Material prezentat din « DARUIND VEI DOBANDI » de Nicolae STEINHARDT, Editia a II – a, ingrijita, revazuta si adaugita de IOAN PINTEA, EDITURA DACIA, CLUJ-NAPOCA, 1997

CUVANT INAINTE

Textele acestei cartulii – cu exceptia Crezului Ortodox, a Reflectiilor calugaresti si Taberei Magura – sunt predici. Contin drept aceea multe repetari, teme recurente si obsesii stilistice. Sau dezvaluie manii cogitative, saracia lexicala si metaforica, in camp informational restrans. Cu atat mai bine : il descopera pe autor (predicator) in toata slabiciunea lui psihica, mintala si culturala, predicile devenind ceea ce trebuie de fapt sa fie : o marturisire publica si un dialog cu ascultatorii (1), iar nu o trufasa, pedanta, sclivisita dojana sau o invatatura triumfalista. Predicatorul si enoriasii pasesc impreuna- dibuind, revenind, staruind, pricepand anevoie, minunandu-se – catre Hristos.
N.S.

_____________
(1)Cf. Dumitru Staniloaie in Chipul nemuritor al lui Dumnezeu : « Mijlocul spiritual principal prin care omul se comunica altora si altii se comunica lui ca izvoare complementare de sensuri, de simtiri, mijlocul de imbogatire si de intarire reciproca este cuvantul prin care oamenii isi intaresc umanitatea comuna… Oamenii se adapa spiritual unul pe altul prin cuvinte, dar dintr-o trebuinta zidita in ei de o putere mai presus de ei. Iar cuvintele nu sunt importante pentru ei prin faptul ca suna, ci prin faptul ca-si comunica apa lor ca izvoare spirituale, legate subteran intre ele si cu oceanul spiritual suprem. Omul insusi vine in cel ce-i aude cuvintele, el insusi se deschide celui care i le comunica. Omul insusi e apa vie, prin faptul ca se da pe sine insusi si adapa pe cel caruia i se da prin cuvant. »

CE-I DATOREZ EU LUI HRISTOS

Fericiti cei carora s-au iertat faradelegile
si carora s-au iertat pacatele.
Psalm 31.1

Si le poruncea sa nu spuna nimanui. Dar,
cu cat le poruncea, cu atat mai mult ei Il vesteau.
Marcu 7.26

Exista in ritualul iudaic o rugaciune alcatuita dintr-un sirag de multumiri aduse lui Dumnezeu pentru toate binefacerile harazite poporului Sau Israel. Ca refren ori stih intercalat dupa fiecare dar pomenit figureaza vorbele dai lanu, ce se talmaceste de ajuns noua. De n-ar fi decat ca Domnul ne-a scos din pamantul Egiptului, destul ar fi spre a-L binecuvanta si a-I aduce slava. De n-ar fi decat ca a prefacut marea in uscat, destul e spre a-L blagoslovi si a nu inceta sa-I multumim. De n-ar fi decat ca ne-a hranit in pustie… Si asa mai departe. Fiecare fapta a divinitatii, fiecare minune ajunge spre a starni recunostinta norodului si a-i provoca exclamatia : dai lanu !
Tot astfel, gandesc, orice evreu trecut prin sfanta Taina a Botezului, caruia Domnul i s-a relevat si care, acum, se numara, printre « iudeii care au crezut in El » poate de asemenea striga : de ajuns facut-ai Hristoase Dumnezeule pentru mine!
Pentru a fi desprins solzii care-mi acopereau ochii, iti multumesc din toata inima, din tot sufletul, din tot cugetul si din toata vartutea mea. Doar atat de ai fi facut dupa ce ai luat aminte la mine, cu vrednicie si cu dreptate este sa strig cu lacrimi : dai li!
Pentru a-mi fi dat putinta sa-mi cunosc propria pacatosenie, nimicnicie si ticalosie, Iti aduc laude si multumiri, si de s-ar margini doar la atata darul facut mie, tot prea destul e ca sa repet : dai li !
Pentru a-mi fi ingaduit sa Te pot ruga, sa Te iubesc si sa ma inchin Tie – de ajuns ca sa binecuvantez Sfant Numele Tau.
Pentru a fi sadit in mine nadejdea iertarii si a fi inceput sa intrezaresc putinta mantuirii – fii, Doamne, preamarit!
Pentru a-mi fi dat indrazneala sa concep stabilirea unor relatii de tip eu-tu cu Tine, Domnul si Dumnezeul meu, ma minunez si, nepricepandu-ma a spune altceva, strig : dai li!
Si tot asa fiindca de acum ma pot inchipui printre acei carora le-ai grait : « Daca veti ramane cu cuvantul Meu, sunteti cu adevarat ucenici ai Mei. Si veti cunoaste adevarul, iar adevarul va va face liberi. » (Ioan 8.31-32).
Recunoscator peste orice posibilitate de exprimare in slabele si banalele noastre vorbe omenesti Iti sunt, Hristoase al meu, si pentru a fi dobandit calitatea de « prieten » al Tau, pentru a fi fost, altfel spus, innobilat, caftanit prin credinta si apa Botezlui si focul Duhului Sfant.
Pentru a fi iesit din tristete, mohoreala, jale, descumpanire, acedie (exista o acedie a laicului, a necredinciosului), deznadejde si a ma fi apropiat de starea fericirii.
Si fiindca, indeosebi, m-ai socotit in masura a intelege si a fi cu desavarsire convins ca Tu esti Adevarul, Calea si Viata.
De nu-mi va fi dat a ma mantui, si inca aceasta absoluta convingere imi este cu totul suficienta spre a cunoaste linistea si a gusta neingrijorarea.
Mi-ai daruit, Doamne, in nespusa Ta marinimie, sa aflu tot adevarul - atroce - despre mine insumi; m-ai slobozit din robia pacatului, care slujitor mai ferecat decat mine nu cred sa fi avut.
Mai mult decat atat (caci nu daruiesti niciodata putin, cu parcimonie, dupa dreptate, ci numai clatinat si indesat, har peste har, nu imparti bacsisuri, ci poftesti la cina imparateasca): datorita bunatatii si milostivirii Tale mi-am putut insusi spusa lui Dostoievski: de mi s-ar dovedi in modul cel mai indubitabil, pe patul de moarte fiind, ca nu Hristos este adevarul, ca adevarul e altul - daca demonstratia ar fi incantabila si covarsitoare n-as sta nici o clipa la indoiala: as alege sa raman cu Hristos, nu cu adevarul.
Dai li!
Din rob si schilod m-ai facut om liber si senior; din fricos si misel, om indraznet; din fiinta a intunecimii, un ahtiat dupa lumina; Si slobod a incerca senzatia ca nu-mi este interzis a nazui sa ma port efectiv potrivit cu invatatura si vrerea Ta.
Pentru ca nu numai ca m-a descoperit pe mine mie insumi intru toata mizeria si josnicia si nimicnicia mea, ci mi-a dezvaluit mie insumi latentele bune si priincioase dinauntrul meu;
- mi-a aratat ca nu sunt defmitiv si iremediabil pierdut;
- m-a scos din cloaca, ingustime si bezna;
- mi-a tradus existential si pe a mea seama cutremuratoarea (si mangaietoarea) fraza: Qui Mariam absolvisti mihi quoque spem dedisti;
si nu mi-a cerut sa ma anihilez, sa mor, ci - dimpotriva - sa mor pacatului si zadarniciilor si sa viez puternic intru El - cu dragoste si bucurie - adica intru libertate, voie buna si calm. (Caci El "pretuind pe om nu vrea - zice Staniloae - confundarea lui cu Sine, ci mentinerea si ridicarea lui intr-un dialog etern al iubirii".).
Mi-a descoperit si o alta mare (si vreme indelungata cu totul nepresupusa) taina, anume ineluctabila universala lege a paradoxului, inlesnindu-mi sa inteleg ca nevinovatia nu se poate obtine decat pe calea aceasta paradoxala a recunoasterii propriei culpabilitati.
Mi-a dat de asemenea voie sa ma impartasesc cu prea curatul Sau Trup si scump sangele Lui si sa-mi pot da seama ca orice fapta josnica imi este numai izvor de amaraciune si tulburare, iar ca actele de marinimie, curaj si detasare "faptele bune si frumoase" ale atat de hulitei morale practice - sunt singurele creatoare de pace si multumire.
Il chemi pe Hristos la telefon? ironiza Andre Gide. Nici nu e nevoie de o chemare, e mereu prezent, gata sa intre pe usa (deschisa) a inimii si capabil numai de actele caracteristice nobletei launtrice, pe care si noua ni le propune, propovaduindu-ne ca ne sunt mereu accesibile: discretia, iertarea, uitarea, degajarea dintre meschinarii si maruntisuri, alungarea tinerii de minte a raului, sila de razbunare, ura, susceptibilitatea, irascibilitatea, tafna si multe alte stupiditati a caror jalnica inferioritate si acuta nocivitate ne-a destainuit-o odata pentru totdeauna si ne-o dezvaluie de fiecare data mai dureros.
In cele din urma m-am putut convinge ca libertatea se cucereste numai prin omorarea pacatului si m-am trezit in stare sa descifrez formula "fac ce vreau": ea nu inseamna ca dau ascultare neconditionata viscerelor si tropismelor mele, pornirilor si instinctelor mele dobitocesti, constituindu-ma prizonier al egoismului, turpitudinilor si plagilor firii mele, ci supunandu-le pe acestea vointei, ratiunii si constiintei mele, partii bune (curatite) a eului meu, supra-eului meu. Fac ce vreau, credinciosul si smeritul ucenic al lui Iisus Hristos, iar ce nu i-ar placea demonului salasluind inauntrul meu sau tarcolind in juru-mi sa fac in numele asa-zisei libertati instinctuale, in temeiul careia ma ispiteste spre a ma indemna sa ma dau rob lui si duhurilor sale celor rele.
Nefiind botezat in pruncie ci in deplina maturitate, am putut experimenta botezul totodata ca Sfanta Taina si taina, ca moarte si inviere, ca izvor nesecat de apa vie si de senzationala fericire. Covarsitoarea majoritate a crestinilor n-au cum sti ce simte cel botezat si ce este in adevar actul acesta fulgerator; dar cei aflati in situatia mea stiu cum nu se poate mai limpede ca nu e forma, un ritual, o ceremonie, un simbol; e o lucrare directa a Dumnezeului celui viu.
Ii mai datorez Domnului si nepretuita, nesperata putere de a indura si suferi, de a ma supune, rabdator si urmator Lui, pildei ce ne-a dat stiind ca "El participa impreuna cu noi la suferirea necazurilor si, tot in acest sens, se smereste impreuna cu noi, ingropandu-se intr-o chenoza, intr-o noapte pe care o repeta in viata fiecaruia dintre noi." (Dumitru Staniloae). Ori, cum spunea Simone Weil, si ea evreica rourata de harul credintei in Hristos: crestinismul nu ne ofera un mijloc miraculos de a scapa de suferinta, ci ne pune la indemana miraculosul mijloc de a o indura.
Ceea ce deloc nu vrea sa insemne identificarea crestinismului cu suferinta. Prin suferinta se poate ajunge la adevar si lepadare de sine, insa Albert Camus arata ca desprinderea de cele lumesti inima vrednica o poate afla si prin fericire. Mai ales prin fericire ne putem inalta pana la treptele cele mai de sus ale Scarii. Durerea, de fapt, e "fata mai putin nobila a stradaniei". Tinta ramane fericirea, pe care se cuvine sa ne-o insusim, dincolo de nenorociri, necazuri si incercari. Esenta invataturii crestine e aceasta deprindere, aceasta descoperire a fericirii.
"Ca si la Botezul Domnului, in botezul oricarui crestin se deschide cerul, se deschide campul intelegerii duhovnicesti a sensurilor existentei." (Constantin Galeriu: Jertfa si rascumparare).
Asa incat mai presus de orice ii datorez lui Hristos simtamantul liberator, imbatator, exaltant, transformator, nelimitat al fericirii - ascutit ca o sabie cu doua taisuri - si luarea la cunostinta a faptului ca "El poate face din tine o faptura noua" nu e o simpla enuntare teologica ori o afirmatie pilduitoare, ci un constant obiectiv, o realitate bruta.
Iata de ce, dintre toate versetele Psaltirii pe acestea (din psalmii 65 si 72) imi place a mi le repeta, ca mai apropiate mie, ca mai graitoare ale bucuriei in care neincetat ma desfat din binecuvantata zi cand am primit euforicul dar al Sfantului Botez:
"Trecut-am prin foc si prin apa si ne-ai scos la odihna."
"Veniti de auziti toti cei ce va temeti de Dumnezeu si va voi povesti cate a facut El sufletului meu."
"Pentru aceasta m-a auzit Dumnezeu; luat-a aminte la glasul rugaciunii mele."
"Binecuvantat este Dumnezeu care n-a departat rugaciunea mea si mila Lui de la mine."
"Ca eram fara de minte si nu stiam; ca un dobitoc eram inaintea Ta."
"Apucatu-m-ai de mana mea cea dreapta. Cu sfatul tau m-ai povatuit si cu slava m-ai primit."
De la aceste inspirate cuvinte la simtamantul de impacare generala, ce ma cuprinde, nu-i departe. Care impacare? Cu Dumnezeu, cu oamenii si cu lumea, cu oamenii care-mi vor raul, cu acei care mi-au gresit, ba - lucru pe de-a-ntregul extraordinar, cu cei carora le-am gresit eu, si in cele din urma, pana si cu mine insumi.

PREDICA LA PRAZNICUL INTAMPINARII DOMNULUI

« N-am venit sa stric Legea, ci sa implinesc », zice domnul Hristos (Mat. 5.17). Numai ca pentru a intelege temeinic aceste cuvinte se cade a tine seama de cele doua intelesuri pe care le poate adopta verbul a implini in limba romana. Intr-un prim inteles inseamna a executa, a face, a indeplini o porunca. Mi se spune : adu-mi o cana cu apa. Aduc cana : implinesc porunca. Sau : adu sapa din curtea bisericii. O aduc, am implinit porunca. Dar a implini mai poate avea si sensul de a desavarsi, a perfectiona, a ridica la un nivel mai inalt, la un grad superior.
Domnul a implinit Legea in amandoua intelesurile verbului. Mai intai i-a dat ascultare, i s-a supus : primind a fi taiat imprejur, potrivit Legii, la opt zile dupa nastere. In al doilea rand fiind adus spre inchinare la Templu, tot potrivit Legii vechi care prevede ca orice intai nascut parte barbateasca sa fie afierosit lui Dumnezeu in ziua a 40-a de la nastere. (Cand se facea si curatirea mamei). Astfel s-a procedat si cu Pruncul Isus, purtat de Iosif si Maria la Templu in a 40-a zi de nastere- adica in ziua de 2 februarie, adica astazi – si intampinat acolo de dreptul Simeon si de proorocita Ana a lui Fanuel. Cand ajunge la varsta de 12 ani, Isus, ca orice tanar iudeu, merge la Templul din Ierusalim, unde se va rataci de parintii Lui si-i va uimi pe carturari cu intrebarile si raspunsurile Sale. In sfarsit, Domnul nu incepe a predica decat atunci cand atinge varsta de 30 de ani, dand si in felul acesta ascultare Legii : ea dispunea ca nici un barbat sa nu predice ori prooroceasca mai inainte de a fi implinit 30 de ani. S-au intrebat unii ce a facut Domnul intre 12 si 30 de ani, perioada asupra careia referatele evanghelice nu ne dau nici o informatie. Nu cumva a fost plecat in India, unde a deprins invatatura yoghinilor si practicile de magie ale fakirilor? Dar nu este nevoie sa recurgem la asemenea ipoteze hazardate si presupuneri fanteziste deoarece tacerea evanghelistilor se explica foarte usor : Isus n-a inceput sa predice si sa propavaduiasca inainte de a fi atins varsta de 30 de ani pentru ca S-a supus imperativului Legii. Iar evangheliile trec sub tacere aceasta lunga perioada din pricina ca, in conformitate cu obiceiul istoricilor din vechime, nu se realizeaza decat faptele importante si momentele semnificative si nu se dau amanunte asupra perioadelor de pregatire si gestatie.
Dar Domnul nu a implinit Legea numai supunandu-Se dispozitiilor ei ci si desavarsind-o, perfectionand-o, ridicand-o la un nivel superior de subtilitatea si completitudine, dand adica verbului a implini intelesu-i de-al doilea. Ce aduce nou Domnul, care sunt principalele elemente ale viziunii transformatoare ?
Raspunsul ori mai bine zis raspunsurile, la cea dintai vedere, pot parea surprinzatoare. Dezbinare (ori vrajba), zice Domnul, am venit sa aduc, iar nu pace (Mat. 10,35, Luca 12, 51-53). si tot asa : sabie am venit sa aduc, iar nu pace (Mat. 10,34). E drept ca Domnul afirma (Mat. 26,52) : Toti cei ce scot sabia, de sabie vor pieri, dar in clipele solemne ale Cinei celei de Taina isi intreaba ucenicii : « cand v-am trimis pe voi fara punga, fara traista si fara incaltaminte, ati avut lipsa de ceva ? Iar ei au zis : de nimic. Si El le-a zis : acum insa cel ce are punga sa o ia, tot asa si traista si cel ce nu are sabie sa-si vanda haina si sa-si cumpere » (Luca 22, 35-36).
Domnul aseaza duhul deasupra literei, contrar saducheilor si (mai ales) fariseilor, robi ai textelor, exegeti stramti, minti incapabile de a depasi orizontul literal al prescriptiilor. « Duhul », proclama Hristos (Io. 6, 63) « este cel ce da viata : trupul nu foloseste la nimic ». (Tot asa Sf. Apostol Pavel : « Litera ucide, iar duhul face viu » 2 Cor. 3, 6).Nu numai dezbinare si sabie aduce Hristos pe acest pamant, ci si – in aceeasi tonalitate apriga, impetuoasa – foc.
Mai inainte chiar de a fi inceput Domnul sa propavaduiasca, Ioan Botezatorul declara : « eu unul va botez cu apa spre pocainta, dar Cel ce vine dupa mine este mai puternic decat mine… acesta va va boteza cu Duh sfant si cu foc » (Mat. 3,11). Intocmai glasuieste si Evanghelia sfantului Luca : « Eu va botez cu apa, dar vine Cel ce este mai tare decat mine… E va va boteza cu Duh Sfant si cu foc. » (3,16). Iar Domnul se exprima categoric (la fel ca pentru dezbinare si sabie) : « Foc am venit sa arunc pe pamant si cat as vrea sa fie acum aprins » (Luca 12, 49).
Dragostea este aceea care, in invatatura lui Hristos, inlocuieste vechea – rece si aspra – dreptate. Legamantul vechi e al dreptatii, al dreptatii stricte, cel nou e al dragostei care atat de maret si in cuvinte incomparabile este proclamata de Sfantul Apostol Pavel (1 Cor. cap.13) a fi suprema virtute si singura menita vesniciei. Iubirea aproapelui este recunoscuta a fi o porunca la fel de mare ca si a iubirii lui Dumnezeu atat de Evanghelia lui Matei (22, 39) cat si de a lui Marcu (12, 31). Pe aproapele nostru, Hristos ne invata a-l iubi ca pe noi insine. In Evanghelia Sfantului Apostol Ioan aflam aceeasi porunca exprimata in termeni mai hotarati, raportati la relatia dinte Hristos si apostolii Sai si accentuandu-se in chip minunat caracterul ei exemplificator : « Porunca noua va dau voua : Sa va iubiti unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, asa si voi sa va iubiti unul pe altul ». « Iubirea de aproapele », asadar, e statornicita la gradul cel mai inalt : ea nu se cade a cobori sub nivelul celei purtate de Invatator ucenicilor Sai. Si Domnul urmeaza : « Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii fata de altii » (Io. 13, 34-35 si 15, 12).
Dragostea de aproapele e marturia care nu inseala, e proba dirimanta.Cei care se pretind slujitorii lui Hristos dar se urasc ori defaima unii pe altii sunt niste mincinosi nerusinati.
Tot in intelesul al doilea al verbului a implini se cuprind si povetele date de Hristos in Predica de pe munte pe care nu sovai a o socoti tot atat de vrednica a fi aportul planetei noastre la acel concurs cosmic inchipuit de marele scriitor si marele crestin Giovanni Papini ca si Fericirile, de el gandite ca produsul nostru spiritual cel mai de pret si apt pentru a ne asigura victoria. Cu Predica de pe munte nu avem mai putini sorti de a castiga concursul cosmic.
Intreaga Predica de pe munte este o manifestare a implinirii Legii vechi prin desavarsire, rafinare si subtilizare. Impulsul etic din cuprinsul Legii vechi e dus acum pana la paroxismul punctului culminant.
Domnul nu este multumit cu porunca de a-ti iubi prietenul, ruda, pe cel de un neam cu tine, pe cel care-ti vrea binele, pe « aproapele » in inteles concret. Mergand mult, mult mai departe decat Legea veche, doreste si ne cere sa-l iubim pe vrajmasul nostru (Mat. 5, 43-44 ; Lc. 6, 27 si 6, 35). « Sa nu ucizi » I se pare cu totul insuficient : simpla jignire (cu vorbe ca : nebunule, netrebnicule) a fratelui nostru e considerata a fi vrednica de osanda grea (Mat. 5, 22). Cat de nobila, de marinimoasa si de rafinata este povata mentionata in versetele 23-24 din capitolul 5 al Evangheliei Sf. Matei : « Daca iti vei aduce darul tau la altar si acolo iti vei aduce aminte ca fratele tau are ceva impotriva ta, lasa darul acolo, inaintea altarului, si mergi intai si impaca-te cu fratele tau si apoi, venind, adu darul tau ». Altfel spus, dupa cum nu ne putem infatisa lui Dumnezeu cu mainile patate de sange, aidoma nu putem cuteza sa ne apropiem de altar cu limba spurcata de vorbe urate
Tot atat de nobil, de indrumator spre smerenia sinei si de bogat in omenie este indemnul de a nu vedea paiul din ochiul vecinului mai inainte de a fi vazut si scos barna din propriul tau ochi (Mat. 7, 3-5 ; Lc. 6, 42). Celor de demult li s-a spus : « Sa nu savarsesti adulter » ; dar Hristos face un salt pana la o inaltime de unde simpla poftire, simplul gand apar egale cu fapta ; nu ajunge sa nu savarsesti, Isus ne cere sa nici nu ne invoim cu gandul pacatos. Curat sa ne fie nu numai trupul, ci si cugetul : acesta ne poate implica in rele tot atat de grav ca si materializarea sa. De asemenea nu ajunge sa nu juri stramb, ci trebuie sa nu juri deloc, cu nici un fel de juramant ; sa fie cuvantul tau da ori ba. Parca si mai departe inaintam pe calea subtilitatii, dand de aceste recomandari care toate stau dovada pentru cat de mult pretuia Domnul insusirea ce se numeste discretie. Ni se cere sa fim intru totul discreti cand ne rugam : sa nu ne facem rugaciunea in vazul oamenilor, in locurile publice, ci in camara noastra incuiata (Mat. 6, 5-6) ; cand facem milostenie, « sa nu stie stanga ce face dreapta ta » (Mat. 6, 2-3). Cand postiti, ni se spune (si aici textul evanghelic – Mat 6, 16-18 – se ridica la un nivel moral, mitopoetic si de eleganta care deopotriva ne cutremura si ne incanta) « nu fiti tristi ca fatarnicii ; ca si ei isi smolesc fetele, ca sa arate oamenilor ca postesc… Tu insa cand postesti, unge capul tau si fata ta o spala. » Deci : nu numai sa nu dam in vileag o fapta virtuoasa, dar sa ne si straduim a o ascunde !
Cu totul proprie Noului Legamant este desigur si taina Crucii, care inseamna jertfa, suferinta si asumare a vinovatiei. Hristos se jertfeste pentru noi si – nevinovat, neprihanit fiind – ia asupra-si pacatele lumii. Hristos se intrupeaza pentru a cunoaste nemijlocit conditia omeneasca ; nu prin relatari si informatii indirecte (prin reportaje) ci prin experienta personala, existentiala. Si de ce, de buna voie, se da Domnul Crucii si suferintei ? Tocmai pentru ca suferinta este caracteristica definitorie – cu adevarat definitorie – a omului, trasatura cu totul specifica a conditiei umane. Crestinismul, spunea Simone Weil – care s-a apropiat atat de mult de Hristos fara a face insa pasul final – nu ne da un mijloc miraculos de a scapa de suferinta, dar ne da mijlocul de a folosi in mod miraculos suferinta. (De a o preface, adica, in mijloc de cunoastere – cum spune Dostoievski - , de mantuire si de iubire).
Suferinta, Hristos a tinut sa o cunoasca in forma ei totala si cumplita – si insotita de batjocura si deznadejde, condimentele necesare oricarei suferinte reale – tocmai pentru a da intruparii Sale un caracter autentic, de buna credinta, serios si nesuperficial. Pe ea a socotit-o a fi ce ne este irecuzabil propriu si prin ea, asadar, a inteles ca e de datoria Sa a trece.
Crestinismul nu este numai Lege, dreptate (sa nu uitam vorba paradoxala dar si zguduitoare a Sfantului Isaac Sirul : sa nu huliti spunand ca Dumnezeu e drept . Un Dumnezeu drept nu L-ar fi trimis pe Cel Nevinovat sa piara pe cruce pentru mantuirea pacatosilor) ori « tariag » (cele 613 comandamente pozitive si negative in care Talmudul rezuma raporturile dintre om si dumnezeire : implinirea lor neabatuta chezasuieste indubital izbavirea savarsitorului). Crestinismul patrunde in domenii de dincolo de aceste scurte rigori. Crestinismul e mai ales acestea trei : duh, foc, dragoste, tustrele elemente vadit « dinamice » si subtile.
De aceea, frati crestini, nu-i de ajuns crestinului sa mearga duminica si in zilele de sarbatoare la biserica, sa aprinda una ori cateva lumanari, sa se inchine la icoane si, eventual, sa bata una ori mai multe matanii. Bune sunt acestea toate, si frumoase. Dar cred ca nu-s destul. Crestinismul nu-i numai slujba, cult si ritual. Crestinismul inseamna traire crestina libera, zi de zi, ceas de ceas, clipa de clipa. Domnul nu a venit pe pamant spre a intemeia o noua religie ci pentru a ne da un nou mod de viata, a ne chema la induhovnicire si indumnezeire. Hristos S-a pogorat din cer si S-a facut om ca noi sa ne putem inalta desupra conditiei noastre animalice si trupesti, sa ne putem indumnezei. Hristos ne cheama chiar deasupra deasuprelor Vechiului Legamant, intru implinirea vocatiei noastre spiritulale si cosmice.
Se cuvine sa ne stea mereu alaturi Crucea si Hristos. Crestinismul, osebindu-se de iudaism, e credinta intr-un Dumnezeu intrupat. Iar daca Dumnezeul nostru S-a intrupat, noua ce ne incumba sa facem. Sa ne straduim a ne induhovnici, a ne apropia cat mai mult de El, a ne inalta in limita, ba si peste limita puterilor noastre omenesti : numai astfel vom fi in masura sa ne implinim si noi menirea, sa ne aratam si noi vrednici sa-L intampinam pe Hristos in inimile noastre. Caci voi incheia citandu-va o preafrumoasa si adevarata vorba a unui invatat evlavios : intrebarii « Unde este Dumnezeu » el ii raspunde : « Acolo unde este lasat sa intre ».

SE VA LUA DE LA VOI
(Matei 21, 33-34)

Fariseii, fireste, au inteles numaidecat, si saducheii odata cu ei, incotro batea pilda lucratorilor celor rai. Si nici ca era greu de talmacit o parabola atat de transparenta. De vreme ce acei carora le fusese incredintata via (adica le-a fost rezervata revelatia si cu stramosii carora a fost incheiat legamantul) s-au aratat nevrednici de increderea ce li se dovedise si de misiunea pe care o primisera, ce altceva putea sa urmeze decat inlocuirea lor cu altii in stare a da la timpul sorocit roadele cele bune ? Fusesera ucisi proorocii ; avea sa fie rastignit Fiul. (In text : slugile, mostenitorul). Desigur ca via se cuvenea luata de la cei rai si data spre ingrijire si lucrare altora mai de nadejde. (Consecinta aceasta logica au dedus-o si impricinatii).
Cred insa ca e in parabola de la Matei, capitolul 21, versetele 33 de la 44, vorba si de ceva mai adanc si mai cuprinzator decat – ma exprim in termeni juridici – o simpla novatiune prin schimbare de mandatar. Ne este propusa spre a fi observata cu emotie insasi teribla si tainica – mai infricosatoare si mai greu de patruns de nu si de conceput dintre toate – problema a menirii omului (a speciei umane) in univers. Poate ca nicaieri in toata succesiunea referatelor evanghalice nu apare Hristos (desi nu-i mentionat cu numele) mai vadit in ipostatza Sa cosmica de punct Omega (de ne este ingaduit a folosi vocabularul lui Teilhard de Chardin), de Mediator intre Zidire si Ziditor.
Rezulta din parabola – daca nu ne sfiim a-i da un inteles mai larg decat cel strict textual – ca ni se cere a fi nu numai simpli semnatatri – parteneri ai unui legamant, ca notiunea inchegata in cuvantul ebraic brit implica o participare activa, constanta si calda la planul divin, asumarea totala a rolului misterios si imens pe care este chemat omul a-l indeplini pe acest pamant si, probabil, dincolo de limitele lui, pe intinsul spatiilor si timpurilor galactice. Nu putem sta pasivi ori nepasatori, necum ne impotrivi prin faradelegi, ne manji si compromite prin fapte josnice si slute, ne departa de Atottiitorul prin calcule interesante, grija de rapida chivernisire si alte soiuri de jalnice scarnavii.
Celui ce are i se va da, iar celui ce nu are si putinul ce are ori crede ca are i se va lua (Mat. 25, 29; Marcu 4,25; Luca 8, 18 si 19, 26) – suntem asadar tratati si rasplatiti proportional cu intensitatea partasiei ce manifestam neprofanului (luand aminte la primejdia ca depinzand a ne inchina lui Mamona ne vom afunda din ce in ce mai iremediabil in nisipurile miscatoare ale uscaciunii si lipsei de apa). Partea noastra nu poate fi decat alaturi de Tatal cara pana acum lucreaza (Ioan 5, 17) si de Fiul deopotriva lucrator ; ne sunt cerute, ca si lucratori din vie, roade, altfel spus fapte, actiuni, conlucrare.
Iar de nu, daca ne aratam incapabili si nevrednici – ori si ostili, raufacatori, agenti activi ai raului – treaba nu poate ramane in suspensie si de izbeliste, aducerea ei la bun sfarsit va fi luata de la noi si pusa in mainile altora. Raspunderea noastra e colectiva, e a intregii specii, in orice caz a celor constienti si aflati in situatia de a putea sa determine cursul evenimentelor, a celor care nu pot invoca odioasa scuza « n-am stiut » ori culpabilul argument « ce-mi pasa mie » (cu varianta : nu sunt pazitorul fratelui meu).
« Lucrarea viei » nu are in vedere doar pe farisei ori saduchei ci insusi neamul israelitean, insasi omenirea, sincronismul activitatii omului cu planul divin, cosmic si soteriologic.
Nu vreti voi ? Va depaseste rolul in care ati fost distribuiti ? Sau vi s-a stins vechea flacara? Ati pierdut virtutea de altadata ? V-ati ratacit printre ispite si ati cazut in robia patimilor ? Ei bine, se va gasi cine sa lucreze in numele Meu. Asa zisa fidelitate a evreilor fata de Vechiul Testament e aparenta si cu totul iluzorie. Cand Domnul le spune ca daca ar crede cu adevarat in Moise ar crede si in El, pe Care Moise L-a proorocit (Ioan 5, 46). El are in vedere tocmai imprejurarea ca acei care s-au instrainat de Lege sunt iudeii deoarece resping toate profetiile (atat de numeroase, de percutante) despre Iisus-Mesia din Legamant. Tagaduind profetiile si sensul izbavitor al Vechiului Testament, evreii iar nu crestinii sunt contestatarii autentici ai legaturii cu Predania si cu Scriptura. Despre Sine, Hristos vorbeste ca de Unul care nu a venit sa schimbe Legea ci sa o implineasca, iar din Lege spune ca nu va cadea nici o cirta ori un corn de litera (Mat 19, 8 ; Luca 16, 17). A face din crestini niste razvratiti impotriva Vechiului Testament inseamna eroare de perspectiva, ei sunt Israelul cel nou care duce mai departe misiunea universala a poporului ales, desolidarizandu-se de cei care din Lege s-au priceput a retine exclusiv dispozitiile formale, cuantificandu-le in sase sute treisprezece porunci pozitive si negative.
Lucratorilor li se cer roadele viei fiindca ele reprezinta esentialul (Mat. 7 , 16: « Dupa roadele lor ii veti cunoaste »). Ei nu numai ca ucid pe trimisii Stapanului (proorocii) si pe Fiul (Iisus), dar si tradeaza cauza viei, menirea si rostul ei, adica misiunea omului de a induhovnici viata, de a da un sens universului, de a-l face gradina lui Dumnezeu. Din chiar lipsa aceasta a roadelor bune provine acuzatia indreptata impotriva iudeilor. Le vor trece inainte barbatii din Ninive si regina de la miazazi. Ii depasesc samarinenii (cel milostiv, singurul lepros recunoscator, femeia din Sihar transformata in vestitoare de Hristos-Mesia). Rodirea viei va fi luata de la ei si incredintata altora : « Si zic voua ca multi de la rasarit si de la apus vor veni si vor sta la masa cu Avraam, si cu Isaac si cu Iacov in imparatia cerurilor. Iar fiii imparatiei vot fi aruncati in intunericul cel mai din afara; acolo va fi plangerea si scrasnirea dintilor » (Mat. 8, 11-12); « De aceea va spun ca imparatia lui Dumnezeu se va lua de la voi si se va da neamului care va face roadele ei » (Matei 21, 43). Si nu inseamna referirea la femeia vaduva din Sarepta Sidonului (in casa careia a fost trimis proorocul Ilie) si vindecarea de catre proorocul Elisei a sirianului Neeman (in vreme ce erau multi leprosi in Israel) tot aluzii clare la caracterul universalist al noii propavaduiri si la nevrednicia acelora care, ucigatori ai trimisilor divinitatii, nu incetau a se fali cu titlul de fii ai lui Avraam si detinatori exclusivi ai mantuirii ? Degeaba vor invoca toti lucratorii nedreptatii vecinatatea lor sau inrudirea lor cu Fiul (Luca 13, 26), li se va raspunde iarasi : Nu stiu de unde sunteti, departati-va de la Mine, nu veti avea parte de imparatia lui Dumnezeu, unde se afla Avraam, Isaac si Iacov, veti fi aruncati afara dintr-insa (Luca 13, 27 – 28).
Hristos nu a pierdut nici un prilej pentru a-si afirma solidaritatea cu revelatia din Vechiul Testament, perfecta continuitate cu invatatura proorocilor si cu Tora lui Moise. El predica in templu si in sinagogi, El apara curatia Templului alungand pe zarafi, el se supune taierii imprejur, respecta regula cu privire la dreptul de a prooroci numai dupa implinirea varstei de treizeci de ani, citeaza de istov Decalogul si considerea traducerea in fapt a celor zece porunci drept temei al dobandirii vietii vesnice (Matei 19, 17: « Iar de vrei sa intri in viata, pazaste poruncile. » Vezi si Marcu 10, 19 – 21 ; Lc. 10, 25-29 si 18, 20-21). Momentul culminant al stransei legaturi dintre Vechiul si Noul Testament, scena irecuzabila si distrugatoare a marcionismului il constituie desigur prezenta lui Moise si a lui Ilie la dreapta si la stanga Mantuitorului in minunea Schimbarii la Fata. Atunci si acolo, pe Taborul iesit din timp, se vadeste in modul cel mai neindoielnic si caracterul profetic al legii vechi si lipsa oricarei solutii de continuitate intre cele doua revelatii, una pregatitoare iar cealalta implinitoare.
Doar ca insusirea de fii ai lui Avraam si ai femeii libere, de primitori ai mesajului divin, de imputerniciti ai raspandirii cuvantului dumnezeiesc nu este suficienta spre a scuza abaterile grave si a chezasui impunitatea dupa savarsirea faradelegilor strigatoare la cer. Zadarnice ajung atunci invocarea ascedentilor ilustri si titlurilor marete. Insemnatatea nu are obarsie (oricat de nobila), insemnatate si realitate au numai faptele, roadele, trairea. In limbajul pur pragmatic Domnul graieste : « Dupa roadele lor ii veti cunoaste. Au doara culeg oamenii struguri din spini sau smochine din maracini ? Asa ca orice pom bun face roade bune iar pomul rau face roade rele … Iar orice pom care nu face roade bune se taie si se arunca in foc » (Mat. 7, 16-19).
Poporul israelitean – si acesta e meritul sau incontestabil si nepieritor – a recunoscut pe Dumnezeu cand pe acelasi munte cu doua nume, Sinai si Horeb, i-a vorbit printre tunete si fulgere lui Moise ori ca adiere de vant lin si dulce i S-a aratat lui Ilie. Cand insa prin glasul proorocilor l-a chemamt la indreptare, norodul acesta teofor n-a stiut decat sa-i prigoneasca ori sa-i omoare pe purtatorii de cuvant ai divinitatii. Iar cand, asemenea stapanului viei, tatal trimite in lume pe insusi Fiul Sau prea iubit, urmasii milostivnicului si ospitalierului parinte Avraam nu gasesc nimic altceva de facut dacat sa-L rastigneasca pe Acesta, poticnindu-se de piatra de la capatul unghiului, care-i si zdrobeste.
Nu se putea ca ucigasii proorocilor si ai Fiului, ca facatorii de rele si zamislitorii de roade acre sa mai continue a detine monopolul Fagaduintei. Ea urma sa treaca (fara a exclude catusi de putin cazurile individuale de pastrare a dreptatii si deci calificativul de « om al lui Dumnezeu ») asupra tuturor neamurilor pe linia planului divin de mantuire cosmica si de largire neincetata a cunoasterii adevarului. Parabola lucratorilor celor rai ne vorbeste in cuvinte lesne de inteles despre parasirea de carte iudei a Vechiului Testament (pe care-l inlocuiesc cu Talmudul –cod de procedura canonica) si despre preluarea revelatiei dintai de catre crestinism. Litera Legii, iudaismul o pastreaza cu o minutiozitate si o scrupulozitate (un fel de panica a maruntisurilor) nu lipsite de dramatism si indarjire; dar spiritul Legamantului l-au mostenit – prin si intru Hristos – ucenicii, urmasii si credinciosii Sai, care au inteles ca litera omoara iar duhul da viata. A lor este acum via, spre lucrare, rodire si imbogatire. Fie ca ei sa se dovedeasca in adevar vrednici de misiunea ce li s-a incredintat, care-i buna si fericita vestire dar presupune totodata si cutremuratoare raspundere.
Ce ne calauzeste ? Vechiul Testament ca proorocire si preinchipurie a Noului Testament, Noul Testament ca implinire si desavarsire a celui Vechi, Scriptura adica, intreaga, cuvantul Unuia si Aceluiasi Dumnezeu Care mai intai a dat Legea pe muntele descoperirii iar mai apoi a ingaduit savarsirea jertfei de pe dealul Capatanii, spre a ne chema la libertate, a ne mantui si a ne deschide ochii asupra misiunii noastre fara seaman pe pamant si in lume. O ! de ni s-ar lumina mintea ca sa pricepem, de ni s-ar inzeci puterile ca sa putem faptui, de ni s-ar aprinde ravna ca sa facem din via aceasta sadita de dreapta lui Dumnezeu preafrumoasa gradina pentru inflorirea careia S-a urcat pe cruce Fiul Sau Cel Unul Nascut.

