Carte, dulce carte... cinste cui te-a scris, lauda celui ce te citeste!

Va invit sa ne delectam impreuna cu recenzii si comentarii ale lui nefertiti pe marginea cartilor pe care le-a citit!

Spuneam cuiva, acu' nu demult, ca printre putinele constante din viata mea e literatura, cartea, scrisul. Poate o sa detaliez asta candva...
Nu tin minte exact cand am inceput sa citesc, stiu doar ca, in gradinita, ai mei reusisera sa ma invete sa citesc Amintirile lui Creanga. Iar cand am ajuns in clasa I, invatatoarea m-a pus sa citesc cu voce tare, in fata celorlalti, ca sa ma dea exemplu. Iar aceasta 'expunere' s-a repetat de nu stiu cate ori, lucru ce avea darul sa ma enerveze foarte tare. Cred ca de atunci nu il mai suport pe Creanga .
Acesta a fost un oarecare inceput. In timp, mi-am dezvoltat singura placerea pentru lectura si am devorat cam tot ce mi-a cazut in mana. M-a fascinat si ma fascineaza si acum indemanarea de a imbina cuvintele, de a le da viata, de a jongla cu ele pana la perfectiune.
Intotdeauna, cand am citit o carte, mi-am imaginat tot ce era scris. Cu lux de amanunte. In timp ce citeam, vedeam tot. Cred ca din acest motiv nu imi place sa vad ecranizarea unei carti. Strica universul imaginat de mine. De foarte putine ori s-a intamplat ca un film sa redea imaginea creata de scriitor si vizualizata de mine. La fel cum nu voi da niciodata o carte pe un film. Nu simt placerea filmului. Pentru mine, cartea inseamna pasiune, in toate intelesurile acestui cuvant, pe cand filmul e ceva banal, oricat de 'profund' s-ar vrea mesajul.

De ce 'Frumosii nebuni ai cuvintelor'? Am spus asta gandindu-ma la o carte care mie mi-a placut foarte mult: 'Frumosii nebuni ai marilor orase', a lui Fanus Neagu. Lasand la o parte persoana controversata a lui Fanus Neagu, eu ii admir talentul inegalabil la scris. Pentru mine, el e un magician al cuvintelor.
'Frumosii nebuni...' e o explozie de nonconformism, atat a personajelor, cat si a scrisului. Daca incerci sa iti imaginezi ceea ce citesti in cartea asta, e ca si cum ai vedea cuvintele zburdand sau nechezand, zambind sau plangand... e o nebunie frumoasa, transpusa in vorbe.
E greu sa explici stilul lui F.N., e aproape imposibil de 'tradus' pentru cei care nu l-au citit. Tocmai de aceea, as vrea foarte mult sa stiu daca pe aici mai este cineva care a citit 'Frumosii nebuni...' si ce parere are.
Pe langa felul aparte de a scrie al lui F.N., desi nu poti face o disociere clara, imi plac foarte mult personajele. Frumosii nebuni intruchipeaza viata boema a catorva figuri care dau viata unui 'fals tratat despre iubire', dupa cum chiar autorul spune. Sigur, avand in vedere faptul ca a aparut in 1977, cartea e presarata, pe ci, pe colo, cu atmosfera si oamenii ce caracterizau acele vremuri. Initial, m-am gandit ca asta e un tribut pe care F.N. l-a platit, ca multi alti scriitori pe vremea aceea, ca sa poata tipari cartea. Mai apoi, insa, privind-o in ansamblu, mi-am dat seama ca, fara acele amanunte, cartea ar fi fost stirbita si falsa. Astfel are o nota mai mare de autenticitate. Oamenii si vremurile alea chiar au fost reale, nu vad de ce un scriitor le-ar ignora.
Nu vreau sa fac o prezentare a cartii, a ceea ce unii numesc 'actiune'. (In general, nu voi face asta, pentru ca nu imi place sa povestesc o carte. Voi incerca doar sa astern impresiile mele despre anumiti scriitori si despre ceea ce au lasat in urma si m-a impresionat.) Spun doar ca, pentru mine, 'Frumosii nebuni...' e una dintre cartile la care ma intorc, periodic, cu imensa placere, ca sa ma relaxez si ca sa imi intaresc ideea ca nu sunt singura care crede intr-o anumita betie a cuvintelor.
O sa las aici doua citate din carte. Unul mi se pare marturie a stilului inconfundabil al lui F.N.,

'- Ora unsprezece, doamna mea, ora la care se scoala frumosii nebuni ai marilor orase, ora la care Dumnezeu intra calare in Cismigiu si imparte alune veveritelor.'

iar celalalt incheie cartea:

