reprezentand destinele imperiale europene mostenite de la Carol cel Mare si de la Otto I, prin acceptarea de catre vesnic nelamuritul imparat Franz-Iosef a Ausgleich-lui (acord politic egalitar negociat de un triumvirat de oameni politici maghiari exceptionali: Ferenc Deác, contele Gyula Andrássy si baronul Joszef Eötvös, in 1867). Conform formulei cinice a contelui Beust, "fiecare si-a pastrat dreptul sa-si stapaneasca hoardele": oligarhia austriaca, pe cehi, moravi, italieni si ruteni, cu sprijinul sleahticilor polonezi; oligarhia maghiara, pe slovaci, romani, sarbi, croati si chiar germani (sasi, svabi si numerosii germani din Ungaria).
Trufasa oligarhie maghiara a inteles sa-si exploateze pe toate planurile mandria de a-si vedea, pentru intaia oara in istoria ei, destinul impletit cu destinele imperiale ale succesorilor imparatilor romani de natiune germanica. Marele profesor de istoria dreptului Akos von Timon a devenit cel mai autentic propagator al acestor destine imperiale, ca succesor privilegiat al altui vestit jurisconsult maghiar, Stefan Verböczy, redactorul celebrului Codex verböczyanum din 1517. Printr-o dubla jonglerie, conceptuala si statistica, oligarhia maghiara, temeinic sprijinita de o presa alogena, cumparata cu titluri de noblete pana la rangul de baron, si de o birocratie slugarnica, a impartit cele 12 popoare conlocuitoare sub coroana sfantului Stefan in doua categorii distincte: o prima categorie, avand dreptul la titlul de natiune cu adaosul conducatoare nescris: si toate celelalte 11 popoare, degradate la rangul oficial conceptual si juridic de nationalitati, supuse la regimul social si juridic de capitis diminutio. Persecutarea, cu nuante tot mai deznationalizatoare, a tuturor popoarelor supuse oligarhiei maghiare, in ciuda Legii Nationalitatilor (nr. 46/1868) - subsecventa a Ausgleich-ului - a inceput sub lungul ministeriat (sub eticheta liberala) prezidat de catre Tisza Kálman (1875-1890) si s-a agravat necontenit, sub toate guvernele urmatoare, precumpanitor sub acelea conduse de baronul Bánffy, de contele Stefan Tisza (fiul lui Kálman) si de Sandor Wekerlé.
Recensamintele din 1880, 1890, 1900 si 1910 ca si reformele in invatamant, gradinte, scoli confesionale si universitati au slujit oligarhiei maghiare sa maghiarizeze oficial, pe langa tigani si evrei, pe toti supusii de alta origine etnica care vorbesc bine limba maghiara si se lasa indusi in eroare sau sunt de rea-credinta. In plin razboi mondial, cunoscutul om politic si publicist liberal german Friedrich Naumann a consemnat, in celebra lui lucrare Mitteleuropa, publicata in prima editie in 1915 si devenita un adevarat best-seller in anii de razboi, politica de depasire cu orice pret a nivelului de 50 de procente al maghiarilor fata de toti locuitorii regatului Sfantului Stefan.

Un stat format numai din maghiari

Silita sa impartaseasca soarta Germaniei imperiale si sa suporte patrunderea trupelor romane in Budapesta, in vara lui 1919, pentru a izgoni dictatura comunista, oligarhia maghiara s-a recules foarte repede sub forma monarhica a statului redus la o treime. Cu exceptionalul ei simt politic traditional, si-a mentinut toate prerogativele de elita carmuitoare, insa de data aceasta (pentru intaia oara in cei 1023 de ani de istorie a Ungariei) statul s-a format exclusiv din maghiari. Insusiri traditionale ale acestui popor sunt incontestabile: acceptarea si chiar exaltarea superioritatii si ierarhiilor sociale si intelectuale, patriotismul si darul sinergiei nationale; insusiri cat se poate de rare la popoarele europene (in afara germanilor, englezilor si, din afara Europei, a japonezilor). Insusiri nu prea intalnite la poporul roman.