SFANTUL PROOROC ILIE

Sfantul Prooroc Ilie – despre care Vechiul Testament ne informeaza pe larg in capitolele 17-22 din Cartea a treia a Regilor si in capitolele 1-2 din Cartea a patra a Regilor si la care Noul Testament face in repetate randuri aluzie (de ex.: Mat. 16,14 17, 11-12, Marcu 8, 28; Lc. 4, 25-26; 9, 8 si 19), atat Ioan Botezatorul cat si insusi Hristos fiind luati drept reaparitii ale vechiului profet – ni se arata ca « un om de la munte » (e din Tesba Galaadului, tinutul muntos dintre Iordan si desertul arab) si cu infatisare de aspru si strasnic ascet, intocmai ca Sf. Ioan Botezatorul caruia ii este mereu asemuit in Noul Testament. Poarta parul lung, cingatoare de curea imprejurul mijlocului si manta in piele de oaie, un « cojoc » precum spun unele talmaciri, de fapt un soi de pelerina mitoasa si lunga, fara maneci, specifica pastorilor de la munte, o tundra adica, o sarica. Este iute in miscari si taios in rostiri, totul in vorbirile, purtarile si gesturile sale produce o impresie ce poate fi rezumata numai in termeni ca foc si para, tunete si fulgere, manie si urgie.
Omul acesta, cu infatisare frusta de nu si salbatica, nu umbla catusi de putin cu jumatati de masura ori cu manusi si cu saru’mana . E un ins dintr-o bucata, are o fire de luptator. Vorbeste pe sleau, opreste ploaia pe vreme de trei ani si jumatate, aduce foametea in tara si junghie dintr-o data nu mai putin de patru sute cincizeci de preoti ai lui Baal, dupa ce i-a luat copios in deradere ca in zadar si-au chemat dumnezeul, au sarit in jurul jertfelnicului si s-au intepat cu sabii si lanci : « Strigati mai tare… poate sta de vorba cu cineva sau se indeletniceste cu ceva sau este este in calatorie sau poate doarme; strigati tare sa se trezeasca ! » (III Regi 18, 27).
Ravnitor ca nimeni altul pentru Domnul Savaot (ce se talcuieste Dumnezeul ostirilor), nu se cruta, stie deopotriva sa asculte si sa dea porunci, se bucura de darul savarsirii, inviaza pe copilul mort al vaduvei din Sarepta Sidonului si-i este dat sa stea pe muntele Horeb inaintea fetei divinitatii, care i Se dezvaluie nu in chip de cutremur si de foc si nici de vijelie naprasnica, ci in ipostaza-I cea mai tainica si mai subtila : ca adiere de vant lin. (1)
Ilie uraste minciuna, fatarnicia si nedreptatea si nu stie ce-s acelea : slabiciunea, compromisul, eufemismele, frazele mieroase si expresiile in doi peri. Lui Ahab si Izabelei – ticaloasa pereche regala a Israelului, « stapanii cei tiranici si cu narav de fiara » (spre a folosi calificativele din Acatistele Maicii Domnului) – le vorbeste fara inconjur de ce fel de sfarsit vor avea parte: cainii vor linge sangele lui Ahab si tot ei o vor manca pe Izabela. Si asa a si fost.
Impilarea, asuprirea, samavolnicia, fatarnicia mai ales il scot din sarite. Izabela nu e numai o nemernica, o jefuitoare, o dusmanca a norodului, e si o mincinoasa fara seaman, o ipocrita inveterata care se vrea ceea ce nu este si se da drept ce nu s-ar cadea macar sa indrazneasca a gandi. Spre a-l spolia si nenoroci pe bietul nevinovat Nabot si a-i rapi via si pamantul, aceasta falsa cuvioasa ordona sa se tina post inaintea depunerii unor marturii mincinoase, imperechind astfel nelegiuirea cu luarea in batjocura a unui obicei sacru si facand-o, ticaloasa si netrebnica, pe mironosita si pe sfanta. Si ce poate fi mai jalnic, mai caraghios si mai revoltator decat sa pretinzi ca esti ceea ce prea bine de catre toti se stie ca nu esti (si oamenii stiu ca tu stii ca ei stiu) si sa ceri, sa pretinzi, sa impui a fi recunoscuta ca atare! Ca sa prosteasca lumea, ca sa fie aclamata drept evlavioasa si cucernica, scelerata aceasta, nemultumita cu savarsirea cinica a strambatatii, mai vrea sa se si justifice si izbuteste doar sa se dovedeasca mare specialista in scenografii, regie, procese montate si osandiri cu forme legale si intru totul proceduriste ale celor fara vina.
Capcana aceasta urzita impotriva lui Nabot – spre a-l lipsi de pamantul lui stramosesc, de sfoara lui de vie, de peticul lui de tara – premeditata, organizata, grijuliu si amanuntit mesterita, stradania aceasta de a conferi unui act de silnicie aspect respectabil si de legalitate nu poate sa nu irite pana in adancul rarunchilor pe un om din fire ranit de ce este fatuiala, perfidie, mascara. Scandalos si respingator la Ahab si Izabela – nedespartita intru miselie pereche – este indeosebi minciuna, sfruntata inselaciune, pornirea de a prosti oamenii, osardia in urmarirea scopului: a-i face pe oameni sa dea mai multa crezare unor vorbe desarte, unor palavre decat realitatii flagrante.
Ahab si Izabela par a preinchipui dura zicala romaneasca atribuita muierii ticaloase care spune: Nu crede, barbate, ce vezi cu ochii, crede ce-ti spun eu.
Ilie nu sufera nici tradarea adevaratului Dumnezeu. Cand Ohazia, urmasul lui Ahab, e bolnav si gaseste de cuviinta sa ceara ajutorul idolului Baal-Zebub din Ecron, cum se poarta proorocul cu trimisii regelui, carora le iese inainte ? De doua ori ii arde cu focul din cer : pe doua capetenii si de doua ori cate cincizeci de trimisi. Au doara nu are Ohazia cui sa ceara ajutor ? Au doara nu este Dumnezeu in Israel?
Esential la Ilie este purtarea fata de mincinosi, rai, asupritori si nelegiuiti de tot felul. Mereu glasuieste deschis si dur, mereu crede neclintit in dreptate si intr-un Dumnezeu pedepsitor si fara partinire. Nu stie de crutare, de gluma, de ingaduinta: focul sa va arda, cainii te vor manca. Acesta e stilul si, stilul, o stim de la Buffon si de la Blaga, reprezinta sinea insasi a omului. Ilie nu recurge niciodata la parafraze, la ocolisuri. Nu se indupleca, nu se lasa cucerit, ademenit, imbrobodit, speriat, mituit. Amenintarile ori magulelile puterii il lasa stana de piatra. Prea putin ii pasa. Distinge net intre bine si rau, pe unul ca el nu-l poti prosti ori amagi cu discursuri ticluite si cu scorniri; crede ce vede cu ochii, nu ce i se spune, osandeste raul, ii sta impotriva cu fapta, nu se face ca nu-l ia in seama si tinteste la centru, la izvorul urgiei, in rau credincioasa, nascatoarea de napaste pereche atotstapanitoare Ahab si Izabela, cauza tuturor dezastrelor si nenorocirilor, vrajamsii neinduplecati ai propriului lor popor, de care isi bat joc, pe care il impovareaza si-l prigonesc, folosind neincetat cele mai felurite soiuri de grairi mincinoase si de tertipuri stravezii.
Ilie isi incheie viata de facator de minuni, de prooroc, de « om al lui Dumnezeu » (cum este unanim numit), de aprig si neinfricat luptator cauzas al binelui, dreptatii si adevarului (iar drept ucenic urmas si purtator de « cojoc » il ia pe nu mai putin zelosul decat dansul Elisei) potrivit stilului sau de a fi si de a actiona. E ridicat la cer, viu fiind. In car de foc tras de cai de foc si in vartej de vant : el care prin rugaciunea lui si sarguinta sa pentru Unul Dumnezeu i-a ars cu foc de sus pe cei netrebnici si L-a induplecat sa coboare foc pentru ca sa mistuie jertfa cea dreapta, spre rusinea si pieirea idolatrilor. Neostoit, bataios, nepotolit, pleaca – prin mila Atotputernicului – din lumea aceasta intocmai cum a si trait: in iures si in slava. Lutului nu-i este ingaduit sa-l cuprinda, sa-l strice. E luat la cer in plina vigoare si petulanta, ca un bun si vrednic ostas al lui Dumnezeu si un viteaz premergator al Botezatorului, ca unui menit a fi vestirorul celei de-a doua veniri a lui Hristos.
Trei sunt figurile care fara indoiala fac legatura intre Vechiul si Noul Testament. Ele sunt: Ioan Botezatorul, ultimul prooroc al Vechiului Legamant; Isaia, «evanghelistul Vechiului Testament »; Ilie pe care Domnul Hristos il identifica lui Ioan (Mat. 11, 13-14: «Toti proorocii si Legea au proorocit pana la Ioan. Si daca vreti sa intelegeti, el este Ilie, cel care va sa vina » Id. : Mat. 7, 10-13; Marc 9, 11-13), care sta de vorba cu Domnul pe Tabor la Schimbarea la Fata (Mat. 17, 3; Marc. 9, 4; Lc. 9, 30) si este evocat pe Golgota (cu prilejul strigarii cuvintelor Eli, Eli…, interpretate de unii participanti ca o chemare a lui Ilie). (Mat. 27, 47-49 ; Marc. 15, 34-36). Ilie cel intotdeauna prezent in Noul Legamant odata cu Ioan, alaturi de Hristos, biet cioban de munte in sarica lui, in « cojocul » lui facator de minuni si el (strans valaturit desparte apele Iordanului), indaratul caruia clocoteste inima unui mare ravnitor pentru Dumnezeu si aprig vestitor al lui Hristos.
Sa ne fie noua tuturor pilda de neinfricare, sinceritate, dragoste de Dumnezeu, vorbire neprefacuta, sila de minciuna si de idolatrie, scarba de fatarnicie si de uimita sila atunci cand ne intampina pe calea intortocheata a vietii scarbavnica impostura.
________________________
(1) Firesc pentru logica noastra omeneasca – ar fi fost ca unui astfel de om, Domnul sa i Se fi manifestat in mod violent, dar paradoxia cosmica a vrut ca impetuosul Ilie sa-L vada pe Dumnezeu ca putere blanda si senina.

TIMPUL SMOCHINELOR
(Belşugul vieţii)

Domnul, aşadar, urca de la Betania spre cetatea Ierusalimului. În ajun, potrivit Evangheliei lui Matei, alungase din templu pe cei care vindeau şi cumpărau, răsturnase mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor care făceau negoţ cu porumbei (Matei 21, 12-13). Conform referatului evanghelistului Marcu, scena izgonirii din templu s-a produs ulterior episodului cu smochinul neroditor (Marcu 11, 15-17). Oricum ar fi, Îl aflam pe Hristos în momente de mare tensiune şi efervescenţă, a doua zi după intrarea triumfală în Ierusalim, după sau în ajunul c*răţirii templului de “tâlhari”, în preajma tragicului deznodământ al misiunii Sale pământeşti. Starea aceasta de spirit – încleştată şi nezăbavnică – pare să o fi avut în vedere proorocul Isaia: “S-a îmbrăcat cu dreptatea ca o platoşă şi a pus pe capul Său coiful izbăvirii; S-a îmbrăcat cu răzbunarea ca şi cu o haină şi S-a înfăşurat în râvna Sa ca într-o mantie” şi “Priveam în jur: nici un ajutor! Mă cuprindea mirarea: nici un sprijin! Atunci, braţul Meu M-a ajutat şi urgia Mea sprijin Mi-a fost”. (Is. 59, 17; 63, 5).
Mânecă, deci, dimineaţa din Betania şi pe drum flămânzeşte. Şi vede, fiind încă în depărtare, un smochin înfrunzit. Se îndreaptă într-acolo gândind, nădăjduind că va găsi roade. Dar Îl aşteaptă o dezamăgire (de nu adeverirea unei aprehensiuni, căci nu se putea să nu ştie că “nu era timpul smochinelor”). Pomul, într-adevăr, nu-L îmbie (de suntem abilitaţi a recurge la un verb atât de cordial) decât cu frunze; fructe nu-s şi nici că puteau fi. Supărat, Domnul, ca niciodată, blestemă pomul: în veac să nu mai facă rod şi nimănui să nu-i mai fie de folos! [1] Ceea ce s-a petrecut, smochinul degrabă uscându-se din rădăcini.
Ce se poate înfăţişa mai nedrept, mai nemilos, mai strigător la cer? A oropsi şi usca un biet copac întru totul nevinovat! Nevinovat, desigur, dat fiind că textul însuşi recunoaşte că “nu era timpul smochinelor”. Dacă era timpul menit rodirii, de ce să fi fost osândit smochinul? raţionează cugetul simplu şi curat al omului de bun simţ, fie el necredincios ori şi credincios. Îi uneşte aici şi acum pe amândoi – pe necredincios şi pe credincios – comuna împotrivire a insului normal in faţa unui act de vădită inechitate; şi cine s-ar încumeta să-i contrazică? Speţa apare atât de sobră şi de limpede: e o nedreptate, o icnire a mâniei, nu avem cum o tăgădui, o camufla.
Se întâmpla însă cu pilda smochinului ceea ce are loc şi în alte domenii, în numeroase alte cazuri: faptele sunt judecate pe baza unor premise şi principii juste însă nedeosebitoare de situaţii diferite prin însăşi natura lor – şi de aceea false. Paradoxul zis al cretanului mincinos şi alte exemple de logică aparent absurdă n-au putut fi soluţionate până ce logicienii nu şi-au dat seama că există adevăruri complexe ori “absurdităţi” care nu-şi află explicaţia dacă nu se recurge la teoria nivelelor. Ea constată că o aceeaşi formulare poate fi exactă la un nivel de gândire (şi percepere a realităţii) şi inexactă la un altul, confuzia iscându-se numai când, prin nesăbuită şi îndărătnică simplificare, refuzăm a observa că zisul paradox absurd (al cretanului) implică soluţii diferite pe diverse planuri cognitive şi perceptibile, la succesive stadii de generalizare.
Tot astfel, şi în matematica infinitului. Acolo lucrurile stau cu totul altfel decât în aritmetica numerelor finite, şi tot-i numai uimire şi paradox: partea este egală cu întregul, iar adăugirile ori substracţiile nu modifica totalul. În hotelul cu infinit de multe camere – zis hotel al lui Hilbert – problema găzduirii unor noi călători nu se pune chiar când toate camerele sunt ocupate. Recepţia nu are decât să mute – ori de câte ori va fi necesar – pasagerul din camera 1 în camera 2, pe cel din camera 2 in camera 3 s.a.m.d., creându-se astfel un număr nelimitat de proaspete posibilităţi locative.
Pericopa smochinului se cade a fi şi ea supusă unui tratament analog, înţelegând că trebuie interpretată nu după regulile dreptăţii naturale şi valorile axiologiei elementare, ci la nivelul propoziţiilor duhovniceşti alegorice. Da, nedrept este a-i pretinde smochinului (sau oricărui alt arbore fructifer) roade atunci când nu-i vremea recoltei, dar nedreptatea încetează dacă realizăm ce este în fapt vorba de a fi ori a nu fi de folos lui Dumnezeu, de a răspunde ori ba chemării Sale. Nu de smochin şi de smochine se face menţiune în parabola aceasta, ci de om (tot aşa şi în alte metafore neotestamentare: parcă de păsări ori de boi se îngrijeşte Atotputernicul !): care nu dispune de scuză valabilă spre a-L refuza pe Făcătorul său ori pentru a-I spune: n-am timp sau nu-i acum momentul potrivit. Soroace, date, condiţii, clauze, tocmeli: sunt lovite de nulitate absolută. Chemării de sus i se poate răspunde numai cu “ Iată-mă” ori cu “Da, Doamne”. Motivările, fie ele omeneşti plauzibile, nu sunt luate în considerare: nu ne este îngăduit a ne eschiva nici măcar pentru a ne îngropa tatăl ori a ne rândui cele din gospodării; nici pentru a ne duce să vedem ţarina ce tocmai am agonisit; nici pentru a cere boii de c*rând cumpăraţi; nici pentru a ne despărţi de femeia de care abia ne-am însoţit prin nuntă.
Mereu şi în orice clipă este vremea – şi acum este – a răspunde “Iată-mă” lui Hristos. La acest nivel, pe acest plan nu se poate judeca potrivit celor de pe tărâmul profan al logicii juridice. Acolo termenele, intervalele, şarturile, epocile, datinile sunt perfect valabile: dincoace, cu totul nesemnificative şi nejustificative. Roadele smochinului – produse ale firii, ale naturii naturale – sunt subordonate ciclurilor de rodire, însă devotamentul oamenilor nu cunoaşte soroace şi pauze. Interpretarea alegorică se impune: smochinul e omul, iar smochinul neroditor e omul şi el neroditor, rece, aspru, nereceptiv chemării cereşti. Reacţiile “robustului simţ comun” nu au ce căuta în citirea formulelor spaţiotemporalităţii (sunt date peste cap); şi tot aşa nici în dezlegarea încifrărilor duhovniceşti. Iată de ce putem afirma că omul (smochinul, în limbaj codificat) trebuie să fie oricând gata, oricând disponibil pentru Hristos. Nicăieri teoria disponibilităţii integrale enunţate de André Gide nu se aplică mai la propriu şi mai desăvârşit decât în relaţiile dintre făptură şi Ziditorul ei. Iar a fi disponibil înseamnă a te nimeri oricând încins, cu toiagul în mână, cu încălţămintea în picioare, pregătit de drum, de acţiune, de răspuns afirmativ, de roadă.
There is always time for good manners, zicala aceasta, de largă circulaţie în sudul Statelor Unite, ne poate fi pildă şi temei: se cade să avem întotdeauna timp pentru a ne comporta cuviincios, pentru a da dovadă de bune deprinderi [2]. După cum în textul de la Matei 5, 25 (“Împacă-te cu pârâşul tău degrabă până ce eşti cu el pe cale …”), pârâşul – potrivit interpretării Părintelui Arhimandrit Ilie Cleopa (v. Ioanichie Bălan: Convorbiri duhovniceşti, 1984 p.111) – nu este decât conştiinţa noastră care ne cere să ne împăcăm cu Dumnezeu cât mai suntem încă pe calea acestei vieţi ori după cum din înseşi cuvintele Mântuitorului (Matei 13, 18 şi urm.; Marcu 4, 3 şi urm.; Luca 8, 5 şi urm.) rezultă că locurile unde cad seminţele semănătorului reprezintă inimile ascultătorilor cuvântului dumnezeiesc, tot astfel smochinul de la Matei 11, 15-17 nu-i decât simbolul omului în general, iar smochinele sunt faptele sale bune, supunerea sa vrerii lui Dumnezeu, propensiunea (şi datoria) sa de a veni în ajutorul aproapelui, de a nu-şi precupeţi înnăscuta putinţă: a răspunde în orice caz, repede şi cu sârg, oricărui apel al divinităţii sau al semenului aflat la ananghie. Pe acest semen îl personifică îndeosebi Hristos în episodul smochinului, pentru că se arată constrâns de o nevoie strict omenească: foamea. (În chip analog este şi călătorul rănit din paraboparabola samariteanului milostiv; iar preotul şi levitul sunt smochinii neroditori de milă, de luare aminte la suferinţa altuia şi de răgaz: nici pentru ei nu a fost “timpul facerii de bine”.)
Nu putem culege scuze nici din cele mai fireşti şi mai legitime împrejurări: ţarinile, boii, nevasta, ba şi înmormântarea părintelui nu-s, când sună goarna mobilizării (glasul lui Dumnezeu, adică, ori strigătul de chemare în ajutor al semenului), deci chichiţe legaliste şi pretexte procedurale: de aceea şi îmbracă invocarea lor un aspect incongruent de nu şi – cu excepţia dorinţei de a fi de faţă la îngroparea tatălui – de-a dreptul caraghios. Orice preocupare, orice grijă, orice bucurie, orice exigenţă păleşte şi piere în prezenţa vocii divine. Orice neascultare este vinovăţie; şi orice neîmplinire a poruncii ori solicitării de acelaşi calificativ se învredniceşte, fie ea însoţită de argumentele cele mai solide. Pentru care pricină? Pentru că este mărturie de totală imposibilitate a efectuării unei ierarhizări normale între obligaţii. Dacă-i vorba de a-L urma pe Hristos sau de a-L sluji, nimic nu poate să constituie temei de absenţă motivată, considerent de neîntocmire a unui proces verbal de carenţă, legitimă apărare, scuză legală. Bogăţia (parabola tânărului bogat: Matei 19, 16 şi urm.), ogoarele, dobitoacele, căsătoria, până şi pietatea filială se şterg la ivirea Domnului.[3]
Zadarnic se apără smochinul, fluturând tipicul anotimpurilor, termenelor fatale, soroacelor de obşte şi de şart. Ele toate – cum grăieşte o destul de vulgarizată şi coruptă prin abuzivă şi nediscriminatorie întrebuinţare expresie populară – nu ţin. Oricând, oriunde, în orice împrejurare omul e ţinut (şi de data aceasta verbul îşi redobândeşte ipostaza lui nobilă) să meargă, să alerge, să sară în sprijinul coexistenţilor săi ori la slujirea Făcătorului său. Am pomenit supra de goarna mobilizării: nici că se poate comparaţie mai adecvată: chemarea lui Hristos mobilizează irezistibil, amânare nu încape, motivaţii nu-s de conceput: nici Moise care-şi invoca gângăvia, nici tânărul care-şi pretextează bogăţia, nici omul căruia i-a rodit ţarina nu-s scuzaţi: li se cere să asculte (în amândouă înţelesurile). Sărmana scuză a smochinului: nu-i vremea mea! E întotdeauna vremea slujirii şi facerii binelui [4]. Şi vai de cei ce nu procedează aidoma fraţilor Simon şi Andrei (Matei 4, 20: “iar ei îndată lăsând mrejele, au mers după El”.), fiilor lui Zevedeu (Matei 4, 22: “iar ei, îndată lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El”.) sau lui Levi-Matei (Matei 9, 9: “şi plecând Iisus de acolo a văzut un om care şedea la vamă, cu numele Matei, şi i-a zis acestuia: Vin-o după Mine, Şi sculându-se a mers după El.”). Repede, de îndată, fără şovăială, toate lăsându-le baltă ( de-mi este permis a zice astfel), neprivind înapoi, necerând nici o păsuire cât de mică, de îndreptăţită, de firească [5]. Glasul Domnului: tunet, goarnă, instantaneitate.
Nefericitul smochin nu-i altul decât neştiutorul, proceduristul, legalistul, de sine stătătorul, învârtoşatul, formalistul fariseu care se socoteşte apărat de termene şi de stricteţea prescripţiilor, care sie îşi ajunge şi nu are nevoie de milă ori duh sfânt, care altădată se îndreptăţea fălindu-se că dă zeciuială din chimen, izmă şi mărar!
Ce-ar fi putut face, practic, smochinul? Să fi intrat de obidă şi ruşine în pământ; să se fi strămutat, de ciudă şi emoţie, în mare; sau mai bine, mult mai bine, să-I fi fost Domnului – prin lăuntrică bunăvoinţă, strădanie şi cutremurare – prilej de minune pozitivă. Există o mică legendă japoneză a cărei citare nu-i nelalocul ei aici: un filosof se plimba în pădure; se opreşte în faţa unui arbust şi se adresează unei ramuri rostind: vorbeşte-mi despre Dumnezeu. Creanga, atunci, înfloreşte. De nu putea să rodească fructe, smochinul ar fi putut măcar înflori. Ori se pleca sfios şi nemulţumit de sine. Dar priveliştea aceea a pomului încremenit în cenuşiul nerodirii sale, sec (nu mai puţin decât lemnul crucii), sterp, încăpăţânat, credincios neînduplecatei lui scadenţe, tare pe situaţia lui calendaristică, semeţ în fariseica lui “dreptate”, netulburat de vreo îndoială, trebuie să fi trezit mânia Domnului nu mai puţin decât forfota vânzătorilor de porumbei şi a schimbătorilor de bani în cuprinsul unui lăcaş de sfinţenie. (Din palida lor aşchie va fi răsărit neroditorul pom!) Hristos, în jurul Căruia se strâng firele complotului ucigaş, Hristos e, să nu uităm, într-o fază mai c*rând dreaptă decât milostivnică: aşa încât pe unii cu biciul îi alungă, iar pe celălalt îl afuriseşte.
Să stăm bine, să luăm aminte, să judecăm cu multă chibzuinţă. Pentru nimic în lume să nu primejduim avutul cel mai de preţ – sufletul – oferind Domnului jalnicul, iritantul, netrebnicul spectacol al unor fiinţe refugiate în prostia rea, fudulă, stupidă a legalismului contabilicesc. Contabilitatea, celalalt nume al demonismului, arma perfectă şi statornica metodă de lucru a vrăjmaşului! Să nu plece Hristos de la noi înfometat, însetat, cu inima deşartă şi sufletul mâhnit. Tânărul bogat se îndepărtează trist, dar înţelept este a presupune că, văzându-l cum pleacă, Domnul se va fi îndurerat şi El. Dacă Hristos ne face neasemuita cinste de a ni se adresa, răspunsul nostru fulgerător – neoprindu-se la nimic altceva: real, cuminte, sigur – să fie numai: “Iată-mă, Doamne.” Răspuns neexaltat, neexagerat, străin de orice imprudenţă şi delir, răspuns calm şi stângace, pentru că ştie că realitatea cea mai reală se numeşte Hristos. Hristos acum şi de-a pururi. Hristos “cu timp şi fără timp”. Hristos, deţinătorul cheilor vieţii, Domn al sâmbetei şi al Timpului.
_____________________________________________________________
[1]Atenţie: a nu mai izbuti să ajuţi pe aproapele tău e o nenorocire, un blestem cumplit, o năpastă.
[2]Cp. Camil Petrescu: Condamnat la moarte şi dus spre eşafod, nu aş spune prietenului care m-ar opri în drum: acuş nu am timp să stau de vorbă cu tine.
[3]Şi imposibilitatea se nuanţează: nu i se cere omului imposibilul fizic (unuia care cântăreşte 70 kg să ridice 200 kg), i se cere imposibilul posibil, cel moral adică (să-şi iubească vrăjmaşii, să se lepede de sine, să-şi jertfească singurul fiu), în conformitate cu modul cum Paul Claudel defineşte divinitatea: “De ce vă temeţi? Sunt imposibilul care vă priveşte.”
[4] Mai mare este dragostea decât pravila îi spune protosinghelul Ghervasie Hulubariu Părintelui Ioanichie Bălan (Convorbiri duhovniceşti, pag. 347) şi continuă: “ Când cineva iţi bate la uşă, lasă-ţi pravila, deschide-i uşa…” Smochinul nu şi-a lăsat pravila, ci mai vârtos în sine şi-n fire s-a încuiat.
[5] În tabloul lui Caravaggio, Chemarea lui Matei, pe masa vameşului stau sumedenie de hârtii şi fişicuri de bani, iar în juru-i oameni care aşteaptă, cu treburi. Vădit e că abrupt se va despărţi de toate şi de toţi.

FEMEIA HANANEANCA

Etapele teribilului examen caruia Domnul o supune pe femeia hananeanca din Tinutul Tirului si al Sidonului se enumera precum urmeaza :
Prima: neluarea in seama, ignorarea.
Ea ii tine cale, topita de nefericire, striga si-L implora. El insa nu-i raspunde nici un cuvant (Mat. 15,23). O nesocoteste, o dispretuieste, ba se poate spune ca o si batjocoreste, caci ce jignie e mai crunta decat a vorbi cuiva si a nu primi nici un raspuns, nici macar adresandu-ti-se un cuvant de suparare ori facandu-ti-se o dojana ? Tacerea acesta de gheata si departari, e mai rea decat sudalma si ustura mai cumplit decat insulta.
A doua: respingerea interventiei mult iubitilor sai ucenici. Apostolii domnului, ucenicii, credinciosii, apropiatii Sai, aceia pe pe care-i asigura ca lor li s-a dat sa cunoasca tainele Imparatiei cerurilor (Mat. 15,11); ai caror ochi vad si ale caror urechi aud ceea ce ar fi vrut sa vada si sa auda – si n-au vazut, n-au auzit – multi drepti, prooroci si imparati (Mat. 13, 17); carora li s-au incredintat cheile imparatiei cerurilor si puterea de a lega si dezlega pe pamant (Mat. 16, 19 si 18, Ioan 20, 23); care cand Fiul Omului va sedea pe tronul slavei Sale vor sedea si ei pe douasprezece tronuri judecand cele douasprezece semintii ale lui Israel (Mat. 19, 28); pe care-i numeste « mama si fratii Mei » (Mat. 12, 49) si-i incredinteaza ca vor manca si bea la masa imparateasca (Luca 22, 30); pe care nu sovaie a-i socoti fiii si prietenii Sai, intervin in zadar pentru hananeanca. Ei se roaga, iar Domnul nu-l asculta, desi altadata graise cu a Sa gura: « Pe cel care vine la Mine nu-l voi scoate afara ». (Ioan 6, 37). Interventia batranilor lui Israel in sprijinul sutasului roman este luata in considerare (Lc. 7, 4-5), dar a ucenicilor pentru hananeanca nu!
A treia: declinarea de competenta.
Cuvintele « Nu sunt trimis decat catre oile pierdute ale casei lui Israel (de altfel contrazise de «Mai am si alte oi care nu sunt din staulul acesta») (Ioan 10,16) constituie ceea ce in limbaj juridic se numeste declinare de competenta si totodata singurul caz din tot cuprinsul Evangheliilor unde Domnul se arata procedurist. El care a pus duhul deasupra literei, El care a proclamat subrezenia formelor si le-a defaimat cu putere, care pe farisei indeosebi i-a mustrat pentru ca acorda preeminenta exteriorului in raport cu interiorul si nu curata partea dinauntru a paharului si blidului ci numai pe cea dinafara., pentru ca se aseamana cu mormintele frumos varuite pe dianafara dar inauntru sunt pline de oase si necuratie, pentru ca asadar aseaza fata mai presus de continut si gestica mai inainte de inima, El care mereu a invatat ca esentiala e substanta, El - de data aceasta, hananeancai ii opune o exceptie strict procedurala si de forma: cazul tau nu intra in atributiile mele.
Ca si cum ar fi spus: duca-se petitionara la alt ghiseu, aici nu are ce cauta.
E in acest legalism, in aceasta interpretare literala a legii, in uscaciunea si asprimea acestui raspuns procedurist ceva nu numai cu totul lipsit de seaman in referatul evanghelic dar si cu desavarsire contrar duhului hristic si reactiei constante a Domnului in prezenta relatiei dintre forma si fond.
A patra: insulta, jignirea, ocara.
Dupa ce – cu vorbe ca de gheata – si-a declinat competenta, Iisus trece la insulte directe, la ofense grele si la cinica zemflemire. El care stabilise ca oricine se manie pe fratele sau vrednic va fi de osanda si cine va zice fratelui sau raca, vrednic va fi de judecata sinedriului, iar cine-i va zice nebunule, vrednic va fi de gheena focului (Mat. 5, 22); El o apostrofeaza pe hananeanca si-i azvarle proverbul cu painea ce nu se cuvine a fi data cainilor, altfel spus facandu-i pe solicitanta si pe ai sai caini, iar pe ea personal – consecvent celei mai elementare logici – o defineste catea.
Atat de singular si disonant si uimitor e acest episod in viata pamanteana a Mantuitorului, atat de ciudata scena (in total contrast cu spiritul evanghelic) incat nu putem intelege si interpreta decat ca reprezentand etapele unui examen, unei probe, unei incercari. Nu Domnul milei care n-a venit sa judece ci sa mantuiasca (Ioan 12, 47) ii vorbeste hananeancai ci savarsitorul unei experiente de punere la incercare a unei credinte si a unui caracter.
Iar candidata cum dovedeste ca a trecut proba, prin ce-si castiga exceptionalele calificative si premiul ce i se acorda?
a) Prin credinta. Ea, pagana, straina, vine cu deplina incredere la Hristos si nici o clipa – in toata vremea crescandelor greutati ale examenului – nu se indoieste, nu se supara, nu cedeaza ispitei de a renunta sa mai ceara ori imboldului de a se indeparta si de a-si cata de treaba, nu manifesta o cat mai mica slabiciune.
b) Prin dezinteresare. Nu cere pentru fiica ei.
c) Prin curaj. Curajul de-a revendica, acolo pe pamant cananean, ajutorul unui iudeu. Apoi curajul de a rezista afronturilor, insultelor ce i se aduc in public. In sfarasit curajul (ori indrazneala) nu numai de a cere ci si de a striga.
d) Prin staruinta. Hananeanca persevereaza, nu se da batuta. Pare a cunoaste parabola judecatorului nedrept. (Ba si mai mult: a sti ca judecatorul acesta nu-i nedrept ci numai exigent. Ne este poate ingaduit a presupune ca hananeanca a intuit sfantul « joc » al Domnului).
e) Prin buna cuviinta, impecabila politete si nedezmintita eleganta. Nu-i luata in seama, e respinsa, e alungata, e bruftuita, e insultata, e facuta de ras si ocara – si-si pastreaza totusi, naintrerupt calmul, nu inceteaza a se purta si a raspunde cu cea mai desavarsita cuviinta. I se inchina Domnului, I se arunca la picioarele Lui (Marcu 7, 25), zice Doamne, ajuta-ma, iar invocarii dispretuitorului, atrocelui, nemilosului proverb cu painea rezervata copiilor si tagaduita cainilor ce replica-i da? Ii neaga cumva ori protesteaza ori ii denunta cruzimea ori il discuta (cum ar fi putut prea bine – chiar in limitele politetei –face)? Nu, catusi de putin. Il confirma, zice : Da Doamne.
f) Prin smerenie. Incuviintand cu Da, Doamne, afrimatia Domnului, hananeanca da dovada si de mare smerenie, deoarece se recunoaste a fi nu mai putin nevrednica de mila Sa decat un biet animal (socotit de popoarele orientale ca spurcat).
g) Prin inteligenta. Printr-o mare si iscusita inteligenta si un raspuns pe cat de neasteptat pe atat de extraordinar si de abil si care pe Domnul – iubitor de vorbire mintoasa – trebuie sa-L fi incantat.
A nu se pierde din vedere ca Domnul, in repetate randuri, nu a dispretuit folosirea desteptaciunii si ratiunii omenesti: raspunsul dat in problemam dajdiei, in cazul femeii surprinse in adulter, in al femeii succesiv maritata cu sapte frati ori in formularea intrebarii cu privire la natura botezului practicat de inaintemergatorul Ioan. De fiecare data Domnul raspunde ori intreaba cu acea superioara iscusinta a a mintii care-i pune in deruta pe cei ce venisera sa-l ispiteasca.).
Asa si hananeanca : politicoasa, supusa, smerita dar si stralucit de inteligenta, pricepandu-se a raspunde prompt si ingenios ! Si intelept ! (E in raspunsul ei un amestec de sfatosenie, agerime si subtilitate care farmeca si biruie).
De aceea si trece examenul cu brio si ia o nota peste calificarea maxima, ia - cum ar veni – zece plus. Se alege – doar ea. Numai ea – din toti si toate carora Iisus le-a facut o minune pentru ca L-au rugat si au crezut in El, se alege, ea singura, cu apelativul O, femeie! Vocativul acesta exclamativ e absolut unic in Evanghelii. Tot unic este si adjectivul mare din sintagma mare este credinta ta. Nimanui altcuiva nu-i spune Domnul mare este credinta ta. Si tot nimeni nu se invredniceste de cinstitoarea, aleasa, suprema invoire : fie dupa cum voiesti. Nu (ca celorlalti) « dupa credinta ta », ci « dupa cum voiesti ». E o nuanta care nu ne poate scapa. Rezultatul fireste, e acelasi in toate cazurile. Aprecierea de asemenea. Dar modul de exprimare e diferit – si nu se cade a nu fi luat aminte. Hananeancai i se acorda har peste har, se vede limpede ca Examinatorul dupa ce a caznit-o doreste acum sa o copleseasca ; si o cinsteste cum stie El, clatinat si indesat, din belsug si din prea plin, boiereste, imparateste.
Hananeanca e rasplatita in conformitate si proportional cu greutatea examenului la care a fost supusa si potrivit calitatii raspunsurilor date. Domnul pare a fi voit sa spuna : Aferim ! asa te-am vrut ! Iar neobisnuita asprime, ba si incrancenare a Domnului asa, numai asa (desigur) se explica: prin hotararea de a o harazi pe hananeanca unui examen de grad inalt.
Fericita hananeanca! A luat premiul intai cu cununa de la Invatatorul care pe multi i-a miluit, pe cativa i-a si laudat, dar numai ei i S-a descoperit ca un examinator mai intai fara mila iar apoi fara de rezerve in distribuirea elogiilor.
Bine este a deduce din pilda aceasta ca dintre insusirile placute Domnului, I-au starnit bucuria si admiratia: credinta, dezinteresarea, curajul, staruinta, buna cuviinta, smerenia si inteligenta. Credinta, dezinteresarea, staruinta, smerenia le stim indeobste ca necesare si binevenite. Dar cazul hananeanci ne arata si dovedeste ca tot atat de puternice si de pretioase sunt calitatile accentuate de comentatori: curajul, politetea, inteligenta. Domnul iubeste pe credinciosi, pe altruisti, pe staruitori. Si nu mai putin pe curajosi, pe cuviinciosi, pe inteligenti. Frica, obraznicia, si prostia nu-s placute lui Hristos. Hananeanca – lipsita de aceste urate insusiri – ne-o spune deslusit. Osebitul ei succes la exceptionalul examen semnifica biruinta unor virtuti crestine de noi nu indeajuns proslavite.
Fie ca raspunsul pe care-l vom da la sfarsitul mai lungului examen ce este viata fiecaruia dintre noi sa se invredniceasca si el nu desigur de mentiunea « magna cum laudae » obtinuta de femeia hananeanca insa macar de nota de trecere sau poate chiar, din mila Judecatorului de nota buna!