'- Ninge cu patima iernilor de demult. Ca o porunca de-a ne simti fericiti. Pe drumuri si mai ales in hanuri.
Ninge cum nu mai credeam ca cerul stie sa ninga si-n suflet mi s-au deschis trei rasarituri de ianuarie in care caii nostri s-au batut cu lupii pe Dunarea inghetata.
Ninge dintr-o lume in alta, pamintul nazuind spre stele, ninge intr-o lumina violeta - iesiti in prag, spre seara, si priviti: ninge sau cad din cer pereti de minastire? - ninge ca si cum ai aduna fete-n brate, ca si cum ai fi munte si te-ar mirosi caprioarele ca sa te povesteasca daca esti bun de fin, bun de izvoare si de adapostit pui sub brazi.
Cand ninge, clipa e atat de mareata, rotunda si fermecatoare, incit o vad plingand ca trebuie sa piara. Iar in singele meu da bob albastru setea de-a schimba totul pe o dragoste amara.
Stiind ca pierd! Blestemat sa nu uit!'

Ordinea in care voi vorbi aici despre carti e intamplatoare, nu reprezinta nici un fel de ierarhie preferentiala.


Un volum care pe mine m-a impresionat in mod deosebit este 'Conversatie la Catedrala', de Mario Vargas Llosa. Am dat peste Llosa si aceasta carte acum vreo 7-8 ani, la recomandarea unui prieten. Trebuie sa recunosc faptul ca m-a obosit prima lectura. Era primul meu contact cu Llosa si stilul sau. Pe langa lumea bizara din cartile scriitorilor sud-americani (care pe mine continua sa ma fascineze), felul in care scrie Llosa e de departe greoi. Trebuie ca, mai intai, sa te familiarizezi cat de putin cu frazele rupte si intercalate, cu intrebari si raspunsuri la fel de incrucisate, cu trecerea de la un plan la altul... Dupa acea prima lectura, cum spuneam, am ramas cu o senzatie de epuizare, de o oarecare confuzie. Motiv pentru care am reluat 'Conversatie la Catedrala' acum 3-4 ani. Intre timp citisem si "Razboiul sfarsitului lumii', deci ma mai familiarizasem cu Llosa. Abia la aceasta a doua lectura pot spune ca mi-a placut si am inteles cum trebuie 'Conversatie...'.
E genul de carte scrisa cu furie, in care un scriitor da totul, in care nu face nici un fel de concesii de dragul cititorului care nu l-ar putea intelege. In care scrie de dragul artei de a pune pe hartie cele mai ascunse simtiri, in cea mai potrivita forma, neatinsa de reguli.

Pe ultima coperta a volumului pe care il am eu, aparut in 1988, este un citat, pe care il redau si care face o foarte scurta sinteza a ideii de baza, dezbracata de literatura, din 'Conversatie la Catedrala':

[Spitzer si Bally au demonstrat cum cea mai simpla conversatie da in vileag urmele indiscutabile ale unei lupte in care ambii interlocutori se infrunta ca vrajmasi: '... in orice conversatie adevarata nu e vorba doar de o inteligenta luptand cu o alta inteligenta, ci de un eu ce vrea sa-si supuna un alt eu; in flecareala cea mai nevinovata si mai pasnica se intrevede intotdeauna ceva vital, extrem de personal si de esential (...), intr-un fel sau altul e vorba pur si simplu de instinctul de conservare.']

Bine ai venit aici, caa . Cred ca am incercat ce spui tu, dar, daca am citit intai cartea, subconstientul meu refuza sa faca abstractie de asta. Iar sa vad intai un film si apoi sa dau de carte, nu stiu daca mi s-a intamplat...

Sa fie intr-un ceas bun, nefertiti. Bine ai venit in coltisorul asta linistit
Despre Llosa- intru totul de acord. In general literatura sud-americana parca 'musteste de viata' si reda nelinistea unor natii vesnic in framantare, cu sange fierbinte, gata oricand sa rastoarne lumi.

Multumesc, denise .

Ma bucur ca te-am urmat in acest coltisor al hanului... intr-adevar e tare liniste si bine aici. Primeste, te rog, din partea mea, oferite cu drag si admiratie aceste si .
Permite-mi sa citez mici fragmente din postarile tale, care-au sunat gingas precum un clopotel, la urechea mea:

Multumesc, mami si bine ai venit .