Un Ausgleich spre rasarit

Lipsita - pentru intaia oara in istoria ei - de orice sprijin politic din afara granitelor Ungariei, (definite in urma tratatului de la Trianon din 1920), oligarhia maghiara si-a orientat strategia in functie de evolutia conjuncturii politice europene. Vreme de aproape un sfert de secol, programul acestei oligarhii a fost elaborat de contele Stefan Bethlen, unul dintre cei mai lucizi oameni de stat ai Europei intre 1919 si 1944, primul-ministru al regentului Miklos Horthy.
Intr-o prima etapa (1920-1931), dupa retragerea trupelor romanesti din Budapesta, unde poporului maghiar i se facuse marele serviciu, uitat intre timp, de a distruge in fasa comunismul, contele Bethlen ar fi trebuit sa tina seama de noul si puternicul regat roman, solidarizat cu semnatarii tratatului de pace de la Versailles. Si de marii lui oameni de stat, Ion I.C. Bratianu si Iuliu Maniu (admirabil cunoscator al limbii si valorilor maghiare), care s-au straduit sa asigure continuitatea minoritatii maghiare din Romania. Aceasta nu avusese niciodata prilejul sa-si dezvolte atat de temeinic cultura si presa intr-o tara straina, ca in Romania.
Prin fratele sau, contele György Bethlen (cetatean roman si presedinte al partidului maghiar din tara noastra), activitatea politica a acestui partid a fost orientata intr-un mod cat se poate de practic si uneori chiar colaborationist - prin exploatarea inteligenta a legii electorale romane; mai ales a legii cu prima majoritara, votata de parlamentul liberal la sfarsitul lunii martie 1926, la propunerea ministrului de domenii, Alecu Constantinescu. Sugestiile facute nobilimii maghiare ramase in Romania de acest ministru liberal au fost incurajate in sensul de a se incheia o uniune personala intre regatele roman si maghiar, prin regele Ferdinand I. Folosind exceptionala cultura si marele talent oratoric al contelui Albert Apponyi - la vremea lui, cel mai mare dintre maghiari -, contele Bethlen a izbutit sa obtina, in cadrul Ligii Natiunilor, in urma unui duel oratoric celebru al acestuia cu Nicolae Titulescu, substantiale despagubiri pentru oligarhia maghiara din Romania deposedata de proprietatile ei si care optase pentru cetatenia maghiara. Apoi, la 6 iunie 1930, dupa neasteptata revenire din exil la Bucuresti a principelui mostenitor Carol si proclamarea lui de catre Parlamentul National-Taranist ca rege al Romaniei, contele Stefan Bethlen s-a dus, in mare taina, la sfarsitul aceluiasi an, la castelul de vanatoare Savarsin, unde a solicitat regelui Romaniei o audienta pentru a-i propune acel Ausgleich spre rasarit sub forma unei uniuni personale intre coroana sfantului rege Stefan si coroana de otel a regilor Romaniei.
Extrem de vanitos si vizibil magulit de o asemenea oferta si fara sa i-o dezvaluie primului-ministru, profesorul Nicolae Iorga, regele Carol al II-lea l-a trimis pe Constantin Argetoianu, adevaratul sef al guvernului, sa obtina un raspuns de la cele trei capitale ale fostei Antante: Roma, Paris si Londra, daca Ausgleich-ul spre rasarit reprezinta o solutie care sa nu ingreuneze un eventual Anschluss intre Germania si Austria.
Argetoianu nu ne dezvaluie aceste discutii si nici argumentele invocate intr-un sens sau altul. De la inceput insa, Mussolini, care avea propriile sale interese in Austria si in Ungaria, a blocat orice perspectiva, astfel incat guvernele francez si britanic n-au putut da decat raspunsuri foarte reticente.
