Aud foarte des expresiile: Vreau sa dau totul copiilor mei si Vreau sa dau copiilor mei tot ce n-am avut eu. Oare fac bine acesti parinti? Dand totul unui copil, mai are el motivatie sa cunoasca lumea? Va mai fi el in stare sa-si formeze propriile experiente, care sa-l ajute ulterior sa treaca prin viata? Va sti el sa se ajute singur? Apoi, ceea ce n-am avut noi, chiar este bun si in ziua de azi? Sigur mai avem nevoie de ele, sau incercem sa ne rezolvam propriile frustrari?
Ce parere aveti?

Ca idee ar trebui sa CREEM copiilor nostri conditiile pentru o dezvoltare normala si sanatoasa din toate punctele de vedere. Cine are copii stie cat de greu este sa mentii o linie decenta, pertinenta in educatia acestora. Fiecare parinte stie cat de usor se poate cadea in extrema aceea deosebit de periculoasa de a OFERII copiilor lucruri sau stari de care noi am fost frustati.
Intre parinti si copii ar trebui sa existe o legatura foarte puternica de prietenie, copilul trebuie implicat de mic in viata activa de familie, facut partas la probleme, la bucurii, la necazuri. Trebuie invatat sa spuna cat mai rar acel VREAU, care il lune pe parinte de multe ori in dificultate. Parintii nu ar trebui sa aiba sentimente de vinovatie daca din motive independente de situatia lor financiara nu poate sustine o "extravaganta" a copilului.
Un copil trebuie invatat ca totul in viata se obtine prin munca, ca fiecare lucru trebuie respectat.
E greu sa respecti aceste lucruri, dar pentru binele copilului si al familiei e obligatoriu.

Hmmm, buna intrebare.
Nu pot decat sa spun ce inseamana acest lucru pentru mine .Ca poate pentru alti parinti inseamna altceva , nu stiu.
Deci pentru mine a face totul pentru copilul meu inseamana:

_ de la inceput i-am acordat foarte multa atentie si timp indiferent cat m-a costat asta ( renuntare la somn, la hoby etc.)
_ i-am deschis de la inceput un cont unde intra toti "banii lui de copil " pe care ii primeste de la stat (aici 154 Euro)
_ Muncim mult si eu si sotul (fiecare avem pe langa servicii cate un Job) ca sa putem sa ne permitem sa mergem cu copilul de doua ori pe an in concediu.O data in RO sa-si vada bunicii , sa stie ca are o familie numeroasa, si o data in alta parte la munte sau mare .
_ Mergem regulat cu el la muzeu, cinematograf, minigolf, innot
_ l-am inscris la clubul de fotbal, si aici este meritul sotului ca umbla ca si taximetrist cu fiu-su prin tot judetul unde are meciuri .
_ incercam sa nu facem greselile parintilor nostri (sunt convinsa ca vom face altele ), ne crestem copilul foarte deschis oricaror intrebari .Nu ne ascundem cand sunt probleme , e destul de mare sa priceapa ca daca nu avem bani destui nu exista nici indeplinire de dorinte extra.
Are deja de doi ani o pusculita unde primeste in fiecare saptamana de la noi 1 Euro si ce se mai strange de la bunici, nasi etc.Acum i s-au strans 100 Euro care a insemnat jumatate din noua lui bicicleta.Deci el stie ca din banii lui si-a cumparat "o parte" din bicicleta.
Deci in nici un caz nu-l crestem cu ideea ca tot ce zboara se mananca si ca totul i se cuvine.
Va dati seama ca toate cele enumerate mai sus nu ne cad din cer .
Insa asa consideram noi ca trebuie sa-l crestem.
Nu mai adaug mancarea (cat mai variata si buna) si imbracamintea ca asta cred ca este minimum ce ar trebui sa faca fiecare parinte.Insa tin sa spun ca nu am procedat ca si parintii nostri: Nu-i cumpar prea multe ca si asa creste si nu-i mai sunt bune.Am urat asta mai mult decat orice altceva .