O alta carte care m-a impresionat, ar fi banal sa spun doar ca mi-a placut, este 'Pamantul de sub talpile ei', de Salman Rushdie. Inainte de asta, mai rasfoisem o carte a lui Rushdie, nu mai stiu exact care, dar ce am vazut nu a fost suficient ca sa ma determine sa o citesc. Aceasta, insa, am citit-o pe nerasuflate. Dupa ce, mult timp nu mi se mai intamplase asta, mai exact sa dau peste o carte pe care sa nu o pot lasa din mana pana nu o termin.
'Pamantul de sub talpile ei' este, in esenta, o vesnica poveste de dragoste. Numai ca pe mine nu subiectul in sine m-a atras si m-a marcat, ci felul in care e scrisa. De altfel, s-ar putea sa observati, pe parcursul acestor pagini pe care le astern aici, ca voi spun asta frecvent. Pe mine ma fascineaza SCRISUL, nu neaparat ce anume, ci cum e scris. Revenind, Rushdie m-a fermecat cu scrierea impinsa spre perfectiune din acest volum al sau. Exceptand unele pagini, nu stiu exact cate, in care spune mult prea multe (pentru gustul meu) despre lumea muzicii, totul e construit ca un fel de labirint, dar unul in care, paradoxal, nu ai cum sa te ratacesti, pentru ca are grija sa pastreze un fir rosu, care apare exact cand ai impresia ca te vei pierde.
Daca e sa mentionez si ceva din ceea ce scrie, nu doar cum, si care m-a impresionat, este prezentarea societatilor din doua lumi diferite: Orient si Occident. Personajele, de asemenea, sunt perfect creionate, cu un amestesc echilibrat de realism si imaginar. Rushdie apartine, simultan, de doua culturi total diferite, iar asta e pentru el, in egala masura, un avantaj si un chin.
Unii il blameaza pentru ca ar fi tradat canoanele Orientului din care vine. Eu il consider unul dintre cei mai buni scriitori contemporani, iar 'Pamantul de sub talpile ei' imi pare o incununare a talentului incontestabil pe care il are. Si spun asta fara sa fi citit altceva de el, pentru ca exista scriitori despre care poti spune ca sunt un fel de genii chiar daca nu ai parcurs tot ce au scris. E suficient sa dai peste cartea care insumeaza un TOT al creatiei, ca sa ii poti cataloga astfel. Am mai incercat sa citesc 'Rusinea', dar recunosc ca m-a plictisit si am abandonat-o. Voi mai incerca, daca o gasesc, 'Copiii din miezul noptii'.

Rushdie spune despre 'Pamantul de sub talpile ei' si mitul lui Orfeu:

'Un mit pentru epoca noastra intunecata: mitul unui pamant nesigur, care ne trosneste sub picioare, deschizindu-si falcile pentru a ne inghiti cu totul. O societate care a devenit cruda, superficiala, lacoma, bigota, desarta. Si, in mijlocul acestei lumi, jelim o generozitate pierduta, incercand sa intelegem - si sa aratam - care este aceasta. Un mit al dragostei ca neasteptata si coplesitoare descoperire a pamantului solid de sub picioarele noastre tremuratoare.'

Tot din aceasta carte am luat si semnatura mea: 'Libertatea de a respinge e singura libertate' .

Acum cateva luni, am descoperit-o pe Iris Murdoch. Absolut intamplator. O colega mi-a imprumutat niste carti, printre care si 'Clopotul'. Ceea ce credeam ca va fi o lectura banala, menita sa imi umple plictiseala unor zile, s-a dovedit cea mai buna carte citita anul acesta, pana in prezent, cel putin. Subiectul in sine nu este iesit din comun, totul se deruleaza in intr-o comunitate laica, aflata in vecinatatea unei manastiri. Personajele care alcatuiesc acea comunitate, insa, sunt atat de bine conturate si descrise, incat m-au facut sa nu las cartea din mana. Sunt foarte vii si verosimile, descrise cu o acuratete pe care nu am intalnit-o demult. Nu la scriitorii contemporani. Portretul cel mai interesant este cel al unui barbat impartit intre dorinta lui de a trai intr-o moralitate absoluta si inclinatiile sale homosexuale. Sigur, totul e construit foarte complex, nu vreau sa povestesc mai mult...
Vreau sa spun, insa, ca Iris Murdoch mi-a amintit, cu mare placere, de clasici. Scrisul ei imbina stilul clasic cu modernitatea, face o trecere foarte subtila de la vechi la nou. Am mai citit apoi 'Fiul cuvintelor', care e la fel de fascinanta prin personaje. Si aici, exista cateva caractere prezentate atat de bine, incat ai impresia ca ai de-a face cu un nud al personalitatii lor. Le dezgoleste toate trasaturile (nu fizice), ceea ce, in general, multi scriitori evita sa faca. Multi construiesc personaje placute, modelate dupa cum cred ei ca ar fi pe gustul cititorului. Si e o mare greseala. La Iris Murdoch, in schimb, le vezi cum ar putea fi si in realitate, inclusiv cu gandurile cele mai 'ascunse'.
O sa mai revin asupra cartilor ei...