APA CEA VIE
(femeia samarineanca)
Saptamana a 5-a dupa Pasti

Daca episodul femeii hananeence poate fi considerat ca relatarea unui examen (foarte sever), al samarinencii nu-i decat urmarirea unui duel aprig si fara crutare.
Scena, ca in teatrul clasic, duce lipsa de recuzite infame. Totul se petrece la nivelul confruntarii spirituale, ca in tragediile lui Corneille ori Racine. Stau acolo, fata catre fata - in tacerea si arsita amiezii de vara, in centrul intinderii desarte, avand drept singur focar fantana (iar prezenta - nevazuta - a elementului apa va fi in curand completata prin manifestarea Duhului insusi) - doua caractere, doua puteri, doua libertati. Hristos a recunoscut in femeia care a venit sa scoata apa una din acele firi necaldicele vrednice a fi provocate si cucerite de El.
Intalnirea lui Hristos cu samarineanca, asa cum e povestita de Sfantul Apostol Ioan (4, 4-12) - nu altminteri decat a lui Iacov cu ingerul Domnului (Facerea 32, 4 si urm.) - este prezentarea unui duel. Analogia intre cele doua ciocniri este izbitoare : atat Iacov cat si femeia din Sihar au ceea ce psihologii numesc personalitate marcata si nu-s nici unul nici cealalta de ieri, de alaltaieri pe acest pamant. Hristos are de infruntat (si biruit) o fiinta vie si puternica, o femeie, o infipta, tare de cerbice si pe drepturile ei de faptura inzestrata cu inteligenta si judecata, mandra, ironica, artagoasa. Domnul o accepta asa cum este, se supune tacticii, fentelor, regulilor, rabdarilor si impetuozitatilor duelului, dar si marii lui legi nescrise, careia toate i se pleaca: a invinge cu orice pret.
De aceea Domnul procedeaza mai intai fara graba, accentuaind aspectul intamplator al intalnirii si parca incercandu-si, masurandu-si, iscodindu-si adversara, abia la sfarsit si numai dupa ce va fi desprins punctul vulnerabil al partenerei - situatia ei matrimoniala (Bine ai zis ca nu ai barbat...) - va da (asemenea medicului chirurg: izoleaza abcesul inainte de a-l cauteriza) lovitura cea mare, lovitura de gratie, irezistibila : Eu sunt, Cel care vorbesc cu tine.
Dialogul in paralel cu duelul, scapara de la prima incrucisare a sabiilor.
Hristos (scurt) : Da-mi sa beau.
Samarineanca (artagoasa, mandra, ca sa faureasca numaidecat o distanta, ca nu cumva sa para magulita ca-i vorbeste un iudeu, sa se situeze asadar intr-o pozitie de inferioritate): Cum, tu, iudeu, imi vorbesti mie!
Hristos (ia ofensiva): Firesc ar fi sa-Mi ceri tu Mie sa bei.
Samarineanca (ironica, de sus) : Nici galeata nu ai ... (din ce in ce mai ironica, tracand de-a dreptul la obraznicie) : Nu cumva esti Tu mai mare decat parintele nostru Iacov !
Hristos (ataca din alta directie) : Cine bea din apa pe care o dau Eu nu va mai inseta niciodata.
Samarineanca (obraznica, dar si rationala, practica, intelegand ca din convorbirea aceasta s-ar putea alege cu un folos insemnat) : Da, da-mi apa aceea ca sa nu mai vin aici sa ma obosesc.
Hristos (care stie unde este punctul vulnerabil, atacand prin surprindere, din cu totul alt unghi, ca un duelist experimentat) : Cheama-ti barbatul.
Samarineanca (de felul ei nefatarnica, nemincinoasa) : N-am barbat.
Hristos (incepe a se dezvalui): Ai spus adevarul ... Ai avut cinci ...
Samarineanca (stie sa se plece in fata adevarului) : Tu esti prooroc !
Hristos (se dezvaluie din ce in ce mai mult) enunta doua principii : a) va veni ceasul si acum este ; b) se cuvine sa ne inchinam lui Dumnezeu numai in duh si adevar.
Samarineanca (adulmecand adevarul final, presimtindu-l) : Va veni Mesia-Hristos.
Hristos (descoperindu-Se, dandu-i lovitura de gratie, doborand-o) : Eu sunt !
In sumara-i eshatologie, Hristos pune accentul pe timpul prezent : acum este. Pentru Hristos toate sunt in prezent, afara din timp, asa cum Aldous Huxley avea sa scrie dupa vrei doua mii de ani : Timpul trebuie sa ia sfarsit.
Hristos, e in afara timpului, e din vesnicie. Samarinencii ii vorbeste insa ca intrupat. Acum, aici : e momentul botezului, credintei, mantuirii. Si al alegerii : cu sau fara Hristos. La Sihar timpul e inca in suspensie. Dar de ce sta scris : va veni si acum este, de ce nu e folosita formularea mai simpla : a venit vremea ? Pentru ca sa fie vadit temeiul de implinire al profetiei, al fagaduintei. Transformarea propozitie in fraza da, pe de o parte, afirmatiei o nota augusta, cutremuratoare : si acum este : sovaielile, amanarile, rezervele sunt alungate, descantate, dezlegate. Totodata este scoasa in evidenta o alta trasatura esentiala a crestinismului: inchinarea in duh nu ratione loci, pe muntele Garizim, ori la Ierusalim, ci pretutindeni.
Crestinismul e universal, nu cunoaste ingradiri nationale, teritoriale sau de orice alt soi. Orice fel de segregatie este necrestineasca. Cat despre cuvintele : « Voi va inchinati caruia nu stiti, noi ne inchinam caruia stim », ele se incadreaza intr-o viziune ecumenica a crestinismului. Fiindca se refera nu numai la samarineni, ci la toti precursorii Domnului, si ei insufletiti de Duhul Sfant intr-o oarecare masura si reprezentand preinchipuiri partiale ale revelatiei : la Moise in primul rand, apoi la Buddha, Lao-Tse, Confucius, Socrate, Platon, Aristotel si ceilalti « sfinti » ori celelalte « sibile », zugraviti si zugravite pe zidurile exterioare ale multor biserici ortodoxe, vadindu-le toleranta si universalitatea. Islamismul, ulterior vietii pamantesti a lui Hristos se cuprinde si el in sirul acesta de premergatori induhovniciti prin felul cuviincios cum sunt metionati in Coran parintele nostru Avraam, Sfanta Fecioara si Domnul insusi, fapt mentionat nu fara emotie de F.M.Dostoievski in Amintiri din casa mortilor.
Ca un traznet din cer senin si arzator cade marturisirea Domnului : atat e de brusca, de nereticenta, de totala ! Ca de obicei Hristos nu umbla cu jumatati de masura : cand da, boiereste da, cand Se descopera, o face desavarsit. Pentru samarineanca, pentru orbul din nastere ... Eu sunt. Eu, Cel care-ti vorbesc, Eu, Cel din fata ta. Eu. Nu prin aluzii sau deductii ; direct. Si samarineanca, dupa ce se impotrivise, ironizase si se obraznicise, dintr-o data - lovita mortal, ranita pana-n suflet si in adancul sinei, ca odinioara Iacov (facatorul fantanii alaturi de care se desfasoara scena actuala) - se prabuseste, se preda. Se preda total, simetric lui Hristos care S-a dezvaluit in intregime, neconditionat, se supune infranta, stapanita de tremur si cuprinsa de iubire, intocmai - si trag nadejde ca pe nimeni nu va uimi comparatia aceasta - ca la sfarsitul dialogului dintre Elizabeth Bennet si Darcy in Mandrie si Prejudecata de Jane Austen, unde urmator sfidarii reciproce, barbatul si femeia isi dau in final seama ca sunt facuti unul pentru altul.
Si neintarziat, tot brusc, tot fulgerator (ritmul referatului acum nu e lent si miscarile nu mai sunt de invaluire si incercuire, ci de atac frontal si schimbari decisive), dupa ce Hristos iese din anonimat, ea, biruita, se preface in apostol, Acum e cuprinsa de iubire pentru Hristos, e convinsa, e metanoizata, e faptura noua. Si da fuga in cetate. De ce ? Ca sa-L vesteasca pe Hristos, ca sa predice Evanghelia, sa raspandeasca vestea cea buna, ca un adevarat ucenic al Domnului. Ea, infipta si indrazneata, dar nobila si curajoasa, cunoscandu-si dulcea infrangere, nu se mai slujeste de subtilitati, nu mai discuta, nu mai argumenteeaza ; alta-i este grija in faza aceasta a desfasurarii minunatei intamplari : sa se grabeasca a proclama coram populo : Mesia e printre noi ! E vestitoare de Hristos si e gazda a Lui, ca si Zaheu, caci Domnul zaboveste doua zile in Sihar si-i foarte probabil ca in casa ei a salasuit.
Scena din capitolul 4 al Evangheliei lui Ioan este de mare intensitate dramatica, in cadenta neincetat mai sacadata, in tempo din ce in ce mai iute. Duelul, iata singura imagine pe care o poate evoca, duelul pe rapunere si marile dialoguri ale tragediilor clasice.
Nobletea hananeencei se vadeste in credinta, curaj, staruire, cuviinta si inteligenta. A samarinencii prin felul cum se da batuta, fara retineri, cu entuziasm, dupa ce mai intai se puse din toate puterile si iscusintele mintii ei. Ea, cand i se releva adevarul, il recunoaste si trage toate consecintele numaidecat. Acum este. Nici amanare, nici indoiala, nici sfiala. Pe loc porneste sa-L anunte pe Mesia, sa-I proclame prezenta, sa dea de stire tuturor ce se petrece pe meleagurile lor, de ce neinchipuita cinste se invrednicesc, din ce neverosimila bucurie sunt chemati sa se impartaseasca. Asa precum si vrea Hristos : pe care ii cheama ii vrea de indata ai Lui, lasand toate balta, neopriti de nici o treaba, nici un considerent, nici alta datorie fie ea cat de fireasca ori curata. Tarina, negotul, insuratoarea, ingropaciunea : fleacuri, nugas ! le spunea poetul din vechime. Samarinencii, pe care suntem in drept sa ne-o inchipuim privita cu ochi nu prea buni in orasul ei, nu-i mai pasa de ce spune lumea: chiar printre ai sai (unde-i va fi fost mai greu, ca si lui Iisus) se grabeste sa-L preamareasca pe Domnul, sa-I fie roaba si crainica.
Samarineanca e un admirabil exemplu al felului cum lucreaza Domnul in calitatea Sa de vanator (de oameni) indeosebi atras de vanatul dificil, de ucenici si ucenice de caracter, care opun rezistenta dar si sunt in stare ca acum chiar (nu dupa o zi ori un ceas ori un sfert de ora) sa I se predea in duh si adevar. I-au fost pe plac un prigonitor ca Saul din Tars, o desfranata din pasiune ca Maria Egipteanca, un vames inrait ca Zaheu, o sfadareata ca samarineanca ; nu i-au placut fetele palide, calaii, plangaretii, strecuratorii de izma, chimen si untarita, fatarnicii, purtatorii de caftane si ciucuri lungi, zelosii aprinzatori de lumanari. Pe Simon-Petru l-a iubit mult fiindca era din speta insilor infocati, intempestivi, nerabdatori.
In duelul acesta, nu de forma, samarineanca e atinsa mortal cu o lovitura nu pricinuitoare de moarte ci de viata vesnica. Nu, Domnul nu a mintit-o : cu adevarat i-a daruit apa vie, apa vietii fara apus, iar pe ea prefacand-o din trufasa potrivnicia, in ucenica si apoi mucenita a Sa.
Ne mai putem pune intrebarea de ce pentru a transmite dublul Sau mesaj, Hristos a preferat calea dialogului, a duelului ? Ca sa dea, probabil, mesajului - neaparata instantaneitate a oricarei convertiri ce nu mai cata inapoi si aspatialitatea oricarei credinte darze si oricarui crez adevarat - o intensitate dramatica si dinamica sporita. Dialogul nu se imprima in cuget si-n simtire mai adanc decat naratiunea. Simpla expunere nu ar fi avut desigur taria captivanta a voroavei contradictorii. Iata de ce cred ca Duhul i-a insuflat ucenicului mult iubit alegerea formei diacronice.
Episodul cu femeia samarineanca ni se mai arata a fi dialogul Domnului cu sufletul omenesc (asa cum va aparea si in Urmarea lui Hristos), care mai intai se impotriveste dar dupa aceea se supune si-si adora Creatorul.
Domnul a tinut ca biruinta-I sa nu fie usoara, ca de la sine-inteleasa, mecanica, in stil pilduitor, ci libera, spontana, izvorata dintr-o convingere precedata de indoieli, total transformatoare a credincioasei din Samaria.
In ultima analiza actul de credinta chiar astfel se cade a fi. El se produce - lucru prea bine inteles de Soeren Kierkegaard - atunci cand sufletul aflat in rugaciune nu pe sine orant se aude ci pe Celalalt marturisindu-i-se: da, nu te inseli, da, Eu sunt, Eu Cel viu, Eu care sunt Cel ce este, care te cheama. Vino dupa Mine. Iar sufletul raspunde fara a pregeda: Amin.

NICODIM

Lui Nicodim, Domnul ii vorbeste ca unui om inteligent si cult. Il califica "invatator al lui Israel". Drept care nu recurge la parabole ori la pilde clare ori la grairi sfatoase ci ii dezvaluie pe nepusa masa (cum ar veni) tainele finale si principiile de capetenie ale noii legi. Ca pentru o fata bisericeasca si ca pentru un profesionist, ataca nemijlocit partea practica a problemei in cauza: insesi procedeele si conditiile sine quibus non ale mantuirii. Tonul e grav, de explicatii lesnicioase nici pomeneala. S-ar zice ca Domnul urmeaza preceptul de mai tarziu al lui Thomas More: I trust I make my self obscure, ce se talmaceste (cum mai potrivit nu se poate pentru convorbirea dintre Iisus si musafirul sau nocturn): trag nadejde ca nu-s usor de inteles, ca iti dai seama - tu, celui caruia ma adresez - de complicatia si greutatea subiectului ce abordam, de increderea ce-ti dovedesc expunandu-ti nu ganduri conventionale in cuvinte oarecare ci framantarile cugetului meu celui mai intim, mai nedeslusit. Asa si Mantuitorul: nu vrea sa-l crute pe fariseu, sa-l menajeze, sa-i indruge vorbe degraba inteligibile, sa-l amageasca a crede ca-i impartaseste adevaruri simple, sa-l cucereasca in doi timpi si trei miscari. Semne nu-i va da. Si-i aplica regula: celui ce are mult, mult i se va cere. Domnul nu se sfieste a-l ului si, oricum, nu-si pierde vremea cu preambuluri si pregatiri. Da branci unuia care nu stie a inota si-l azvarle in apa adanca. Parca mai mult ca oricand Hristos se invaluie in negura si in mister, imprejurul Lui numai nori, apa intunecoasa si carbuni de foc, aidoma ca in psalmul 17 al craiului David. Atat sunt de nepatrunse si de zguduitoare cele pe care ii este dat lui Nicodim sa le asculte.
Si bietul om, invatat si doctor ce se afla, prea putin pricepe. Iar de reactionat reactioneaza aidoma celui mai nestiutor ins si pine intrebari vrednice de tinerel naiv sau de chip fara de carte si malitie, unul dintre acei saraci cu duhul care sfintesc locul unde haladuiesc insa nu au nici un soi de succes la viata spirituala. Caci voitei obscuritati a Domnului, metodei de soc - de satori zenist - pe care o foloseste interlocutorul sau, naucitul carturar ii opune obiectii de o elemetaritate infantila si dand divada de o totala obtuzitate. I trust I make myself obscure: cu adevarat Domnul a izbutit sa se imbrace in negura si taine, cu adevarat Nicodim e ametit si pierdut.
De unde rezulta doua concluzii certe:
a) caracterul extrem de neasteptat, paradoxal si surprinzator al invataturii crestine;
b) imensa dificultate pentru ratiunea comuna si carturia erudita de a-si asimila arcanele acestei invataturi.
Nici nu sunt, la drept vorbind, de mirare totala neintelegere manifestata de invatatul fariseu ori infantilismul reactiei sale (cum adica? Sa se nasca omul a doua oara si sa intre iara in pantecele maica-si?). Infantilismul acesta nu-l compromite pe Nicodim ci dimpotriva, marturiseste cu totul altceva: cat de surprinzator, neasteptat si paradoxal e crestinismul! (Si cat de falacioasa, urmator descoperirii manuscriselor de la Qumram, stradania universitatii din Ierusalim si rabinatului international de a preface crestinismul intr-o oarecare secta de tip esenian). Botezul si cuminecatura sunt doua solutii intru totul extraordinare si aproape de neconceput pentru mintea omeneasca normala, chiar neprevenita, neostila, necorupta. Cu atat mai vartos vor fi aparut ele asa unei minti normale din vremea aceea: la orice nou sistem etic se putea astepta: dar ca solutia mantuirii sa stea in stropirea cu apa si in consumarea carnii si sangelui unui semen se arata dincolo de capacitatea de rationare a fapturii ganditoare si peste putinta ei de a se dezbara de idei apriorice. O doctrina morala, oricat de severa ori de rafinata, nu ar fi stupefiat, nici produs indepartarea. Dar nasterea de-a doua din apa si din duh! Asa fiind lui Nicodim - depasit iritat, suparat desigur pe sine, prins ca intr-o ambuscada mintala - nu-i ramanea decat refugiul in extrema simplicitate a puterii de judecata, in perplexitate, intr-o semiotica strict literala, in agatarea de semnificant, in refuzul categoric de a trece la infricosatorul (prin profunzime si implicatii) sens. Domnul intelegandu-l, nu se arata, El, surprins de raspunsul oaspetelui: nu se osteneste a-i da alte lamuriri, o tot tine pe linia unui satori necrutator! incredintandu-se bunei voiri, bunei credinte, bunelor intentii ale interlocutorului care, negresit, va sfarsi prin a pricepe.
Ceea ce s-a si intamplat. Nicodim va interveni pentru Hristos in fata arhiereului si fariseilor (Ioan 7, 51:" Nu cumva Legea noastra judeca pe om daca nu-l asculta mai intai si nu stie ce a facut?"). Va fi, alaturi de Iosif din Arimateea, unul din acei care vor ingriji de cuviincioasa inmormantare a Domnului, aducand o suta de litre dintr-un amestec de smirna si aloe.
Episodul Nicodim e poate dovada cea mai buna a imposibilitatii culturii si inteligentei de a constitui singure calea catre Hristos. Cultura, inteligenta ori stiinta nu-s piedici, dar nici elemente ajutatoare. Iar cazul in speta atata chiar dovedeste: ca mintea si invatatura pot sa nu stea in calea credintei. (Odata omul ajuns la credinta, cunoasterea si ascutimea ii vor fi insa de folos, vor amplifica, adanci si ageri credinta).
Momentul Nicodim mai este - in cadrul referatelor evanghelice - si singurul exemplu al unui fariseu luminat de credinta. Va fi fost desigur si pricina de mangaiere si incredere pentru Domnul. Unul din ai Sai care-L cauta. Il recunoaste, I se daruieste! Nicodim e prudent (vine noaptea, intervine procedural), e un iudeu habotnic, e un fariseu, dar nu e orb: isi da seama ca numai unul care vine de la Dumnezeu poate savarsi ceea ce face Iisus Nazarineanul. De aceea si merge la El. Mai tarziu va fi mai putin prudent: va interveni pentru invinuit, iscand supararea colegilor sai (Ioan 7, 52: "Nu cumva si tu esti din Galileea?"), va purta de grija trupului neinsufletit al rastignitului (Ioan 19, 39), starnind fara indoiala mania acelorasi.
Nu stim daca Nicodim a fost ori ba mucenic. Stim totusi ca prin el s-a aratat altceva: ca, anume, la Hristos au venit nu numai vamesii, desfranatele, pacatosii ci si carturarii. Cazul Nicodim dovedeste ca toti sunt chemati si toti primiti, fiecare dupa masura si felul darului, pregatirii, mintii: Nicodim, asadar, mai cu asprime si mai cu exigenta, ca unul invatat ce este. Nu numai vamesii, desfranatele, pacatosii - ci si dreptii! Nicodim ni se infatiseaza, ca atare, opusul fratelui cel bun din parabola fiului risipitor: spre deosebire de acela, el - drept, carturar, curat - intra la ospat, nu se sfieste a se alatura desfranatelor si pacatosilor; nici pic de orgoliu la el. Nicodim ne ofera tabloul - incantator, consolator, splendid - al carturarului modest, al fariseului nesigur si nedelectat de sine: iata-l acolo, sezand in fata Domnului, biet vizitator nocturn, oarecum zapacit de cele ce aude, infricosat neindoielnic si de cele ce i se spun si de perspectiva descoperirii sale de catre zelosii farisei in casa amagitorului, caznindu-se a intelege, afurisindu-se probabil pentru raspunsurile neroade ce singure gaseste a formula si de a caror stupiditate nu se poate sa nu-si fi dat prea bine seama, iata-l plin de bunavointa, curiozitate si incertitudine, de puternica dorinta de a intelege si crede, plin de admiratie si simpatie si veneratie pentru Cel Care-i sta in fata si ale Carui vorbe le asculta cu nesat, parca si cu teama dar si stapanit de o nadejde nebuna, cu nadejdea aceea nebuna despre care Fr. Mauriac socoteste ca s-ar cadea sa ne-o insufle purtarea de pe cruce a talharului celui bun; iata-l pe Nicodim, talhar in ochii colegilor sai intru fariseism, rostind parca si el: Pomeneste-ma, Doamne, intru imparatia Ta, pomeneste-ma si pe mine, neindemanaticul intru taine carturar, nestiutorul intru cele adevarate Doctor, si nu numai la lumina acestui biet opait de pe sarmana aceasta masa, ci si la lumina zilei infricosatei Tale judecati, pomeneste-ma alaturi de toti cei care de-a lungul vietii Tale pamantesti Iti vor fi umplut ori Iti vor umple sufletul de mangaiere si de duiosie: Prea Curata Maica Ta, iubitul Tau ucenic, Inaintemergatorul Tau, Veronica, talharul cel bun, aprigul Petru si toti ceilalti si toate celelalte. Nu ne uita nici pe mine, ori pe Luca ori si pe ceialti putini care adeveresc oamenilor ca si carturarilor le este deschisa calea spre cer.
Nicodim nadejde, nebuna nadejde a intelectualilor unui sfarsit de veac covarsit de tiparituri, informatii si servomecanisme, infometat de credinta, dibuind in lumea semnificatiilor si semnificatelor urma afacerilor Atotiitorului si a fagaduintelor lui Hristos.

CAZUL ZAHEU
Duminica a 32-a dupa Rusalii

"Isuse care ai inviat din morti, inviaza si
sufletele noaste" (Acatistul Invierii Domnului)

Zaheu a fost ticalos. De lucrul acesta se cuvine sa fim ferm convinsi si pe acesta trebuie sa-l avem mai intai in vedere, daca ne este vrerea sa talamacim in adancime textul evanghelic (Luca 19, 2 si urm.) unde el este pomenit. Era bogat - asupra punctului acestuia se opresc indeobste comentatorii, pornind, de altfel de la text. Dar nu aici aflam esenta. Nu toti bogatii sunt rai si nemilostivi, nu toti saracii sunt buni si nepizmasi.
Zaheu era vames - iata trasatura principala. Vames, adica slujitor al ocupantului roman, tradator de neam, colaborationist - cum se spune in veacul nostru, si tocmai termenul acesta recent ne ajuta sa pricepem cum nu se poate mai deslusit situatia. Se vanduse cotropitorilor tarii sale, ii slujea, se facuse slugoiul lor. De aceea era si vrajmasit si dispretuit, nu intrucat era bogatas, ci ca vanzator si om de incredere al unei puteri straine si invadatoare, straduindu-se a-i procura venituri, taxe, biruri prin orice mijloace si punandu-se fara preget la dispozitia ei.
Este adevarat ca Zaheu, de indata ce se schimba, ia hotarari banesti: daruieste jumatate din avere saracilor, declara ca va despagubi impatrit pe cei nedreptatiti de el. Dar aceasta din pricina ca setea de avutii reprezenta viciul sau major - abcesul purulent al unei maladii interne. Pe cale monetara avea, asadar, sa se manifeste mai intai prefacerea prin care trecuse. Tamaduirea opereaza cu precadere tocmai in locul cel mai sensibil si mai infectat.
Caci in interval de cateva ceasuri, Zaheu nu numai ca se vindecase de patima baneasca (de fapt consecutiva unei patologii mai cuprinzatoate), ci devenise un alt ins; nu pierise numai arghirofilia, se cutremurasera insesi profunzimile fiintei sale. Si aceasta este minunea: disparitia omului vechi, ivirea omului nou.
Si tot aceasta, in general vorbind, este marea si uimitoarea minune a lui Iisus Hristos. Nu vindecarea slabanogilor, mutilor, surzilor, garbovilor, leprosilor, orbilor, muribinzilor; nu inmultirea painilor, umblatul pe mare, tamaduirea demonizatilor si nici chiar invierea mortilor. Minunea cea mare si fara seaman aceasta este: prefacerea totala a omului, savarsita atat in vremea cat a trait El pe pamant cat si dupa inaltarea Sa la cer, de-a lungul veacurilor, prin sirul practic infinit de mucenici, sfinti, convertiti si transfigurati. Este metanoia, pe care am numit-o: totala dezintegrare a omului pacatos si imediata lui metamorfozare in subiect de jertfa. Iata cea mai uluitoare minune a Domnului, neintrecuta, care pe toate celelalte le lasa in urma si le pune in umbra, oricat de cutremuratoare ar fi si ele. Dar metanoia pentru cine stie ce este viata si cunoaste firea omeneasca, se arata cu mult deasupra frangerii legilor naturale de catre Mantuitorul. Caci legile naturii sunt deterministe, cauzale si pasive si se supun Facatorului lor, pe cand fiinta inzestrata cu darul gandirii si constiintei este libera si pentru a-i determina schimbarea, divinitatea insasi are de infruntat dreptul de libera alegere daruit omului.
De data aceasta, ea nu porunceste, scurt, ci numai actioneaza pe calea harului indrumator.
Este nevoie in lumea morala, din partea divinitatii, de o lucrare energetica mai subtila si mai radicala decat lumea fizica, in a slobozeniei decat in a legitatilor. Asa fiind, Hristos poate face din cel din urma si mai inrait intru pacate un om nou. Hristos nu este numai bun, milostiv si smerit cu inima, ci e si puternic (Luca 5, 24) pentru a vindeca tot soiul de boli si betesuguri trupesti, dar lucrarile acestea palesc in fata marii minuni a prefacerii omului. Ea da dovada in chip incontestabil si irezistibil despre atotputernicia si divinitatea Celui ce o savarseste. Caci imparatia lui Dumnezeu nu este in cuvant, ci in putere (I. Cor. 4, 20). Prin cuvantul-putere al lui Hristos (in filozofia profana Alfred Fouillee a conceput idei-forte), omul cel vechi moare, se naste un om nou, viu intru Domnul, un om scos din robia pacatului si de sub stapanirea satanei, cumpanit de alte coordonate psihice si etice. N-a intervenit vreun element material, nimic faptic, nici o actiune a celor de pe taramul creatiunii: misterul este deplin si se produce intre cer si pamant, in acel spatiu magnetic dintre cei doi electrozi cosmici supraincarcati, in zona transdetectabila de dincolo de orice coercitiune si silire, consecinta fiind ca insul isi impune siesi un mod de viata, o scara de valori si o trezvie a cugetului. El poate spune acum: "Domnul ma paste si nimic nu-mi va lipsi. La loc cu pasune, acolo m-a salasuit; la apa odihnei m-a hranit. Sufletul meu l-a intors, povatuitu-ne-a pe caile dreptatii pentru numele Lui" (Psalmul 22, 1-3), sau poate conjuga la timpul prezent: Stropi-ma-vei cu isop si ma voi curati; spala-ma-vei si mai vartos decat zapada ma voi albi" (Psalmul 50, 8).
Puterea Domnului de a replamadi omul vechi si de a fauri dintr-insul o fiinta noua s-a dovedit si la chemarea lui Levi - Matei (un vames si el), al lui Saul Pavel pe drumul Damascului, a Mariei - Magdalena (sau femeii ori femeilor pacatoase), a talharului celui bun de pe cruce. Aproape la fel se petrec lucrurile cu femeia samarineanca, orbul din nastere, demonizatul din tinutul Gherghesenilor, al celui de-al zecelea lepros si alti tamaduiti care de-ndata Il urmeaza, preamarindu-L pe Hristos (fara a pierde insa din vedere ca in aceste cazuri din urma metanoia cunoaste si temeiuri explicative, o logica omeneasca izvorata din recunostinta).
"Deci, daca este cineva in Hristos, este faptura noua", spune Apostolul (II Cor. 5, 17); omul vechi a murit impreuna cu faptele lui. Si ne-am imbracat in cel nou, dezbracandu-ne si despovarandu-ne de vietuirea cea veche. Hristos ne innoieste intru totul, ne imbraca in omul nou, ne face fii ai luminii, ca semn si izvor de nastere: "Sa va dezbracati de vietuirea voastra de mai inainte, de omul vechi, care se strica prin poftele amagitoare; si sa va innoiti in duhul vietii voastre; si sa va imbracati in omul cel nou, cel dupa Dumnezeu, zidit intru dreptate si sfintenia adevarului" Efeseni 4, 22-23).
Puterea lui Hristos se vadeste mai ales prin invierea celor vii, prin trecerea lor de la intuneric, robie, deznadejde si pacatosenie, la libertate, lumina si bucurie: "Fiindca v-ati dezbracat de omul cel vechi dimpreuna cu faptele lui si si v-ati imbracat in cel nou, care se innoieste, spre deplina cunostinta dupa chipul Celui ce l-a zidit" (Coloseni 3,9-10). Cuvantul "imbracat" nu face referire la o actiune de suprafata, cu are sens de "contopit cu" , fiind sinonim cu "ntrupat", ca si in cutremuratoarea formula "Cati in Hrisots v-ati botezat, in Hristos v-ati si imbracat". Sf. Apostol Pavel subliniaza "baia nasterii celei de-a doua prin innoirea Duhului Sfant" (Tit. 3, 3-7), iar Sf. Apostol Petru scria: "Fiind nascuti din nou... Prin Cuvantul lui Dumnezeu cel viu si care ramane in veac" (1 Petru 1, 23Celui mort in pacate, Domnul ii spune: fii viu, si-l rapeste de sub stapanirea mortii spre a-l da vietii, iar celui acum viu ii rosteste: mori vietii acesteia trecatoare spre a fi viu intru Mine.
Prin botez si prin pocainta, Hristos refaureste faptura cea veche, pe omul unei lumi care aparent este aceeasi, dar care ia cu totul alta infatisare si poarta cu totul alte sensuri pentru cel caruia i s-au deschis ochii inimii si cugetul. Botezul este cu adevarat o sfanta si infricosatoare taina, catusi de putin o simpla ceremonie, ci actul care face din cel botezat o alta fiinta. La orice botez se deschid cerurile, oferind o sfanta si extraordinara bucurie. Dovada si ospetele care in referatul evanghelic mai intotdeauna insotesc convertirile: in casa lui Matei, in casa lui Zaheu ... Instantaneitate si veselie - iata principalele caracteristici ale nasterii din nou. Ospatul - iata firescul accesoriu: potopul fericirii si al innoirii - iata consecinta imediata. Pentru toti botezul lucreaza la fel, la orice varsta, in toate cazurile cand are loc nasterea a doua, adica aceea harica, spirituala. Fericiti sunt cei care nu au ramas in intuneric si au vazut totusi lumina, mai devreme sau mai tarziu.
Duhul e foc si fulger, odata cu fiecare crestinare ia fiinta un cer nou si un pamant nou. Uimirea, bucuria si binecuvantatul tremur al lui Zaheu nu vor fi fost mai putin intense decat ale lui Adam in ziua a sasea a Facerii, cand a deschis ochii si a contemplat zidirea.
Prin botez si metanoie (care e reimbracare in haina curatiei) se dovedeste puterea lui Hristos. Pruncul crestinat (si observatia e valabila si pentru convertitul ulterior la credinta in Hristos) nu mai este o simpla vietuitoare, inzestrata doar cu insusiri mintale superioare; el se naste a doua oara din apa si duh, precum i-a spus Domnul lui Nicodim, marcand net deosebirea dintre animalitate si omenire. Procesul innoirii implica atat interiorul celui renascut cat si posibilitatea perceperii in alt sens a lumii morale, de parca s-ar ridica valuri, s-ar risipi intunecimi si s-ar ivi temeiuri nebanuite ale universului.
Sa multumim cu totii, cu emotie adanca si inima voioasa, ca suntem ai lui Hristos, fie de la nastere, fie mai tarziu, cu totii insa nascuti in duh, nascuti de sus, in numele lui Iisus Hristos, pentru vecie.

LUMINA LUMII

Textul evanghelic de la Sf, Apostol Matei (4, 12-17) este cu adevarat unul dintre cele mai cutremuratoare ale Noului Testament de nu chiar cel mai cutremurator. De ce? Pentru ca ne vorbeste despre venirea lui Hristos in lume, subinteles in lumea activa, in lumea intamplarilor si evenimentelor, a vietii cotidiene, in deplina valtoare a vietii adulte. Pruncul din iesle, copilul care ii uimea pe inteleptii din templu cedeaza acum pasul tanarului barbat care-si asuma sarcina si infrunta imanenta. Textul evanghelic ni-L infatiseaza si ca “lumina mare”, ca “lumina care a rasarit”, asa cum procedeaza – staruind – si naratiunea Sf. Apostol si Evanghelist Ioan. Vestea minunata nu mai este fagaduinta, ci implinire, inceput real, fapta. Iisus e in varsta de treizeci de ani, legea si datina Ii ingaduie sa propavaduiasca si sa prooroceasca. Aurora s-a facut dimineata, iar dimineata s-a facut amiaza insutit roditoare. Si ia fiinta unde? In Galileea neamurilor, tinutul care-si trage numele de la cuvantul ebraic galil, insemnand aglomeratie, impestritare, babilonie.Ce vrea sa vadeasca aceasta? Ca Hristos a venit pentru toti oamenii fara exceptie, nu numai pentru iudei. Ci pentru neamurile toate si toata suflarea omeneasca.
Aceasta-i fruntea propavaduirii lui Hristos, momentul schimbarii la fata a intregii lumi, punctul de rascruce al speciei noastre, revolutia cea mare, nasterea de-a doua a umanitatii, anul ei zero, noul Inceput.
E momentul minunii din Cana Galileii – minunea sporirii, belsugului, veseliei - , al citirii din sinagoga a textului profetic despre Mesia, devenit actual (Lc. 4, 17), al intalnirii oamenilor cu Hristos, mai bine zis al traznetului intalnirii, care ori de cate ori se produce se invredniceste de insusirile trasnetului si fulgerului chiar: iuteala, instantaneitatea, cutremurarea, uimirea, parjolul. Intalnirea cu Hristos negresit se aseamana cu o rafala de vant ce pustieste trecutul intreg, ca focul cazut din cer, atotmistuitor. Asa va fi fost pentru Natanael (Fiindca ti-am spus ca te-am vazut sub smochin, crezi?), pentru orbul din nastere (Iar el a zis: Cred, Doamne, si s-a inchinat Lui), pentru femeia samarineanca (Femeia i-a zis: Doamne, vad ca Tu esti prooroc), pentru Marta (Zis-a Lui: Da Doamne, eu am crezut ca Tu esti Hristosul, fiul lui Dumnezeu Care a venit in lume), pentru Simon Petru (Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu), pentru talharul cel bun (Pomeneste-ma Doamne cand vei veni intru imparatia Ta), pentru Saul din Tars (si el, tremurand si inspaimantat fiind a zis: Doamne, ce voiesti sa fac? ), pentru Maria Egipteanca (incremenita la usa bisericii din Alexandria).
Caile de acces la Hristos sunt infinit diversificate. El isi alege drept vase de cinste oameni intru totul feluriti si la prima vedere neadecvati a-I fi slujitori: un desfranat ca Fericitul Augustin, un ofiter aspru ca Ignatiu de Loyola, un vrajitor ca Sf. Ciprian, un poet vitalist ca Paul Claudel (potopit de har in spatele unui stalp din Catedrala Notre Dame a Parisului), un rebel, un contestatar ca poetul Arthur Rimbaud, un razvratit ca F.M. Dostoievski (in ocna lui siberiana) ori ca Silvio Pellico (in temnita lui morava) ori ca Evghenia Simionova Ginzburg in lagarul arctic unde i s-a oferit prilejul de a da paine dusmanului ei, implinind astfel porunca lui Hristos fata de anchetatorul care o batuse si chinuise, ajuns apoi si el sa fie detinut in lagarul acela, o elenista cunoscatoare profunda a lui Plato ca evreica Simone Weil, o eminenta eleva a filozofului fenomenolog Huserl (ca evereica Edith Stein, mai tarziu mucenita si canonizata de biserica romano-catolica), un ateu cu totul strain de preocupari religioase (ca Andre Frossard, in biserica unde intrase numai ca sa se adaposteasca de ploaie in asteptarea unui prieten care intarzia la intalnire; el e autorul formulei nimicitoare, a frazei atribuite lui Laplace – Dumnezeu e o ipoteza inutila -: doar Dumnezeu exista, restul tot nu-i decat ipoteza), un iudeu vrajmas declarat al crestinismului ca Alphonse Ratisbonne (asupra-i opereaza in mod miraculos un medalion al Maicii Domnului, acceptat in sila si numai din consideratii de politete), un erudit socialist ca Charles Peguy (atras de Hristos urmator crizei sufletesti din vremea unui mare scandal politic si judiciar si prin studierea vietii Ioanei d’Arc, eroina – fecioara a Frantei), un indian ca Sachu Sundar Singh (a cutezat sa-L ameninte pe Hristos ca se va sinucide daca nu i Se arata – si Domnul i-a dat ascultare!), o actrita a teatrelor bulevardiere pariziene (Eva Lavaliere) ori o alta actrita, spaniola din secolul al XVII- lea, care jucand intr-o piesa rolul unei calugarite n-a mai vrut sa scoata de pe ea haina monahala si de pe scena a trecut de-a dreptul la manastirea ordinului respectiv facandu-si loc printre randurile de spectatori ingenuncheati, un actor (care parodiase la Roma, in vremea prigoanelor, scena botezului crestin si pentru care simulacrul acela de botez luat in deradere s-a prefacut in adevarata savarsire a tainei Sfantului Botez – si care a murit martir), un scriitor sceptic ca ilustrul nostru compatriot Eugen Ionescu, ajungand sa-L cunoasca si iubeasca la caruntete pe Dumnezeu, dupa citirea atenta a Sfintilor Parinti si tot urmarind Lumina.
Caile - prin felurimile momentului, metodei locului, imprejurarilor, insului – sunt cu adevarat fara numar si de cele mai multe ori absolut surprinzatoare. Harul, intocmai ca vantul, sufla cand si unde vrea si asisderea Fiului Omului se iveste ca furul si pe nepregatite. Convertirea numara printre cazurile ei uimitoare cativa ingineri ajunsi preoti ori oameni de afaceri, pictori, poeti, filozofi cuceriti – nu in prima lor tinerete – de Hristos, fara a uita pe multi dintre marii fizicieni, matematicieni si astrofizicieni ai veacului nostru – dintre cei mai mari – care n-au sovait sa-si marturiseasca adeziunea la credinta in Dumnezeu (Einstein, Schrodinger, Hoyle, de Broglie, Heinserberg, Plank...).
Daca pentru Arthur Drews, Hristos si apostolii sai nu sunt decat un mit solar (soarele si cele douasprezece constelatii), pentru un Ernest Renan doar un prooroc bland, duios si pasnic, pentru un Rene Guenon (cel care avea sa-si inchine viata ca mahomedan) doar Logosul (Buddha, Moise, Muhammad, Lao-Tse...), pentru un Bultmann nimic altceva decat Dumnezeu venit incognito pe pamant (iar Noul Testament, traditia crestina si invatatura Bisericii simpla mitologie), pentru noi, ortodocsii ce este Hristos? Intocmai ca si pentru marii Sai biografi ori pentru cristologii catolici contemporani (Giovanni Papini, Francois Mauriac, episcopul Bougaud, Henri de Lubac, Jean Danielou, Bruckberger, Daniel Rops...) ori teologii protestanti (Karl Barth), El este, precum Insusi a spus, Fiul lui Dumnezeu si Fiul Omului (asa isi intituleaza Sterie Diamandi sele doua volume consacrate vietii pamantesti a Domnului), Calea, Adevarul si Viata (Ioan, 14, 6), Viata si Invierea (Ioan, 11, 25), Unul din Treime intrupat (Ioan, 10, 30: “Eu si Tatal Meu una suntem”), Mantuitorul lumii (Ioan, 3, 17), Usa oilor (Ioan 10,7), Pastorul cel bun (Ioan 10,11), Painea vietii (Ioan, 6, 48 si 51), Apa vie (Ioan, 4, 10), Imparatul nostru, Fratele nostru mai mare, Prietenul nostru (caci prieteni i-a numit pe ucenicii Sai ori si pe altii, ba chiar si pe Iuda!), si, potrivit pericopiei de astazi si repetatelor asertiuni ale Sf. Apostol Ioan (de ex. 8, 12 si 12, 46), lumina lumii.
Iisus, Fiul Tatalui, Dumnezeul, Izbavitorul si Imparatul nostru, Unul din Treime intrupat este – in cel mai inalt grad – tot una cu lumina. Este Acela Care a biruit si incontinuu biruie intreita forta negativa: intunericul, moartea si iadul, tustrele infatisari ale beznei, ale ne-luminii, ale informului. Nu in zadar scrie Ioan, ucenicul mult iubit: “Intru El era viata si viata era lumina oamenilor” (1, 4). Hristos, lumina, este si nadejdea sarmanei, greu incercatei noastre vieti pamantesti, Prietenul nostru de nedejde, sprijinul nostru ferm pe valurile agitatei noastre vieti, intocmai cum a fost si al ucenicilor pe lacul Ghenizaret pe corabia amenintata de valuri (Luca 8, 22 si urm.).
A fi crestin, e bine sa nu pierdem din vedere realitatea aceasta, e o fericire, o taina dulce, un minunat secret. Sa stii ca Iisus e Fiul lui Dumnezeu si al Omului, statornicul nostru Insotitor, ca Il putem oricand chema, ne ruga, ne incredinta Lui, a-L avea drept exemplu, a simti ca fata de El suntem raspunzatori de cele ce facem ori nu facem, ca nu-L putem trada si batjocori prin faptele noastre urate si gandurile noastre rele fara a ne rusina in adancul sinei noastre, ca nu suntem singuri si parasiti la bunul plac al determinismului sau hazardului – ce fericire mai acuta poate fi in clipele noastre de restriste, descumpanire, ispite si frustrare ori de liniste si bucurie?
Frigul si intunericul ne pot asedia, raul se poate osti impotriva noastra, dar nu pot infrange cu desavarsire resorturile noastre launtrice, nu ne pot devasta sufletul deoarece purtam in noi focul Botezului. Suntem botezati cu apa, desigur, dar apa aceea e Foc si Duh, in chip invizibil, tot astfel cum si painea si vinul din Sfanta Impartasanie nu sunt paine si vin ci Trupul si sangele lui Hristos.
Spre lumina si foc ne poarta si ipoteza invatatului roman Stefan Lupascu despre imaginea finala a cosmosului. In cele din urma , sustine Stefan Lupascu, universul intreg va fi alcatuit numai dintr-un singur soi de particule si anume din fotoni, corpuscule fara de masa si purtatorii luminii. Cum va arata asadar Cosmosul de Apoi, ca o imensitate nefinita de lumina.
Lumina va fi universul si nimic altceva cand toti constituentii sai se vor fi prefacut in fotoni. Ce inseamna aceasta, ce preinchipuie viziunea aceasta eshatologica si astrofizica? Imparatia lui Dumnezeu, desigur, lumea cea noua a lui Hristos, a luminii atotbiruitoare si atatcuprinzatoare. Cu adevarat Stefan Lupascu gandeste cosmosul in faza ultima ca pe manifestarea definitiva a lui Hristos – lumina lumii. La inceput a fost Cuvantul (“Cuvantul era lumina cea adevarata”), iar la sfarsit tot ea va fi, lumina hristica, lumna taborica, lumina raspandita pe tot intinsul creatiei. Vad in ipoteza savantului roman o dovada a faptului ca stiinta, filozofia si teologia sunt cu mult mai putin straine una de alta decat se gandeste si se afirma in general.
Hristos, inceputul si sfarsitul, Alpha si Omega, neasfintita lumina a lumii.