Sunt foarte de acord cu Oiski-Poiski. Ea ii ofera totul copilului ei . A oferi totul nu inseamna a ii da copilui lucruri materiale peste puterile tale. Ci inseamna a ii acorda toata atentia , dragostea si educatia de care esti capabil. Faptul ca un copil trebuie invatat valoarea muncii si a banului face parte dintr-o educatie buna a copilului . Nu ma incanta parintii care cred ca pot compensa atentia si educatia cu lucruri materiale . In Canada/SUA , familiile extrem de bogate ( ma refer la milionari) sunt constiente ca trebuie cumva sa isi educe copii ca nu totul vine de-a gata. Bineinteles ca le cumpara cam tot ce vor , dar cand cresc mari ii pun pe copii sa lucreze in timpul verii sa stranga macar un avans pentru o masina pe care o platesc ei . Si chiar daca sunt milionari , nu le cumpara Ferrari sau masini extravagante ci masini normale ( Honda).

Of. of. of. !!!!!!
Eu uneori ma mir cum de la atata grija manifestata fata de vlastare, ies uneori niste specimene !!!!
Oare cum ? Oare cand ?
Poate ar fi mai bine sa le acordam in primul rand o educatie solida. De acasa . Cei sapte ani. Aceasta conteaza ! Materialul se duce...

Eu cred ca da, de moment ce ZORRO

Ca sa raspund la intrebare: nu fac chiar totul! Sau mai bine zis nu fac ce as vrea sa fac... Ca sa ma explic un pic: am incercat sa-i creem o oarecare independenta, chiar daca mascata fata de el. Asta, pentru a-i da incredere in el, in fortele lui. Nu luam nici o decizie care-l priveste fara a-l consulta si pe el, chiar daca in final, ceea ce a vrut nu a obtinut in totalitate. Esential este ca el participa la discutii, este implicat, nu este o mobila fara pareri si personalitate. L-am invatat ca totul se negociaza! Si ca sa revin la intrebare: de exemplu as fi vrut ca el sa frecventeze inca cursurile de karate care acum le-a abandonat, as fi vrut sa mearga la niste lectii speciale de pictura (asta pentru ca are talent!), dar el inca nu vrea...Inca il mai las. Mai astept, si prin discutii, multe argumente, pana la urma isi va schimba opinia. In fine, ideea era ca eu nu fac parte dintre parintii care-si dau copiii la tot felul de cursuri sau activitati sportive si asta fara nici o atractie din partea copilului, doar pentru ca "asa e bine", spunem noi, parintii sau pentru ca asa e la moda...In concluzie, privind din unghiul asta, as putea spune ca nu fac chiar totul pentru ei...

Ba poate faci mai mult decat altii care ii forteaza prin intimidare pe copii sa faca anumite lucruri. E mult mai greu sa convingi un copil prin negociere ca-i mai bune sa faca sport decat sa-l fortezi. Cunosc din auzite o persoana care isi streseaza fiica foarte tare. Nu are voie sa ia nici o nota de 9 , are absolut tot timpul programat, are nspemii de activitati extracuriculare. Fata e atat de stresata ca daca ia un 9 plange si nu are curajul sa spuna. Eu o cred pe mama ca-i vrea binele . Darrrrrrrr...ce-i prea mult strica.

Eu imi tot fac curaj sa intru sa postez aici. De cateva zile ma tot gandesc ca ma intereseaza subiectul dar nu am experienta necesara sa spun mai multe. Pentru mine chiar sunt intrebari bune. Si asta pentru ca daca totul decurge cum trebuie, o sa incercam probabil la anul sa facem si un copil. Problema e ca eu chiar as dori sa ii ofer aproape totul copiilor mei. Nu neaparat material, desi sincer sa fiu cred ca nu o sa las sa ii lipseasca mai nimic, cat ajutorul sufletesc si mai ales dragostea noastra. Trebuie sa reusim sa facem un compromis intre dorinta normala de a-ti proteja puiutul, si prapastia in care il aruncam atunci cand ii lipseste o motivatie in viata. Nu pot sa spun ca am dus lipsa vreunui lucru in copilarie (poate doar o bicicleta ) asa ca nu pot sa spun ca ii vo oferi ceea ce nu am putut eu obtine. Nu ii voi impune nici scoala la care sa mearga, desi poate ca in adancul sufletului meu o sa imi doresc sa fie un tanar/ o tanara care sa se preocupe de invatatura. Eu recunosc ca o sa fiu partea mai buna a cuplului cea mai permisiva, pt ca sunt sigur ca iubita mea o sa fie mai moralista cu copilasul si in fond trebuie sa fie cineva care sa aibe o oarecare autoritate. Teoretic e bine sa nu ajuti decat putin copilul pentru a invata din propriile greseli si a fi mai responsabil, dar eu nu prea le am cu teoria, practica e punctul meu forte si simt ca o sa fie total diferit.