Ca tot veni vorba de perfectiunea imbinarii cuvintelor, pentru mine ramane inegalabil William Shakespeare . Il mentionez aici pentru ca eu l-am descoperit mai intai citindu-l (inclusiv sonetele), abia apoi i-am vazut unele piese. Si m-a cucerit pentru totdeauna. Chiar daca unii vor spune ca e depasit, mie nu mi se pare. Nu vreau sa aduc argumente, pentru ca nu consider necesar sa aduci argumente perfectiunii.
Cat priveste punerile in scena dupa piesele lui Shakespeare, mi-a placut foarte mult o serie realizata, pentru televiziune, de cei de la BBC. A fost difuzata si la noi, de TVR, acum cativa ani buni. Chiar ma gandeam ca mi-e dor sa le vad si imi pare rau ca nu le-am inregistrat. Nu stiu daca se gasesc pe DVD...

Am inceput Copiii din miez de noapte, Salman Rushdie...

Incarcata. Asta cred ca e cuvantul potrivit pentru 'Copiii din miez de noapte'... Dupa primele o suta si ceva de pagini am fost tentata sa o las deoparte si sa o trec in categoria cartilor pe marginea carora se face mult zgomot pentru nimic. E o exagerare in ce spun, desigur, pentru ca nu e deloc o carte superficiala sau banala. Dar ma asteptam la altceva, iar acele 'prime' pagini mi-au dezvaluit cu totul altceva, alt stil al lui Rushdie. Cu oarece stoicism, am trecut de momentul critic si am continuat. Si a meritat.
Scriind 'Copiii din miez de noapte', Rushdie inclina spre realismul magic al lui Marquez. Da, un Marquez al Orientului... asa l-as numi. Nu in sensul ca il imita pe GGM, nici vorba, incercam doar sa il aliniez pe Rushdie undeva, sa il asimilez unui stil. Si GGM mi s-a parut cel mai apropiat. Cel putin in cartea asta. Pentru ca, trebuie sa spun, 'Copiii din miez de noapte' e scrisa intr-un cu totul alt stil decat 'Pamantul de sub talpile ei'. Aici e plin de misticism, de planuri paralele si intretaiate... iti trebuie rabdare si atentie, ca sa nu te pierzi prin labirint. E greoaie, dar daca rezisti si treci de primele... 180 de pagini, sa zicem, incepi sa te obisnuiesti si mergi mai departe.

'La miezul noptii dintre 14 si 15 august 1947, in momentul in care India isi proclama independenta fata de Marea Britanie, se nasc 1001 copii – fiecare inzestrat cu puteri supranaturale. Romanul urmareste destinele a doi dintre ei – Saleem, fiul nelegitim al unei femei hinduse sarace, si Shiva, mostenitorul unei familii musulmane instarite –, destine care se incruciseaza in chip straniu in clipa in care cei doi sint schimbati la nastere.' Aceasta este prezentarea succinta a cartii, pe care o veti gasi cam peste tot pe internet. Cat de simpla poveste! veti fi tentati sa spuneti. Ei bine, felul in care e scrisa face totul. Complicat si interesant.

Ma gandeam, vorbind de Marquez si Rushdie, ca sunt doua minti stralucite provenite din zone ale lumii framintate de convulsii (ce cliseu de exprimare, dar nu imi vine altul in minte acum) politice, sociale samd. Doua lumi aparte, fascinante in felul lor, si ciudate pentru noi, europenii. Doua lumi care si-au lasat amprenta pe stilul scriitorilor lor...

Iti recomand sa citesti si "Ultimul suspin al maurului", e poate cea mai buna carte a lui Rushdie (desi ar trebui sa recitesc "Copiii ..." sa fiu sigur de asta, trebuie sa o recitesc mai ales ca avra asta am avut ocazia sa trec prin Bombay)
Si inca ceva, am observat ca scrierile lui despre Occident nu se ridica la valoarea celor despre India (de ex. "Furie" aparut la Humanitas m-a dezamagit. La fel in vol. de povestiri Orient, Occident povestirile din ciclul Orient sunt cele mai bune).
Interesante cronicile tale. Llosa, Rushdie, Marquez sunt scriitori pe care i-am citit (aproape) integral..

Bine ai venit pe aici.

'Ultimul suspin al maurului' nu am citit-o inca, probabil asta urmeaza, din ciclul Rushdie. E posibil sa fie cum spui tu. Desi a trait in Occident, e mult mai interesat sa prezinte in cele mai mici detalii Orientul din care vine. Cu tot ce avea bun sau rau. Iar stilul in care o face e potrivit cu lumea aceea.