O VORBA BUNA

Hristos e pe cruce, gol; pe cap, o cunună de spini; piroane, străpungându-I gleznele şi încheieturile mâinilor, Îl ţintuiesc pe lemn; trupul e plin de sânge şi vânătăi, secretează numai sudoare şi geamătul surd al cărnii robite. A fost pălmuit, scuipat, îmbrâncit, lovit, batjocorit, a urcat calvarul şi nu o singură dată a căzut sub povara uneltei de chin. Acum aşteaptă agonia şi moartea ruşinoasă, înceată, atroce, sub dublul semn al batjocurii şi al blestemului. Îl înconjoară, pe maidanul împuţit de pe dâmbul din periferia oraşului, numai oameni ostili şi un anume număr de curioşi indiferenţi, obişnuiţii amatori de execuţii capitale şi de cruzimi publice. La dreapta şi la stânga Lui alte două cruci, fiecare cu prada ei, doi tâlhari, doi ucigaşi – doi infractori de drept comun, ca să fie obida şi mai usturătoare. E ora amiezii, soarele dogoreşte, setea – esenţă a modului acestuia de nimicire – a început să se manifeste şi totul nu-i decât o netrebnicie, înfrângere, deznădejde, durere, istovire.
Ca şi cum n-ar fi de ajuns, iată că trec scribii, cărturarii, fariseii, saducheii, irodienii, bătrâni, toată şleahta câştigătorilor; şi toţi îşi clatină înţelepţeşte căpăţânile cărunte; compătimitor şi ironic Îl sfidează, Îl iau în râs, Îl poftesc să coboare de pe cruce şi să-i convingă; ei, pasă-mi-te, doar atâta aşteaptă: să vadă şi să creadă.
Ba tâlharul din stânga Îl apostrofează şi el, Îl provoacă, Îl ia peste picior, Îl insultă. Cel din dreapta însă, nu; cel din dreapta, deşi răstignit şi în chinuri şi-n cumplită aşteptare şi el, găseşte răgazul şi puterea de a-l certa pe cel urâcios şi mai află şi altruismul şi mărinimia şi nobleţea de a rosti cuvinte blajine şi cuviincioase vecinului său. Nu-L poate ajuta cu nimic, nu-L poate desfereca şi scoate de pe cruce, cu nimic nu-I poate schimba groaznica situaţie, nu-I poate uşura pedeapsa, nu-I poate scurta agonia, nu poate interveni în implacabila desfăşurare a scenariului răstignirii. Nimic, nu poate face nimic decât îndura şi el chinul până la capătul nopţii.
Şi totuşi, aşa netrebnic şi neputincios cum încă suflă, ce-i este dat să audă? “Astăzi vei fi cu Mine în rai”. De ce această extraordinară şi întru totul minunată făgăduinţă? De ce oare să fie el – vinovatul, pe bună dreptate osânditul, el cel fără de putere şi mijloace de lecuire – de ce să-i fie dat lui a intra în rai, deodată cu Stăpânul, în vreme ce dreptul Noe, patriarhul Avraam (receptorul făgăduinţei), Moise (transmiţătorul Legii), proorocul Isaia (vestitorul venirii în trup a Izbăvitorului), împăratul David, proorocii toţi şi toţi drepţii din vechime şi toţi filosofii în care S-a sălăşluit parţial Duhul Sfânt şi Înaintemergătorul şi Botezătorul Ioan mai lâncezesc încă în iad? De ce această neasemuită cinste, acest har peste har, de ce această imediatitate? Astăzi!
Caracterul cu totul uluitor al răsplatei cum se explică? Din ce provine? Astăzi, cu Mine, în rai! E în aceste cuvinte o urgenţă, un elan, o plinătate, un clocot care nu poate stârni decât uimirea.
Unii au căutat să înţeleagă referindu-se la calitatea de coleg de suferinţă cu Domnul a tâlharului celui bun. Da, el s-a învrednicit de onoarea fără seamăn de a fi supus aceleiaşi osânde ca şi Hristos şi de a se afla la câţiva paşi de Sfânta Cruce în ultimele clipe ale vieţii. Da, e firesc ca Domnul să fi nutrit simţăminte de milă, simpatie şi bunăvoinţă faţă de un tovarăş de pătimire.
Alţii invocă demnitatea omului, ţinuta sa resemnată şi cuviinţa în relaţia cu Hristos, spre deosebire de răcnetele şi hula celuilalt. Da, este şi aici o doză de adevăr şi logică.
Dar nu acestea mi se par a fi explicaţiile adevărate. Esenţial mi se pare altceva, o faptă (o atitudine mai bine zis) parcă menită a fi lesne trecută cu vederea şi totuşi hotărâtoare: tâlharul n-a putut face nimic, dar a putut îmblânzi şi îndulci atmosfera aceea sufocantă, doldora numai de amoniac, de răutate, de făţărnicie şi venin. L-a mângâiat anume pe Răstignitul nevinovat cu o vorbă bună!
Da, sintagma aceasta simplă, bătrânească, locuţiunea aceasta sumară specifică graiului ţărănesc ancestral constituie explicaţia cea mai plauzibilă a făgăduinţei făcute de Domnul, a plinătăţii, imediatităţii şi urgenţei ei. O vorbă bună - şi a fost de-ajuns! Ca un balsam tămăduitor, ca leac absolut, un orvietan, un miracol.
Acele câteva cuvinte de respect, de afecţiune, de luare de apărare, de încredere, de compătimire au schimbat dintr-o dată totul şi au prefăcut sinistrul maidan, imunda Golgotă, spaţiul otrăvit de nedreptate, cruzime şi răzbunare în colţ de omenie, în anticameră de paradis. Astăzi cu Mine, în rai: pentru că şi tu acum, în acest pustiu (acest waste land, îl va numi cândva robul Meu, T.S.Elliot) al urgiei şi vicleniei ai introdus o picătură de rouă. Pentru că trecând peste propria-ţi năpastă, M-ai văzut, M-ai intuit, M-ai recunoscut şi n-ai şovăit să-Mi iei apărarea, să Mi te închini, să-Mi spui vorbe care Mi-au mers la suflet şi Mi-au strecurat miere în inimă, făcându-te cu adevărat părtaş al patimilor Mele. N-ai rămas închis în tine, încuiat în durerile tale, izolat în prea firescul tău egocentrism de om fără speranţă. Nu te-ai plâns pe tine, M-ai tânguit pe Mine. Ai dibuit şi răgazul şi bunătatea şi gingăşia sufletească de a încerca să consolezi şi să alini pe un altul. Cu o biată vorbă bună tu ai prefăcut Golgota aceasta şi toate clătinările acestea din cap şi toate “huurile” lor, toată această odioasă tărăşenie şi locul acesta spurcat în grădină. Ca şi păcătoasa, M-ai miruit cu mirul de mare preţ al milei şi luării aminte la necazul aproapelui tău. Mi-ai dat să beau – la figurat, însă nu mai puţin intens – paharul acela de apă rece despre care am spus că nu va rămâne nerăsplătit.
Aşa şi noi, aşa şi noi, se cade să urmăm pilda lui Dismas şi să pricepem ce preţ poate dobândi în unele împrejurări o vorbă bună. Aur şi argint să dăm nu avem, nici obiecte, nici mărfuri, nici ajutor efectiv oarecare. Înseamnă că suntem sortiţi a nu face nimic, a sta ţepeni, reci, nepăsători, absenţi cu duhul, de gheaţă şi de piatră? Surzi, orbi, cu gândurile aiurea? Departe, rătăcind pe meleaguri ale singurătăţii în sine învârtoşată?
Ceva, oricând şi oriunde, în ciuda împrejurărilor celor mai neprielnice şi mai adverse, ne rămâne de făcut: năpăstuitului din preajma noastră îi putem spune o vorbă bună. Actul acesta gratuit şi neeficace (din punct de vedere practic), “surplusul” acesta, inutilitatea aceasta nu reprezintă o vorbă goală ci bună. Vorba cea bună a tâlharului din dreapta înmiresmează aerul vitriolat al Golgotei şi aidoma adierii line care, pe Horeb, i-a vestit lui Ilie apropierea Atotputernicului, sălăşluieşte pace şi dulceaţă în sufletul omenesc al Mântuitorului.
Constantin Noica a scos în evidenţă comorile filosofice ale rostirii româneşti. Expresia o vorbă bună ne poate fi călăuză întru înţelegerea fondului duhovnicesc al graiului nostru. Recursul acesta ne rămâne de-a pururi la dispoziţie: cu o vorbă bună putem roura sufletul cel mai pustiit al unui semen al nostru. Să nu pierdem, când ni se oferă, prilejul de a şterge sudoarea de pe faţa oropsitului, ca milostivnica Veronica ori de a îndulci sufletul unui răstignit printr-un cuvânt de mângâiere şi părtăşie, aşisderea tâlharului celui bun.

PREDICA LA PRAZNICUL SFANTULUI IOAN BOTEZATORUL

Ioan Botezatorul ne este indeobste cunoscut pentru marea sfintenie a vietii sale. I se spune inger in trup sau om ingeresc, de cat de aspra i-a fost viata in pustie si de cat de intransigenta asceza. Stim ca drept imbracaminte avea o haina din par de camila si ca imprejurul mijlocului purta o cingatoare de curea. De hranit se hranea numai cu lacuste si miere salbatica.
Acestea ne sunt cunoscute, asa incat socotesc ca mai de folos ne este a evoca alte insusiri ale unui sfant caruia ravna poporului lui Dumnezeu nu a sovait sa-i atribuie aripi de inger, iar iconarii, la randul lor, n-au pregetat sa-l infatiseze astfel in multe icoane si picturi bisericesti.
Insusirile la care doresc sa ma refer sunt :
- absoluta smerenie ;
- capacitatea de a iubi pe un altul nu numai ca pe sine ci si mai mult decat pe sine ;
- capacitatea de a recunoaste superioritatea altuia ;
- Capacitatea de a sterge si anula sinea proprie inlocuind-o cu a altuia.
Viata Sfantului Ioan Botezatorul ne este cunoscuta in toata simplicitatea si rigoarea ei. Moartea lui, timpurie, constituie o dovada a ceea ce istoricilor contemporani si ilustrului nostru compatriot Mircea Eliade in special, le place a numi absurditatea istoriei.
Regele Irod – nu Irod cel Mare, omoratorul pruncilor nevinovati, ci fiul sau, Irod Agrippa – isi luase drept sotie pe femeia fratelui sau Filip. Casatoria aceasta era de fapt un concubinaj osandit de Ioan Botezatorul cu acele vorbe fara suliman si acel ton aprig care ii erau proprii. Asa zisa nevasta a lui Irod, Irodiada, femeie frumoasa si inteligenta insa cruda, ambitioasa si nerusinata, il dusmanea de aceea pe Ioan si-i tot cerea regelui sa-l starpeasca. In cele din urma izbuti sa obtina intemnitarea celui vrajmasit de ea : Ioan a fost inchis in beciurile palatului. Acolo se afla cand i se ivi Irodiadei prilejul de a se descotorosi de acel a carui viata ii era ca un ghimpe in ochi. Fiind ziua de nastere a lui Irod si sarbatorindu-i-se aniversarea, s-a facut praznic bogat dupa cuviinta, poftiti au fost toti dregatorii tarii. Acolo, la praznic, fiica din prima casatorie a Irodiadei, Salomeia pe nume, a dansat ; dansul tinerei frumoase fete intr-atat i-a placut si l-a tulburat pe rege incat, ametit de bautura si aprins de pofta, i-a spus : cere-mi ce vrei, pana la jumatate din regatul meu, si-ti voi da. Si si-a intarit vorba cu juramant.
Salomeia, nestiind ce sa ceara, s-a sfatuit cu maica-sa. Irodiada nu a stat pe ganduri : cere capul lui Ioan Botezatorul, i-a grait, acum, aici ; sa ti-l aduca pe o tipsie. Regele Irod atunci s-a cutremurat. Nu era deloc dispus sa-l omoare pe Ioan despre care stia ca norodul il socoteste prooroc; si apoi nici lui omul nu ii era cu totul antipatic; in felul lui il respecta si consimtise la arestarea lui numai ca sa scape de gura muierii. Nerodului, ametit cum era, i-a fost insa rusine sa-si calce nesabuitul juramant. Ar fi putut prea bine sa-i explice fetei : ti-am fagaduit pana la jumatatea regatului meu, dar omul acesta pretuieste mai mult decat regatul meu, astfel incat nu ti-l pot da ; cere-mi altceva. Dar nu l-a purtat mintea catre acesta raspuns drept, si ca netotul a implinit salbatica sfruntata cerere : lui Ioan i s-a taiat capul in chiar beciurile palatului si cinstitul cap i-a fost adus Salomiei pe tipsie, precum dorise ticaloasa de Irodiada.
Smerenia absoluta a Botezatorului reiese cu prisosinta din textul celor patru Evanghelii care folosesc aceleasi cuvinte centrate in jurul a cinci idei :
- Iisus e mai puternic decat Ioan ;
- Ioan nu este vredenic sa-I dezlege cureaua incaltamintei ;
- Ioan nu poate boteza decat cu apa, pe cand Iisus va boteza cu Duh Sfant si cu foc ;
- Iisus este anterior lui Ioan ;
- Iisus este Cel ce va sa vina.
Intr-adevar, referatul lui Matei relateaza : « Cel care vine dupa mine este mai puternic decat mine.
Nu sunt vrednic sa-i duc incaltamintea.
Eu va botez cu apa spre pocainta. El va va boteza cu Duhul Sfant si cu foc ».
Iar cand Iisus vine la repejiunile Iordanului spre a primi botezul, Ioan exclama uimit si coplesit : « eu am trebuinta sa fiu botezat de Tine si Tu vii la mine ? »
In referatul lui Marcu citim de asemenea: « Vine in urma mea Cel ce este mai tare decat mine.
Caruia nu sunt vrednic, plecandu-ma, sa-I dezleg cureaua incaltamintei. »
Si tot in felul acesta scrie si Sfantul Evanghelist Luca :
« Eu va botez cu apa, dar vine Cel ce este mai tare decat mine, Caruia nu sunt vrednic sa-I dezleg cureaua incaltamintelor.
El va va boteza cu Duh Sfant si cu foc. »
In textul evanghelic al Sfantului Apostol Ioan gasim lamuriri mai ample:
“Acesta este despre Care am zis: Cel ce vine dupa mine a fost inaintea mea, pentru ca mai inainte de mine era” [1]
Botezatorului i se pune intrebarea : « Cine esti ? Esti tu Hristosul, estu ti Ilie, estu Proorocul ? »
Iar el, ne spune textul evanghelic, « a marturisit si n-a tagaduit si a marturisit : Nu sunt eu Hristosul, nu sunt nici Ilie si nici Proorocul. »
Cu deplina modestie si potrivit adevarului, cel intrebat din nou raspunde : « Eu sunt glasul celui care striga in pustie : indreptati caile Domnului. »
Si iarasi, tot ca in celelalte referate :
« Eu va botez cu apa, dar in mijlocul vostru se afla Acela pe Care voi nu-L stiti, Cel care vine dupa mine, Care inainte de mine a fost si Caruia nu-i sunt vrednic sa-I dezleg cureaua incaltamintei. »
De doua ori afirma Ioan, aratandu-L pe Iisus : « Iata Mielul lui Dumnezeu : Cel ce ridica pacatul lumii. » Iar dupa botezul Domnului in Iordan : « Am vazut Duhul coborandu-se din cer ca un porumbel si a ramas peste El. »
Si, in acelasi mod, mai categoric insa : « Acesta este Fiul lui Dumnezeu » (Ioan 1,34). Iar mai apoi urmeaza (Ioan 3,20) una dintre cele mai emotionante, mai neasteptate, mai rascolitoare si mai iesite din comun fraze din cate se afla in Sfanta Scriptura : este declaratia – marturisire a nobilului Ioan : « Ei trebuie sa ma micsorez, iar El trebuie sa creasca. »
Cine oare ar mai glasui astfel ? Care dintre toti oamenii salasuitori vreodata pe acest pamant ar spune despre sine ca-si doreste sa se micsoreze, ca i se cade sa se umileasca in vreme ce aproapelui sau i se cuvine sa creasca, sa sporeasca ? Firesc ii este omului rationamentul cu totul invers : sa voiasca a creste si a propasi el pe seama si in dauna celorlalti. Ceilalti ? Sa-l admire, sa-l slujeasca, sa-l rasfete, sa-l ridice in slavi! Oricat de mult de fara intrerupere, de nereticent. Satul de laude, complimente, slujiri si plecaciuni nu se va declara niciodata. Convins de perfecta-i superioriate nu va inceta in veac a fi. Egocentrismul si idolatrizarea eului sunt cererile si dorintele sufletului omenesc obisnuit. Catusi de putin stergerea si infrangerea sinei, recunoasterea superioritatii altuia. Ceilalti ii sunt toti inferiori, orbi care nu se pricep sa-i deosebeasca insusirile exceptionale si sa-l aprecieze cum ar trebui.
Si totusi Ioan Botezatorul aceasta chiar face, lucrul acesta de necrezut, de potrivnic firii, de scandalos pentru orice psihie normala : pe sine se vrea micsorandu-se, pe celalalt crescand, biruind, afirmandu-se, implinindu-se ! De aceea este si fraza de la Ioan 3, 30 atat de nepamanteasca, de fara de pereche, de anevoie asimilabila mintii noastre. In cuprinsul Scripturii – bogata in formule fascinante si in sentinte vrednice a se intipari in cugetul nostru – zicerea Botezatorului straluceste totusi cu o lumina nespusa si ni se infatiseaza ca un giuvaer. Ea contrazice atat de fatis tendinta oricarei individualitati de a se socoti centrul cercului inconjurator si de a se considera ca legitim sa-si acorde numai drepturi si monopolul dreptatii incat nu poate sa nu uimeasca, asa cum ar face marul care, sfidand legea universala a gravitatiei, in loc sa cada pe pamant cand se desprinde din pom, s-ar inalta spre cer.
In relatia dintre Iisus si Botezator se iveste problema ucenicilor. Se pare ca a existat o rivalitate intre ucenicii unuia si ai celuilalt. Evangheliile Sfintilor Matei (11,2-5) si Luca (7,19-22) ne relateaza ca, inchis fiind, Ioan si-a trimis ucenicii sa-L intrebe pe Iisus : tu esti Cel ce vine, sau sa asteptam pe altul ? Intrebare cat se poate de ciudata pentru ca stim ca Ioan Il marturisise pe Iisus a fi intru adevar Fiul lui Dumnezeu, Mielul lui Dumnezeu, Care ridica pacatul lumii si Cel asupra caruia S-a pogorat Duhul Sfant. Cum putem rezolva o asemenea contradictie flagranta ? Explicatia cu precadere plauzibila o consider a fi aceea care presupune o intelegere prealabila (expresa ori tacita) intre Iisus si Ioan. In vederea lamuririi ucenicilor sai si a potolirii incertitudinilor care-i framantau. Ioan ii trimite la Iisus cu o intrebare ce reprezenta de fapt nu gandul sau nesovaitor ci sovaielile si umbrele din cugetele lor. Iar Iisus, cu acea inteligenta omeneasca la cere nu se sfia sa faca uneori apel (spre pilda in cazul platii dajdiei catre Cezar ori al femeii maritate cu sapte frati ori al semnului cerut de saduchei), nu se proclama a fi Hristosul ci, cu multa abilitate si modestie, le cere sa constate faptele, lasandu-le pe acestea sa vorbeasca iar pe invatacei poftindu-i doar sa traga concluzia care se impunea. Le arata cele ce se petrec aievea : orbii vad, surzii aud, schiopii umbla, leprosii se curatesc, mortii inviaza. Desigur ca ucenicii nu puteau deduce altceva dacat ca Acel ce savarseste asemenea minuni este Mesia.
Dar cum apare Ioan vazut de Iisus ?
Textul de la Luca 7,24 si urm. este edificator si clar. Zice Domnul catre multimi, dupa plecarea ucenicilor pasamite trimisi de Ioan : « Ce ati iesit sa priviti in pustie ? Oare trestie clatinata de vant ? Oare om imbracat in haine moi si scumpe ? Oare prooroc ? » Si tot El raspunde cu glas ferm : « Da, zic voua : si mai mult decat un prooroc. Acesta este cel despre care s-a scris : ‘ Iata trimit inaintea fetei Tale pe ingerul Meu care va gati calea Ta, inaintea Ta.’ » Si inca : « Zic voua : Intre cei nascuti din femei nu este mai mare decat Ioan ; dar cel mai mic in imparatia lui Dumnezeu este mai mare decat el. »
Ne putem intreba acum ce semnifica pentru noi Ioan Botezatorul, prin care insusiri ale lui ni se arata admirabil, adica vrednic de mirare si veneratie, prin care ne poate fi calauzitor si model ?
Prin smerenia sa absoluta, desigur. Prin iubirea sa totala fata de un altul, respectiv de Hristos, prin puterea de zdrobire a iubirii de sine si a inlocuirii ei cu iubirea de altul. Ioan Botezatorul se trece in umbra, se sterge, parca s-ar dori invizivil. El devine acel prieten al Mirelui de care pomeneste Iisus in versetul 29 al capitolului 3 din Evanghelia Sfantului Ioan, prietenul care se bucura de bucuria Mirelui, care sta si-L asculta cu dragoste si supunere, care nu-si doreste nimic alta decat sa-L slujeasca. Iata ce este Ioan Botezatorul : este minunata pilda de ‘eu’ care iese din sine si - cu smerenia si netarmuit devotament – dobandeste putinta de a-si iubi semenul mai mult decat pe sine insusi.
Ioan Botezatorul ne poate fi tuturor indreptar pe calea stramta a infrangerii trufiei, a neroadei trufii, a egoismului si egocentrismului nostru ridicol care-si face ras de noi indemnandu-ne a crede ca suntem, fiecare, punctul geometric din chiar centrul lumii si ne da ghes a ne increde numai in noi insine, a ne inchide si incuia in carapacea bine ferecata a sinei noastre imperialiste.
Ioan ne poate fi pilda sigura de dragoste pentru Mire, adica pentru Hristos si de slujire neprecupetita a Sa. Dar, va veti intreba poate, cum de-L putem sluji si iubi ca pe un prieten pe Hristos care acum nu se mai afla in cuprinsul pamantului ci S-a inaltat la cer ? Cum de-I putem sta alturi., Il ascuta, Ii vadi iubirea noastra?
Raspuns nu poate fi altul decat : sa nu huliti frati crestini, pretinzand ca Hristos nu se mai afla pe pamant si ca S-a inaltat la cer astfel incat nu-L mai puteti iubi si sluji cum a facut Ioan Botezatorul. Oare ati uitat cele scrise in capitolul 25 al Evangheliei de la Matei unde Domnul, vorbind despre Infricosata Judecata, spune ca intrucat am hranit, adapat, imbracat, vizitat, cercetat si ajutat pe unii din fratii sai prea mici aflati in necazuri, suferinte, robie sau lipsuri pe El L-am hranit, adapat, imbracat, vizitat, cecetat si ajutat ? Pe El, pe nimeni altul.
Hristos e prezent pe acest pamant in sfanta Euharistie sub chipul painii si al vinului. Si mai este prezent – la fel de lucrator – sub chipul tuturor oamenilor auspriti, obiditi, incercati, ispititi de suferinte, nevoi si nedreptati. Iubindu-i si slujindu-i pe acesti foarte mici frati ai Sai. Lui Ii manifestam dragostea noastra si pe El insusi Il slujim. Blasfemie este a zice ca nu avem cum sluji, intocmai ca Botezatorul pe Hristos, ca El nu mai este de fata in lumea sensibila ! Dragostea – virtute crestineasca suprema si singura perena – este mijlocul fara gres care ne sta la indemana pentru a ne dovedi umanitatea si crestinatatea.
Marele nostru compatriot, ilustru scriitor de limba franceza, Emil (E.M.) Cioran sustine ca a cere omului sa iubeasca e tot una cu a cere unui virus sa iubeasca alt virus. Fireste, cum de am putea, bunaoara, cere virusului cancerului sa iubeasca pe virusul maladiei sida (aids ii zic anglo-saxonii). Numai ca Emil Cioran, in aversiunea sa pentru Hristos si crestinism nu ia aminte la faptul ca omul nu-i tot una cu virusul patogen; identificarea facuta de Cioran, fiul preotului din Rasinari, e grabita si superficiala. Omul are, neindoielnic trasaturi comune cu animalul, insa pecetluirea lui drept virus e (cel putin) reductionista, e o simpla butada de scriitor sceptic si de cugetatator care vrea sa-si faca lectorul praf si sa-l dea gata cu procedee stiliste desigur scanteietoare si abrupte insa la fel de subrede ca la jocul de lumini al focului de artificii sau al lampioanelor de hartie colorata. Ateismul de multe ori isi impinge aderentii, chiar si pe cei mai talentati spre enormitati si copilarii.
Noi retinem din viata si jertfa Sfantului Ioan Botezatorul : capacitatea omeneasca de a iesi din sine, de a depasi stramtoarea fenomenalitatii, de a iubi pe un altul. Noi cutezam chiar a ne face o calauza (sau macar un temei de neincredere in afirmatii sumare) din zguduitoarea, admirabila, senina fraza de la Ioan 3, 30 : « Acela trebuie sa creasca, iar eu sa ma micsorez. »
Cu ea in suflet si-n inima si-n cuget si-n adancul inimii si-n adancul sensibilitatii noastre biruite sa parasim acum, nu fara a multumi Domnului, acest sfant lacas.
______________
[1] Cp. si cf. : Ioan 8,58 : « Adevarat va zic voua : Eu sunt mai inainte de a fi fost Avraam. »

FANTOMELE DIN CEATA

(Matei 18, 23-10)

Vrem sa fim iertati, dar nu suntem dispusi sa iertam si noi. Vrem sa ni se acorde atentie si sa ne fie luate in consideratie toate drepturile, dorintele, de nu si capriciile, luam insa foarte grabit si imprastiat aminte la nevoile, doleantele si solicitarile celorlalti. Ceilalti ! Ei ne apar undeva, departe, ca un soi de fantome pierdute in ceata.
Ni se pare, de fapt, ca toti cei din jurul nostru au obligatii fata de noi, iar noi fata de nimeni, niciodata. Toate ni se cuvin, tot ce facem e bun si indreptatit, numai noi avem intotdeauna dreptate. Nici cu gandul nu gandim ca s-ar putea intampla sa fi gresit, sa fi napastuit sau insultat pe cineva ; parca purtam, temeinic incrustata in tesuturile adanci ale sinei, o balanta cu talerul indreptat in favoarea noastra, ca si acul busolei mereu indreptat catre miazanoapte. Echivalemtul unui peacemaker menit a nu reglementa bataile inimii ci a ne intari convingerea ca tot ceea ce facem e bun si infailibil.
Mai mult : pe toti cei care nu sunt aidoma noua ori nu fac toate cele intocmai ca noi ii socotim, fara sovaiala si din toata inima, nebuni. Adeverindu-se astfel vorba Sfantului Antonie cel Mare : va veni vremea cand oamenii vor innebuni : fiecare va crede ca toti ceilalti sunt nebuni. Vremea aceea a si venit sau mai bine a fost dintru inceput, omul purtand in firea sa convingerea ca numai in el exista armonia, buna cuviinta, intelepciunea, ratiunea, dreptatea si ca el este modelul tuturor obiceiurilor, deprinderilor si gandurilor normale. Fiecare eu se considera etalonul impecabil al purtarilor fara gres : de la cele mai importante pana la cele mai marunte. Nu mananca, nu bea, nu se spala, nu umbla, nu bea, nu se spala, nu umbla, nu cugeta, nu crede, nu se exprima intocmai ca mine ? E nebun, ce mai incoace si incolo ; e nebun furios si vrednic de gheena.
Fiecare se crede a fi centrul lumii. Cel mai greu ne este a savarsi povata lui Hristos, a da viata imboldului capital : nu putem iesi din noi adica, nu suntem in stare a iesi din noi si a ne privi din afara. Si totusi cerinta aceasta este de neinlaturat si de neocolit : trebuie sa fim capabili a ne privi pe noi insine din afara, a ne aprecia si a ne judeca pe noi insine asa cum – neintrerupt, necrutator, netulburati – ii urmarim si ii judecam pe cei din jurul nostru.
Astrofizica a trecut de-a lungul mileniilor prin felurite faze : s-au succedat pe rand geocentrismul, heliocentrismul pana ce, acum, incepem a intelege ca pamantul nu-i decat o planeta de marime mijlocie intr-un sistem periferic al unei galaxii, una printre numeroasele care alcatuiesc milioanele (pare-se) de roiuri apartinand portiunii de cosmos ce ne este deocamdata dat a cunoaste. Firea omeneasca e predispusa a fi mai marginita chiar decat heliocentrismul sau geocentrismul. Ne este congenital egocentrismul, a carui talmacire in limbaj vernacular ne-o da expresia vulgara dar si exacta : a te crede buricul pamantului. Consecintele conceptiei acesteia sunt simple si logice : eu am toate drepturile, mie mi se cuvine totul, eu nu am nici un soi de obligatie fata de nimeni, eu nu sunt cu nimic dator nimanui :scurt spus : eu am numai drepturi, iar ceilalti au fata de mine numai datorii. Epitalamul acesta luciferic, imnul acesta de sine statator al trufiei desantate e ritmat pe un singur si foarte scurt refren : eu...eu...eu...
Sfatul staruitor al al Mantuitorului e cu totul diferit : a iesi din sine inseamna a ne privi cu ochi straini, din afara, obiectiv, la rece ; inseamna capacitatea de a ne putea vedea si considera (fizic si axiologic) ca pe unul dintre cei foarte multi care ne incojoara. Nu ne putem socoti « iesiti din noi » decat in momentul cand fiecare « eu » isi va fi dat seama ca nu-i decat o biata oarecare vietate (asemanatoare celor vreo cinci miliarde de altele care si ele roiesc pe aceasta modesta planeta) si va fi renuntat cu desavarsire a se socoti singur Stapanitor si Domn al ei.
De ne e specifica si ne si ne uneste nediscriminatoriu o insusire, apoi este chiar aceasta atat de vivace tendinta a centrarii lumii si universului asupra-ne. Germanii o numesc cu un termen foarte potrivit Ichhaftigkeit (autoindividualizare), deosebind in fiecare dintre noi neastamparata vrere de a ne lua drept un Cezar, de a juca in tot locul si in orice imprejurare rolul de vedeta. Cezarism, vedetism.
Daca insa reusim sa ne asezam (si percepem) in adevarata noastra situatie de infima unitate a unui imens ansamblu de semeni, operam o schimbare de perspectiva de insemnatate majora : dam realitate si celorlalti, incetam de a-i inregistra ca pe o masa amorfa de fantasme pierduta in ceata, aburi si clarobscur. Ceilalti devin atunci si ei o suma de individualitati, de persoane (cum, pe buna si sfanta dreptate, nu inceteaza filozofia personalista a ne denumi) inzestrati si ei ca si noi cu insusiri proprii, cu suflet si libertate, cu drepturi, cerinte, sperante, aspiratii, pretentii, aidoma noua ; care ne privesc si ei pe noi, ca au numai drepturi si deloc datorii, asteptandu-se din partea noastra la o totala conformare cu optica lor, cu mentalitatea si coordonatle lor psihice si simtitoare.
Pericopa evanghelica de la Matei 18, 23-25 chiar asa ne invata : a nu crede ca numai noi suntem vrednici de iertare, ca numai noi avem drepturi, iar ceilalti numai datorii, vesnici datornici ai nostri cum se afla, tintuiti in acesta stare mai abitir decat serbul de pamantul pe care de-a pururi va fi silit sa lucreze. Ceata trebuie risipita, e de datoria noastra morala si crestineasca sa ne obisnuim a ne privi si judeca si cunoaste fara indulgenta si partinire, recunoascand si celorlalti statutul de fiinte slobode si egale in drepturi cu noi. Ceilalti (cum ii place lui J.-P. Sartre a spune) nu sunt niste vagi concentrari ectoplasmice, niste fantome, niste numere ale lui Avogadro, ascultand doar de legile statisticii si numerelor mari : sunt la fel de reali ca si noi, le suntem datori nu mai putin decat ne sunt ei noua. Greu ne vine a cugeta si proceda astfel, dat nimic temeinic, curat si cinstit nu putem realiza cate vreme nu ne convingem ca nu numai eu sunt, ci si ei sunt, ca toti deopotriva ne bucuram de drepturi si suntem grevati de indatoriri.
In mult citita carte a doctorului Moody, Viata dupa viata, sufletul omului in stare de moarte clinica e infatisat ca iesind din trup si uitandu-se din afara, de la oarecare inaltime, la trupul intins pe un pat ori pe o brancarda in sala de reanimare a spitalului. Iata pilda pe care – fara a mai astepta moartea clinica – ar fi cum nu se poate mai bine sa o urmam, iata actiunea profund crestina de care se cade sa ne aratam capabili. In viata fiind, sa facem si noi ca pacientii doctorului Moody : sa iesim din noi si sa ne privim cu atentie, neamagire si asprime, intocmai ca pe un altul, la fel de strasnic, de nepartinitor si de nemilostiv. Ne vom infiora ! Vor inceta visul dulce si inselator al autocompatimirii si multumirii de sine, demonicele impulsuri ale vointei de putere, nietzscheenele, adlerienele si lorentzienele noastre instincte se suprematie, imperialism si agresiune , se vor ridica de pe ochii nostrii valurile egocentrismului care ne impiedica sa acordam calitate deplina si regim de egalitate celorcare sunt dintr-o aceeasi plamada cu noi. Ne vom aduce aminte de inteleapta enuntare indiana tat tvarn asi : si tu esti aceasta, ceilalti nu-s dintr-o alta specie, sunt in cel mai strict, mai biologic, mai stiintific inteles al termenilor fratii nu congenerii tai.
Cercetandu-ne, ispitindu-ne din afara, cu ochi nemitarnici (pe cat se poate, desigur, dar in orice caz nu cu ingaduinta ori si culpabila complezenta), vom fi, fiecare dintre noi, propriul nostru Judecator de Apoi, pregatindu-ne astfel in modul cel mai nimerit pentru adevarata si obsteasca Judecata din urma. Numai cantarindu-ne nepartinitor si necrutator, efectuand zilnic ori la intervale regulate o Judecata de Apoi personala, particulara, ne vom putea indrepta si imbunatati si infatisa cu oarecare sorti buni, cu sorti de a fi iertati si miluiti , Judecatorului celui drept. Cata vreme insa ne vom socoti centrul cercului ce ne incojoara egalitar pe toti si nu vom intelege ca acel cerc pascalian isi are centrul in fiecare fiinta salasuitoare intr-insul, riscam sa auzim si noi : dati-l pe mana chinuitorilor pana ce-si va plati toata datoria (‘Pana’ semnificand vesnicia.)
Daca ne inchidem si ne ferecam in noi si ne acordam numai noua drepturi si ne scutim de orice datorii, suntem pierduti si vrednici de pedeapsa menita egocentrismului : singuratatea absoluta. Caci in zadar si in pustiu vor rosti si striga : Eu, eu, eu... Chemarea aceasta disperata, nimeni nu o va auzi si nimeni, asadar, nu-i va raspunde , intru totul degeaba cere mila si ajutor insinguratul de buna voie, nemilosul imprumutator, strasnicul stiutor numai de lge si indurare cand ii iese in cale datornicul sau. Va pati ca Shylock, negutatorul din Venetia, eroul lui Shakespeare, creditorul care se amagise cu increderea oarba in lege pana ce aceasta se intoarce impotriva-i, invatandu-l ca tot omul are nevoie de intelegere si indurare. (Din partea lui Dumnezeu, din partea oamenilor.). Va primi replica de care se invredniceste dupa ce si-au ucis, spre a-l jefui, fiul si fratele (pe care nu-l recunosc dupa o despartire de mai bine de treizeci de ani), mama si fiica in Neintelegerea lui Albert Camus din partea batranului cu barba alba pe palierul etajului celui mai de sus al hanului lor batranul care de fapt simbolizeaza divinitatea) :Nu ! un nu la fel de inghetat, distant, definitiv si indarjit ca si flacarile reci ale iadului. Pilda celui care datora zece mii de talanti sa o primim ca pe o stringenta lectie practica de purtare existentiala.
O data mai mult, prin textul de la Matei 18, 23-35 se adevereste ca Hristos ne-a propavaduit nu atat o noua religie cat un mod de a trai, a way of life, zic anglo-saxonii, convinsi ca de o mai utila si pragmatica invatatura decat a lui Hristos nu dam pe acest pamant.
Sa iesim din noi, sa ne privim nepartinitor si necrutator din afara, sa risipim ceata din jur, sa ne privim nediscriminatoriu, sa parasim lumea fantomatica a egocentrismului spre a intra in realitate si in atat de elogiatul realism. Nu-i nevoie sa invatam realismul. El sta la baza propavaduirii lui Hristos. Crestinatatea, iata realismul !