Ba da , pentru mine ramane batut in cuie . Un NU e NU si un DA e Da . Nu este dupa 5 minute un stai ca m-am razgandit .
La fel e si cu sentimentele , ele nu se pot negocia . Un copil trebuie sa invete asta .
Este foarte important ca unui copil sa i se arate limitele . Copiii au nevoie de limite . Granita care este impusa , nu se poate negocia . De aceea am spus ca nu totul se poate negocia si crede-ma ca daca intrebi un psiholog , iti raspunde la fel .

Zorro , dar nu a precizat la ce se refera . Eu m-am gandit ca daca topicul are acest titlu , atunci vorbim despre copiii , nu despre partener si a mai folosit cuvantul totul . Lucru cu care eu nu sunt de acord . Fiecare e cu parerea lui , eu nu caut sa o impun pe a mea , am scris-o doar .

Cand ma uit la disputa in jurul lui "negociaza" am impresia ca discutati de parca copilul ar avea un singur parinte. In realitate in majoritatea familiilor copilul e un mic smecher... Daca vede ca nu i-a mers cu mama, se roaga de tata, daca nu e bunica... Copilul invata repede in ce situatii e sansa mai mare ca vreunul din cei mari sa ii faca moftul... si uneori se produce scandal in casa exact pe tema subiectului: "Mereu ii faci toate voile, asa imi strici copilul!" si invers "Daca o tii asa din scurt, o sa fuga de acasa cand o creste mare dupa primul golan!" etc.
Ideal este ca parintii sa aiba aceasi "inima buna-rea" fata de copil... Nu e bine nici sa negociezi totul; exista limite care tu ca parinte iti dai seama ca in nici un caz nu le poti accepta calcate (securitatea copilului) si exista reversul cand a fi prea strict ii inhiba dezvoltarea personalitatii. Oricum daca parintii au idei diferite, nu trebuie sa le discute in fata copilului, cu atat mai putin scandal, pentru ca asta duce la stress pentru copil si la stirbirea autoritatii parintesti. Deci consider ca ambele extreme sunt daunatoare copilului.
Era un proverb: "Sa dai unui purcel cand ghitaie si unui copil cand plange si o sa ai un porc grozav si un copil rau" ...
Daca te cobori mereu la mintea lui ca sa devii prietenul lui, iti pierzi din autoritate si daca il tratezi mereu cu "tu esti mic, nu stii nimic" ajunge copilul sa isi doreasca alt parinte. Deci "masura pentru masura".
Mi se pare normal sa vrei sa aiba copilul mai multe decat ai avut tu, dar nu toti copiii trebuie sa iasa doctori sau avocati. Vezi ce ii place si il ajuti sa isi imbunatateasca talentele. Iar ideea de a-i da TOTUL este deja isterie. Copilul devine dependent de parinte, nu se mai maturizeaza si devine egoist. De acea nu e de mirare cand copii din familii care nu au avut ce sa le dea si s-au maturizat devreme, au reusit mai bine in viata si au iesit mai educati decat copiii bogatiilor.

hmmm... interesanta disputa...
as spune ca ala mic merita sa invete sa pescuiasca in orice fel de ape, si daca un parinte este in stare sa ii dea asta, sa il invete cum sa invete... ii da totul

daca as fi parinte m-as feri sa ii dau pestele cadou, fara sa il pun si pe el putin sa munceasca

... eu fac totul pentru copii mei, nici macar nu ii concep, ii las acolo inainte de conceptie si de nastere embrionara
... sper sa o duca mai bine

Copilului i-ai dat totul daca i-ai dat radacini si aripi...Ori de cate ori se va rataci pe drumul vietii,radacinile il vor trage catre ai lui,acolo unde va gasi un umar de sprijin si pe cineva sa-l asculte...Radacinile sunt in familie,in educatia de acasa,in Scoala,in traditii ,in patriotism...Aripile vor fi gata de zbor si atunci cand a venit timpul,lasa-l sa zboare!Isi va gasi el calea...Daca radacinile sunt solide...nu va gresi!