N-am mai scris demult aici, imi lipseste entuziasmul pe care il aveam cand am inceput cronica asta...


Am terminat ieri Platforma, de Michel Houellebecq. N-am mai citit demult literatura franceza contemporana, nu prea ma dau in vant dupa francezi. In fine... M.H. e un cinic, desi pe alocuri fortat. E o carte interesanta, prin stil si prin subiectul abordat, care e cat se poate de sensibil: turismul sexual. De altfel, aparitia cartii a si starnit niste scandaluri.

Iata si nota unei edituri romanesti: Aparitia romanului "Platforma" (2001) a fost un adevarat eveniment literar in Franta - si un nou scandal. De data asta, una dintre temele mari ale cartii (dar nu singura) este turismul sexual si problemele morale pe care le ridica. Eroul romanului - Michel, 40 de ani, celibatar, functionar obscur in Ministerul Culturii - pleaca in Thailanda, paradis al acestui gen special de turism.
Printre alti occidentali veniti sa-si "depuna laptii" (formula apartine unui personaj), Michel s-ar distinge cel mult prin cinismul si luciditatea lui, daca nu ar intilni aici mai mult decit sexul: iubirea pe care nu o mai credea posibila, si femeia care i-o daruieste, Valerie.
Este o mare pasiune si o mare iubire, ce are drept fundal, rind pe rind, luxuriantul decor tropical si un Paris cenusiu, aflat parca sub asediu, terorizat de bandele din cartierele marginase.

Nu spun ca e genial, dar scrie bine si merita atentie. Are o abordare indrazneata a unor aspecte din zilele noastre. I-au mai fost publicate doua carti la noi, una dintre ele o sa o caut.

Uhhhh, de când n-am mai scris aici... Între timp am mai citit o carte a francezului, dar m-a dezamăgit. Oarecum.

Mda, nu ştiu cum se face că revin aici tot cu o carte a lui M.H. Dar abia am luat-o, se cheamă 'Posibilitatea unei insule'. Tipul începe să-mi fie simpatic. Despre carte, ceva mai încolo.

Cred ca ar trebui sa-l pomenesc aici pe John Fowles. As indrazni sa spun ca e cel mai bun scriitor al secolului XX. Cel putin asta as spune in prezent. Acum citiva ani am citit Magicianul, care e genul de carte pe care nu o poti lasa din mina pina nu o termini. Oarecum ciudata, dar dupa ce te obisnuiesti cu ideea ca nu e ceva standard si accepti asta, te prinde. Nu spun mai mult, pentru ca s-a vorbit destul despre ea. Doar imi amintesc ca, la vremea aceea, mi-a lasat o impresie foarte puternica. Cu toate astea, n-am mai citit nimic de Fowles pina anul asta, cind am pus mina pe Daniel Martin. Despre cartea asta am mai pomenit cite ceva prin jurnal... Multi spun ca e cea mai buna-completa carte a lui. Eu nu pot fi atat de categorica. Si "Magicianul" e un tur de forta... Iar "Daniel Martin" e altceva. Sunt doua scrieri diferite, deci nu prea merge sa le evaluezi prin comparatie. Ambele sunt, fiecare in felul ei, geniale. E un cuvint care nu spune prea multe, daca ma gindesc bine, drept pentru care poate e mai bine sa spun ca se apropie de perfectiune. Asta, admitind ca perfectiunea exista.
Cit despre Iubita locotenentului francez, despre care am auzit opinii cum ca e cea mai frumoasa carte a lui Fowles (repet, nu cred ca o carte poate fi catalogata drept frumoasa, consider asta o timpenie)... mie imi pare ca e sub valoarea celor doua deja mentionate. Nu am ce sa ii reprosez in ce priveste scrisul, dar e mai banala decit ele.

Ca sa inchei, am tinut sa il amintesc pe Fowles aici pentru stil. Pentru ca are o coerenta rar intilnita, imbinata cu detalii care te fac sa ´vezi´foarte usor ceea ce spune. Si pentru ca foarte greu ii vei gasi greseli, de orice fel. Stapineste cu adevarat cuvintele si diversele lor sensuri.

Am mai spus, nu voi face aici o recenzie a cartilor citite, ci doar voi pomeni ce si pe cine m-a impresionat in vreun fel.