TRAGEDIA LUI IUDA

Tragedia lui Iuda a fost pentru unii ganditori, dramarturgi, oameni de buna credinta si diletanti ai teologiei imbold pentru a incerca sa-l dezvinovateasca. Rationamentul lor e in general usor de urmarit si asimilat: daca Iscarioteanul nu L-ar fi predat pe Iisus saducheilor, planul divin nu s-ar fi putut realiza si mantuirea nu ar fi avut loc. Cum de l-am osandit pe acel care si-a jucat doar rolul, care a fost o rotita necesara intr-un angrenaj, un resort indispensabil intr-o actiune ce nu si-ar fi aflat deznodamantul fara de prezenta unui ''tradator'' ? Drept e sa fie condamnat si dispretuit cel care a facut ce trebuie?
Asa e talcul piesei lui Paul Raynal (A patimit sub Pontiu Pilat), jucata pe scena Comediei Franceze in 1938.
Parerea careia ma raliez recunoaste deplina vinovatie a lui Iuda si constata ca argumentele de tip Paul Raynal sunt grsite, oricat ar fi ele de seducatoare prin marinimia pe care o dovedesc si de laudabila dorinta de a voi sa dezvinovateasca pe un acuzat. Pe Iuda nu se cade insa a-l scoate basma curata deoarece este efectiv culpabil si nu exista motive pentru a-l achita.
In prealabil e bine sa precizam ca Dumnezeu S-a folosit de netrebnicia lui Iuda, cunoscand-o, ceea ce nu inseamna catusi de putin ca i-a dat El lui Iuda menirea de vanzator. Iscarioteanul nu fusese ''distribuit'' in rolul sau nefast ci, stiindu-se dinainte ce ticalosie ar fi gata sa faca, si-a elaborat un plan un in care ticalosia sa era una din piesele angrenajului. Daca noi suntem lamuriti asupra marsaviei cuiva si, atunci cand se iveste prilejul, constatam ca se poarta marsav, precum ne si asteptam sa procedeze, nu rezulta de aici ca respectivul este nevinovat deorece si-a sustinut rolul.
Trecand la fond, putem constata ca marele pacat al lui Iuda – in argumentarea de tip Paul Raynal - este unul de trufie dementa: vointa lui de a se ridica la rang de colaborator al lui Dumnezeu si de a participa la actul mantuirii de pe pozitii ne-omenesti. Da, nu-i exclus ca Iuda sa fi rationat asa cum presupun Paul Raynal si altii: isi va fi spus ca daca nu se afla cineva care sa-L predea pe Iisus Hristos autoritatilor iudaice, El nu va putea suferi si nu va fi in masura de a-si implini misiunea mantuitoare. Si atunci a luat asupra-si aceasta sarcina, consimtind sa treaca drept vanzator in ochii vulgului. Rationand astfel, Iuda uita (ori se facea ca uita) ce este si unde se afla. Ce este: om; si unde se afla: pe acest pamant. Rationamentul lui Iuda (in cazul ca acordam teoriei Raynal caracterul de ipoteza verosimila) implica ferma convingere ca e egal cu Dumnezeu si ca se afla pe cine stie ce taram privilegiat la care oamenii obisnuiti nu au acces. Iuda s-a crezut si s-a voit co-redemptor. Aceasta a fost uriasa, nenorocita, tragica lui greseala. A rationat prea subtil si prea sofisticat si s-a trufit peste orice inchipuire.
Ce putea face ? Ce trebuia sa faca ? Sa judece nespus mai simplu si mai uman, as putea spune mai taraneste si mai batraneste. S-ar fi cuvenit sa-si spuna mereu, oricant era vizitat de ispita demonica a asumarii rolului de co-redemptor : treci inapoia mea, satano, eu nu-s decat un biet om pacatos. Nu ma amagi pe mine cu sarcini care tin de cei de sus. N-are cine sa aduca la indeplinire iconomia divina ? N-as crede ca Dumnezeu nu poate gasi si alte mijloace. Oricum, nu stiu. Nu ma amestec. Nu-i treaba mea de om. E treaba lui Dumnezeu. Faca dar ce stie si cum o crede mai bine. Eu unul nu-s Dumnezeu, eu una stiu si buna : prietenul si invatatorul nu mi-l vand si nu mi-l tradez.
Daca Iuda ar fi judecat astfel – simplu, taraneste, batraneste, modest – el n-ar fi ajuns sa cada in groaznicul sau pacat. Ca pacat a fost a recunoscut singur de vreme ce l-au chinuit remuscarile, ca a restituit banii si ca in cele din urma s-a sinucis.
Cei care incearca sa-l apere pe Iuda savarsesc o greseala asemanatoare cu pacatul sau : judeca prea subtil si prea sofisticat. Aici totul se datoreste complicatiei, trufiei, parasirii terenului sigur al bunului simt nitel rudimentar. Dar in situatii limita, in situatii delicate si dubioase singurul criteriu solid, singurul refugiu sigur e bunul simt, suprema solutie e simplitatea cea mai bruta. Ea ne este scapare, ea ne este liman, ea ne este stanca, temelie, cetate : feste Burg. Ce trebuia sa faca Iuda ? Sa nu se preocupe de lucruri care-l priveau pe Dumnezeu si tineau de nesfarsita Sa intelepciune. Nu-L vindea Iuda pe Hristos ? S-ar fi gasit alta solutie pentru realizarea jertfei, ca doar nu depindea Dumnezeu exclusiv de Iuda bar Simon din Keriot si s-ar mai fi gasit o cale si fara el. Datoria lui Iuda era sa judece simplist, cu o totala lipsa de imaginatie si largi perspective : cat mai indaratnic, cat mai ingradit, mai dobitoceste , mai umil : eu nu-s Dumnezeu si nici co-redemptor, eu is un biet om. Eu prietenul si invatatorul nu mi-l vand. Atata stiu ( lucru stiut de toata lumea, din mosi stramosi). Altceva nimic. De aici nu ies. Rationamentul meu e limitat si ingust ? O fi. Dar de el nu ma departez. Am zis. Faceti ce stiti, lasati-ma in pace. Nu mie imi revine sarcina mantuirii lumii, eu am atributii nespus mai smerite, dar pe acelea le implinesc. Se poate, prin urmare, ca motivele care l-au determinat pe Iuda sa fi fost mult mai subtile si mai complicate decat cel indicat de Sfantul Apostol Ioan in Evanghelia sa. Dar ca si in cazul lui Brutus ori un Raskolnikov, motivarea crimei este cu desavarsire acoperita de oroarea termenului lingvistic care mereu isi impunea denumirea, iar nu argumentele si justificarea filozofico-cerebrala a eului care o comite. Oricat de nitzscheana si de inaltatoare va fi fost dezbaterea launtrica a intelectualului Raskolnikov si, in fond, de spiritual « dezinteresata » indelung rationata sa crima, pana la urma tot drept dubla crima sordida va fi cunoscuta si tot de organele trivialei politii si functionarestii procuraturi va fi anchetata. Din oricat de sublime si patriotice motive si-a implantat Brutus pumnalul in trupul dictatorului pe viata cu veleitati de rege, tot sangele parintelui sau adoptiv a fost improscat si istoria existentiala – inevitabila realitate – tot numai cuvintele « Si tu, fiule » le-a retinut. Se poate ca pe Iuda sa nu-l fi imboldit simpla cupiditate, dar posteritatea retinand numai fapta bruta si dandu-i numele ei generic (fara a se preocupa de vointa de participare la un plan de redemptiune ce ar fi ramas in gol daca nu intervenea el) drept vanzator il va califica si va face pe veci din numele lui sinonimul tradarii.
Spiritul, inainte de a se angaja in fenomenalitate, se cade sa se inarmeze cu smerenie si sa stie ca va avea de-a face :
a) atat cu imprevizibila si uluitoare complicatie a vietii cat si cu
b) vechile, nemiloasele, cinicele nume date lucrurilor si faptelor si care au puterea si darul de a pune pangaritor si rece la punct cele mai sofisticate rationamente si mai bune intentii. Crima, adulter, tradare sunt numele date cu cinism si egalitara indiferenta de lumea fenomenala unor actiuni inapoia carora stau complicate si cateodata nespus de pure consideratii. Ce-i pasa realitatii ? Ea nu cerceteaza inima, rarunchii si mintea, ci deschide vechile dictionare mucegaite si cele mai noii suplimente argotice sprea a scoate dintr-insele denumirile cele mai imputite si mai « ordinare », mai crede de povara tuturor strabunelor faradelegi.
Lucrurile acestea le-ar fi inteles usor orice organ de ancheta care, supunandu-l pe Iuda unui interogatoriu, repede ar fi terminat cu el.
- Ai fost la popi, ma ?
- Da, dar sa vedeti ca….
- Ma, ai luat bani de la ei, recunosti ?
- Recunosc, insa nu eu i-am cerut. Ei m-au silit sa-i iau.
- Lasa asta, i-ai luat ori nu ? Raspunde !
- I-am luat.
- Si le-ai aratat locul unde urma sa vina husanul?
- Eu am vrut cu totul altceva…
- Tu raspunde la intrebari. Le-ai aratat ?
- Da.
- Aha. Si pe acela l-ai sarutat ?
- Mi-era prieten.
- Ma podoaba, tu ca prieten l-ai sarutat sau ca indicator ?
- Eu am vrut sa-l ajut sa….
- Nu tine, ma, tu ai vandut pontul si-ai mers acolo sa-l predai oamenilor popimii, asa-i ?
- Eu…
- Atunci ce-o tot intorci ca la Ploiesti ?
- Dar banii i-am dar inapoi si m-am sinucis.
- Pai tocmai asta dovedeste ca te recunosti vinovat si ca esti agent informator.
Exista inclusa in cuvinte o putoare a uzurii si salasuieste in fapte o concretete irezistibila careia subtilitatea argutiilor si complicata gingasa sofistica a motivarii nu le pot face fata. Intentiile dramaturgului Paul Raynal (altminteri scriitor de buna calitate si autorul catorva nobile si frumoase piese) au fost bune, dar eroarea lui e totala.

DARUIND VEI DOBANDI

Orb, neghiob si stramt la minte, cum ma aflu, n-am fost totusi atat de stupid si nestiutor incat sa cred ca Hristos ne cere sa dam din prisosul nostru: asta o fac doar si paganii. Am fost insa indeajuns de nepriceput si de ratacit in bezna spre a cugeta - ceea ce pare intru totul conform cu invatatura crestina - ca ni se cere sa dam din putinul nostru, de nu si din prea putinul nostru. Ba am si mers pana la a ma invoi cu ideea ca din pilda celor doi bani aruncati de femeia vaduva in cutia darurilor (Marc 12, 41-44 ; Luca 21, 1-4) reiese indemnul de a da tot ce avem, toata avutia noastra.
A fost nevoie sa nimeresc a citi, acum catva timp, un text al poetului francez Henri Michaux (1899-1998) pentru a intelege, cutremurandu-ma, infiorandu-ma, ca Hristos ne cere cu totul altceva.
Si anume: sa dam ce nu avem.
Orb, neghiob si stramt la minte am fost. Si ferecat in chingile bunului simt celui mai lamentabil. Cum de mi-am putut inchipui ca Hristos-Dumnezeul care a primit sa Se intrupeze si sa moara pe cruce aidoma celui mai nefericit si mai ticalos dintre muritori, ne va cere sa dam din prisosul ori putinul avutului nostru ori chiar avutul acesta intreg? Cum de ne-ar fi chemat la actiuni atat de simple, de apartinatoare lumii acesteia, de posibile adica?!
Paul Claudel nu ni-l definise oare pe Dumnezeu atribuindu-I grairea: De ce va temeti? Sunt imposibilul care va priveste?
Hristos, asadar, aceasta chiar ne cere: imposibilul: sa dam ce nu avem.
Dar sa-l ascultam pe Michaux: in manastirea unde ar dori sa fie primit se prezinta un candidat la calugarie. Ii marturiseste staretului : sa stiti, Parinte, ca nu am nici credinta nici lumina nici esenta nici curaj nici incredere in mine si nici nu pot sa-mi fiu mie insumi de ajutor, iar altora cu atat mai putin; nimic nu am.
Firesc ar fi fost sa fie de indata respins. Nu asa insa. Ci staretul (abatele, zice poetul francez) ii raspunde: Ce-are a face! Nu ai credinta, nu ai lumina; dandu-le altora, le vei avea si tu. Cautandu-le pentru altul, le vei dobandi si pentru tine. Pe fratele acesta, pe aproapele si semenul tau esti dator sa-l ajuti cu ce nu ai. Du-te: chilia ta e pe coridorul acesta, usa a treia pe dreapta.
Nu din prisosul, nu din putinul tau, ci din neavutul tau, din ceea ce iti lipseste. Daruind altuia ce nu ai - credinta, lumina, incredere, nadejde - le vei dobandi si tu.
"Trebuie sa-l ajuti cu ceea ce nu ai." "Dand ce nu ai, dobandesti si tu, cel gol, cel pustiit, cele ce-ti lipsesc."
"Cu ceea ce crezi ca nu ai, dar care este, care va fi in tine. Mai adanc decat adancul sinei tale. Mai tainuit, mai infasurat, mai limpede izvor navalnic care circula fara oprire, chemand, imbiind la partasie."
Da, numai asa putea vorbi un slujitor al lui Hristos, al Celui tainic: paradoxal (precum intotdeauna ne-a invatat: de vrei sa carmuiesti, slujeste; de vrei sa fii inaltat, smereste-te; de vrei sa mantuiesti sufletul, pierde-l pentru Mine; de vrei sa-ti recastigi nevinovatia, recunoaste-te vinovat) si uluitor (de vei da ce nu ai, vei dobandi si tu ceea ce ai dat altora).
Nicaieri, in afara de Evanghelii, nu cred sa se fi vorbit mai raspicat si mai crestineste decat in micul poem al lui Michaux care mi-a starnit stupefactia si entuziasmul. Poate in unele fragmente din Fratii Karamazov si Demonii, poate Cervantes faurindu-l pe El nuestro Senor Don Quijote, El Christo espanol, poate Albert Camus in textul despre Oscar Wilde (intitulat Artistul in puscarie) si despre mergerea catre Hristos nu prin suferinta si durere (cale buna, inferioara totusi), ci prin exces de fericire si in clipe de euforie (cale superioara). Nicaieri nu cred ca vreun poet ori prozator sa fi vorbit mai de aproape de Cel neapropiat.
Dand ce nu avem, dobandim, prin ricoseu ceea ce - cu nemaipomenita sfruntare - ne-am incumetat a darui altuia. Lectia e valabila pentru orice crestin, cleric sau mirean. Pentru monah indeosebi. Sa nu se ingrijoreze, sa nu se sperie, sa nu se framante calugarul care isi simte launtrul desart, bantuit de neincredere si slabiciune, cuprins de intuneric si seceta; sa nu ia catusi de putin aminte la acestea toate. Ispite ale deznadejdii, netrebnice siretenii ale celui rau si uscat. Sa dea celor care vin la el - in chilia lui, in gradina manastirii, pe cerdacul arhondaricului, la usa altarului - ca sa afle credinta, intarire, lumina si o bruma de speranta - ceea ce ei asteapta de la el si ceea ce el prea bine stie ca in clipa aceea se poate intampla sa nu aiba. Sa le dea. Si, dandu-le, se vor rasfrange si asupra-i, se va milui si el din pomana facuta altuia.
"Dand lumina pe care nu o ai, o vei avea si tu." Nu cumva prin cuvintele lui Michaux ni se lamureste mai in adancime textul de la Matei 25 despre Infricosata Judecata? Nu cumva cei buni au dat insetatului din apa de care si ei duceau lipsa; infometatului din hrana pe care nu o aveau; celui gol, haina dupa care si ei jinduiau?...
Secretul vietii calugaresti se arata a fi: sa indraznesti a da ceea ce vremelnic se intampla sa-ti lipseasca. Iata paradoxul crestin in toata plinatatea, splendoarea si virtutea lui. Dar iata si fagaduinta uluitoare: dand ceea ce nu ai, dobandesti ceea ce ai stiut sa dai din golul fiintei tale. Darul suprafiresc se reflecta asupra-ti, se intoarce la tine ca un bumerang, ca o raza de lumina proiectata de oglinda - si te inavuteste, te implineste, te covarseste.
Desigur. Nici nu se putea altminteri! Cum oare am putut gandi macar o clipa - necum ani de zile - ca Hristos doreste sa dam din ce avem: prisosul, putinul, totul! Mare isprava, destoinica scofala! prea omeneasca, sarmana, jalnica treaba. Altceva ni se cere: ce pare a fi cu neputinta. Altceva ni se fagaduieste: ceea ce nu-i de conceput si de necrezut!
Sa piara de la noi, calugarii, orice spaima, nesiguranta, sfiala, teama de fatarnicie: calugarul e menit a da altora credinta si lumina macar de-i vor lipsi lui vreme mai scurta ori mai lunga. Chiar de se afla in criza de acedie. Chiar daca s-a facut vinovat de slabirea avantului si statorniciei monahale.
Va putea oare? Va fi in stare a savarsi minunea? Desigur, dat fiind ca este din ceata celor despre care Hristos a spus ca "ei nu sunt din lume si Eu nu sunt din lume" (Ioan 17,16). Si iarasi: "Dar nu numai pentru acestia ma rog, ci si pentru cei ce vor crede in Mine, prin cuvantul lor" (Ioan, 17, 20). Iar la Faptele Apostolilor (20,35) Pavel asijderea graieste: "Trebuie sa ajutati pe cei slabi si sa va aduceti aminte de cuvintele Domnului Iisus, caci El a zis: Mai fericit este a da decat a lua."
In adevar, dand peste fire, luam har peste har. Cel slab, prin urmare, sa rosteasca: da-mi, Doamne, cand sunt descumpanit si gol, vointa si nerusinare ca sa pot da din ceea ce nu am. Tu fa ca darul acesta al meu - paradoxal, absurd si indraznet - sa se intoarca asupra-mi prin mila Ta care socoteste intelepciunea oamenilor drept nebunie si adagiul "Nemo dat quod non habet" arama sunatoare si chimval zanganitor. Tu care ceri numai imposibilul si faptuiesti numai ce mintea omeneasca nu poate sa priceapa.

IERTAREA


Spre a vorbi cu folos despre virtutea iertării – atât de firească la oamenii din neamul românesc, mereu gata să răspundă afirmativ ba şi cu efuziune, cu mâna întinsă şi un zâmbet prietenos cuvintelor: te rog să mă ierţi – se cuvine a cunoaşte că ea e de patru feluri: 1. iertarea greşiţilor noştri, 2. iertarea celor cărora noi le-am greşit, 3. iertarea de sine, 4. iertarea păcatelor şi greşelilor de către Dumnezeu.

Reluând:

1. Iertarea greşiţilor noştri e simplă, elementară şi lesnicioasă. Omul de treabă iartă fără a se lăsa prea mult rugat şi de îndată dă glas magicei formule atât de proprie fiinţei simţitoare şi gânditoare: te iert, Dumnezeu să ne ierte pe toţi, (El ştie că este de asemenea supus greşelii şi cunoaşte ori poartă din fire în adâncul sinei sale textul Sfântului Apostol Pavel: “Nu este drept unul; nu este cel ce înţelege, nu este cel ce caută pe Dumnezeu; toţi s-au abătut împreună, netrebnici s-au făcut; nu este cine să facă binele, nici măcar unul nu este.” (Rom. 3, 10-12; Vezi şi Ps. 13, 2-3 şi 52, 3-4.) Domnul însuşi ne-a poruncit să iertăm oricând şi ori de câte ori va fi nevoie, fără limită: căci ce înseamnă răspunsul dat lui Petru (Mat. 18, 20-22) “de şaptezeci de ori câte şapte” altceva decât: de infinit de multe ori, dificil fiind a presupune că omul cel mai nărăvit ne va greşi de patru sute nouăzeci de ori într-o singură zi? Iar în Rugăciunea Domnească iertarea păcatelor de către Dumnezeu e condiţionată şi pusă în concordanţă cu prealabila iertare a greşiţilor noştri, devine – cum spune limbajul matematic – funcţie a capacităţii insului de a-şi ierta semenii.
Felul acesta direct, limpede şi uşor de iertare implică totuşi două adaosuri:
a) Nu putem ierta decât răul făcut nouă personal, nu altora. Când un frate al nostru e nedreptăţit, insultat, lovit, ocărât, înşelat nu avem nici o cădere a ierta, noi, pe făptaşul răului. Cu atât mai puţin când nu mai e vorba de un individ ci de un grup de oameni ori de o colectivitate întreagă. Dacă o asemenea colectivitate ori o naţiune ajunge a fi obiect de discriminări de orice natură, dacă e prigonită, sărăcită, batjocorită, minţită, năpăstuită, împilată ş.a.m.d., ne este oprit a ierta în numele ei, nu avem calitatea de a o face.
Nicolae Iorga, nu numai neîntrecut istoric dar şi cugetător adânc, era convins de lucrul acesta, afirmând şi el că fiecare poate ierta numai răul făcut lui însuşi, nu altuia ori altora.
b) Nu ajunge să ierţi, mai e neapărat nevoie să şi uiţi. Iertarea neînsoţită de uitare nu înseamnă nimic, e vorbă goală, vorbărie, flecăreală, amăgire şi mască a ţinerii de minte a răului. Am cunoscut un preot, om de mare ispravă (mi-a fost cândva duhovnic), părintele George Teodorescu din Bucureşti. Obişnuia să spună enoriaşilor săi: “Vin la mine bărbaţi ori femei şi grăiesc: de iertat îl iert sau o iert, dar de uitat nu pot uita. Le răspund: zici că ierţi dar că nu poţi uita. Prea bine. Ţi-ar plăcea însă, după ce te voi fi spovedit şi-ţi voi fi pus patrafirul pe cap şi voi fi rostit: te iert şi te dezleg, să vezi că sare Hristos de colo şi-mi strigă: l-oi fi iertând Sfinţia Ta dar să ştii că Eu unul nu-l uit. Aud?”
În romanul său Madeleine Ferrat, Émile Zola închipuie groaznica imagine a unei păcătoase pe care Iisus o iartă dar Dumnezeu Tatăl nu, pentru că nu uită nimic. Lucrarea aceasta a minţii scriitorului francez (influenţat probabil de marcionism) ne întăreşte parcă şi mai mult în convingerea că iertarea e lipsită de valoare şi farmec şi de putere izbăvitoare (şi nu face, pentru a vorbi mai pe şleau, nici doi bani şi nici cât o ceapă degerată) dacă nu i se alătură uitarea.
Că uitarea e mai anevoioasă decât iertarea nu încape iarăşi nici un dubiu. E cu adevărat grea. Dar nu-i oare întreg creştinismul greu? Cei care vin la Hristos neluând aminte la paharul pe care l-a băut (paharul amărăciunii, şi până la fund) şi la botezul cu care S-a botezat (moartea pe cruce) dau dovadă că nu ştiu cărui Dumnezeu se închină şi în ce obşte se află. Desigur că uitarea e grea, precum greu îi este oricui să-şi iubească vrăjmaşii, să întindă obrazul stâng după ce i-a fost lovit cel drept, să nu păcătuiască nu numai cu fapta ci nici cu gândul, să aducă la îndeplinire toate atât de subtilele şi radicalele porunci ale Predicii de pe Munte şi în general ceea ce Domnul cere de la acei care ţin şi cutează să se numească ucenicii Lui.

2. Iertarea celor cărora noi le-am greşit pare a fi un paradox, de nu un sofism, şi ar constitui o contradicţie, o formulare absurdă. Cum oare am ierta noi pe cel de către noi vătămat? Nu-i limpede ca lumina zilei că lui îi imcumbă a ne ierta eventual pe noi?
Şi totuşi formularea nu e greşită ori forţată şi nu încape îndoială că de tot gingaş ne este a ierta pe cei cărora noi le-am greşit, adică pe acei cărora le-am dezgolit şi dezvăluit toată nimicnicia, sluţenia sufletească, nerozia, răutatea, necinstea, sălbăticia, perfidia, nestăpânirea, josnicia, bădărănia ori netrebnicia noastră. Pe cei în prezenţa cărora ne-am deşertat străfundurile tulburi ale subconştientului, ne-am dat arama pe faţă şi poalele peste cap, ne-am făcut de basm, de ocară şi de minune îi urâm. Nu lor ne-am arătat cu înfăţişarea noastră cea mai murdară şi mai ticăloasă? Nu-i nevoie de prea rafinată psihologie pentru a înţelege că de mult mai multă ruşine şi ciudă avem parte cât priveşte pe cei cărora le-am greşit noi decât în privinţa celor care ne-au greşit nouă, care s-au compromis ei în prezenţa noastră.
Să ne fie îngăduit, în această ordine de idei, a ne referi la o veche piesă de teatru a dramaturgului francez Eugène Labiche. Nu-i decât o candidă comedie profană, cuprinde totuşi o învăţătură utilă. Eroul piesei, înstăritul părinte al unei frumoase fete, întâlneşte la o staţiune de munte pe cei doi tineri care deopotrivă râvnesc la o căsătorie cu fiica sa. Tatăl – pe nume Perrichon – alunecă în timpul unei plimbări şi era cât pe aci să se prăvălească într-o prăpastie dacă nu-i întindea o mână salvatoare unul dintre tineri. E, acesta, acum sigur că el va fi alesul, în calitatea lui de binefăcător al familiei. Dar domnul Perrichon nu se grăbeşte deloc a şi-l face ginere, ba şi caută – în vanitatea sa rănită – să minimalizeze fapta salvării, afirmând că se şi agăţase de un arbore, că aşa zisa prăpastie nu era decât o groapă, că e de felul lui agil... Celălalt candidat, mai isteţ, simulează atunci un accident, dându-i domnului Perrichon prilejul de a se dovedi vajnic salvator de vieţi omeneşti. El va fi alesul!
Cazul domnului Perrichon, credem, ne înlesneşte a înţelege cât de mare este efortul cerut pentru iertarea celor cărora le-am greşit, cât curaj şi horărâre ni se cere pentru a-i privi drept în ochi, a le solicita indulgenţa, a nu le purta pică, a nu transfera asupra lor printr-un ciudat, complex dar şi logic proces psihanalitic, necazul şi stinghereala care ne copleşesc.

3. Grea este iertarea rubricată sub numărul 2, însă mai greu ne este a ne ierta pe noi înşine. Iertarea aceasta de sine reprezintă probabil etapa care implică efortul cel mai penibil şi mai susţinut întru biruirea poftei de înfrângere şi de adăpostire în deznădejde sălăşluitoare în tot omul păcătos, prototip al defetistului integral.
După ce ne-am căit amarnic, ne-am mărturisit fără reticenţe, ne-am îndeplinit canonul, am făcut penitenţă, ne-am cerut din inimă, suflet şi cuget iertare şi am vărsat lacrimile ispăşirii, urmează ca, în deplină smerenie şi nu fără cutremur, să ne iertăm pe noi înşine. Psalmul 50, desigur, ne îndeamnă să ne cunoaştem fărădelegea şi vrea să ne fie păcatul nostru pururea în faţa noastră. Iată un sfat admirabil. Dar păstrarea aceasta a păcatului în cugetul nostru să nu înceapă a dospi şi a se preface în izvor de înveninare şi de cădere în obidă pentru care nu există leac. Amintirea vie a păcatului poate fi salutară; nu-i mai puţin adevărat că poate declanşa otrăvirea lentă a conştiinţei. Scriitorul francez creştin Georges Bernandos pune pe drept cuvânt accentul asupra acestui soi de iertare cu atât mai anevoios de adus la împlinire cu cât vine în contradicţie cu învârtoşarea inimii noastre şi cu funciara noastră răutate. Suntem atât de răi şi de învârtoşaţi cu inima încât, ferecaţi în limitele orizontului nostru strâmt şi îmbâcsit, abia de ne putem închipui că există putinţa iertării. Ne asemănăm unor troglodiţi pe care nu-i poartă gândul până la conceperea marilor palasuri presărate pe întinsul lumii contemporane.

4. De aceea chiar, trecând la al patrulea aspect al iertării, ne pomenim atât de puţin pregătiţi a crede că Dumnezeu ne va ierta păcatele oricât de sinceră şi de fierbinte ar fi căinţa noastră. Dumnezeu, din fericire, e nespus mai bun decât noi şi e întotdeauna dispus a ierta. Omului însă, prea puţin înclinat prin însăşi firea lui căzută a crede în bunătatea altora şi prea puţin pornit a se ierta nici pe sine, îi trebuie un efort considerabil ca să creadă cu adevărat în posibilitatea ştergerii depline a păcatelor sale. Vechea perspectivă a talionului şi a compensaţiei mai dăinuieşte în cugetul său, împotrivindu-se învăţăturii lui Hristos, care nu pentru cei sănătoşi, drepţi şi buni a venit în lume ci pentru cei păcătoşi. În Vechiul Testament, Dumnezeu i Se dezvăluie lui Moise numai ca legiuitor şi aspru judecător; Hristos desăvârşeşte revelaţia şi ne descoperă Sfânta Treime făuritoare, mântuitoare şi mângâietoare, adică pe Dumnezeul îndurării.
De nici un folos nu ne este a crede că Hristos e Mântuitorul dacă nu credem tot atât de puternic, fiecare, că şi pentru mine a venit, ca să mă mântuiască pe mine, ca Mântuitor al meu.
Unora li se pare, poate, că păcatele săvârşite de ei întrec până şi capacitatea iertătoare a lui Dumnezeu. Întrucât gândul acesta îşi are obârşia în teama de Domnul, în umilinţă, scrupul şi delicateţe a conştiinţei, e tămăduitor şi bun. Dacă însă e pricinuitor de îndoială în eficacitatea pocăinţei, în puterea şi bunătatea lui Dumnezeu – ca pentru Iuda, şi e deci tocmai al deznădejdii – se transformă în păcat care strigă la cer, adevărul fiind că nu se află păcat a cărui virulenţă să poată frânge iubirea de oameni a Ziditorului. Pe de altă parte mai înseamnă a trece peste foarte precisele cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel de la 1 Cor. 6, 9-11, care dau categoric soluţia problemei: “Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici mahalaienii, nici sodomiţii; nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. Şi aşa eraţi unii dintre voi”. Până aici textul e constatator şi rece. Imediat însă tonalitatea se schimbă şi apare făgăduinţa iertării dacă s-a ivit căinţa. Metanoia răstoarnă situaţia şi deschide orizontul mântuirii: “Dar v-aţi spălat, dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos şi în duhul Dumnezeului nostru.” (Vezi şi Efes. 2 şi 5, 5-8.)
Poate că e bine să ne aducem cât mai des aminte de cuvântul Sfântului Isaac Sirul: “Nu huliţi spunând că Dumnezeu e drept!”, cuvânt la prima vedere paradoxal şi scandalos, în fapt profund ortodox şi adevărat, neavând de ce ne sminti. Căci dacă Dumnezeu ne va judeca numai după dreptate, suntem cu toţii pierduţi, nici unul nu va ieşi izbăvit dintr-o judecată exclusiv dreaptă şi contabilă. (Psalm 129, 3-4: “De Te vei uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va suferi?”; Psalm 142, 2; “Să nu intri la judecată cu robul Tău, că nimeni dintre cei vii nu-i drept înaintea Ta.”)
Dumnezeu care – din dragoste pentru făpturile Sale – a fost drept îngăduind să moară pe cruce Acel Nevinovat, nu este, spre fericirea şi nădejdea noastră, drept în înţelesul straşnic şi neînduplecat al termenului. Dumnezeul nostru – Sfânta Treime – e Dumnezeul milei, care e un sinonim al “nedreptăţii”, adică al unei dreptăţi mai adânci, mai cuprinzătoare, mai tainice, unei dreptăţi de ordin superior. În mila Sa nespusă, Dumnezeu (despre care s-a spus că din douăzeci şi patru de ore stă pe tronul dreptăţii numai una iar celelalte le petrece pe tronul milostivirii) poate şi voieşte să ne ierte şi să ne mântuiască.

A ierta este în esenţă un atribut dumnezeiesc (iertarea omenească apărând în consecinţă ca încă o probă a prezenţei suflului divin în făptură). Singur Hristos poate, ca dintr-o ştersătură de burete, c*răţa o întreagă tablă neagră plină de păcate, poate albi pelicula pe care s-au înregistrat toate faptele şi gândurile rele ale unei vieţi omeneşti. Străduindu-ne a ierta şi învăţându-ne a practica şi iertarea în formele ei mai subtile (pe cei cărora le-am greşit noi, pe noi înşine după ce ne-am căit cu adevărat), ne apropiem de înţelegerea iertării divine. Nu de judecata lui Hristos se înspăimântă Marcel Jouhandeau, ci de a sa proprie: de-ar fi după mintea obtuză, învârtoşarea inimii şi îndârjita sa meschină răutate de om, el singur pe sine s-ar osândi. De iad mai degrabă bunătatea şi mărinimia Domnului ne feresc decât vrerea noastră. Greu accesibilă ne este nobleţea supremă a iertării. Şi misterul stă tocmai în aceea că puterea de sus prin milă şi prin har scoate făptura din întunecimea încrâncenării şi-i descoperă lumina de pe Golgota, neîngrădită, infinită, biruitoare a beznei. Să deprindem a crede în iertare, a îndrăzni să credem aşa, să ne rugăm a fi tămăduiţi de neîndrăzneală. Să ne deprindem a nu deznădăjdui ca Iuda – care n-a crezut nici că Hristos e de-ajuns de bun ca să voiască să-l ierte şi nici destul de puternic pentru a putea să-l ierte – ci a-l urma pe Sfântul Apostol Petru care s-a căit, a plâns amarnic şi nu s-a îndoit de voinţa iertătoare a Învăţătorului său. Să nu pierdem nici o clipă din vedere că nu mai suntem sub neînduplecata Lege, că suntem sub har, adică sub milă şi bunăvoinţă. Cele trei feluri de iertare omenească să ni le însuşim aşadar netemător, în cea dumnezeiască să avem nestrămutată încredere. Ele, laolaltă, alcătuiesc un tot inseparabil, stau la însăşi temelia credinţei creştine şi ne îngăduie a nădăjdui în sfânta milostivnică nedreptate a Domnului acum şi-n ceasul judecării noastre. Amin.