In urma esecului propunerii sale in extremis, contele Stefan Bethlen a pregatit pana in cele mai mici detalii ofensiva lui revizionista impotriva Tratatului de la Trianon. Aceasta politica a fost inaugurata prin cele trei conferinte celebre rostite la Londra si una la Universitatea Oxford, unde si-a expus, intr-o limba engleza impecabila, argumentele esentiale justificand iredentismul maghiar fata de tinuturile dintre Carpati si Tisa, recuperate de Regatul Romaniei dupa primul razboi mondial.
In acelasi timp, in Anglia, se dezlantuise o campanie revizionista de presa condusa de trustul controlat de lordul Rothermere, fratele celebrului lord Northcliffe. In Italia se ducea o politica de tot mai stransa apropiere fata de noul prim-ministru maghiar, generalul Gyula Gömbös. Contele Bethlen vedea in Adolf Hitler „un mitocan austriac exaltat pana la dementa de teoria rasista". Fapt ce i-a ingaduit Romaniei, initial prin Atta Constantinescu (prieten personal cu Göring) si apoi prin Gheorghe I.I.C. Bratianu, sa discute cu cancelarul Hitler posibilitatea unui acord romano-german, eventual cu garantarea frontierelor Romaniei de la rasarit si de la apus, in schimbul repudierii politicii lui Nicolae Titulescu de deschidere a granitelor de pe Nistru pentru a ingadui armatelor sovietice sa treaca pe teritoriul regatului, pentru o eventuala aparare a Cehoslovaciei. Dupa un prim succes al acestei politici, prin demiterea lui Titulescu la 29 august 1936, totul s-a oprit.
Intre timp insa, contele Bethlen obtinuse infiintarea, la Budapesta, a unui important institut pentru cercetarea istoriei tarilor din sud-estul Europei, sub presedintia istoricului si academicianului E. Lukinich. Cu mari cheltuieli, acest institut a publicat, in patru ani (1936-1940), patruzeci de volume de lucrari istorice privind statele si popoarele din Europa centrala, in engleza, franceza, germana si italiana. In 1940, institutul si-a incheiat activitatea publicistica, deosebit de rodnica, intrucat lucrarile publicate contribuisera din plin la recuperarea de catre regatul maghiar (prin dublul Diktat succesiv de la Viena) a unor tinuturi din Slovacia, Rusia subcarpatica si a 43 500 km din teritoriul Romaniei.
Ca si numerosi magnati maghiari, contele István Bethlen se temea cumplit de Germania hitlerista. Formula unui mare numar de aristocrati maghiari era pe-atunci: „Daca ne infrang rusii, s-ar mai putea sa scapam candva, cu fata curata. Daca insa biruim alaturi de armatele hitleriste, soarta Ungariei este pecetluita pe veci!". Regentul Horthy a fost arestat in Schloss-ul de la Buda, la 15 octombrie 1944, din porunca lui Hitler, intr-o oarecare masura la sfatul contelui Bethlen.
Beneficiind de anumite reticente sau de scrupulele de constiinta ale lui Winston Churchill, din timpul convorbirilor sale cu Stalin (de la Moscova, din octombrie 1944), Ungaria a fost supusa procesului de comunizare mai tarziu si mai superficial decat fusesera supuse Romania, Bulgaria si Albania. Revolutia patriotica din octombrie si noiembrie 1956 (chiar daca se va dovedi ca fusese pusa la cale de catre ambasadorul sovietic Andropov) a avut darul sa aduca poporului maghiar admiratia lumii intregi. In 1989, dupa ce Ungaria alaturi de Polonia vor face prima bresa in Pactul de la Varsovia, sute de agenti maghiari au participat, intre 16 si 22 decembrie, la revolutia eliberatoare de la Timisoara, contribuind astfel la prabusirea ultimului ramas intre cei patru supravietuitori ai comunismului totalitar: Honecker, Hussak, Jivkov si Ceausescu.