Dintre scriitori romani, o sa imi ramana pentru totdeauna la inima Ionel Teodoreanu, prin La Medeleni. Fara sa exagerez, iubesc cartea asta! Si nu conjug usor verbul asta la persoana intii . Ca atare, o recomand din inima, dar nu copiilor. Sau, daca ati citit-o copii fiind, reluati-o mai apoi, pentru ca perceptia va fi cu totul alta. Personajele sunt atit de vii, conturate atit de real, incit ai impresia ca le ai in fata. Iar limbajul in care e scrisa cartea m-a fermecat. Are lirism atit cit trebuie, nu exagerat, nu prea putin. In ton cu epoca descrisa.

Nu pot sa spun mai mult pentru ca, in general, mi-e destul de greu sa vorbesc despre lucrurile care imi plac foarte mult... Si daca fortez dau cu bita in balta. Dar, inca o data zic: cartea asta e ca un leac minune; de cite ori imi simt sufletul greu sau pierdut, de cite ori mi-e dor de fericire si nu o gasesc linga mine... pot reciti Medelenii. Si de fiecare data cu aceeasi placere.

Despre G.G. Marquez s-au scris atitea incat mai ca nu imi vine sa mai spun nimic. Il mentionez, totusi, pentru ca e printre preferatii mei. Cindva il puneam pe primul loc. Acum, imi dau seama ca mi-e imposibil sa fac un top a ceea ce imi place in literatura. Adica un top care sa ramana mult timp acelasi. Revenind la Marquez, celor care nu sunt familiarizati cu literatura sud-americana le va fi greu sa il citeasca din prima. Unii spun ca Toamna patriarhului e cea mai completa carte a lui. Eu prefer Un veac de singuratate si Dragoste in vremea holerei. Trebuie citita si prima, dar, daca e sa recomand, celelalte doua mi se par relevante.

Pe de alta parte, pot spune cu siguranta ca nu-mi plac Memoriile lui. Am citit primul volum, A trai pentru a-ti povesti viata, si m-a dezamagit prin stilul banal. E drept ca memoriile, in general, se scriu intr-un fel mai obisnuit, mai apropiat de limbajul comun, dar de la el ma asteptam la altceva.

Din categoria cartilor relaxante, recomand sa cititi macar una dintre comediile lui P.G.Wodehouse! Intr-un mod cit se poate de savuros, reuseste sa satirizeze stilul de viata al provincialilor englezi.
Puteti incerca Fulger in plina vara, Sezonul de imperechere, S-a facut, Jeeves!... si mai sunt.

Totusi, daca cititi prea multe, riscati sa va plictisiti, in cele din urma. Pentru ca personajele se repeta, doar ca trec prin alte aventuri. Dar cel putin 3-4 volume merita citite, umorul fiind inconfundabil.

Uitasem de o carte care m-a impresionat mult: Minunatele oase, a lui Alice Sebold.

Prezentarea Polirom sună aşa: "... romanul „Minunatele oase” dezvaluie chinurile unui fete de 14 ani care, dupa ce a fost abuzata sexual, este ucisa cu bestialitate. Intimplarile sint povestite de victima insasi, care priveste lumea lasata in urma, de la inaltimea raiului. Nu mai putin chinuitoare sint sentimentele parintilor sai, care incearca sa se impace cu cea mai dureroasa suferinta posibila: disparitia propriului copil. O lectura cutremuratoare si un posibil raspuns pentru cei care se intreaba ce simt intr-adevar victimele unor asemenea evenimente."

Este o rezumare foarte simpla şi simplista, pentru ca nu e nici pe departe asa. In primul rind, cartea este foarte bine scrisa. In al doilea, sa nu va asteptati cumva la un soi de roman politist, nici vorba de asa ceva.
Mai spun doar... merita citita!

Revin la Fowles, mai exact la Jurnalul lui. Care merită şi el atenţie, deşi nu se compară cu romanele. E şi greoi, şi deprimant pe alocuri, şi plictisitor uneori, dar e interesant prin sinceritate şi prin analiza proprie foarte atentă.

Il rog pe Mihai sa inchida cronica asta, ma gandesc la alta formula.

Vrei o carte?

Cred că o să aduc aici câteva cărţi despre care am scris şi în altă parte.