PREDICA LA DUMINICA A 5-A DUPA RUSALII

Fie ca a fost vorba de tinutul Gadarenilor ori al Gherghesenilor, de unul ori doi demonizati, textul evanghelic al zilei (apare in trei variante la Mat. 8, 28-34; Marc. 5, 1-19; Lc. 8, 26-39) evoca, socotesc, cinci idei fundamentale.
Prima: Sufletul unui om face mai mult decat o turma de porci, fie ea de doua mii de capete. De nespus mai mare valoare este mantuirea unui om decat orice valoare materiala, oricat de insemnata.
Unii si-au pus intrebarea : de ce oare a ingaduit Hristos demonilor sa intre in porci ? Oare n-a prevazut ca animalele se vor arunca in apa lacului si vor pieri ? N-a fost Domnul lipsit de prevedere si nu S-a aratat nepasator de paguba pricinuita locuitorilor ?
Raspunsul nu poate fi decat : Domnul a stiut prea bine ce se va intampla. Dinadins a ingaduit pieirea porcilor pentru ca sa se afirme cu strasnicie mai marele pret al unui suflet omenesc decat al unor oricat de numeroase animale.
A doua: Frica e pricina de alungare a lui Hristos. Cand gherghesenii (Lc. 8, 37) sunt „cuprinsi de frica mare”, ce fac? „Il roaga pe Hristos sa plece de la ei”. Asadar efectul dintai al fricii este alungarea lui Hristos, lepadarea de El. Domnul intodeauna si-a invatat ucenicii si adeptii sa nu fie fricosi: nu va temeti! le zice, nu fiti fricosi! de ce sunteti fricosi? nu va inspaimantati! indrazneste fiica, indraniti, indrazniti, Eu am biruit lumea.
In Apocalipsa (21, 8) fricosii sunt cei dintai mentionati printre menitii iezerului de foc si pucioasa.
Frica este un pacat, iar curajul este o virtute crestineasca. Nici ca se putea sa fie altminteri intr-o religie al carei Intemeietor S-a urcat vitejeste pe cruce.
A treia: din textele evanghelice reiese ca demonii Il cunosc pe Hristos, stiu cum nu se poate mai limpede Cine este: Fiul lui Dumnezeu Celui Preainalt (Mat. 8, 29; Marc. 5, 7; Lc. 8, 28). Rezulta de aici ca si demonii sunt crestini de vreme ce-L cunosc pe Hristos si-L recunosc ca pe Fiul si Sfantul lui Dumnzeu? Desigur ca nu, desi s-ar parea ca da. Demonii cunosc (altfel spus: cred) si se tem. Dar cunoasterea si teama nu ajung pentru a conferi calitatea de crestin. Se mai cer neaparat pentru ca sa se invredniceasca a fi numit cineva crestin inca doua insusiri: iubirea, ascultarea. Sa-L iubeasca adica pe Hristos si sa-I faca voia, sa-I implineasca poruncile, sa se straduiasca din rasputeri a le implini intocmai. Numai cunoasterea, iubirea si ascultarea alcatuiesc laolalta dovada crestinatatii.
A patra este legata de raspunsul dat de catre demon intrebarii lui Hristos: care-ti este numele? , raspunsul fiind (Marc. 5, 9): „Legiune (ori ostire ori leghion) este numele meu, caci suntem numerosi.” (Legiunea, unitate militara romana, cuprindea, dupa cum se stie, cca. 5-6.000 de oameni).
Rezulta de aici ca daca ingaduim unui singur pacat sa puna stapanire pe trupul si sufletul nostru, altfel spus unui singur demon sa patrunda inauntrul fiintei noastre, suntem pierduti. Acel unic demon se va inmulti, va prolifera (cum se spune in limbaj medical); multime mare de draci va veni asupra-ne buluc, gramada, potop. Pacatele si dracii se inmultesc intocmai ca microbii patogeni care patrund in corpul nostru si ne imbolnavesc, salasuindu-se intr-un teren prielnic.
Inmultirea dracilor si intrarea noastra sub stapanirea lor se mai aseamana si cu inrobirea toxicomanului de catre un halucinogen (stupefiant, drog). Fie ca drogul se numeste hasis, morfina, cocaina ori heroina, rezultatul e acelasi: dependenta toxicomanului de acel drog. Medicii ii zic dependenta, dar vorbind pe romaneste substantivul trebuie rastalmacit: robie. Vor fi oameni care vor grai: daca incerc, de curiozitate, numai o singura pastiala ori imi torn doar zece picaturi intr-un pahar de apa ori folosesc doar o singura doza de substanta injectabila, o singura seringa, ori trag pe nas un pic de praf halucinogen, ce-are sa fie? Nu va fi nimic!
Va fi. Caci de indata se creeaza obisnuinta, celulele trupului se imbiba cu stupefiantul respectiv si din ce in ce mai frecvent si mai poruncitor vor cere cantitati din ce in ce mai mari dintr-insul. Ajuns in starea aceea, toxicomanul va recurge la orice mijloc pentru a-si procura substanta stapana: va fura, va ucide chiar, va savarsi orice faradelege. Iar cura de dezintoxicare este extrem de grea, dureroasa, costisitoare si aleatorie; ea nu da in general decat rezultate partiale si vremelnice; curand toxicomanul va cadea din nou sub imperiul halucinogenului si-si va petrece viata intre spitalul de dezintoxicare (nespus mai rau si mai lugubru decat orice inchisoare) si scurte perioade de chinuita haladuire in lumea celor sanatosi si neinlantuiti de diavol.
A cincea: pericolul demonismului. Dostoievski in Demonii, Thomas Mann in Doktor Faustus si Heimito von Doderor intr-o carte ce poarta acelasi titlu ca a lui Dostoievski demonstreaza limpede existenta demonului in care cei mai multi oameni ai veacului nostru refuza sa creada si-si scutura umerii: in Dumnezeu, da, cred, dar in draci, in demoni, in Scaraotchi... si surad semnificativ.
Se inseala si se amagesc. Demonismul, vai, e o realitate. Pe planul vietii publice se manifesta prin doua extreme, doua haruri: sau tirania Puterii, dictatura, opresiunea, totalitarismul sau, dimpotriva, la celalalt capat, prefacerea libertatii in nebunie, desfrau, dezmat si anarhie. Ambele extreme sunt nefiresti, promejdioase si demonice. Dreapta si izbavitoare este numai calea de mijloc, a dreptei socotinte, a echilibrului. Daca libertatea se preface in anarhie, va fi nevoie ca Statul sa intervina pentru a restabili ordinea si o va face potrivit cu mijloacele coercitive de care dispune, ceea ce pentru indivizi va insemna a fi carmuiti cu biciul si garbaciul intocmai ca niste animale, ca niste porci ce vor fi devenit de buna voia lor; iar porcii nu cunosc libertatea si nu au nevoie de ea.
Se verifica mereu, de-a lungul istoriei, cata dreptate a avut marele jurist francez Maurice Jauriou cand a scris: daca este alungata morala, alungata va fi si libertatea. Cuvintele acestea s-ar cuveni sa le fie de invatatura tinerilor care poate nu inteleg ca desfraul si dezordinea sunt potrivnice libertatii si de ce morala e o conditie esentiala a existentei ei.
Porcii! Intreg textul evanghelic de astazi pare a se referi la ei, a se invarti in jurul lor!
Si intr-adevar mai exista un text evanghelic in care e vorba de porci si care reprezinta pentru noi o deosebita valoare practica. In referatul Sfantului Apostol si Evanghelist Matei, la capitolul 7, versetul 6 se afla o fraza bine cunoscuta de toata lumea: „Nu dati cele sfinte cainilor , nici nu aruncati margaritarele voastre inaintea porcilor, ca nu cumva sa le calce in picioare si, intorcandu-se, sa va sfasie pe voi”. Atata doar ca mai toti oamenii o citeaza trunchiat: nu aruncati margaritarele voastre inaintea porcilor. Dar Hristos nu a grait numai atat ci a completat: ca nu cumva sa le calce in picioare si, intorcandu-se, sa va sfasie pe voi.
Asa, intocmai, fac si oamenii. Caci lumea se imparte in oameni si neoameni. Acestia din urma rasplatesc binele ce li s-a facut atacandu-si si sfasiindu-si binefacatorii. Ni se cere de aceea multa atentie. Bune si frumoase sunt bunatatea si marinimia, dar nu fata de oricine. Nu-i drept si cuminte sa ne lasam inselati, batjocoriti si exploatati de neoameni. Bunatatea si marinimia nu se confunda cu orbirea, prostia si naivitatea. Naivitatea, zicea Leon Daudet, e buna si frumoasa la prunci, la copii, la tineret. Oamenilor maturi si batranilor le sade bine sa fie inteligenti, intelepti, prudenti, calauziti de ceea ce vechile noastre texte bisericesti numesc atat de pertinent: trezvie.
Niciodata bunatatea si marinimia nu trebuie sa se prefaca in acea jalnica si absurda slabiciune care sa ingaduie oamenilor sa calce in picioare cele sfinte si margaritarele.
Concluziile care se pot deduce din textul evanghelic al zilei sunt, cred, in numar de patru. Vedem ca Domnul ne cere:
1. Sa punem cele sufletesti (spirituale, duhovnicesti) deasupra celor materiale, trupesti. Hristos nu osandeste cele materiale, crestinismul nu-i maniheist, nu considera materia blestemata. Dar se impune fara doar si poate o ierarhizare: intai cele duhovnicesti, apoi cele materiale. Intai mantuirea demonizatului, apoi grija pentru turma de porci.
2. Sa-L iubim si sa-L marturisim cu glas tare si inalt, sa nu ne lepadam si rusinam de El, ca nu cumva si El sa fie silit sa Se lepede si rusineze de noi in ziua Judecatii. Credinta launtrica, oricat de sincera si de fierbinte, nu ajunge, trebuie, prea a ne mantui, sa-L marturisim pe Domnul, „cu gura” (Rom. 10, 10).
3. Sa fim si inteligenti (nu prosti, nu orbi, nu naivi) si curajosi (frica fiind nu numai rusinoasa, ci si pacatoasa).
4. Sa fim constienti de oricand posibila demonizare a sufletului nostru.

Dostoievski in Demonii si Fratii Karamazov – nu numai prea frumoase romane dar si adevarate carti de invatatura crestina (pe care eu unul nu ma sfiesc a le aseza imediat dupa Sfintele Evanghelii si scrierile Sfintilor Parinti) – a descris cu putere si cum nu se poate mai convingator (si in mod profetic) trei tipuri de demonizati: Nikolai Vsevolodovici Stavroghin, Piotr Stepanovici Verhovenski si Ivan Feodorovici Karamazov. Profetice, intru adevar, apar aceste portrete faurite acum mai bine de o suta de ani intr-o lume ca aceea a sfarsitului nostru de veac in care terorismul, lagarele si tortura par a prolifera nu mai putin decat demonii si microbii de care s-a facut vorbire mai sus.
Care sunt caracteristicile vizibile ale demonismului? Doua mai ales: sadismul rece si rautatea gratuita. Sadicului nu-i trebuie nici bucate alese nici bautura nici bani nici satisfactii trupesti. Un singur lucru il poate multumi si bucura: suferinta aproapelui sau, privelistea acestuia chinuindu-se, perpelindu-se, zbatandu-se de moarte intr-o cat mai lunga agonie. Pacatosul comun macar fura, denunta, ucide, inseala cu o oarecare (netrebnica) motivare logica: sa-i fie lui mai bine, sa manance, sa bea, sa agoniseasca s.a.m.d. mai mult. Dar sadicul lucreaza dezinteresat, el nu cauta profit material, singura voluptate pe care o poate gusta e spectacolul suferintei celuilalt, spectacolul pe care-l priveste la rece, cu inima inghetata.
La rece si inghetat! Dante in Infernul presupune in iad, dincolo de vipii, flacari, foc, apa clocotinda si smoala fierbinte, un miez care-i un imens bloc de gheata. Acolo, in centrul iadului, salasuiesc in veci de veci Brutus si Cassius, ucigasii lui Cezar (Dante era ghibelin moderat), precum si Iuda. Sufletul sadicului, al demonizatului este un asemenea bloc de gheata. Rautatea lui este gratuita: nu urmareste o satisfactie personala ci numai obtinerea spectacolului desfatator intre toate: suferinta cat mai completa a semenului.
Hristos ne spune in Apocalipsa (3, 20): „Iata, stau la usa si bat; de va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine.” Dar la usa nu sta numai Domnul Hristos; stau si diavolii, la panda, doar , doar sa prinda momentul si sa se furiseze in sufletul nostru prin usa intredeschisa. Daca se intampla sa nu pazim usa, sa o lasam intredeschisa, ei dau napristan navala iar noi trecem, sub stapanirea lor.
Sa fim atenti: sa pazim cu trezvie si prudenta usa sufletului nostru. Sa nu o deschidem decat Domnului, dracilor niciodata si nici macar foarte putin (pret de o pastila ori o seringa ori de zece picaturi). Caci si aceasta le-ar permite sa se strecoare si sa prolifereze. Fereasca-ne Domnul de una ca asta, mai napraznica nenorocire nu ni se poate intampla!

REFLECTII DESPRE MOARTE

“Nu-mi este frica de moarte”, iata o propozitie care gandesc ca trebuie primita cu multa rezerva chiar atunci cand nu o banuim a fi rostita fara buna credinta. Despartirea sufletului de trup nu-i chiar treaba lesnicioasa si de doua parale. « Amarnic ii este sufletului meu sa iasa din acest ticalos si spurcat trup al meu », aflam scris in rugaciunea pe patul de moarte. Se produce intre suflet si corp o comuniune, o sudura si nu-i de mirare ori de rusine ca scindarea lor isca o angoasa.
Adevarul insa este ca substantivul acesta, moartea, acopera doua notiuni diferite si ca frica de moarte se manifesta si ea din aceeasi cauza sub doua infatisari : moarte inseamna si moartea fizica propriu-zisa, somatica, incetarea batailor cordului si a circulatiei sanguine, despartirea sufletului de trup, dar mai desemneaza si momentul in care sufletul, slobozit din trup, maneca spre Hristos si spre Judecata de Apoi.
Fiind asa vorba de doua intelesuri deosebite ale unui aceluiasi cuvant, fiecare se cuvine a fi intampinat in alt fel : judecata cu spaima si cutremur, in desavarsita smerenie, cu zdrobire de inima si batand umilita metanie; cu semetie, curaj si demnitate, in picioare (cum ar veni), ostaseste, ca militarul viteaz pe linia de foc, cu sfidare chiar si un calm absolut, grija de seama fiind acum pastrarea tinutei si a impasibilitatii.
Distinctia aceasta, absolut necesara – avand drept consecinta adoptarea a doua atitudini adverse – una de supunere si inficosare, cealalta de falnicie si neclintire – ne poarta gandul spre doua vestite morti care si ele nu se aseamana deloc intre ele : moartea lui Socrate, moartea lui Hristos. Cat sunt de contrare, de fundamental antagonice, desi nu putini filozofi au stabilit o legatura intre ele si au facut din prima o preinchipuire a celei de-a doua !
Cred ca se inseala intru totul. Hristos moare ca un nelegiuit si un netrebnic, Socrate ca un semi-zeu. Hristos – Dumnezeu moare ca un om, ca ultimul dintre oameni. Socrate ca un senior si o fiinta transcedentala. Moartea lui Hristos e kafkiana si tine de literatura « neagra », a lui Socrate, asa cum ne este relatata intr-unul din dialogurile platoniciene, parca e scoasa din Vietile Sfintilor, dintr-o carte de povestiri pilduitor – edificatoare.
Hristos moare pe o « capatana », pe un damb , o ridicatura plina de gunoaie, necuratii si mortaciuni, la marginea orasului, « afara din tabara », in loc spurcat, « ca un caine » (similar lui K., in Procesul), intre doi talhari, batjocorit, scuipat, ocarat, purtand cununa de spini, hulit, sfidat si luat in deradere de trecatori (Huu ! Cel ce darami templul si in trei zile in zidesti, mantuieste-Te pe Tine insuti coborandu-Te de pe cruce), in chinuri groaznice. De ce soi de sfarsit are parte ? De spanzurarea pe lemn, care-i moarte blestemata. E tintuit pe crucea infamiei, expus gol (caci braul care-I inconjoara mijlocul e o invetie pioasa a iconografilor crestini, iar din trupul pironit pe cele doua scanduri suprapuse tasneste urina – ce mai distractie si pun’te pe ras pentru spectatori) spre ocara, hula si rusine. Drept mangaiere otet, drept priveliste tragerea la sorti a sarmanelor Sale vesminte.
Lui Iisus i-a fost frica de moarte. A asteptat-o rugandu-se de trei ori sa nu fie silit sa bea paharul urgiei, in vreme ce, sudoarea picurandu-I pe trup, se facea picaturi de sange, care picurau pe pamant. (Mat. 26, 38-44 ; Marc. 14,33-36 ; Lc. 22, 42-44). Intristat Ii era sufletul pana la moarte. Si cat a dorit sa nu fie lasat singur, sa mai privegheze cineva odata cu El ! Dar nu s-a gasit cine, i-a gasit somnul pe catestrei apostolii Sai preaiubiti.
Ca muritorul cel mai de rand si mai speriat si mai sarman ni se arata El in gradina Ghetsimani. Pe cruce fiind, Ii stau alaturi numai talharii (rai amandoi zic evanghelistii Matei si Marcu, doar unul, precizeaza referatul Sfantului Luca) si ura grabita (sa nu-I apuce sambata cu treaba neterminata) a fariseilor, saducheilor si irodienilor. Si cat de slab S-a aratat ! De cate ori pe drumul calvarului, n-a picat sub povara crucii ! (Si n-ar fi fost chemat in ajutor Simon din Cirene de nu era graba aceea din cauza careia pramatile in caftane lungi au fost silite sa scurteze un spectacol atat de mult dorit si asteptat !) A ! moartea Domnului e numai jale, nevolnicie, necinste si sfarseala.
Cu totul alta e a lui Socrate. Atenianul are parte de o moarte demna si mareata. Cucuta nu e dureroasa, produce o paralizie progresiva, de la picioare spre inima. Temnicerul e deferent si respectuos, isi face meseria corect. Pe filozof il inconjoara toti ucenicii sai fideli; ei, spre deosebire de ai lui Hristos, nu s-au zburatacit care-ncotro. Stau ori sed, indurerati, atenti, plini de cuviinta si iubire, ii sorb cuvintele, ii indulcesc, ii innobileaza clipele acestea din urma. Iar el peroreaza, ca de obicei, vorbeste frumos, linistit, inaltator, constiinta-i este impacata, ia prea bine aminte ca s-a purtat ca un bun si vrednic cetatean si ca nu si-a tradat convingerile, nici parasit modul de a fi, poate ( ba nu, desigur) si nitel semet (pe buna dreptate de altfel – ei, viata nu e simpla !) Si tot vorbeste, tot filozofeaza, gura nu-i tace. E in toate acestea, naindoielnic, o maretie, dar si o doza de pohfala, de teatralism. Pe patul de moarte, in capul oaselor, doar sprijinit pe o perna, Socrate graieste vorbe elevate, isi povatuieste ucenicii, ii invata, ii consoleaza (el pe ei !). Si cat de falnic si de solemn isi tine – in tabloul lui David – bratul stang ridicat spre cer !
Nu asa Iisus, nu asa. Pe crucea blestemata si scarnava, cu trupul frant si capul aplecat, El nu theologhiseste precum celalalt filozofeaza ! El nu emite sentinte nobile ci vorbe umile, preaomenesti (care desigur nu puteau sa nu i se para de prost gust lui Nietzsche) : Mi-e sete ; Dumnezeule, Dumnezeul Meu, de ce M-ai parasit ? El cunoaste deznadejdea si, cu un soi de modestie taranesc-gospodareasca, se ingrijeste de soarta locativa a Maicii Sale. Nimic semet aici, nimic idealist ! Cata distanta intre nobila tragedie fastuos-teatrala a lui Socrate si mizerabila moarte a Celuilalt , expus spre ocara in vazul lumii, singur, chinuit, parasit, imbiat cu fiere, caruia putin ii arde de filozofie si nici nu-si poate ridica bratul strapuns de un ticalos de piron.
Da, Socrate moare ca o fiinta zeieasca, iar Hristos ca un nenorocit.
Insa tocmai moartea aceasta injositoare si de nicaieri imblanzita dovedeste deplina intrupare a Fiului lui Dumnezeu si toata seriozitatea ei. Hristos nu moare asa cum ar rezulta din spusele dochetist-monofizite. Moare ca un om, om nenorocit si mizerabil, cunoscand suferinta pana la capat, band paharul pana la fund si strigand copilareste : de ce M-ai parasit ? Suferinta Lui e totodata fizica, mai cumplita nici ca se poate) si spirituala, deoarece crucea e batjocura. Si e cu adevarat adevarata pentru ca stiut este ca spre a fi integrata si autentica suferinta se cuvine a fi deznadajduita si neexplicabila. De indata ce are catusi de putin logica intr-insa si ingaduie un cat de slab licar de nadejde, suferinta e superficiala. De o asemenea suferinta, Fiul Omului n-a vrut sa stie.
Ce dovedeste rastignirea ? Ca intruparea a fost reala si de buna credinta ; iar moartea nu aparenta, adica mascarada si teatru, cum fara voie ori cu voie ar dori monofitii sa ne faca se credem. Hristos pe cruce sufera ca orice torturat, se zvarcoleste (in limitele priponirii), isi pierde increderea in Tatal, nu le face Mariei, lui Ioan, celor cateva mironosite – semn cu ochiul : « Nu plangeti, las’ ca ne vedem duminica ! » Astfel comenteaza Dostoievski tabloul rastignirii pictat de Mathias Grunewald : ca pe o justificare a necredintei apostolilor in putinta invierii Invatatorului lor. Trupul acela imund nu se putea sa invieze. Si tot asa se deduce si din Rastignirea pictata de Velasquez, cea de la Muzeul Prado. Sfarsitul pare definitiv : cum sa mai crezi in nemurirea sufletului si-n inviere pe locul acela atat de zdrobitor de « realist » al Capatanii ? Ecce homo ! Iata victoria materiei, destramarea viselor si spulberarea iluziilor. Iata desertaciunea cuvintelor. Mathias Grunewald si Velasquez au zugravit necredinta apostolilor, iar Dostoievski a explicat-o. Nici o minte omeneasca rationala nu mai putea sa-si faureasca sperantele. Si aceasta fiindca de tot ce este dumnezeiesc S-a lepadat Hristos pe cruce, dupa cum la tot ce este lumesc, renuntase pe muntele Tabor . Cu adevarat om S-a facut Iisus nu cand S-a zamislit prin Duhul Sfant si S-a nascut din Fecioara ci atunci cand a murit impecabil, omeneste pe cruce.
Si totusi Dumnezeu-Omul atat de vizibil invins il biruie pe semizeul Socrate. Nobila, curata, vajnica figura si acesta, insa nu lipsit de acea doza de teatralism imanenta firii omenesti si preocupat mai degraba a se arata « virtuos » decat « om ». Autentic uman e Hristos, autentic umana e tragedia-i derizorie, spurcata, sfasietoare.
Noi, insa, luand pilda de la amandoi, si de la Hristos si de la Socrate si facand osebire intre cele doua intelesuri ale cuvantului moarte, e bine sa ne pregatim din vreme a infrunta :
a) moartea fizica intocmai ca Socrate : cu demnitate, curaj, tinuta militara, duh de samurai, chiar si cu nitica teatralitate, cat mai barbateste si cat mai semet ;
b) despartirea sufletului de trup si pornirea lui catre Judecata, cu gandul la Hristos : cu sudoare, cu fiori in inima si sange, cu spaima si tremur violent.
Sa ne rugam Domnului sa ne dea la vremea mortii aceste doua daruri : cat priveste trupul : tinuta si curaj, cat priveste sufletul : ingenunchere, frica si neprefacuta cainta

DUMINICA TOMEI

Ne-am obisnuit sa vorbim despre Toma necredinciosul si despre duminica Tomei, adica a lui Toma cel necredincios.
Pentru ca ne suna in minte si-n urechi versetele mult citite si deseori citate din Evanghelia Sfantului Ioan, capitolul 20, 24-29. Acolo ni se vorbeste de Toma care a spus celorlalti ucenici ca nu crede ca Domnul a inviat pana ce nu va fi vazut in mainile Lui semnul cuielor si nu-si va fi pus mana in coasta Lui. Acelasi text ne informeaza ca dupa opt zile, ucenicii aflandu-se toti laolalta, Iisus a venit, usile fiind incuiate, a stat in mijlocul lor si a grait lui Toma : adu degetul tau incoace si vezi mainile Mele si adu mana ta si o pune in coasta Mea si nu fi necredincios, ci credincios. Drept care Toma raspunde, covarsit : Domnul meu si Dumnezeul meu !
Dar daca nu pregetam a cerceta si celelalte Evanghelii, constatam ca nu numai Toma a fost necredincios ; necredinciosi au fost toti apostolii, asa incat duminica Tomei (subinteles : necredinciosul) s-ar cuveni sa se numeasca a tuturor apostolilor bantuiti de necredinta.
In adevar, referatul Sfantului Marcu (10, 10, 14) ne-o arata pe Maria Magdalena mergand sa-i vesteasca pe apostoli ca L-a vazut pe Domnul viu si pe acestia nedandu-i crezare. Mergand alti doi care-L vazusera in drum spre o tarina, Iisus li se arata si-i cearta pentru necredinta si impietrirea inimii lor.
Referatul Sfantului Luca (24, 10-43) este si mai explicit: vestirea celor unsprezece de catre mironosite are drept rezultat ca relatarea lor e considerata a fi o aiurare (versetul 11) ori, spun alte traduceri, vorbe goale sau delir. Ni se povesteste in continuare intamplarea cu cei doi ucenici care mergeau spre Emaus. Textul ne arata ca erau cuprinsi de intristare si ca nu mai nadajduiau, dupa ce trecusera trei zile de la rastignire, ca spusele Invatatorului lor sa se realizeze. Si dansii, pomenind informatia transmisa de femei, folosesc un limbaj foarte sceptic (niste femei de ale noastre ne-au inspaimantat ... zicand ca au vazut aratare de ingeri, care le-au spus ca El este viu) : « niste femei » , « ne-au inspaimantat », « zicand ca » , limbajul este cum nu se poate mai reticent, mai prevazator, mai neentuziast. De la versetul 36 incolo, Evanghelia Sfantului Luca e categorica : atunci cand Iisus li se infatiseaza stand in mijlocul lor, ei- inspaimantandu-se si infricosandu-se – cred ca vad duh. Domnul, (vorbind aidoma lui Toma in textul de la Ioan) ii mustra si-i pofteste sa se uite la mainile si picioarele Lui, sa-L pipaie si sa constate ca nu e naluca sau duh. Mai mult decat atat : spre a-i convinge pe deplin si a sterge orice urma de indoiala din mintea lor, le cere de mancare si mananca inaintea lor.
Nu incape asadar dubiu ca n-au crezut : toti, nu doar Toma. N-au crezut pentru ca nici nu era de crezut ! Intr-atat trebuie sa le fi aparut rastignirea, moartea si infrangerea lui Iisus drept definitive si ireversibile. Fagaduintele Invatatorului lor : vorbe frumoase, iluzii spulberate, amageli ale cugetului !
Spre a intelege mai plastic deznadejdea ucenicilor, e bine sa ne referim la doua tablouri care, printre mii de altele ale celor mai vestiti pictori ai lumii, prezinta rastignirea fara sulimane si fara crutarea sensibilitatii privitorului. Unul e al marelui pictor mistic german de la sfarsitul veacului al XV-lea si inceputul veacului al XVI-lea, Mathias Grunewald – Mathis pictorul il numeste compozitorul Paul Hindemith- si se afla acum in muzeul din orasul (astazi francez) Colmar. Celalat e al nu mai putin vestitului pictor spaniol Velasquez si-i expus in muzeul Prado de la Madrid. Le-am vazut pe amandoua si am sa ma straduiesc sa va transmit macar putin din oroarea lor. In panza lui Grunewald fondul e negru ; crucea se afla pe primul plan, atat de aproape de privitor incat pare a-i sta efectiv in fata (orice « distanta artistica » fiind anulata) ; degetele mainilor si picioarelor rastignitului s-au prefacut in tot atatea gheare raschirate spre cer, in tepi incarcati cu spasme ; cununa de spini da impresia a fi metalica ; trupul e plin de sange si in intregime acoperit cu un soi de pustule, de gauri, de tinte, de vatamaturi inexplicabile (un soi de iruptie epidermica a sufletului) ; culoare trupului e la egala departare de negru si aramiu si pare si el- rasucit, contorsionat, incarligat- a fi de metal ; capul prabusit.
Talharii nu se vad, nici ceilalti martori rauvoitori ai groaznicului spectacol. Doar Magdalena, in stanga (privitorului), in genunchi si-n rugaciune apriga. Ceva mai spre stanga, Maica Domnului invesmantata in alb, lesinata in bratele Sfantului Ioan (in mantie rosie). In dreapta, un batran cu barba tine o carte iar cu aratatorul mainii drepte indruma ochii privitorului spre o cruce : e naratorul, evanghelistul, referentul.
In Rastignirea pictata de Velasquez cerul nu este negru, dar tot foarte intunecos si posomorat. Apar si talharii. Altminteri Golgota este pustie, publicul amator de « scene tari » s-a retras. (Se grabesc, vine sambata, le este teama sa nu se spurce – la spurcaciunea ce au savarsit rastignind un nevinovat nu-i poarta gandul). Doar un personaj, in primul plan, intr-o vasta mantie galbena, un galben mohorat si vestitor de rele, greu de uitat, purtand parca in adancurile faldurilor toate pacatele aceste lumi.
Si tabloul lui Grunewald (infioratoare sunt indeosebi ghearele si pecetile durerii care au spuzit pe tot trupul) si al lui Velasquez explica in modul cel mai izbitor de ce invierea a fost de necrezut si de ce, prin urmare, apostolii nu au putut sa-i dea crezare ! Cu privire la Grunewald face marele crestin Dostoievski aceasta constatare chiar. Comentandu-l pe larg nu se sfieste a incheia : nu era de crezut si nici n-au crezut !
Prabusirea turpeasca in toata nimicnicia si grozavia ei surpase avantul cugetelor si caldura sufletelor.
Ca si alte momente de seama ale Noului Testament, acel din prima duminica dupa Pasti pune problema credintei despre care se cuvine sa ne reamintim ca a crede nu se confunda cu a vedea, a constata. Greseala aceasta fundamentala au savarsit-o fariseii, saducheii, batranii si carturarii care, pe Golgota exclamau : « Hristos, regele lui Israel, sa se coboare de pe cruce, ca sa vedem si sa credem » (Marcu 15, 32). Daca vezi, nu-ti mai ramane decat sa inregistrezi, sa constati si sa te supui. Dar credinta tocmai aceasta nu e, ci dimpotriva, « incredintarea celor nadajduite, dovedirea lucrurilor celor nevazute » (Evr. 11, 1). A crede inseamna indeosebi a crede de necrezutul. De aceea ii si spune Domnul lui Toma: “Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut.” Credinta sta dincolo de limitele mintii omenesti si implica o incredere totala a credinciosului in cele ce crede. (Increderea o putem considera a fi ipostaza intima, viscerala,irefragabila a credintei). De aceasta lipsa de incredere totala, ilogica, nepasatoae de evidente (ori si potrivnica lor) au dat dovada apostolii. I-a coplesit realitatea, i-au descumpanit aparentele.
Si totusi Dumnezeu le face pe voie, lui Toma si celorlalti ucenici ai Sai : le dovedeste invierea Sa pe cale materiala, asa precum a voit Toma ; li se supune, le face pe plac, aduce probe pur empirice : mananca, le arata mainile si picioarele Sale, ii pofteste sa-L pipaie, sa-si puna mana in coasta Lui. Daca-i asa, inseamna ca Domnul le-a inteles nedumerirea, ca Si-a dat seama ca nu se putea sa nu fi fost biruiti de prea evidentul caracter definitiv si iremediabil al rastignirii. Ingaduinta, complezenta lui Hristos adeveresc ca apostolii, omeneste vorbind, nu puteau reactiona altfel decat prin deznadejde urmator injositoarei ucideri a Invatatorului lor.
Invierea, mister care depaseste si sfarama intelegerea omeneasca, presupune o credinta in stare a transcede totul, a trece dincolo de limitele mintii omenesti, a sesiza ori banui ca ea nu este din lumea aceasta, ca stabileste o legatura directa cu Dumnezeu, a realiza ca prin credinta in ce este de necrezut intram – asa cum enunta marele nostru Mircea Eliade – in relatie cu misterele din urma ale creatiei si cu lucrarile necreate ale lui Dumnezeu.
In ziua Invierii, in prima zi de Pasti, crestinul are parte de o partasanie cu ceea ce se afla dincolo de fruntariile intelegerii omenesti. Pentru oarecare vreme izbuteste a nu mai fi nici el « din lumea aceasta ». In duminica Tomei insa revenim cu totii la nivelul mintii omenesti. Hristos insusi recurge la dovezi materiale, brute, simpliste, potrivite vrerii lui Toma, adica ale fapturii : Isi arata mainile si picioarele si coasta, cere de mancare ca sa demonstreze ca nu este duh.
Da, se revine cu desavarsire la nivelul mintii omenesti. S-a zis cu saptamana harica, luminata si supralumeasca de dupa Inviere. Zilele acelea parca luminate de lumina necreata au trecut. Hristos din nou se smereste, se umileste printr-o noua chenoza. Dupa chenoza intruparii, intr-o sarmana tarisoara invinsa si cotropita, in modesta familie a unui dulgher dintr-un neinsemnat orasel de provincie desconsiderata, a mortii si anume a mortii in cumplite chinuri pe lemn blestemat, acum, in duminica Tomei se smereste sa Se supuna aducerii de probe materiale, ca orice om suspectat a nu spune adevarul si silit a-si dovedi buna credinta prin irestibile probe concrete. Ceea ce si face in aceasta ultima chenoza a Sa.
Zilele de sfarsit ale Mantuitorului asa ni se infatiseaza, ca o linie sinusoidala care incepe in punctul superior al duminicii Floriilor cand e aclamat cu osanale si numit Imparat si Fiu al lui David ; punctul urmator e al infrangerii din vinerea ingrozitoarei rastigniri ; ii succede un nou punct superior, maxim : al Invierii ! si el urmat de momentul chenozei probatorii in duminica Tomei (Iisus trebuie sa-si dovedeasca dumnezeirea chiar ucenicilor Sai), dupa care vine momentul atotintegrator al inaltarii care pune capat liniei sinusoidale si miscarii pendulate.
Ateii si criticii crestinismului se folosesc de episodul Tomei si al celorlalti pentru a pune in fata crestinilor ceea ce ei numesc « criza de credinta ». Nu vedeti, argumenteaza ei, pana si ucenicii s-au indoit si n-au crezut. Cu atat mai vartos va putem banui pe voi toti ca nu sunteti de buna credinta, ca va prefaceti, Si amintesc si paradoxala fraza a tatalui copilului demonizat : « Cred Doamne, ajuta necredintei mele » (Marcu 9, 24), expresie si ea – zic aceiasi - a unei credinte ambigue.
Li se poate raspunde : evanghelistii – cinstiti, realisti, nefatarnici – n-au falsificat adevarul, nu au tinut sa-l camufleze : au inregistrat momentul de indoiala omeneasca (si explicabila) si l-au mentionat fara sovaiala ori graba. Dar nu au consemnat si declaratia aceluiasi Toma : Domnul meu si Dumnezeul meu ! care pune lamurit capat crizei. Criza e acum depasita , vremelnica necredinta risipita. Scurta si absoluta exclamare a fostului « necredincios » anihileaza tot ce a precedat-o . (Intocmai cum lacrimile si strigarea tatalui copilului demonizat rezolva punctul critic formulat in binomul credinta-necredinta).
Asa si noi toti – care credem si-L marturisim pe Hristos a fi Domn si Dumnezeu (Dominus et Deus vor spune romanii despre imparatii lor de la Aurelian incoace, folosindu-se de sintagma apostolului) – Sa-L rugam sa se intoarca cu indurare spre noi in aceasta zi, numita Duminica Tomei , cand iesim de sub vraja zilelor pascale si de sub scutul Saptamanii Luminate si reintram in fruntariile mintii omenesti si ale vietii pamantesti . Intru aceasta sa ne dovedim crestini, pastrand viu in noi,in tot cursul anului, duhul credintei in Invierea Domnului pentru ca neincetat, pas cu pas, sa ne insoteasca, sa ne ocroteasca, sa ne calauzeasca si sa ne intareasca. Daca, spre a nu fi socotiti lipsiti de modestie si discretie, nu putem rosti zilnic, ca Sfantul Serafim de Sarov, « Hristos a inviat ! », sa repetam tot atat de staruitor exclamatia aceasta in sinea noastra, ca pe o varianta a rugaciunii inimii.

INCREDEREA

De la « credere in Deum esse » la « credere in Deum »

Textul evanghelic, atat in referatul lui Matei (8, 22-35) cat si in referatele lui Marcu (4, 36-41) si Luca (8, 23-27) foloseste cuvantul credinta (cum de nu aveti credinta ? sau unde este credinta voastra sau iarasi putin credinciosilor ), dar in pericopa linistirii (potolirii) furtunii de pe mare eu unul socotesc termenul incredere a fi mai potrivit. Domnul isi cearta ucenicii pentru doua pricini: ca sunt fricosi, ca le lipseste credinta. Fricosi cu adevarat nu s-ar zice totusi ca sunt, deoarece pericolul real a fost iminent (de calificativul infamant « fricos » invrednicindu-se , cred, mai degraba cei pe care ii tulbura si ii zapacesc simpla eventualitate a unei amenintari): tustrele pericope vorbesc fie de o furtuna atat de mare incat corabia se acoperea de valuri, fie de valuri ce se pravaleau peste corabie (si corabia era aproape sa se umple), fie de corabia ce se umplea de apa asa incat erau in primejdie. In asemnea cazuri de pericol real si iminent poate ca nu de frica trebuie sa fie vorba ci de alarma legitima. Si, tot astfel, poate ca nu de frica trebuie sa fie vorba ci de alarma legitima. Si, tot astfel, poate ca in loc de substantivul credinta este mai adecvat, mai oportun acel de incredere. De aceea, gandesc, au dat mai ales dovada ca sunt lipsiti apostolii. N-au pus temei pe actualitatea prezentei in corabie a Invatatorului lor, nu au dat crezare simtamantului, intuitiei, convingerii ca nimic rau nu li se poate intampla atata vreme cat se afla sub obladuirea imediata a lui Hristos. Se vede, totusi, recunosc, si necredinta propriu-zisa: parca au uitat cine este Insotitorul lor. Au uitat, de buna seama, deorece toti se mira, dupa ce vantul inceteaza si marea se astampara, si se intraba Cine o fi Acesta care porunceste iar vantul si apa il asculta ?
Emotiile si starea de spirit pe care le cunosc ucenicii pe corabia incercata de valuri nu sunt specifice vietii pamantesti a Mantuitorului. Ele isi au echivalentul in diferite imprejurari ale istoriei profane unde, in acelasi fel, se vadeste neincrederea. Cand Cezar trece din Galia in Britania si se dezlantuie o puternica furtuna pe bratul de apa dintre cele doua tari, sotii lui de asemenea sunt cuprinsi de panica. Ii cearta Cezar : oare nu stiti cine ste cu voi? Oare nu pricepeti ca nimic cu adevarat rau nu are putere aupra voastra cata vreme sunteti cu Cezar ? (Nu spune : cu mine, vorbeste la persoana a treia, se obiectiveaza : - ca in De bello gallico - , se desprinde parca de sinele sau). Baltazar Gracian in Criticonul observa : “Barbatilor de seama si primejdiile le stiu de frica sau le poarta respect: moartea uneori nu se-ncumeta sa-i infrunte, iar ursita se potriveste dupa firea lor. : (Trad. De Sorin Marculescu : Criticonul, edit. Univers, 1987, pag. 47) Gracian citeaza si el « tempestele » lui Cezar si adauga : naparcile care l-au iertat pe Hercule, otelurile pe Alexandru Machedon, gloantele pe imparatul Carol Quintul. S-ar zice ca stihiile, primejdiile, armele ucigatoare nu se ating, nu au liber acces asupra anumitor oameni atata vreme cat acestia nu au implinit sarcina lor incredintata, cat timp nu si-au predat mesajul. Cezar pe corabia din Canalul Manecii pare a detine informatia ca nu si-a jucat inca rolul in intregime, ca nu a predat lumii mesajul sadit de Istorie in cugetul si in mintea sa.
Aceeasi liniste la Hristos pe Marea Tiberiadei, in timpul furtunii : stie prea bine ca inca nu I-a venit ceasul. De aceea doarme pasnic, de aceea isi invinovateste (desi poate in pripa) discipolii si-i dojeneste ca nu au credinta. In adevar : cand esti intr-o oarecare imprejurare pizmasa cu Acel caruia I-ai afierosit toata puterea ta de iubire si decrezamant, nu-ti este ingaduit sa te mai ingrijorezi, sa te mai indoiesti, sa cugeti ca sortii au cazut potrivnic si ca vei pieri.
Scena detine ceva din dramatismul unui tablou de Gericault ori Delacroix : noaptea e intunecata si rea, cerul acoperit, valurile uriase, vantul sufla nemilos, mica ambarcatiune tremura si sovaie intre viata si abis, Hristos, la capatul corabiei, doarme nepasator, departe de indarjirea realitatii. Iar ucenicii se zbat, isi frang mainile, nu stiu sa faca altceva – desi sunt, cativa dintre ei, pescari, deprinsi cu de-ale marii – decat sa-si trezeasca Invatatorul din somn. Si parca indraznind sa-L mustre : sunt pe cale de a se prapadi cu totii, iar El doarme !
Editorii si comentatorii textului evanghelic, fac trimiteri la Vechiul Testament, acolo unde este mentionata puterea divinitatii asupra furtunilor. Asa spre pilda : Psalmul 88, 10 : « Tu stapanesti puterea marii si miscarea valurilor tu o potolesti » ; Psalmul 106, 29 : « Si i-a poruncit furtunii si s-a linistit si au tacut valurile marii » ; Iov 26, 12 : « Cu puterea Lui El a despicat marea si cu inteleciunea Lui a sfaramat furia ei ».
Dar e in episodul domolirii furtunii de catre Hristos un talc secund , mai adanc : se da aici in vileag insasi taina relatiei dintre faptura omeneasca si Mantuitorul ei, ba si problema capacitatii omului de a se increde pe deplin, in chip absolut, fara pic de indoiala si ingrijorare in Acel pe Care si L-a ales drept Indrumator si Invatator. Duhul, da, e osarduitor si gata sa creada, sa se increada : trupul, totusi, ori zonele inttermediare dintre carne si spirit, regiunile inferioare ale sufletului vegetativ sunt mult mai instabile, mai deschise temerilor ancestrale si dubiilor scepticismului celui mai sincer. Apostolii, in imprejurarea aceasta, se dovedesc a fi oameni in toata taria sau mai bine, mult mai bine zis in toata slabiciunea cuvantului. I-au urmat lui Hristos, Il insotesc, Il iubesc, dar la o adicatelea, in fata primejdiei reale si peremptorii, care le vorbeste de la atat de mica departare si atat de furios, de amenintator, de implacabil, de vizibil, de real – tot ce este superior, fierbinte, ideal intr-insii se clatina, se frange si-n cele din ruma se da in laturi spre a face loc fricii si mai ales neincrederii, imposibilitatii de a percepe glasul care le spune : nu va temeti, o putere mai mare decat a valurilor acestorainvrajbite va ocroteste, e aici alaturi de voi. Apostolii, confruntati cu furtuna, reintra in randul oamenilor stiutori numai de ce se vede si se aude si se simte, cunoscatori numai ai datelor imediate ale sensibilitatii informata de instincte, reflexe si tropisme ; grav – si de aceea tonul dojanei lui Hristos e aspru – se arata a fi ca ei sunt cei care dorm de vreme ce nu realizeaza Cine le este tovaras de drum, ca se tem de ceea ce tine de o lume inferioara, ca nu inteleg ca materia e subordonata Duhului.
Cand Dostoievski a scris : pe patul de moarte fiind si venind careva sa-mi demonstreze cu argumente irezistibile ca nu Hristos e adevarul ci altceva, eu voi ramane cu Hristos si ma voi desparti de adevar, el a dat expresie unei stari de spirit opusa celei careia, vremelnic, a cazut prada mica turma a lui Hristos. In prezenta valurilor vietii, a multiplelor ei furtuni, ispite, capcane, avalanse, zgomote si furii, crestinul e dator sa-l aleaga – oricat ar fi tumultul de mare, de napraznic, de incontestabil – pe Hristos. (Furtuna este realitatea, dar Adevarul este Hristos). Sa se increada in Cel nevazut, sa nu se supuna cerintelor semete si spaimelor negre faurite de o regie abila, dar in fapt superficiala, aparenta, care-i functie de durata, adica val care ca valul trece. Taraboiul desigur e mare si realitatea se arata a fi devenit numai ostilitate si vuiet, hau si navala, portile s-ar zice ca au fost ferecate, iesire nu mai incape, ajutor nu mai are de unde si pe unde veni, duhuri kafkiene par a se fi pornit din toate azimuturile : da, valurile pot acoperi in orice clipa mica, neputincioasa nava a vietii omenesti. A spune totusi : nu, a repeta (cum ne sfatuieste Andre Suares) cuvantul lui Neptun catre valurile dezlantuite : nu, nu, nu, a considera drept maya (cum zic hindusii) – adica iluzie, amagire, scenografie – tot decorul acela ce se straduieste a transmite impresia de ineluctabilitate si iremediabil, iata arta de a fi crestin : increderea in Hristos chiar si la ananghie, nu numai in zilele vietii de sart, cand cerul e senin ori usor posomorat, cand zgomotul de fond al realitatii nu s-a prefacut in urgie sonora iar stihiile nu au prins a ranji si a se urni asupra-ne ca padurea de la Birnam impotriva nefericitului rege Machbeth.
Nu-i de ajuns sa credem in Hristos si in dumnezeirea Sa. Ni se cere si simtamantul mai omenesc, mai putin teologal, mai intim, mai direct si mai cald, mai apropiat de o relatie de tip eu-tu (Martin Buber), de la persoana – la – persoana (Dumitru Staniloae), al increderii de fiecare clipa, in toate diversele (maruntele ori decisivele) vicisitudini ale vietii. E limpede ca exista o deosebire – macar ca nu e decat o nuanta, echivalentul unui semi-ton – intre credinta si incredere,. Cei de pe corabia amenintata de mania valurilor mai cu seama de incredere nu au dat dovada. Increderea are drept temei entitati mai putin abstracte si falnice decat credinta : un anume soi de naivitate, de pornire copilaroasa a inimii, un refuz de a lua in serios hidoseniile si asupririle lumii neinsufletite, o incredintare totala a eului care se preda (neconditionat) ocrotitorului sau : ingerul pazitor, Bunul Dumnezeu, Hristosul ce Milostiv, Sfantul cel mai iubit, Puterii numai de el stiuta. Increderea e ca un fir telefonic particular, o lungime de unda selectiva care leaga sufletul de obiectul nedezmintitei, neindoielnicei, neironicei sale iubiri. Ea creeaza ceva asemanator unui meterez de aparare, ce nu poate fi strapuns de variatele si complicatele siretlicuri si subterfugii – adeseori spaimantatoare, sumbre, teribile- ale sarcasmului diabolic hotarat sa surpe tot ce este curat, candid si darz in sufletul totodata matur si profund pueril al fiintei ganditoare. Cred in Hristos si am in credere in El se cade a fi deviza completa a crestinului. El stie ca pe corabia pe care strabata marea vietii, in nava aceea oricand expusa scufundarii, nu e singur, undeva in ascunzisurile, in umbrele ei se afla, dimpreuna calatorind, Hristos. Si aceasta ii daruie un calm, o putere de indurare, o stapanire de sine ce pot fi supuse la foarte grele incercari dar nu anihilate si prefacute in deznadejde, haos, ratacire.
Dar, strans cu usa, ar trebui sa definesc cu precizie deosebirea dintre incredere si credinta, m-as incumeta sa enunt – referindu-ma la Holderlin si Heidegger – ca increderea se infatiseaza indeosebi ca o putere poetica a spiritului omenesc. In vreme ce credinta este facultatea sa pneumatica. Iar despre acele clipe de indoiala, spaima si descumpanire prin care au trecut ucenicii Domnului, ele ne invata a fi smeriti (ne arata cat de subrezi suntem cu toti) si totodata ne amintesc aceste cuvinte pline de har si de adevar ale lui Dostoievski : « Spre a judeca forta morala a unui norod (n.n. : a unui om, a unor oameni) si ceea ce este el in stare a face cu ea in viitor, nu se cuvine a lua in considerare gradul de josnicie la care se poate sa fi cazut la un moment dat : se cuvine a lua in considerare gradul de josnicie la care se poate sa fi cazut la un moment dat : se cuvine a lua in considerare numai gradul de spiritualitate pe care-l poate atinge cand va veni momentul. »
Apostolii, cei sovaitori si tematori de pe marea Ghenizaret, acele figuri sfios-plapande (ar zice Ghoethe asa cum e talmacit de St. Aug. Doinas) sunt neclintitii si vitejii mucenici si marturisitori de mai tarziu ai lui Hristos – Biruitorul.