LUMEA

„In materie de minoritati
nu se poate aplica trocul"(3)

Interviu cu Ion Pascu
director general in MAE

Oficialitati ungare au declarat recent ca, dupa admiterea tarii lor in NATO, politica Ungariei privind minoritatile maghiare din statele vecine va comporta modificari. Va rugam sa comentati aceasta declaratie.
Se cunoaste preocuparea Ungariei fata de minoritatile maghiare din afara granitelor sale. A existat dintotdeauna si exista si acum consensul tuturor fortelor politice de la Budapesta in aceasta privinta. In Constitutia ungara exista prevederi explicite in acest sens, iar in programele de guvernare ale tuturor guvernelor ungare de dupa 1990 problema minoritatilor maghiare din exterior a figurat ca prioritate a politicii externe. Ungaria si-a modelat abordarea acestei probleme in functie de situatia interna si internationala. In prima faza, s-a facut simtita o oarecare rigiditate, Budapesta tensionandu-si relatiile cu vecinii, apoi, intelegand ca nu acesta este cursul pe care trebuie sa-l urmeze, si-a flexibilizat pozitiile si astfel s-a putut ajunge la normalizarea raporturilor cu tarile din jurul ei.
Desigur, aderarea Ungariei la NATO creeaza o situatie noua in Europa Centrala si „sfidari" carora Ungaria se straduieste sa le faca fata in viitor si pentru care cauta solutii, mai ales pentru ca urmeaza si integrarea in Uniunea Europeana care ii pune probleme si mai complicate. Pe de alta parte, ca membru al Aliantei, poate fi tentata ca, in interiorul clubului, sa determine initiative pe care tarile vecine le-ar putea considera inamicale.
Convingerea noastra insa, in urma repetatelor asigurari date de Ungaria, este ca Budapesta se va situa de partea sustinatorilor extinderii Aliantei.
Apartenenta la NATO nu confera unei tari mai multe drepturi in privinta protejarii minoritatilor nationale din alta tara si, ca argument, gasim suficiente exemple in Europa. Si nimeni nu poate fi interesat in inflamarea artificiala a unor raporturi interstatale din motive de minoritati si ca s-ar gasi foarte putini sustinatori ai unei asemenea politici. Esential este ca Budapesta, care foloseste deseori unele notiuni inca insuficient cristalizate, cum ar fi „natiune in sens cultural", „granitele de stat nu coincid cu cele ale natiunii ungare", sa evite subordonarea raporturilor cu tarile vecine problemei minoritatilor si sa-si foloseasca autoritatea pentru ca minoritatile maghiare sa se simta responsabile pentru viata intregii societati in care convietuiesc.
Revenind la subiect, se poate pune intrebarea daca institutionalizarea intalnirii ungaro-maghiare face parte din reconsiderarea abordarii de catre Budapesta a politicii fata de minoritatile din afara. Urmeaza ca evolutiile sa confirme sau sa infirme acest lucru. Depinde de valentele ce vor fi conferite Conferintei Permanente Ungare. In relatiile internationale notiunea de suspiciune nu-si gaseste locul. De aceea, noi avem incredere ca ceea ce au convenit primii-ministri roman si ungar, cu prilejul vizitei in Ungaria a domnului Radu Vasile, si anume ca orice problema, oricat de spinoasa, sa fie discutata mai intai deschis, in cadrul dialogului bilateral, va constitui esenta raporturilor de buna vecinatate dintre tarile noastre.

Considerati ca, pornind de la criza din Kosovo, actuala conducere ungara extrapoleaza in mod arbitrar problematica minoritatilor, dat fiind ca premierul Viktor Orban s-a pronuntat pentru un nou statut al Voivodinei, fapt ce ar putea sa se extinda prin analogie si la zonele de concentratie maghiara din Romania?
Problematica minoritatilor este o chestiune sensibila, a carei abordare trebuie sa tina seama de situatia concreta in cauza. Exista experiente istorice, traditii si pozitionari geografice care deosebesc intre ele tarile, regiunile si insesi minoritatile nationale. Se constata ca forurile internationale nu sunt dispuse sa faca abstractie de aceste diferente, intrucat experienta a dovedit, cel putin in sud-estul Europei, ca solutiile globale sunt greu de implementat si pot conduce la situatii explozive, la adversitati greu de atenuat ulterior. Ramanand la Serbia si la minoritatile ei, intre Kosovo si Voivodina nu exista similitudini din punct de vedere al compozitiei etnice a celor doua provincii, ma refer la raportul majoritate-minoritati, singurul lucru care le aseamana fiind autonomia administrativa pe care au avut-o anterior, in cadrul Serbiei. Extrapolarea solutiilor in aceasta materie la alte zone, cu atat mai mult din alte tari cu realitati si repere istorice, geografice si de cultura politica diferite, constituie un exercitiu de retorica neinspirat.
Credeti ca recentele declaratii ale premierului Viktor Orban privind acordarea unor drepturi romanilor din Ungaria, inclusiv reprezentare in Parlament, sunt sincere sau traduc legitimarea unor noi revendicari pentru minoritatea maghiara din Romania?
Cred ca in materie de minoritati angajamentele nu pot fi decat sincere. Exista atatea instante interne si internationale care sunt preocupate de aceasta problema, evolutiile sunt, de asemenea, monitorizate in multiple forme, incat fariseismul nu isi gaseste locul. De plida, in Ungaria se parea ca prin prevederile din Constitutie si din Legea minoritatilor chestiunea a fost rezolvata. Timpul a dovedit insa ca formularile novatoare, cu sonoritati deosebite, cum ar fi „factori constitutivi de stat", „drepturi colective", „guvernari autonome minoritare" nu sunt suficiente, ele trebuie umplute cu continut. Desi nu a fost singulara, principala „defectiune" s-a produs tocmai la minoritatea romana din Ungaria, care nu a reusit, in urma alegerilor locale din toamna anului 1998, sa isi alcatuiasca „guvernarea autonoma pe tara". Aceasta, din cauza unor intrusi care, profitand de lipsa de precizie a legii, s-au declarat romani fara ca de fapt sa apartina acestei minoritati si au fost votati de oricine a fost dispus sa o faca. Mai mult chiar, unii dintre candidati au participat la alegerile anterioare (din 1994) ca reprezentanti ai altei minoritati. Este o situatie ingrijoratoare, care reclama corectii de fond ale dispozitiilor legale pentru a se evita anomaliile de acest gen. Avem convingerea ca guvernul ungar, asa cum a promis domnul Viktor Orban, prim-ministru, in convorbirile cu domnul Radu Vasile, va trage cat mai curand concluziile situatiei mentionate si va dispune luarea initiativelor necesare remedierii situatiei.
Dupa parerea noastra, in materie de minoritati, in relatiile bilaterale nu se poate aplica „trocul", fiecare guvern isi cunoaste mai bine posibilitatile - fie ele de natura politica sau financiara -, dupa cum fiecare guvern este chemat sa isi asume responsabilitatile firesti fata de societate, responsabilitati determinate de situatia concreta din tara. Consideram ca domnul Viktor Orban are dreptate cand afirma ca problema „guvernarii autonome" a romanilor din Ungaria nu trebuie legata de universitatea maghiara din Romania. Cred ca nu este bine sa accentuam sentimentul minoritatilor nationale ca sunt obiectul jocurilor politice si nu subiectul unor solutii democratice pe termen lung.