***



Nu eşti o singură persoană şi nu ai o singură istorie, şi nici chipul tău, nici profesia ta, şi nici celelalte împrejurări ale vieţii tale trecute sau prezente nu rămân neschimbate. Trecutul se mişcă şi oglinzile sunt imprevizibile. În fiecare dimineaţă te trezeşti crezând că eşti acelaşi din noaptea trecută şi recunoşti în oglindă un chip identic, dar uneori, în vis, te-au răscolit sfâşieri crunte de durere sau de pasiuni de demult, ce fac ca lumina dimineţii să fie uşor tulbure, şi acel chip ce pare acelaşi se schimbă mereu, transformat de vreme în fiecare minut, ca o scoică cizelată de nisip, de valuri şi de sarea mării. În fiecare clipă, deşi rămâi nemişcat, îţi schimbi locul şi timpul în care trăieşti, datorită infinitezimalelor descărcări chimice din care este alcătuită imaginaţia şi conştiinţa ta. Regiuni întregi şi imagini îndepărtate din trecut se deschid şi se închid într-un evantai, ca liniile drepte ale plantaţiilor de măslini sau ca brazdele privite de la fereastra unui tren ce merge cu toată viteza cine ştie încotro.Timp de câteva secunde, un gust, sau un miros, sau o muzică de la radio, sau sonoritatea unui nume te fac să fii cel ce-ai fost cu treizeci sau patruzeci de ani în urmă, cu o intensitate mult mai mare decât conştiinţa vieţii tale de acum.

Antonio Muñoz Molina m-a cucerit cu prima lui carte găsită la noi, Iarna la Lisabona, aşa că nu am stat pe gânduri când am găsit-o pe a doua: Sefarad. Deşi sunt 17 povestiri, în Spania, cartea e cunoscută ca roman scurt (novela corta), un gen literar mai puţin întâlnit la noi, dar care se încadrează perfect în literatura de limbă spaniolă, care e extraordinar de flexibilă în ce priveşte formele pe care le ia şi stilurile în care e scrisă. Sau, aşa cum e în original titlul cărţii, tradus doar parţial la noi, e un roman din romane – altfel spus, fiecare din cele 17 povestiri e un roman în sine.

Trebuie să recunosc că nu m-au prins toate povestirile, deşi le-am citit. Unele sunt mai intense, altele mai diluate… Totuşi, mi-a plăcut ideea lui Molina: aceea de a vorbi despre urmările nenorocirilor aduse de cel de-al Doilea Război Mondial altfel; nu doar prin suferinţa celor direct afectaţi, a celor ajunşi în lagăre, de exemplu, ci şi a celorlalţi pe care îi lăsau în urmă, care erau risipiţi prin lume, dar în continuare legaţi de ei prin nevăzutele fire ale vieţii. Adică... victimele directe erau doar un capăt al unui lung şir de alte vieţi lovite iremediabil. Un efect în lanţ pe care nu îl poţi opri.

Ce mi-a mai plăcut mult este tonul în care e scris acest roman din romane. Unul calm, deşi trist, dar o tristeţe ghicită mai mult, nu una agresivă. Pendulând între prezent şi trecut, între personajul lui şi altele, între real şi ficţiune, Molina reuşeşte să îţi transmită violenţa mai mult ghicită a ororilor din acele vremuri fără să te izbească, fără să îţi dea acea stare proastă pe care violenţa ţi-o dă în general, chiar şi scrisă doar.

Personajele sunt foarte diverse - de la Wili Münzenberg, creierul propagandei comuniste în Europa din vremea burgheziei, la Kafka şi Milena Jesenska, la Primo Levi în drum spre Auschwitz sau la fetiţa dintr-o familie de comunişti spanioli, care nu va scăpa niciodată de principiile de stânga în care a fost crescută. Şi multe altele, după cum spuneam, unele reale, altele imaginare.

Stilul e unul pe care nu l-am mai întâlnit… Molina îşi însuşeşte personajele, vorbeşte prin ele, le trăieşte dramele şi le povesteşte, dar fără să arate acuzator în vreo direcţie. De multe ori, morala e strecurată discret în filele poveştii şi aştepţi degeaba să o găseşti spusă distinct. Iar durerea fiecărei victime e unică, e altfel, suferinţa nu e la fel niciodată, chiar dacă agresorul e mereu acelaşi.

Fragmentul pe care l-am pus la început îmi pare că redă cel mai bine felul în care Molina a gândit întretăierea de vieţi din această carte.

Peste cartea asta am dat întâmplător, într-un anticariat. Nu cunoşteam editura şi nici autorul, dar mi-a atras atenţia coperta şi numele cu ecouri sud-americane. Mă înşelasem un pic, nu era chiar sud-american, ci mexican. Am răsfoit-o, am citit descrierea şi am luat-o. Iar acum sper să se mai traducă la noi şi altceva scris de el. Sau să învăţ spaniola, să pot citi în original…

Închipuie-ţi un film al lui Meirelles scris. Aşa încercam să-i descriu unui prieten cartea asta. Îmi pare cea mai potrivită paralelă. La asta se adaugă ironia cu care e scrisă şi iese un roman care te face să îl citeşti cu nerăbdare. Stilul nu e unul tocmai profund, dar nici banal, e potrivit cu subiectul. Aceeaşi temă a dictaturii, dintr-o altă perspectivă şi într-o altfel de relatare. Una extremă şi explicită, de data asta. Ce se poate întâmpla când la putere ajung nişte naţionalişti radicali? Crime peste crime, ziare care nu mai pot scrie decât ce şi cum vrea puterea, oameni speriaţi şi hăituiţi… Vă sună cunoscut? Doar vi se pare, prin alte părţi, dictaturile au fost mult mai sângeroase decât la noi.