Interesanta chestia cu radacinile...
Sa-i dai totul unui copil...Oare ce inseamna acest "totul"?
Eu pot sa spun ca mama mi-a dat totul, chiar si viata ei...Si, in acelasi timp, ma trezesc spunand ca vreau ca baiatul meu sa aiba tot ceea ce eu n-am avut...
Vedeti cat de "alambicata" este treaba?
E greu de spus cum e mai bine...
Cunosc pe cineva care mereu ii reproseaza copilului:"Cum dreq de esti asa , ca doar te-am crescut bine?"...
Cred ca parintii fac marea greaseala de a-si inchipui ca daca se comporta intr-un anume fel, copilul va deveni peste ani, modelul "creat" de ei... Majoritatea isi inchipuie ca acel copil e ca plastilina si are nevoie sa fie modelat, ca doar e "spre binele lui"... Cum poti stii care va fi binele lui peste ani, cand n-ai habar ce ti-ar fi tie bine acum???
Mama mereu mi-a zis:"Daca tu crezi ca ti-e mai bine asa, atunci asa fa...Daca intampini greutati, stii unde ma gasesti"...Si stiti ceva? A fost chiar bine...Nu mi-a impus binele vazut de ea, iar cand eu ma duceam infranta, ma lua in brate si-mi promitea ca va fi ok, ca totul trece...
Parerea mea e ca un copil are nevoie imensa de dragostea si intelegerea parintilor. Mai are nevoie de mancare buna, haine bune, sa nu ii fie rusine sa iasa pe strada. Asta e ceea ce poti face cel mai bine pt un copil. Plus sa incerci sa-i asiguri un viitor, cum zicea Oiski, parca...Chiar mi-a placut ideea cu contul si o aveam si eu in cap...
Insa in rest, tot ce tine de deciziile lui, de ce vrea el sa faca si cum vrea el sa fie, tot ce poti sa faci e sa-l sfatuiesti, sa ii spui ca tu crezi ca asa e bine si sa ii dai argumente, dar sa-l lasi pe el sa decida. Daca se va lovi, ii va fi invatatura de minte, daca ii va fi bine, va prinde multa incredere in el. Oricum ar fi, e mult mai bine asa decat sa-l cocolosesti si sa incerci sa-l modelezi ca pe o plastilina...Nu uitati ca si un copil e om, are personalitate inca de la varste f. fragede si a incerca sa il faci cum vrei tu si cum crezi tu ca e mai bine, nu ii va face decat rau...
Cel putin asta e parerea mea. Nu sunt inca parinte, dar sper sa fiu peste vreo 3 ani...Pana atunci am destul timp sa ma gandesc ce si cum voi face...Insa chiar voi incerca sa tin cont de ce am zis aici...Si sper sa fiu o mama macar pe jumatate din cat e mama mea!

Mie copilul mi-a dat totul, in sensul ca atunci cind s-a nascut, mi-a dat motivatia de a trai si de a lupta in continuare, chiar putera si curajul de a ma desparti de taica-sau. Eu cred ca tocmai ei, copii sint cei care ne daruiesc noua si inca din momentul cind vin pe lume fericirea care este cel mai greu de obtinut, si de aceea noi sintem datori sa facem totul pentru fericirea lor. Ma simt frustata si vinovata ca nu am reusit sa-i dau ce era mai important: Un tata si o familie adevarata...Si inca mai mult, o mare parte din timpul meu, pe care din motive bine intemeiate, a trebuit sa-l lipsesc chiar de mine, mama lui de care ar fi avut mare nevoie, in copilarie...Acum are deja 22 de ani si intelege destul de bine situatia, dar eu o sa ma simt vinovata toata viata ca l-am conceput cu persoana cea mai nepotrivita pentru a crea o familie, si mai ales din motivul egoist, de a avea cui darui dragostea care zacea inabusita in sufletul meu, de toata rautatea de care eram inconjurata in perioada aceea. Pe de alta parte sint tare fericita ca e un copil bun si sensibil si mai ales dupa cum spunea foarte frumos cineva pe aici "i-am dat radacini si aripi" si sper ca o sa stie sa-si ofere singur ceea ce i-a lipsit... o familie adevarata, dar mai ales sa si-o construiasca pe baze suficient de solide, ca sa nu le lipseasca si copiilor lui ce i-a lipsit lui. Asta e! Viata este uneori asa, ca oricit de mult ne-am iubi copii, sintem pusi in imposibilitatea de a le darui cele mai firesti lucruri cum ar fi un tata, o familie si mai ales timpul nostru pe care din pacate trebuie sa-l petrecem uneori foarte departe de ei pentru a le putea oferi, banale mijloace materiale si confort...Fiecare lucru are pretul lui si in cele mai multe cazuri, nu le putem impaca pe toate ...