PREDICA IN DUMINICA DINAINTEA MARELUI POST

Ce este predica? O lectie pe care, asemenea profesorului in clasa, preotul ori monahul o da, iar enoriasii, asemenea elevilor, o asculta ? Cred ca nu. Predica nu este numai un « cuvant de invatatura », ci si o profesiune de credinta a celui ce o rosteste, o marturisire a sa, care-i da in vileag parerile, firea, personalitate. Este si o lucrare in doi, o con-lucrare, o impreuna lucrare a vorbitorului si publicului, un crez grait pe doua glasuri : unul, ce-i drept, mut, dar facandu-si simtita cu putere prezenta.
Asa fiind, cer voie ca astazi, in ajunul Marelui Post al Pastilor, sa cutez a da ‘cuvantului de invatatura’ un caracter mai intim ; sa fie, macar in parte, si o destainuire a unor intrebari care i se pun monahului din fata domniilor-voastre si o impreuna reflectie asupra intrebarilor iscate atat de textul evanghelic, cat si de cel apostolic al zilei.
Radacina textului evanghelic se afla in capitolul 6 al referatului Sfantului Matei si are drept temelie una din marile, nobilele, imparatestile insusiri ale Domnului : discretia. Ne este poruncita si noua in trei cazuri :
- cand faci milostenie, zice Domnul, sa nu stie stanga ce face dreapta. Altfel spus, milostenia sa-ti fie cunoscuta numai tie, miluitului si lui Dumnezeu ;
- cand te rogi, mai graieste Domnul, sa nu o faci in locuri publice unde sa te poata vedea si lauda lumea, ci numai in camara ta, avand grija ca in prealabil sa inchizi usa. De ce sa te incui ? Ca nu cumva deschizand oarecine usa sa te gaseasca in rugaciune si taina faptei tale sa se piarda ;
- cand postesti, ne mai spune in sfarsit Domnul, sa nu reiei pilda fatarnicilor, smolindu-ti fata si aratandu-te trist, sa vada oamenii ca postesti, ca-ti este greu, ca savarsesti o isprava care nu sta la indemana fiecaruia. Dimpotriva, suntem chemati, atunci cand postim, sa ne spalam fata, iar capul sa ni-l ungem ; sa sfidam adica, povara postului.
Iata o desavarsita noblete a mantuitorului : o neabatuta si deplina discretie in faptuirea binelui.
Cat priveste postul, care indeosebi ne intereseaza astazi, sa va amintesc si o povata a Patericului : decat sa spui altora ca postesti (sa te falesti cu postirea, sa o proclami), mai de folos iti este tie (monah ori mirean) sa mananci de trei ori carne pe zi.
Trecand acum la textul apostolic - se afla in Epistola catre Romani a Sfantului Apostol Pavel, in importantul capitol 16 (caruia si Karl Barth ii acorda multa atentie in amplul sau studiu asupra scrisorii acesteia) constatam ca este mai intai nevoie sa facem deosebire intre doua feluri de porunci: absolute si relative. Primele sunt obligatorii si indiscutabile. Celelalte nu au aceste caractere, tin mai mult de obiceiul locului, de randuiala unui anume asezamant ori a unor anumite meleaguri ori de convingerea insului.
Absolute sunt :
Cele zece porunci, adica decalogul primit de muntele Horeb de catre proorocul Moise de-a dreptul de la Atotputernicul Dumnezeu. De unde reiese ca sunt valabile si acum si obligatorii pentru crestini, ca nu au fost astfel numai pentru iudei, pentru cei aflati sub Lege ?
Din chiar cuvintele Domnului : Evanghelia Sfantului Matei (19, 17) arata ca venind un tanar la El si intrebandu-L : ce bine sa fac sa am viata vesnica ?, Hristos raspunde : de vrei sa intri in viata, pazeste poruncile. Este, prin urmare, limpede ca poruncile Vechiului legamant sunt inca intru totul valabile si pentru crestini.
Mai prezinta, apoi, caracter de obligativitate cele doua mari porunci la care se refera Domnul in Evanghelia Sfantului Luca (10, 25-28). Invatatorului de lege care-L intreaba ce sa faca spre a mosteni viata de veci, El ii ceru sa spuna ce sta scris in Lege. Iar cand aude raspunsul :’Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot sufletul tau, din toata puterea ta (unele texte spun : vartutea ta, e tot una) si din tot cugetul tau, iar pe aproapele tau ca pe tine insuti’. Hristos incuviinteaza : drept ai raspuns.
Au deci acelasi caracter absolut si aceste doua porunci, egale intre ele, ingemanate : a-L iubi pe Dumnezeu din tot sufletul, toata inima, toata puterea si tot cugetul nostru, iar pe aproapele nostru ca pe noi insine.
In sfarsit, in al treilea rand, este absoluta si recomandarea facuta de Hristos Apostolilor Sai la Cina cea de Taina : ‘Porunca noua va dau voua : Sa va iubiti unul pe altul. Precum v-am iubit pe voi, asa si voi sa va iubiti unul pe altul’.
Ne putem insa intreba : de ce tine Domnul sa accentueze : porunca noua ? Oare nu si Vechiul Legamant (Levit. 19, 18) prevede intocmai ? Oare n-am vazut adineaori ca dubla porunca are in vedere si iubirea aproapelui ? De ce zice totusi Domnul porunca noua?
Din pricina rautatii si uscaciunii noastre. Capacitatea noastra de a iubi este atat de mica, incrancenarea, indarjirea si acreala din sufletul nostru atat de stapanitoare, incat nici noi insine nu suntem uneori in stare sa ne iubim; darmite pe altul ! De aceea Domnul nu voieste sa lase iubirea de aproapele la cheremul unui simtamant care poate lipsi cu desavarsitre din structura noastra psihica pustiita de arsita si ariditate. Drept model ne da dragostea pe care Si-a dovedit-o El fata de apostolii Sai si fata de intreaga omenire : o dragoste care a mers pana la jertfa de sine si la urcarea pe cruce. Asa se cade sa ne iubim unii pe altii : nu pe masura plapandei noastre capacitati de a iubi, ci pana la jertfa, precum si Hristos ne-a iubit.
Acum ca stim deosebirea dintre poruncile absolute si cele relative, putem accede la exegeza capitolului 14 din Epistola catre Romani. In versetul 14 al acestui capitol gasim enuntat principiul calauzitor al poruncilor relative. Apostolul scrie : ‘Stiu ca sunt incredintat ca nimic nu este intinat prin sine, decat numai pentru cel care gandeste ca e ceva intinat ; pentru acela intinat este’.
Ce spune Apostolul neamurilor ? Ca lucrurile toate, in sinea lor, nu sunt catusi de putin intinate, spurcate. Dar daca eu gandesc in cugetul si constiinta mea ca un anume lucru, o anume fapta sunt intinate, pentru mine intinate chiar sunt si se cuvine sa nu ma apropiu de acel lucru, sa nu savarsesc acea fapta. Daca insa nu cred astfel, lucrul si fapta nefiind deloc spurcate prin ele insele, nu am a ma opri si intina.
Si Pavel ne da trei pilde clare de asemenea porunci relative : taierea imprejur, mancarea, tinerea zilei (adica a sambetei, a zilei de odihna).
Despre taierea imprejur, el declara (1 Co 7, 19) : ‘Taierea imprejur nu este nimic si netaierea imprejur nu este nimic ; ci paza poruncilor lui Dumnezeu’. Problema aceasta a taierii imprejur nu mai este astazi de actualitate ; dar in vremea cand vorbea si scria Sfantul Pavel, era un subiect de aprige si aprinse discutii : este oare nevoie ca barbatii convertiti la crestinism sa se supuna Legii si sa se taie imprejur ? Problema este rezolvata in conformitate cu principiul relativitatii : taierea imprejur este o traditie fara caracter absolut pentru cei aflati sub har ; prin urmare, nu este obligatorie, iar taierea ori netaierea imprejur nu prezinta vreo insemnatate si nu implica nici un fel de consecinte soteriologice.
Tot asa mancarea : si aici ne aflam sub regimul relativitatii. In versetele 3 si 6 ale aceluiasi capitol 14 ni se spune cum mai lamurit nici nu se poate : ‘Cel ce mananca sa nu dispretuiasca pe cel ce nu mananca ; iar cel ce nu mananca sa nu osandeasca pe cel ce mananca, fiindca Dumnezeu l-a primit’ si Cel ce mananca pentru Domnul mananca, caci multumescte lui Dumnezeu ; si cel ce nu manca pentru Domnul nu manca si multumeste lui Dumnezeu’ Textul, atat de clar si explicit prin el insusi, nu necesita un comentar.
Si tot asa cat priveste tinerea zilei, a sambetei. Citim in versetul 6 : ‘Cel ce tine ziua , o tine pentru Domnul; si cel ce nu tine ziua, nu o tine pentru Domnul’. Se aplica aici criteriul intinat-neintinat.
Din catestrele pilde ce putem deduce? Ca exista in afara poruncilor scrise si altele, relative, care depind de cugetarea noastra: la pazim daca potrivit socotintei noastre a face altfel e intinat, nu le pazim daca in sinea noastra nu le atribuim un caracter absolut obligatoriu.
Iar acum putem trece la expunerea catorva cazuri de constiinta specifice vietii monahale., dand astfel predici de astazi infatisarea unei destainuiri a predicatorului, dupa cum am vestit la inceput. Voi face cate o scurta referite la zece dileme :
1. Spalatul. Sunt monahi care cred ca a face baie este un pacat pentru oricare din tagma lor. Ei isi spala numai fata si mainile.
Potrivit principiului intinat-neintinat, liberi sunt sa nu faca baie. (Desi din imputarea adresata lui Simon leprosul, din faptul ca spala picioarele uncenicilor Sai si din cuvintele : , Cel ce a facut baie n-are nevoie sa fie spalate decat picioarele’ nu rezulta ca Hristos sa ne fi oprit de la imbaiere). Cei insa care ca mine gandesc ca baia nu e un lucru intinat, ci o necesitate trupeasca, se pot imbaia fara sa-i mustre constiinta si fara a sovai. Din punct de vedere spiritul, imbaierea nu-i nimic si neimbaierea nu e nimic. E o chestiune pe care orice monah cata sa o rezolve in libera sa constiinta.
2. De asemenea curatenia in camere si chilii. Sunt calugari convinsi ca se cade sa nu dea prea mare insemnatate curatirii si dereticarii camerelor. Prea bine, sa nu dea. Fara a pierde totusi din vedere ca in incaperile comune, care-s locuri de libertate, se impune a pastra desarvarsita curatenie, deoarece eu nu pot impune parerea mea altora : libertatea este baza crestinismului, ‘iar in casa Tatalui Meu multe locasuri sunt’ (in. 14, 2). Ca atare in bucatarie, la trapeza in cancelaria manastirii, in arhondarie, la closete, regula sa fie : deplina curatenie. Nu pot impune altora o convingere pesonala.
3. Lungimea barbii sau a parului, socotita de multi monahi drept un semn de imbunatatire si sfintenie, sta sub semnul relativitatii. Monahii care din cand in cand isi taie putin ori isi potrivesc barba si parul nu se fac vinovati cu nimic. Lungimea barbii nu-i defel dovada de insusiri duhovnicesti speciale. E, cum spun catolicii, un lucru indiferent. Desigur ca, potrivit traditiei ortodoxe se cuvine ca monahii sa poarte barba, dar lungimea si latimea ei va sa tina numai de bunavointa fiecarui monah. Ele nu semnifica nimic, sunt foarte respectabile, fara a trimite neaparat la desavarsire.
4. Tot astfel cat priveste lungimea vestmintelor (a rasei, a revendei): nici aceasta nu are vreo insemnatate ori semnificatie. E treaba strict estetica si comoditate rezolvata de fiecare ins potrivit gustului si nevoilor sale.
5. Unii monahi si multi mireni par a fi convinsi ca facand la repezeala cat mai multe cruci dau dovada de multa evlavie si savarsesc o fapta duhovniceasca.
Se inseala. Facerea semnului Sfintei Cruci la iuteala si inghesuit, de-a valma nu este lucru cuviincios. Semnul Sfintei Cruci se cade a fi facut incet, calm, fara pica de graba ; sa ne ferim de-a da impresia ca luam parte la un concurs de viteza. Linistea, buna randuiala, simtul cucerniciei trebuie sa ne calauzeasca. : sa nu banalizam, bagatelizam si desconsideram semnul Sfintei Cruci prin iureseala, transmitand altora senzatia de automatism si artificialitate.
6. A nu coase vinerea, cum cred ca e porunca absoluta multe femei credincioase, nu-i in adevar decat deprindere, de nu si superstitie. Vinerea e ziua rastignirii Domnului si ca atare bine este ca in acea zi sa mancam de post (ori sa ajunam) si sa ne oprim de la desfatari. Dar a coase nu e o desfatare.
Necoaserea vineri nu are nici un temei. Cine, fireste, crede in cugetul sau ca nu trebuie sa coase sa nu o faca ; dar sa nu se sminteasca vazand ca altii ori altele cos. Dupa cum nici in privinta tinerii zilei si a mancarii nu trebuie sa dispretuiasca pe cei care nu tin ziua ori mananca.
7. Isi inchipuie unii monahi ca-si manifesta starea calugareasca si sfintenia vietii cu ajutorul unei cautaturi incruntate si unei fete posomorate. Ei uita ce ne spun Patericul si Vietile Sfintilor despre Sf. Antonie cei Mare, pustnicul, Sf. Serafim de Sarov, fala ortodoxiei, Sf. Moise Arapul, fostul talhar si multi altii : erau veseli, senini, cu fata mereu luminoasa si oricand bucurosi de oaspeti. (Sa ni-l amintim si pe staretul Zosima al lui Dostoievski, si el neinciudat). Adevartul monah (ori mai bine zis adevaratul crestin) nici nu poate fi imbufnat si acru : nu este oare el ucenicul Celui care a dat lumii vestea cea buna ? Cum de ar fi, prin urmare bosumflat ?
8. Despre muzica stim ca in Muntenia, Moldova si Oltenia se canta indeosebi psaltica ; in Ardeal si Maramures indeosebi Cuntan.
Nici una nu poate revendica precaderea. Celor ce invoca traditia le reamintim ca Palestrina, Haydn, Mozart, Bach si Beethoven – autori de muzica sacra – au lucrat la vremea lor sub semnul inovatiei. Iar pe compozitori contemporani ca Messiaen sau Paul Constantinescu (autorul unor frumoase oratorii de Paste si de Craciun) nu-i putem invinui de a fi desconsiderat traditia. Pana si Roman Melodul, initiatorul muzicii bisericesi ortodoxe, a fost si el un fauritor de muzica noua.
Clasica, moderna, psaltica ori in stil cuntan, muzica depinde numai de sensibilitatea suditiva a celor ce asculta si de capacitatea ei de a intra in rezonanta cu sufletele lor. In multe biserici din Statele Unite, Aglia si alte tari se slujeste in ritm de muzica folk, jazz ori sincopata. Intreaga opera ‘Jesus Christ Superstar’ e construita pe muzica folk si teme de jazz Dixieland ; ceea ce nu o impiedica sa fie o lucrare de puternica intensitate si fervoare crestineasca. Catolica biserica Sfantului Severin din Paris adaposteste cele mai noi instrumente ale muzicii hot.
Sa nu ne miram , sa nu ne smintim, sa nu ne scandalizam, spre a nu pati ca regina Micol, fiica regelui Saul si sotia regelui David : vazandu-si sotul care mergea jucand si cantand inaintea chivotului Domnului, a gasit ca se da in spectacol, se face de ras si de basm si se aseamana cu golanii. Nu a inteles, biata de ea, ca David canta si juca de prea plinul dragostei lui pentru Dumnezeu.
Orice muzica daruita cu insusirea de a incita auzul credinciosilor si de a le inalta sufletul este buna si sacra.
9. Intocmai stau lucrurile si pentru feluritele graiuri. Limba greaca nu este mai sfanta decat limba latina si limba latina nu este superioara limbii elene.
Crestinii din occident si-au concentrat viata sufleteasca in jurul Romei si au adaptat limba latina ; cei din Orient si-au concentrat duhovnicia in jurul Bizantului si au adoptat limba greaca. Nici unul din cele doua graiuri nu detine vreo superioritate intrinseca. Tot astfel nici celelalte graiuri : ebraica, siriana, slavona, cocta etc. etc. Buna este, precum stabileste Sfantul Apostol Pavel, acea limba pe care o iubeste poporul, aceea care ingaduie sa urmareasca slujba si sa-si intareasca evlavia.
Nici feluritele alfabete nu pot justifica o precadere. Calugaritele din tara noastra mai folosesc cartile de cult cu literele chirilice, crezand ca sunt mai ‘sfinte’. O pot face, dar nu inchipuindu-si ca alfabetul pe care il prefera detine o putere ascunsa, vreo sacralitate speciala.
Alfabetul latin e mai simplu. S-a facut urmatoarea experienta : s-a dat spre citire unui om, care cunostea deopotriva de bine cele doua alfabete, acelasi text scris si cu slove chirilice, si cu litere latine. Pe acesta din urma l-a citit mai repede. Caracterele latine se disting mai usor.
Alfabetul, ca si calendarul e doar o unealta. Sa nu cadem in greseala stilistilor care vorbesc de ‘sfantul nostru calendar’ si carora pe drept cuvant Parintele Arhim, Ilie Cleopa le arata ca ar putea tot atat de bine vorbi de ‘sfanta matura’, simpla unealta si ea.
10. In randuiala Sfintei Impartasanii exista o deosebire intre Muntenia, Oltenia si Moldova pe de o parte si Maramuresul pe de alta. In Maramures, dupa ce au primit Sfanta Impartasanie, oamenii se aseaza in genunchi, in celelalte parti ale tarii stau in picioare, pe baza consideratiei ca primind Trupul si Sangele Domnului au devenit purtatori de Dumnezeu, theofori, iat theofori fiind, ce rost ar mai avea sa-si plece in ziua aceea genunchii ?
Eu unul cred ca rationamentul acesta este drept. Dar ce fac ? Cand ma impartasesc la Bucuresti, stau in picioare ca toata lumea ; cand ma impartasesc la manastire in Maramures, ma ased in genunchi, ca toata lumea. Important este cum primim Sfanta Cuminecatura, cu cata credinta, dragoste, evlavie, cutremur si curatie. Ca dupa ce am primit-o ramanem in picioare ori ingenunchiem e cu totul lipsit de importanta : criteriul aici nu poate fi altul decat al obiceiului locului.
Din textul evanghelic de astazi am tras frumoasa invatatura a discretiei. Celui apostolic ii datoram intelegerea deosebirii esentiale dintre poruncile absolute si relative, indemnul de a nu da caracter absolut unor datini, unor forme, unor suferinte personale. Bun si prea frumos lucru e sa mearga omul al biserica, sa aprinda una ori cateva lumanari, sa se inchine in fata sfintelor icoane, sa bata si cateva metanii. Dar nu-i deloc deajuns. Ni se cere sa-L avem intotdeauna pe Hristos alaturi de noi, in gandul nostru, in sufletul nostru, in faptele si purtarile noastre.
Hristos nu a venit in lume sa ne invete o serie de noi forme, ci sa ne propuna un nou mod de viata. Nu cine-mi zice Doamne, Doamne va intra in imparatia lui Dumnezeu – enunta Mantuitorul – ci acel care implineste voia Tatalui ceresc. Nu la Ierusalim ori pe muntele Garizim se cuvine va rugati, mai spune, ci in tot locul, in duh si adevar.
Sa ne apropiem, asadar, de post cu mare smerenie, intelegand ca nu-i decat o foarte lumeasca si foarte modesta cale de inaintare spre Hristos. Daca ne infranam numai de la unele bucate, fara a insoti postul de stradania imbunatatirii si induhovnicirii noastre, a prefacerii fiintei noastre launtrice (spre a face dintr-insa, cum scrie Sfantul Apostol Pavel, o faptura noua, caci Hristos cu adevarat poate face din fiecare o asemenea faptura noua), postul nostru nu vafi privit altfel decat ca o carpa lepadata. Numai insotind postul, adica abtinerea de la mancare, cu induhovnicire, imbunatatire si prefacere launtrica ii vom da caracterul de jertfa cu bun miros care sa-l poata face primit de Acela pe Care-L iubim si in Care credem.

PREDICA LA DUMINICA A 4-A DIN POSTUL MARE

Randuiala tipicului bisericesc prevede ca in aceasta a patra Duminica a marelui Post sa fie citite pericopele de la matei IV, 25-V si Marcu IX, 17-23.
Cer voie sa ma opresc in acest scurt cuvant de invatatura asupra referatului din Evanghelia Sfantului Marcu, depasind insa textul prescris cu inca un verstet, al 24-lea. Pentru ca tocmai el mi se pare esential si de natura a ne permite sa dezvaluim in parte misterul credintei, care va constitui insasi tema vorbirii noastre de astazi.
Credinta, asa cum reiese din numeroase locuri ale Sfintei Scripturi si din exegezele pricipalilor ei comentatori, ni se prezinta ca un mister si un paradox. Ca pe un mister si ca pe un paradox ne este infatisat actul de credinta – mai acut si mai tainic decat oriunde altundeva – la Marcu IX, 24. Caci raspunsul tatalui la mustrarea Domnului (i s-a atras atentia ca acelui ce crede toate ii sunt cu putinta) : ‘Cred, Doamne, ajuta necredintei mele’ nu pare mai putin contradictoriu si indescifrabil decat ‘problema incuietoare’ cunoscuta in logica drept paradoxul cretanului. Toti cretanii sunt mincinosi este premisa de la care se porneste ; o afirma un cretan. Dar de vreme ce este cretan, inseamna ca si el minte si ca - prin urmare – afirmatia nu este adevarata, altfel spus, nu toti cretanii sunt mincinosi. Daca insa cretanul caruia i se pune intrebarea : cu adevarat sunt toti cretanii mincinosi ? da un raspuns negativ, ce deducem ? Ca, fiind si el mincinos ca toti cretanii, raspunsul lui negativ inseamna ca de fapt cretanii toti rostesc neaparat neadevaruri. Dascurca-se cine poate !
Paradoxul acesta logic a dat mult de furca filozofilor de-a lungul veacurilor. Chestiunea e pe larg expusa de logicianul roman Anton Dumitriu intr-un studiu din anul 1965, reprodus in volumul Stiinta si cunoastere (1984). Nu vom intra in amanunte si nici nu vom arata cum ajung specialistii contemporani sa afle o solutie a problemei prin teoria asa-zisa a nivelelor de vorbire logica.
Retinem doar ca fraza rostita de tatal copilului in versetul al 24-lea din capitolul IX al Evanghelilei Sfantului Marcu nu este si ea decat un teribil paradox inzestrat cu toate sperantele insolubilitatii. Caci din doua una : ori credinta, ori nu crezi. Si atunci cum de indraznesti sa zici fara pic de rusine ‘cred’ ! Ce fel de credinta este aceasta care este si nu este, care se afirma dar se si recunoaste nevoita a cere ajutor ? Ce joc mult prea subtil ori din cale afara de fatarnic se desfasoara aici ? Nu cumva raspunsul tatalui intareste argumentarea filozofului ateist Jean Paul Sartre care-i invinovateste pe credinciosi a fi de rea credinta fiindca textul de la Marcu IX, 24 aceasta chiar vadeste : incertitudinea, subrezenia, duplicitatea launtrica a pretinsului act de neclintita credinta ? Pentru Sartre si existentialistii din scoala sa credinta nu poate fi decat un limbaj confuz, auto-amagire (autosugestie), vorba lipsita de acoperire (in sensul in care aurul din depozitul bancilor de Stat acopera, garanteaza moneda de hartie) sau, pur si simplu, neadevar (inconstient ori, mai adeseori, de rea credinta).
Textul evanghelic de astazi ne aminteste insa nu numai de acuza lui Sartre ci si de o alta celebra spusa a filozofului, francez si el, Blaise Pascal. Acesta , precursor al existentialismului, nu ateu ci profund crestin pune in gura Mantuitorului care se adreseaza necredinciosului dornic sa creada insa neizbutind sa-si implineasca dorinta, necutezand a face pasul hotarator, un raspuns cu totul neasteptat : nu M-ai cauta daca nu m-ai fi gasit! Raspuns si el teribil, paradoxal, tainic si ametitor. Sa cauti ceea ce ai si gasit ! Sa insemne cautarea ta, stradania ta, angoasa ta, nimic altceva dacat dovada inutilitatii intregii tale framantari - ba si a orbirii tale - de vreme ce L-ai gasit pe Cel cautat ! (Dar si ce bucurie : drahma era in buzunar, oaia zisa pierduta nu fusese decat o greseala de numaratoare !)
Raspuns teribil, paradoxal si tainic, totusi deopotriva lamuritor si definitiv, punand pentru totdeauna capat validitatii ispitelor unei logici a dilemelor stringente. Ni se cere numai curajul de a constata ca omul framantat, chinuit, obsedat de vocatia credintei a devenit prin insasi starea sa cautatoare un credincios. Cine porneste spre Hristos – si cat de lunga, de intortocheata, de nesigura i se arata a fi calea – L-a si intalnit ! Oare inca departe fiind el, nu l-a vazut si alergand, nu i-a cazut pe grumaz sarutandu-l ?
Sartre de altfel recunoaste ca acel care merge sa ceara sfatul unui ofiter daca sa urmeze ori ba cariera militara, a si luat in sinea sa hotararea. Tot asa omul care-si expune indoielile cu privire la vocatia sa ecleziastica unui preot ; el a si ales : nu ar solicita avizul unui slujitor al lui Hristos daca nu L-ar fi aflat pe Acesta.
Un caz recent si edificator este al ilustrului nostru compatriot, Eugen Ionescu, scriitor de limba romana si franceza, trait de peste 40 de ani in Franta, membru al Academiei franceze. A fost o buna parte a vietii sale cu totul strain de preocuparile religioase. Cu timpul insa problema existentei (folosesc substantivul acesta deoarece este de uz curent ; mult mai corect ar fi sa spunem : fiintarii) lui Dumnezeu i s-a impus din ce in ce mai staruitor, mai aprig, parca si mai impacient. Citirea atenta a Sfintilor Parinti si misterul fenomenului care i se parea cel mai ciudat din cate sunt in univers – lumina – l-au apropiat (cu incetul, anevoie, si nu fara pasi inapoi, rezistente, icniri ale deznadejdii si intervale in care biruinta se arata a fi de partea deprimarii) de ravnita credinta in Dumnezeu. Iata ca acum, la batranete ( e nascut in anul 1912, ca si mine) a facut gestul echivalent cu arderea puntilor lasate in urma de oastea care nu mai vrea sa stie de verbul a da inapoi. « S-a declarat », cum ii place lui Jean Giradoux sa spuna. In recenta sa carte La quete intermittente (cuvantul quete l-as talmaci printr-un complex de termeni romanesti : investigatie, cercetare, cale, cautare, pelerinaj), aparuta la sfarsitul anului trecut, dupa ce expune cum am deschis nici ca se poate lunga-i calatorie catre Hristos, incheie afirmandu-si credinta, nuantand-o totusi cu verbul a nadajdui. In cine cred ? zice. Si-si formuleaza, ca mare dramaturg ce este, o replica scurta axata pe una din virtutile teologale : in Iisus Hristos, sper !
Acum ca autorul a dat lucrurile pe fata, imi este ingaduit, cred, sa divulg si eu ca in 1980, la Paris, mi-a cerut sa ma rog pentru el ca Dumnezeu sa-i daruiasca harul credintei. In volumul pe care l-am citat se mai intreaba inca, plin de ingrijorare si potrivit exigentei corectitudini care-l caracterizeaza : oare nu cumva cred doar ca eu cred ? Nu cumva credinta mea e o parere, o iluzie, o faurire a mintii mele obosite, ceea ce englezii numesc wishful thinking, adica o certitudine ce-si afla temeiul intr-o nazuinta a spiritului, in vointa insului, intr-un soi de visare a sa, intr-o irealitate luata drept realitate ?
Mi-am ingaduit sa-i scriu lui Eugen Ionescu si sa-i spun ca formula « dar poate ca doar cred ca eu cred » este varianta frazei pascaliene si a textului de la Marcu IX,24. « Poate ca doar cred ca eu cred » este totuna cu « Nu M-ai cauta daca nu M-ai fi gasit » si cu « Cred , Doamne, ajuta necredintei mele ». De ce se teme sau rusina Eugen Ionescu nu are, se alatura catorva mari artisti si ganditori biruiti de Hristos : Dostoievski, Claudel, J.K. Huysmans, Bergson, Peguy, Werfel, Papini, Chesterton.
Dar cripticului fundamental verset 24 trebuie sa-i mai dam un raspuns, se cuvine sa-l decodam si din punct de vedere practic. Cum efectuam saltul de la necredinta , orbecaiala si tumult interior la credinta, liniste si fermitate? Drumul ni-l da (in sensul invers al sintagmei, cel preferat de Constantin Noica : ni-l arata) acelasi verset 24 : « Si indata strigand tatal copilului a zis cu lacrimi. »
Iata cheia, iata cifrul, iata dezlegarea. Insasi inferioritatea conditiei noastre omenesti decazute supune chiar si credinta incertitudinii, fluctuatiilor, acediei, trecerii prin conuri de umbra. Suntem fiinte osarduitoare dar si slabe, oricand predispuse a ne poticni, de nu si a pica. Fer. Filip Nerri n-a grait oare : tine-ma Doamne de urechi ca altfel te vand ca Iuda ! Dar daca strigam, ca tatal copilului demonizat, daca intr-adevar ne rugam cu lacrimi, alfel spus din strafundurile fiinei noastre, daca realizam ca nu suntem decat trestii firave si biete festile fumegande, iesim din capcana trufiei, din chinurile incertitudinii si din labiritul paradoxelor. Strigatul insotit de lacrimi al tatalui e mai inainte de toate un act de smerenie : el recunoaste si marturiseste ticalosia conditiei sale omenesti ; ingamfarea nu-l mai opreste sa ceara ajutorul interlocutorului sau. Prin smerenie, lacrimi si ruga, el (si odata cu el tot omul) trece de la starea complexa (dubioasa apasatoare) de credinta, necredinta la starea stabila de credinta.
Ce dovedeste aceasta ? Ca e nevoie de har. Fiinta omeneasca nu este indeajuns de puternica pentru a putea iesi singura din paradoxalitate, dispersiune si fluctuatie. Ii este insa larg deschisa poarta smereniei (rugaciune + lacrimi + « strigare ») ; ea duce la credinta, spre deosebire de ferecata porta a marelui, tragicului Kafka (pentru a carui mantuire nu ma indoiesc ca se va fi rugat si Pascal si Kierkegaard si Dostoievski).
Acum ca Mircea Eliade a murit, pot marturisi ca si el mi-a adresat aceeasi rugaminte ca si Eugen Ionescu. Isi dorea sa fie nu numai – cum l-a numit Emil Cioran – cel mai activ propagandist al lui Dumnezeu, ci si un umil credincios al Sau. Acest neintrecut istoric al religiilor jinduia sa fie, dupa modelul lui Claudel (« un poet la picioarele Crucii ») mai mult decat naratorul unei evolutii : sa fie incredintat ca istoria sentimentului religios se incheie pe Golgota.
Modestia, bunatatea si marinimia il pregateau pentru aceasta. Cat priveste pe alt ilustru reprezentant al generatiei mele (am fost : Eliade, el si cu elevi ai aceluiasi liceu bucurestean Spiru Haret), ma refer la Constantin Noica, sunt sigur, dupa cele auzite din gura I.P.S. Sale Mitropolitului Antonie Plamadeala la inmormantarea savarsita intr-o zi de iarna senina si blanda in imediata apropiere a schitului de la Paltinis, ca marele meu prieten si binefacator, parinte de calugar ortodox, a murit impacat cu Dumnezeu. Cred ca si lor, catestrei, intocmai ca in pericopa zilei de azi, Dumnezeu le-a dat raspuns tamaduitor : de nelinisti lui Eugen Ionescu, de intuneric si de indepartare lui Eliade (ulterior am putut afla cu totii ca Eliade a murit spovedit si impartasit) si Noica. Pentru ca au strigat – fiecare in felul sau, in graiul intelectualitatii sale specifice, potrivit matritei talentului sau si tonalitatii inimiii sale : Cred, Doamne, ajuta bietei mele necredinte omenesti.
Si ma mai incumet a crede ca intreaga generatie ‘trairista’ a tineretilor mele – care a luat viata in serios, a dispretuit fatarnicia, a luptat, a nadajduit, a gresit, a suferit – Domnul ii va arata nu Fata Sa dreapta si aspra, ci Fata-I blanda si milostivnica.
Sa ne fie si noua de folos cele ce – poate in mod prea personal si dezlanat – am talcuit si povestit. Sa ne straduim a ne intari mereu credinta, oricat am socoti-o de nestramutata, sa o consideram prin rugaciune staruitoare, prin smerenie, prin chemarea dulcelui Nume al lui Iisus, prin pastrarea in adancul sinei noastre celei mai intime a pildei consemnate de Sfantul Evanghelist Marcu in capitolul IX al referatului sau, adevarata piatra unghiulara a crestinismului.

PERICOPA DE LA MATEI 9, 27-35

Duminica a 7-a dupa Rusalii

Din textul acesta evanghelic se desprind, cred, patru idei principale:
1.Punerea la proba a credintei,
2.Insasi problema cedintei: ce-i credinta, ce-i necredinta?
3.Porunca ne-vestirii minunilor, singura porunca dumnezeiasca pe care suntem incuviintati (de nu si obligati) sa nu o luam in seama, sa o calcam,
4.Problema rautatii absolute, a rautatii indajite, impietrite, ferecate in sine.

Reluand :
1.Constatam ca Domnul pune credinta orbilor la incercare, intrebandu-i in prealabil: credeti voi ca pot face a ceasta?. De unde reiese ca savarsirea minunii implica din partea celui in cauza credinta. Ajutorul Domnului, savarsirea minunii apar legate de credinta; operatia are loc intr-un camp al efectului de rezonanta.
Domnul, apoi graieste: Dupa credinta voastra, fie voua.
Ajutorul asadar e proportionat credintei. Cu cat este credinta mai mare cu atat va fi si ajutorul mai deplin. Hananeancai, urmator manifestarii unei credinte de neclintit si neabatuta de respingere, tacere si chiar de o grava jignire, Domnul ii spune : fie tie dupa cum voiesti (Mat. 15, 28), pogoramant exceptional motivat de o exceptionala tarie de caracter.