A consemnat Anca VOICAN





LUMEA

Un teritoriu care se cheamã Transilvania…“ (5)
Un moment de glorie a ideii autonomiste l-aU constituit anii ’50
În 20 august 1992, Congresul de la Budapesta al Uniunii Mondiale Ardelene a lansat o Declaratie în care se preciza: „Cerem exercitarea fãrã limitã a dreptului de autodeterminare a maghiarilor din Transilvania, cerem Uniunii Europene sã nu încheie nici un acord de asociere cu România fãrã includerea institutionalizatã a maghiarimii ardelene“. În completare, Uniunea Democraticã a Maghiarilor din România – organizatie etnicã dupã titulaturã – si membrii sãi au dat pe piatã, unul dupã altul, tot felul de proiecte de autonomie. Astfel, în 1993, UDMR a propus un proiect de autonomie, intitulat „Minoritãtile etnice si comunitãtile autonome“; în 1994, Joseph Csapo a prezentat proiectul Statutul autonomiei personale a comunitãtii etnice maghiare din România si, un an mai tîrziu, Proiectul de autonomie pentru secuii din Szkelyfold (Harghita si Covasna).
În 7 ianuarie 1995, UDMR a prezentat programul sãu de autonomie, în care se poate citi: „Solutia corespunzãtoare nouã este în contradictie flagrantã cu ideea de supravietuire, chiar de întãrire a Statului national-român, conceptie perimatã“ – sustin ideologii acestei organizatii. Prin urmare, România ar fi trebuit sã se desfacã în bucãti ca Iugoslavia sau Cehoslovacia, ca sã nu mai fie „perimatã“. Bucata cea mai mare, Transilvania, autonomã, independentã, ar fi fost înghititã de Ungaria-mamã, în cel mai pur spirit „european“, „modern“ si „neperimat“. Dar sã vedem ce mai putem citi în Programul UDMR. Incursiunea în istorie este frauduloasã. Aflãm cã Ardealul sub ocupatie ungarã, adicã „Ardealul de odinioarã“, a fost, nici mai mult, nici mai putin, „pãmîntul tolerantei“! Pentru cine? Pentru cei 3 milioane si jumãtate de români si biserica lor ortodoxã? Dacã n-ar fi tragic, ar fi de-a dreptul rizibil. Se pare cã UDMR-ul are o mare lipsã de istorici în rîndurile sale! Este de subliniat, asadar, cã autonomia Ardealului este un obiectiv de bazã al actiunii UDMR pe plan intern si extern, contrar Constitutiei si legilor tãrii. Sub oblãduirea acestei organizatii etnice – partid politic – orasele vizate de proiectele autonomiste – Miercurea Ciuc, Odorheiul Secuiesc – au gãzduit în 3 rînduri, 1994, 1995, 1997, 3 reuniuni ale Societãtii istoricilor unguri din Zürich (înfiintatã în 1985, cu 136 de membri din 18 tãri). Presedintele acestei societãti iredentiste, zise „stiintifice“, Csihac Gyorgy, si-a îngãduit, în mai 1997, la Miercurea Ciuc, sã profereze insulte si falsuri grosolane privind istoria Poporului Român, ridicînd osanale „tolerantei“ etnice din Transilvania ocupatã de Ungaria. Concluzia: „autonomia – singura modalitate de dãinuire a secuilor“, care ar fi devenit posibilã – dupã pãrerea sa – dupã 1989.
Prof. univ. dr. Viorica Moisuc