2.Textul pune de fapt insasi problema credintei si ne indeamna sa ne intrebam : ce este credinta ?
Stim ca a crede inseamna altceva decat a vedea, a constata, a inregistra ; ca vorbele spuse de arhierei si de carturari la rastignirea Domnului (Mat. 27, 42 ; Marcu 15, 32) – ‘ca sa vedem si sa credem’ nu inseamna numai hula, batjocura si neindurare ci si o greseala de ordin semantic, confuzia dintre doua verbe opuse : a vedea, a crede. Credinta exclude vederea, este incredintarea celor nevazute, o afirma in repetate randuri Sf. Apostol Pavel in mai toate epistolele sale.
Dar spre o intelegere mai atenta a notiunii, potrivit este sa luam aminte la textul din capitolul 9 (versetele 14-27) al Evangheliei Sf. Marcu si indeosebi la versetele 21-24. Acolo, cuvintele Cred, Doamne ! Ajuta necredintei mele par a indica o grava contradictie si existenta unui paradox fara solutie. Cum oare, judeca orice minte sanatoasa, poate cineva totodata crede si-si marturisi necredinta ? Nu e aceasta, pentru filozofii existentialisti si pentru atei in general, justificarea obiectiunii adresata credinciosilor : sunteti de rea credinta, mintiti ori va amagiti pe voi insiva ?
Astfel par a sta lucrurile daca pierdem din vedere felul cu sunt rostite cuvintele de tatal copilului : textul ne arata ca tatal (1) cere ajutorul Domnului, (2) cu lacrimi si (3) cu strigare.
Credinta nu-i lovita de nulitate si fatarnicie de aparentul paradox deoarece tatal copilului asuma precaritatea si smerenia conditiei omenesti (mereu ispitita de necredinta) insa o si depaseste cerand cu lacrimi si strigare ajutorul Domnului. Paradoxul se rezolva prin chiar aceasta depasire a momentului critic. Suntem ispititi de necredinta (un soi de umbra a credintei) insa iesim din contradicitie si paradoxal asumandu-ne cu smerenie conditia noastra instabila si incerta si afirmandu-ne credinta nu cu teoretica, indiferenta raceala ci cu lacrimi si strigare, adica din adancurile intimitatii noastre cele mai necontaminate de neconventionalism.
Iata cum inlaturam obiectiunea filozofilor care au creat argumentul “relei credinte”; nu-i urma de rea credinta la vorbele tatalui, care sunt de fapt ale fiintei omenesti insasi, e numai smerenia recunoasterii unei situatii din care se poate iesi prin actul de vointa, nadejde si incredere – dovada stand lacrimile si strigarea – ce se numeste credinta.
Strigam, varsam lacrimi, cerem ajutor, ne umilim, nu ne rusinam si astfel depasim punctul critic socotit de existentialisti a fi fara scapare, in realitate insa tot atat de transgresabil ca si temperatura de o suta de grade pentru apa pusa la fiert ori viteza sunetului pentru avioanele supersonice.

3. Domnul da orbilor porunca : « Vedeti nimeni sa nu stie. » Iar orbii o calca. (Mat. 9, 13).
De multe ori da Hristos aceasta porunca a ne-vestirii minunilor pe care le-a savarsit. Unui lepros pe care l-a vindecat ii spune : « Vezi nu spune numanui » (Mat. 8, 4) , unei multimi de vindecati « le-a poruncit ca sa nu-L dea in vileag » (Mat. 12, 16), unui alt lepros : « Si poruncindu-i cu asprime, inadata l-a alungat si i-a zis : Vezi nimanui sa nu-i spui nimic » (Marcu 9, 43-44). Dupa tamaduirea fiicei lui Iair : « Dar El le-a poruncit cu strasnicie ca nimeni sa nu afle de aceasta » (Mat. 5, 43). Sau, cu acelasi prilej in textul Evangheliei de la Luca (8, 56) : « Iar El le-a poruncit sa nu spuna nimanui ce s-a intamplat .»
Dar Domnul calca El insusi regula graind catre ucenii lui Ioan : « Mergeti si spuneti lui Ioan cele ce auziti si vedeti : orbii isi capata vederea si schiopii umbla, leprosii se curatesc si surzii aud, mortii inviaza si saracilor li se binevoieste. » (Mat. 11, 4-5).
Apoi Domnul se refera in repetate randuri la marile Sale minuni cand se adreseaza fariseilor si iudeilor certandu-i pentru indarjita lor necredinta.
Oricum, orbii, leprosii, mutii, demonizatii toti tamaduiti nu au dat ascultare vrerii Domnului ci mai vartos au povestit cele intamplate !
Si bine au facut!
Aceasta este singura porunca a lui Hristos pe care avem ingaduinta sa nu o pazim. Putem chiar declara ca suntem tinuti a nu-i da ascultare, principala noastra indatorire fiind sa povestim cu glas puternic si inalt binele pe care ni l-a daruit Domnul. Sa nu tacem, sa nu ascundem binele ori minunea de care ne-am invrednicit. Sa-L vestim pe Hristos precum a facut si femeia samarineanca (de indata s-a dus in cetate sa relateze tuturor cele ce-i fusesera spuse), sa ne prefacem aidoma ei in vestitori ai Domnului.
Asa face si autorul acestor randuri, scos si el prin mila lui Hristos din bezna pacatului si a necredintei. Niciodata n-a inteles sa puna sub obroc lumina dobandita, sa taca din discretie gresit conceputa, din sfiala neintemeiata. Dimpotriva, pe cat a putut mai deslusit si mai cu tarie, a marturisit harul coborat asupra-i, acum ca poate glasui – la trecut – odata cu psalmistul (Ps. 72, 22) : « Ca eram fara de minte si nu stiam ; ca un dobitoc eram inaintea Ta Doamne. »

4. Cum reactioneaza fariseii in prezenta activitatii si minunillor lui Iisus ? Ce explicatie dau ei numeroaselor si infricosatoarelor Sale minuni ?
Una foarte simpla : cu domnul demonilor, cu Beelzebul [1] scoate pe demoni. (Mat.9, 34 : « Cu domnul demonilor scoate pe demoni » ; Mat. 12, 24 : « Acesta nu scoate pe demoni decat cu Beelzebul, capetenia demonilor » ; Marc. 3, 22 : « Iar carturarii care veneau din Ierusalim ziceau ca are pe Beelzebul si ca, cu domnul demonilor, alunga demonii ». Luca 11, 15 : « Iar unii dintre ei au zis : Cu Beelzebul, capetenia demonilor, scoate pe demoni. »).
Iata ce au priceput ei (oameni altminteri nu prosti, nu neinvatati, nu lipsiti de unele frumoase insusiri, si oarecum atrasi de personalitatea lui Iisus pe care-L urmareau pas cu pas poate nu numai spre a-L iscodi si ispiti ci si pentru ca ii fermeca determinindu-i sa-L pofteasca in casele lor, sa-L invite la cina), iata unde i-a dus mintea lor. Apartineau desigur acelei categorii de oameni cu inima invartosata si cugetul impietrit, care oricat de mult bine le-ai face si oricat de bun te-ai vadi, nu pot inchipui (realiza) binele si bunatatea. Bunatatea o suspecteaza, ii atribuie cauzele cele mai egoiste ori mai josnice, iar binele il pangaresc degraba, coborand totul la nivelul sufletului lor cufundat in rautate, vulgaritate, venin si soricioaica. Orice discutie e inutila. Totul e in zadar! Nu pot concepe binele, nu pot intui altceva decat ce stiu de la sinea lor ; ceva care ar contrazice si uimi haina lor plamadeala. Nu pot iesi din cercul (magic), din oala, din cazanul, din groapa, din temnita in care-i inchide netrebnicia lor. De cat sunt de rai nu se pot decat oblindi in ceilalti, nu pot crede nici binelui celui mai evident. La Hristos atata s-au dumirit sa vada : un siretlic al diavolului. Dar de ce, ii intreaba Domnul, de ce s-ar fi surpat satana pe el insusi ? De ce ar fi lucrat impotriva propriilor sale forte ? Logicii atat de limpede se de hotaratoare a intrebarii acesteia i-au raspuns numai prin tacere.
Zadanice sunt argumentele si evidentele.
Crestinii nu gandesc tot astfel. Ei pot scapa din cercul vrajit al banuielii, pot da crezare binelui pe care-l vad, pot crede in existenta binelui ca atare, pot iesi din ferecatura propriei rautati. Fariseii – de vii – s-au incuiat singuri in iadul neincrederii totale, al suspiciunii mereu alterate, al rautatii neconcensive, al opacitatii desavarsite. Si de acolo scrasnesc cu dintii lor, improasca fiere, ranjesc sarcastic si neputincios.
Le revine crestinilor a nu judeca pe semenii lor asa cum L-au perceput si pretuit fariseii pe Hristos. Si sa nu vada in ceilalti oameni numai lucratura diavolului si izvoare de energie a raului. Sa contrazica nediferentiata forma sartreana : « Ceilalti, iata iadul ! ». Diavolul ne stapaneste prin neincrederi si banuaiala ; aceasta puternicie (de nu atatputernicie) a sa, crestinii o pot contesta, de ea se pot slobozi. Se pot slobozi de neincredere aidoma si de cealalta mare interventie a demonului : necredinta.
Pentru crestini ceilalti, semenii lui toti, nu sunt neaparat si negresit alcatuitorii unui iad pamantesc. Ei nu vad in jurul lor numai si numai rautate si draci. A! nu inseamna ca se cuvine ca ei sa fie prosti si natangi, purtand totdeauna pe buze un suris mieros si artificial, blagoslovind prigoane si nedreptati si fapte strigatoare la cer si propavaduind ca toate-s numai bune si frumoase. Stim prea bine ca nu toate-s bune si frumoase, ca exista in lume boala, durerea, suferinta, saracia, foametea, tortura, asuprirea, tirania, minciuna, prostia biruitoare, prigaoana, sadismul si cate altele. Le stim lamurit si nu ne-ar sedea frumos, in fata lor, sa ne acoperim ochii si sa indrugam vorbe dulci si desarte. Dar pentru noi, crestinii, stapan al lumii nu este in cele din urma Beelzebul ci Hristos. De aceea mintile si inimile nu ni-s impietrite, iar ochii si ochii cugetatori ai inimii nu ni-s orbiti.
Nu fierbem in zeama propriei noastre rautati ca intr-o oala cu capac, nu suntem robi ai cerbiciei si neincrederii vrajmase. In inimile noastre neivartosate – care nu implica si minti incapabile de a sesiza realitatea in spaimantatoarea ei complexitate si bogata in manifestari demonice – binele poate patrunde atunci cand e curat si neprefacut. Nu ne ferecam de buna voia noastra in iad inca de pe acest pamant, proiectand in juru-ne zacamintele pacatului stramosesc si reziduurile invoirii noastre la pacat. Pastram intre spectacolul binelui si spectacolul raului o stare echilibrata ce-si are temeiul in dreapta socoteala. In Hristos noi nu vedem pe tovarasul de actiune al diavolului, ciudata sa unealta strategic autodistructiva ori pe intermediarului unui siretlic al inainte-statatorului raului. Vedem intr-Insul pe Fiul lui Dumnezeu venit in lume sa mantuiasca si sa faca numai binele. Vedem intr-Insul pe Izbavitorul nostru atoatebinevoitor. Asa vedem, credem si marturisim. Asa sa ne ajute Dumnezeu.

___________________
[1] Contractie a cuvintelor ebraice baal zavuv, literal : domnul (sau imparatul) mustelor, unul din numele date (in batjocura) diavolului de iudei. Se manifesta inca de pe acum intentia de a-L compromite pe Invatator cu ajutorul armei subtile a batjocurii, triumful careia va fi folosiirea rastignirii ca mod de rapunere a Celui socotit a fi potrivnicul legii.

Verbul 'a crede'

"Iisus i-a zis: Pentru ca M-ai vazul, ai crezut.Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut!" Ioan 20, 29

Cand arhiereul si carturarii, pasind prin fata Rastignitului de pe Golgota, isi clatinau capetele si spuneau: Pe altii a mantuit, dar pe Sine nu poate sa Se mantuiasca, Hristos, imparatul lui Israel, sa Se coboare acum de pe cruce ca sa vedem si sa credem in El, ei desigur savarseau blasfemie. Dar mai faceau si o eroare de ordin lingvistic, intreaga scena sumar infatisata in Evanghelia de la Luca (23, 25) si pe larg de cele ale lui Matei (27, 31 si urm.) si Marcu (15, 29 si urm.) transmite cititorului un fior profund realist si autentic. Toate amanuntele vadesc referatul intocmit pe date culese la fata locului si par intru totul verosimile. Huu! (ori he!) striga batranii si fruntasii lui Israel si s-ar zice ca si comenteaza compatimitor si ironic: pe altii a stiut sa-i ajute, pe Sine iata ca nu poate. Fiul lui Dumnezeu. Un amagitor, un naiv, singur si-a facut-o.
Si apoi se justifica, isi dau lorusi certificat de buna, rationala si logica purtare: A, daca s-ar tine de cuvant, daca ne-ar da o dovada de consecventa (si care alta ar fi mai peremptorie decat coborarea de pe aceasta cruce?), atunci, da, noi, ca oameni drepti si cu judecata ce ne aflam de indata L-am recunoaste ca imparat. Dar asa, pe ce anume sa ne intemeiem credinta? Lasau sa se intrevada si nitica nedreapta mila pentru nenorocitul acela destul de tanar, insa nu se puteau lepada si de un ton de biruinta, nu puteau renunta la minunatul prilej de a-L batjocori (in sfarsit, oficial si legitim) si dascali (profesoral si nepartinitor) pe Acel care le pricinuise atatea suparari, temeri, iritatii si griji: si erau grabiti, mai ales grabiti, considerent pentru care si scurtasera din placerea contemplarii mersului sub arsita amiezii a osanditului cu unealta de tortura in spate si facusera apel la Simon din Cirene. Aici insa, isi acordau ragaz, se destindeau, isi savurau triumful si-l explicau: sa Se mantuie, coborandu-Se de pe cruce! Daca vom vedea, vom si crede! Si asteptau plini de bunavointa si intelepciune.
Eroare lingvistica, de buna seama. Caci nu numai ca nu banuiau pe Cine spanzurasera pe lemn dar nu stiau nici ce inseamna "a crede" si foloseau cuvantul fara a-l intelege defel. Daca, urmator injonctiunii arhieresti, Domnul ar fi coborat de pe crucea pe care, graieste atat de frumos Fericita Caterina din Siena, nu piroanele ci dragostea il tinea tintuit, cuvantul "credinta" ar fi fost desfiintat pentru totdeauna si navalnic s-ar fi inscaunat imparatia lui Dumnezeu. Faptul coborarii nu putea fi crezut, ci numai constatat, inregistrat, luat la cunostinta in plinatatea evidentei sale. S-ar fi impus ca atare si ar fi redus la zero orice supravietuire a enigmaticului verb "crede" A crede nu este sinonim cu a dovedi, a demonstra, a fi evident, cu sintagma "a crede pentru ca".
A crede inlatura orice dubiu, rezerva si motivatie. Brusca aparitie a unei imense pasari rosii cazuta din cer i-ar pune pe oameni, scrie Kierkegaard, fata in fata cu un eveniment extraordinar si senzational care nu le-ar mai ingadui sa nu-si dea seama ca au de-a face cu un semn cert, unul dintr-acelea staruitor cerute de farisei, scribi si carturari. Coborarea de pe cruce, la Golgota, ar fi fost o asemenea pasare colorata, dupa ivirea careia arhiereilor si tuturor celor aflati in perimetrul acela nu le mai ramanea altceva de facut decat sa se supuna evidentei, sa ingenuncheze, sa cante osana.
Nu asa insa lucreaza dumnezeirea, nu asa a inteles Domnul verbul a crede ori de cate ori l-a rostit si mai ales cand S-a adresat lui Toma la opt zile dupa inviere. Textele pauliene toate arata ca acest cuvant de baza al crestinismului credinta - se prezinta ca strain de orice dovezi, fapte constatatoare, inscrisuri, parafe, obiecte vizibile. Sa vedem si sa credem, spun arhiereii, si contradictie mai acuta nici ca se poate sa fie. Daca vedeau nu mai avea nici o noima sa creada, nici ca s-ar mai fi putut sa creada din moment ce "vedeau cu ochii" ce le impunea evidenta cu irezistibila-i putere de ridicare a oricarei sovaieli.
A crede inseamna a nu vedea. Sfantul Apostol Pavel e cat se poate de limpede: "Dar nadejdea care se vede nu mai e nadejde. Cum ar nadajdui cineva ceea ce vede?" (Rom. 8, 24). Sau: "Iar credinta este incredintarea celor nadajduite, dovedirea lucrurilor nevazute." (Evr. 11,1) Sau inca: "Neprivind la cele ce se vad, ci la cele ce nu se vad." (2 Cor. 4, 18) intreg capitolul 11 al Epistolei catre Evrei, versete ca cele de la Rom. 4, 13 si urm. ori Efes. 3, 17 si urm. arata si ele deslusit ca entitatea principala in relatia dintre om si Dumnezeu nu are nimic de-a face cu "negrul pe alb", revolverul fumegand (smoking gun) al englezilor, flagranta certitudine, indubitabilul. Si totusi ea e conditia si esenta: "Dreptul din credinta va fi viu" (Rom. 1, 17; Evr. 10, 38). Textul de la 1 Cor. 2, 4-5 completeaza perfect cele de mai sus: "Iar cuvantul meu si propovaduirea mea nu stateau in cuvinte si induplecare ale intelepciunii omenesti, ci in adeverirea Duhului si a puterii. Pentru ca credinta voastra sa nu fie in intelepciunea oamenilor, ci in puterea lui Dumnezeu." Frumos au onorat reformatii francezi memoria amiralului de Coligny inscriind pe statuia sa din Rue Saint-Honore la Paris cuvintele de la Evr. 11, 27: "A ramas neclintit, ca cel care vede pe Cel nevazut."
A crede e cu totul altceva decat aparent asemanatorul "a crede pentru ca" si nu are nici o legatura cu simtul vazului indeobste socotit cel mai ferm si mai neinselator. Tocmai pe acesta - atat de sigur de sine - il contrazice uneori si-l indeparteaza. A crede este a crede pe nevazute, a chezasui (si au fost epoci in istorie cand chezasuirea aceasta s-a platit cu viata) asertiuni neverificate experimental, neprobate pe caile simtirii. Credinta in textele pauliene e mai ales apropiata de alte trei elemente: libertatea (opusa robiei), duhul (opus literei) si bucuria (opusa intristarii). Catusi de putin de fapte categorice, semne univoce si fenomene vizuale imperative.
Credinta se identifica asadar cu ceea ce Pascal, Kierkegaard si existentialistii aveau sa numeasca risc, pariu, aventura; Andre Gide, act gratuit; Henri Bremond, poezie pura. Un act nemotivat intelegi, exclama Gide dintr-o data cuprins de entuziasm, intelegi, un act neintemeiat, cu totul fara cauza, explicatie, ratiune, plauzibilitate, inchis in el insusi! Doar ca pentru a exemplifica Gide (in Beciurile Vaticanului) alege o crima lipsita de interese materiale si coerenta, un asasinat sine ira et studio. Daca insa e data la o parte pilda (si ea, in buna parte, ironica), calificantii lui Gide se aplica intocmai credintei si o descriu fara gres.
Nu cred pentru ca dispun de cutare dovezi. Dovezile stiintifice, istorice, geografice, arheologice, literare, scripturistice, logice etc. etc. pot, eventual, intari credinta (cu toate ca si acest mod de exprimare e gresit: o credinta adevarata nu poate fi marita din afara, nu poate depinde ca intensitate de aportul unor consideratii relative si supuse intepretarilor); ii pot da, in fata oamenilor, o justificare rationala; ceea ce nu-i neaparat de dispretuit, dar si deloc decisiv. Nici dovezile cele mai induiosatoare si mai stiintific controlate nu constituie o exceptie (cum ar fi giulgiul de la Torino).
Coborarea de pe cruce ar fi fost un act de autoritate, de constrangere, de siluire a vointei si libertatii, de inlocuire a credintei prin evidenta. Cercetarea atenta a textelor evanghelice si meditarea lor ne indeamna sa ajugem la concluzia ca nu acesta a fost "stilul de lucru" al Domnului. Nu cu evidente, cu dovezi, ci parca dimpotriva, in mod tainic si dubitativ I-a placut sa procedeze, lasand totdeauna posibilitatea sesizarii unei doze de incertitudine si a conceperii validitatii unei indoieli.
Iisus nu ne-a lasat nimic scris de El, de scris a scris numai pe nisip; portrele ale Sale nu exista decat cel intiparit pe marama Veronicai si cel destinat regelui Agvar - amandoua pierdute; de confirmari independente - cum le place englezilor a grai - nu dispunem; referatele evanghelice pot oricand si de catre oricine a fi contestate ca partinitoare si datorate unor partizani, deci nu "obiective"; ba si ca tardive si prelucrate post factum; pana si putinul material aflat la Tacit, Pliniu cel Tanar ori Iosefus Flavius a fost invinuit de interpolari; iar argumentele apologetice, toate, sunt sustrase istoriei, tin numai de foarte relativa filosofic S-ar zice ca Hristos a facut totul pentru ca sa nu putem invoca acte sigure si tangibile, pentru a nu fi trecut in randul personajelor istorice. Pentru ca sa nu scada nimic din minunata valoare a oricarui act de credinta ci a-i pastra integral puterea, virtutea si originalitatea. Dovezi certe in sens material, juridic si stiintific nu avem si nici nu vom avea pana la plinirea vremii si la a doua venire, cand, fireste, va disparea si credinta, precum si Sf. Pavel constata la I Cor. 13.
Domnul, ce anume cere de la noi? Sa credem, act "absurd", ilogic, acauzal si de netalmacit in limbaj concret, sminteala si nebunie in ochii inteligentilor greci ori nenumaratilor insi de bun simt de pe intinsul lumii vechi. Fii ai libertatii, nu ai robiei, suntem tratati cu deferenta: nu ni se impune nimic, nu ne constrang evenimente absolute ca acel reclamat cu puternice (si mieroase) glasuri de vrajmasii lui Hristos; ceea ce ei - cu atat de perfida ingenuitate -voiau, s-ar fi redus la o constatare ulterior careia credinta isi pierdea sensul.
"Credinta mea", declara Joris Karl Huysmans, flamandul scriitor de limba franceza, aprigul convertit, "credinta mea nu se sprijina nici pe ratiunea mea nici pe mai mult ori mai putin certele perceptii ale simturilor mele; ea tine de un simtamant launtric, de o siguranta dobandita prin dovezi launtrice."
Desigur ca verbul a crede, ca temelie a religiei, pare straniu; de ce tocmai o vocabula atat de greu de inteles, definit si precizat sa constituie miezul crestinismului? Nu ar fi putut Dumnezeu si Apostolii Sai gasi o alta mai putin misterioasa, mai accesibila intelegerii multimii oamenilor si la urma urmei - de ce nu? - mai putin scandaloasa si derutanta pentru oamenii de stiinta rationalisti si logicieni care nu sunt toti si negresit de cealalta parte a baricadei ori zavorati in prejudecati?
Dar daca ne adresam stiintei, aflam ca si acolo substantivul de baza folosit pentru a lamuri alcatuirea si mentinerea universului e tot unul prea putin logic, prea putin unul inteligibil; vag, confuz, plurivalent; un termen si el aferent domeniului afectiunii si sentimentelor, un termen si el piatra de poticnire pentru acea matematica si material de rigoare presupusa stiintei si in special astrofizicii, astronomiei si mecanicii. Cuvantul cheie al organizarii cosmice se numeste atractie universala. Atractie! Caci legea gravitatiei aceasta nimic altceva este, in cuvintele insasi ale formulatorului ei. Si ce altceva poate fi mai duios, mai gingas, mai nedefinit, mai putin solemn si rece!
Iata pentru care pricina si verbul a crede si substantivul credinta trebuie sa iste mai potolita uimire intr-un domeniu ca al religiei; atractia si credinta sunt - in fizica universului ori in inimile oamenilor - deopotriva de neconcordante cifrelor, severitatii, sistematicii, deopotriva de "ne-stiintifice" in sensul pedant al calificativului.
Dintr-o intelegere mai atenta a verbului a crede imi pare ca rezulta numeroase consecinte. Trei se arata vrednice a fi mentionate aici pe scurt:
1. De vreme ce esenta o constituie credinta, se poate afirma ca actele de asceza se bucura numai de o valoare si o insemnatate individuala si educativa. Textul de la Colos. 2, 20-23 ne ajuta sa pricepem o enuntare la prima vedere indrazneata. Se intreaba Apostolul neamurilor de ce oamenii care cred in Hristos rabda porunci ca: nu lua, nu gusta, nu te atinge! Apoi numindu-le lucruri menite sa piara prin intrebuintare potrivit unor randuieli si invataminte omenesti, conchide: "unele ca acestea au oarecare infatisare de intelepciune in paruta lor cucernicie, in smerenie si necrutarea trupului dar n-au nici un pret si sunt numai pentru satiul trupului." Ascezele, asadar, nu sunt osandite (sa nu fie!) ori minimalizate, insa li se delimiteaza campul gravitational, magnetic si valoric: sunt bune ca acte de infrangere si smerenie, ca "exercitii spirituale", ca disciplina, dar nu atrag prin ele insele ceea ce numai harul, credinta si faptele bune, laolalta, ne pot face sa dobandim.
2. Se cade sa nu ne lasam ispititi de vraja (ori obsesia) cautarii si aflarii dovezilor; pot fi de ajutor unora; dar nu celor care stiu ca "Hristos n-a vrut sa-Si intemeieze imparatia Sa spirituala pe nisipul iluziilor (stiintifice, istorice s.a.m.d.), ci pe stanca de granit a credintei."
Toate argumentele filosofice, istorice ori stiintifice sunt supuse relativitatii acestor discipline mereu schimbatoare. Ptolemeu l-a inlocuit pe Aristarh din Samos; Copernic pe Ptolemeu; Einstein pe Copernic. In asteptarea zilei cand, probabil, tahioni ori alt fenomen inca neobservat ori alte calcule vor pune in discutie teoria relativitatii.
3. Daca prin credinta ne apropiem in modul cel mai desavarsit de Hristos, daca ea este calea cea buna spre mantuire, nu e mai putin adevarat ca fara fapte credinta e moarta (Iacov 2, 17). Mai mult decat atat: aici pe pamant "cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se marturiseste spre mantuire" (Rom. 10, 10). Credinta, s-ar putea spune interpretand cuvintele apostolicesti, e suficienta in relatia de tip eu-tu dintre credincios si Mantuitorul sau. Dar in relatia mai complicata om-mediu-Dumnezeu, om-semen-Hristos, mantuirea implica si marturisirea credintei, curajul de a o proclama public, in fata celorlalti, de a nu te lepada ori rusina de Hristos si de credinta ta. Verbul a crede ajungand astfel in dublu chip fundament al nadejdii, mantuirii. Dupa cum spre a ne dovedi sinceritatea si seriozitatea credintei ne sunt cerute faptele bune, tot astfel pentru a ne dovedi netemerea si nerusinarea in fata semenilor trebuie sa o mai si marturisim "cu gura", catre exterior. Pentru ca nu credem in Hristos numai in calitatea noastra de fiinta individuala, de suflet incomparabil, ci si de om-in-lume, de om-printre-oameni.
Cred, Doamne, si marturisesc. Copula este capitala si de neevitat: amandoua verbele ne conditioneaza, ne caracterizeaza, ne fac intru adevarat fii ai Tatalui ceresc. Astfel incat concluzia nu poate fi alta decat: nu "a dovedi" este completarea lui "a crede", ci "a marturisi". Si daca-i vorba asa, oare nu faptele bune si marturisirea nereticenta a credintei sunt cele mai bune dovezi ale credintei? Credinta nu are nevoie de nici un soi de dovezi, are insa nevoie sa fie dovedita.
Faptele bune si marturisirea cu gura - singure - prefac verbul a crede intr-o putere si-i dau incarcatura energetica si duhovniceasca necesara trecerii lui din randul vorbelor in al cuvintelor, din al ideilor in al acelor "idei-forta" despre care a scris Alfred Fouillee.

PREDICA LA DUMINICA ORTODOXIEI

Din gura pruncilor si a celor ce sug ai savarsit lauda, pentru vrajmasii Tai, ca sa amutesti pe vrajmas si pe razbunator.
Ps. 8.2

Cred ca bun lucru fac, in aceasta Duminica, incercand sa rezum si sa comentez pentru dumneavoastra o nuvela asa-zis fantastica a ilustrului nostru compatriot Mircea Eliade, nuvela intitulata “O fotografie veche de 14 ani” si care de fapt reprezinta un document de deosebita valoare si importanta pentru teologia ortodoxa si pentru gandirea romaneasca.

Eroul povestirii e un tanar roman, Dumitru cu numele, stabilit in Statele Unite. Pe frumoasa lui sotie, Thecla, o letona, grav bolnava de astma, o tamaduieste in mod miraculos, de la distanta si numai prin cuvant - avand in fata doar fotografia ei- un pastor canadian , in a carui biserica (Biserica Mantuirii) Dumitru a intrat din intamplare si incurcand niste date calendaristice. Pastorul acela, doctorul Martin, opera in mod obisnuit vindecari prin rugaciuni si concentrarea mintii. Minunea are loc la zece ani dupa casatoria lui Dumitru, iar fotografia inmanata doctorului Martin o infatiseaza pe letona la varsta de 18-19 ani. In momentul savarsirii miracolului ea are 30 de ani.

Patru ani mai tarziu, Dumitru se afla din nou in orasul unde obtinuse insanatosirea nevestei sale. Si simte nevoia sa aduca multumiri pastorului facator de minuni. Dar nu-l mai gaseste la Biserica Mantuirii, unde i se spune ca pe Martin, il cheama in realitate Dugay, ca nu e doctor in teologie, ca e un fals tamaduitor si un escroc, un inselator lipsit de orice puteri taumaturgice, care a stat doi ani in puscarie, iar acum isi castiga viata lucrand intr-un bar tinut de un cumnat al sau.

Dumitru da de fostul pastor la barul cu pricina si vrea sa-i exprime caldele sale multumiri si sa-i aduca aminte de ce s-a petrecut cu patru ani in urma, dar Dugay Martin nu ii ingaduie sa lungeasca vorba. Sunt un farsor, ii spune, nu am facut nicicand minuni, vindecarea sotiei dumitale e o simpla sugestie, de altfel “am platit” pentru minciunile si inselatoriile mele cu doi ani de inchisoare, cat despre Dumnezeu afla ca Dumnezeu nu exista, Dumnezeu a murit, lasa-ma, nu-mi aminti trecutul, pleaca de la mine.Si deoarece Dumitru tot staruie sa-i arate fotografia, si-l copleseste cu multumirile si-L slaveste pe Dumnezeu Dugay –Martin, exasperate, ii face o profesiune de credinta in felul urmator:
“ Cum se poate mantui cineva intr-o Biserica? Dumnezeu s-a retras din lume, a disparut. Pentru noi, oamenii, e ca si mort. Putem spune, fara urma de nelegiuire, ca Dumnezeu a murit pur si simplu, pentru ca nu ne mai este accesibil. S-a retras, s-a ascuns undeva. Acel “undeva” nu face parte din lumea noastra, e ceva pe care filosofii il numesc transcendent. Dar pentru noi, oamenii, transcendenta e o forma a mortii. Deci, daca Dumnezeu a murit pentru noi, cum de mai poate omul sa se mantuiasca intr-o Biserica?”

Acestei raspicate formulari a doctrinei mortii lui Dumnezeu si a nietzescheismului, cum ii raspunde Dumitru? Prin contra-argumente apologetice, polemizand, tunand si fulgerand, debitand o alta declaratie de principii? Catusi de putin.Ci in modul cel mai neasteptat si surprinzator cu putinta: printr-o urare in stil sfatos-istet in limbaj popular-taranesc viu si saltaret, parca inchipuit de un Creanga de zile mari:
“ Sa va dea Dumnezeu noroc, doctore Martin. Noroc si sanatate. Dar degeaba incercati sa ma speriati D-voastra cum ca Dumnezeu ar trage sa moara. Nu ma las eu asa usor pacalit de o gluma”. Si inca: ”Nu ma pacaliti cu una cu doua”.

Vrednice de multa luare aminte sunt sintagmele: “nu ma speriati D-voastra, nu ma las asa usor pacalit” si mai cu seama acel fermecator, acel irezistibil conditional: “ar trage sa moara”. Moartea lui Dumnezeu nu poate fi pentru un om sanatos la minte (sa fie cat de mare numarul invatatilor pedanti teologi care au nascocit sloganul mortii Sale) decat o gluma si o pacaleala. Iar sarmanului doctor Martin, bunului tamaduitor fara voie, incaput in mreaja unor nocive fantasmagorii, ce altceva i se poate ura decat sanatate si noroc?

Mai tarziu, cand Dugay-Martin, antrenat in discutie, revine si afirma ca nu crede nici in Dumnezeu nici in diavol, Dumitru din nou, in aceeasi tonalitate voioasa, calma, voitoare de bine si nezdruncinata de bazaconii intelectualiste repeta: “Degeaba va truditi D-voastra doctore martin sa ma duceti in ispita”.

(A se remarca : baiatul cuviincios, in ciuda marturisirii auzite, nu inceteaza de a-l numi pe Dugay-Martin “doctor”, ceea ce in limbaj anglican este echivalent cu “parinte”. Apelativul se mai talcuieste si asa: orice ar fi, harul nu vi l-ati pierdut.)

Doamne fereste! mai exclama Dumitru facandu-si cruce atunci cand Dugay-Martin enunta cu glas parca mai categoric: “Asta inseamna ca pur si simplu Dumnezeu s-a retras definitiv, adica intr-un cuvant, a murit”…

Pe baiatul curat de la Dunare, pe fiul lui Mutter Natur, pe evlaviosul si recunoscatorul tanar roman care drept riposta la atatea blasfemii se margineste la a-si face smerit cruce, nu-l zdruncina nici una din marile ispravi recente ale culturii occidentale: nici semantica nici sociologia, nici Spiritul Absolut si nici limbajul universal. El stie ce stie si nu se sfieste a-si rosti sus si tare crezul: Dumnezeu este, harul e lucrator, suntem inconjurati de taine ( si nu se cade a le iscodi cu prea apriga ravna), Dumnezeu poate, milostivindu-se, prin alesii sai, face minuni, omul se poate mantui. Vindecarea Theclei de la distanta si numai prin cuvant i se pare cu totul posibila, iar toate indoielile si framantarile lui Dugay - Martin le da hotarat la o parte. Cat despre faimoasa teorie nietzscheiana a mortii lui Dumnezeu-temelie a doctrinei unor teologi saxoni si germani ai deceniilor sase si sapte – el o socoteste o nasaramba, nazdravanie a mintii, curata hula si divagatie, ce nu poate fi intampinata mai eficace decat cu urari calmante, vorbe de exorcizare (Doamne, fereste) si facerea semnului Sfintei Cruci.

Credinta simpla, neabatuta, necoruptibila, sta potrivnic fata catre fata, in nuvela lui Mircea Eliade, nu desigur cu adevarata cultura, ci cu deviatiile, cu absolutizarile si pervertirile ei. Ori de cate ori cultura, prin feluritele ei manifestari, se straduieste sa picure in sufletul omului necredinta, subrezirea temeiurilor dreptei judecati si haosul mintal ea se cuvine infruntata de omul cu mintea intreaga. Dumitru nu e un teoretician , un partener de discutie abstracta si erudita. E un uimit, un indignat,dar totodata un blajin: orbecairile psiho-patologice ale bunului doctor, vas ales, care nu se invoieste a realiza ce este si a crede ca, prin vrerea si cu ajutorul lui Dumnezeu, poate faptui minuni, el le intampina cu un suras intelegator, cu o politete impecabila, cu un soi de mila pentru cel incaput inlanturile diavolului, diavol impodobit cu straie mincinoase ale unui intelectualism scapat de sub controlul ratiunii sanatoase, bunului simt si dreptei socotinte.

Dumitru, scurt spus, e un ortodox si, mai ales, un ortodox roman. Crede in Dumnezeu, har, minuni, in harul preotesc, in puterea rugaciunii si in putinta de mantuire a omului in Biserica. Credinta aceasta simpla cuprinde insasi bazele sistemului teologic specific fapturii acesteia pe care Eliade ii place a o numi: omul de la Dunare, un ins nesofisticat, dar nu prost, nu usor dus cu vorba, de imbrobodit cu fraze spaimantatoare, de convertit la solutia deznadejdii prin cuvinte ademenitoare si goale.

Neincetata bonomie a lui Dumitru, nedepartarea lui de la o rabdatoare compatimire pentru bietul pastor vrajit de teologii si filosofii abstruse si izvorate din minti ratacite, constituie puterea de atractie fascinanta a nuvelei. Dugay-Martin se chinuie, stapanit de remuscari si inrobit de conceptii catastrofale, Dumitru e senin, stapan pe sine si puternic sprijinit de credinta lui. Doctorului nu-i vine a crede ca nu numai a lecuit-o pe Thecla de astma, ci si a intinerit-o. Dovada fotografia aceasta, acum veche de 14 ani, pe care Dumitru o arata biruitor pastorului si clientilor din bar, in vreme ce o gurista canta un slagar stupid: o fotografie in care timpul nu a trecut, caci doctorul a facut-o pe Thecla, de acum aidoma cu cea din fotografie, asa cum se infatisa cand aceasta implinise optsprezece ori nouasprezece ani.

Dumitru nu se lasa amagit, ispitit, descumpanit. Dumnezeu este, harul lucreaza, minunile sunt reale, mantuirea omului este intru totul posibila, nu suntem sortiti absurdului, lumea are un sens. Crezul lui Dumnezeu e strict ortodox, el da glas in barul acela american, atat de altul decat lumea pastoreasca de unde a plecat, elementelor fundamentale ale cugetului ortodox rasaritean. In cele din urma, Dugay-Martin, rascolit, cucerit de atata buna credinta, caldura, statornicie si puritate, recunoaste ca: “ Asa cum e Dumitru, cu credinta lui naiva, idolatra si vana, e mai aproape de Dumnezeul adevarat decat noi toti. Si tot el are sa-L vada cel dintai, cand Dumnezeul adevarat isi va arata din nou fata”.

Biruinta lui Dumitru (relativa ce-i drept, caci pastorul tot il socoteste idolatru si naiv) e biruinta ortodoxiei, asa cum a fost marturisita la Chicago, in 1959, nu mai putin limpede si de tare decat Petru Movila si Sinodul de la Iasi din 1642.

Iata de ce, cand am avut fericitul prilej in vara anului 1970, la manastirea Varatec, sa-i solicit lui Constantin Noica ingaduinta de a-i citi pasajele din nuvela lui Eliade, am cutezat si a formula parerea ca adevaratul titlu al fermecatoarei lucrari este: Marturisire Ortodoxa, Chicago 1959. Marturisire desigur nu dogmatica, sistematica si completa, insa autentic ontologica, reflectand in chip desavarsit fondul psihic, sensibilitatea mistica, campul ideativ si cuantele programatice ale unui popor legat in covarsitoarea-i majoritate de crestinism si ortodoxie, devenite pentru el adevarate reflexe ale mintii si simtirii.

Pulseaza in O fotografie o veselie, o incredere, o statornicie si o exuberanta, o prospetime verbala care farmeca fara gres. Exista acum o sansa de mantuire si pentru pastorul- escroc. El vorbeste din nou cu putere si inflacarare, parca profetic i se pare lui Dumitru. Nu intareste oare versetul din rugaciunea de seara: Cu noi este Dumnezeu, intelegeti neamuri si va plecati? Noica insa, la sfarsitul lecturii, imi spunea: adevaratul inteles al propozitiei “ Cu noi este Dumnezeu”, iata-l: Dumnezeu este si cu noi si cu voi, numai sa intelegeti lucrul acesta si sa nu va inchideti, sa nu va baricadati, sa-i dati viata, sa-i dati crezare.