--------------------------------------------------------------------------------

Despre

Poate ca adevarul e mult mai simplu... ardelenii (harnici, dar fara simt al umorului prea dezvoltat, asa cum prea bine se stie...) s-au saturat pur si simplu sa vada "miticii" si "sarmele" ca le umbla la buzunare
Cit despre legaturi si afinitati, pana sa nu le deschida politicienii ochii, romanii si ungurii "normali" erau mai apropiati intre ei decit, de ex. un banatean (roman) si un moldovean (mde, tot roman )
Nu dati in mine, e o opinie personala

Faptul ca romanii din Transilvania/ Banat sunt dezgustati de politicienii de la Bucuresti nu e un secret pentru nimeni.

Nu cred ca in actuala situatie s-ar pune in mod serios problema frontierelor.

Trebuie analizata situatia "Tarii secuilor" si a romanilor de acolo, romani care par sa fie "oaspeti" in tara lor.

De ce crezi asta?

Pentru ca sunt originar din Ardeal si , ori de cate ori ma intorc sa-mi vizitez rudeniile si prietenii, aud vorbindu-se despre aceste lucruri...Nu putini ardeleni ar fi favorabili unei largi autonomii dar se tem de Ungaria...Dezgustul fata de Bucuresti pare sa fie larg raspandit.

Pai stai ca nu inteleg. Tu vorbesti de secui sau de unguri? Si ce intelegi prin larga autonomie?

Multi romani vor autonomie mai larga:gestiunea autonoma a fondurilor in primul rand...

Inainte de a intra in NATO, fiecare tara trebuie sa semneze ca nu are absolut nici un fel de pretentii teritoriale, asa ca problema pusa este una falsa.

Viktor Orban iar ii instiga pe ungurii din Ardeal sa-si proclame autonomia!
Un terorist tot incearca sa dea foc la Transilvania
Bogdan Papadie





- Recentele iesiri la rampa ale revansardului Viktor Orban sint o continuare a vastului plan maghiar de recucerire a Transilvaniei - Este si motivul pentru care cotidianul “Tricolorul” publica date dintr-un document realizat de lucratori ai unui Serviciu Secret, informatii ce releva cum, in Transilvania, se desfasoara o abila ofensiva economica, in scopul sustinerii enclavizarii judetelor cu populatie preponderent de origine maghiara - Astfel, prin intermediul bisericilor, etnicii maghiari au fost dirijati sa-si preschimbe cupoanele in actiuni la anumite societati ce prezentau interes de complementaritate sau posibile concurente pentru industria usoara ungara - Este (si) cazul societatii “Armedica”, al carei pachet majoritar de actiuni a fost achizitionat de catre societatea “Gedeon-Richter”, cu capital majoritar maghiaro-german, urmind, apoi, aprobarea in functiile de conducere a personalului loial actionarului principal (maghiar), amplasarea, in interiorul intreprinderii, a drapelului Ungariei, impunerea folosirii limbii maghiare si orientarea productiei spre realizarea unor produse secundare care sa faciliteze importul de medicamente din Ungaria

http://www.ziarultricolorul.ro/?module=dis...l&edition_id=96