Personajul-narator este ziarist la o publicaţie aşa-zis liberalistă, fost membru al unei mişcări fasciste, în care nu neapărat crezuse, şi care mai apoi încearcă să ducă o viaţă normală. În măsura în care e posibil, pentru că el nu este chiar un personaj pozitiv şi nici unul comun. Iar lumea lui şi aşa ciudată este dată peste cap în momentul în care la putere ajunge extrema dreaptă, noii lui prieteni şi colegi încep să fie vânaţi de cei vechi, iar el este prins la mijloc.

Nici celelalte personaje nu sunt unele tocmai duse la biserică. Un cardinal alcoolic, un terorist cu alură de rocker, o punkistă plină de tatuaje şi cu copii, de care ziaristul nostru se ataşează, un şef de servicii secrete capabil de cele mai oribile crime - sunt doar câteva dintre figurile care ţes comedia neagră din paginile acestei cărţi. Extremismul ajuns la putere, corupţia, banii murdari, dezumanizarea – sunt câteva teme puse în cuvinte uneori prea explicite. Da, există pasaje cu prea mult sânge, prea multă violenţă, dar ele sunt echilibrate oarecum de unele sentimente, nu tocmai inocente, dar sentimente. La urma urmei, asta înseamnă extremismul de orice fel: violenţă şi întoarcerea la stadiul de animal. Unii sunt vânători, iar alţii vânaţi. Cum se termină totul? Rămâne să aflaţi dacă citiţi cartea.

Un fragment relevant mai mult pentru stil, nu pentru conţinut:

Cele zece sau douăzeci de minute pe care, cuprins de lene, le-am petrecut privind monitorul, reuşiseră să-mi desăvârşească plictisul. Mă chinuiam să scriu un reportaj care consta, în acel moment, din trei sute de cuvinte insipide despre voluntariatul local.
O ţigară îmi fumega în colţul gurii. De şase zile intervievam călugăriţe neghioabe, politicieni burtoşi, băştinaşi filozofi, preoţi ecologişti, prieteni ai pădurii, pictoriţe lesbiene, acupunctori senili şi contabili publici autorizaţi.
Am recitit textul pe care, beat fiind, îl scrisesem cu o noapte înainte. Nu-mi venea să cred că scrisesem acele trei sute de cuvinte: infinitivele erau mai numeroase decât semnele de punctuaţie. Am scuipat chiştocul, m-am tras de păr şi am constatat că iarăşi sunt lăţos. Mi s-a făcut ruşine când mi-am dat seama şi mi s-a părut umilitor că mi se făcuse ruşine.
Apoi am bombănit: urma să iau prânzul cu Alicia, fosta mea iubită, şi eram în întârziere. În plus, mă durea capul, iar Manu îşi ascundea sânii sub haină, privind ţintă în propriul ei monitor.
Când am ieşit din redacţie, zgomotul unui claxon a anunţat sosirea lui Ameca. Era nepieptănat, mirosea urât şi avea aerul sever pe care unii oameni certaţi cu estetica îl afişează ca să pară suportabili. S-a oferit să mă ducă cu maşina, dar l-am refuzat şi nici măcar n-am încercat să găsesc o scuză. (…)
Prima carte publicată de Ameca îi entuziasmase doar pe câţiva dintre prietenii lui: o mână de proze scurte rareori reuşeşte mai mult. Cea de-a doua era chiar mai slabă, dar premiul pe care-l obţinuse o făcea să pară mai importantă. Cea de-a treia - o suită de povestiri atât de bine ticluite şi atât de lipsite de orice valoare, încât i-a încântat pe cei aproape douăzeci de cititori ai ei - a obţinut un alt premiu şi o bursă. Aceste distincţii confereau vocii sale o autoritate inegalabilă.
- Acasă nu pot să scriu nici un rând! Iar în redacţie e şi mai rău: absolut nimic. De-aia merg deseori la cafeneaua din centrul comercial. Beau capuccino, mă uit la trecători şi scriu.
Când mi-l imaginam pe Ameca lenevind la o masă, spionând trecătorii şi mâzgălind apoi câteva însemnări, dobândeam cea mai bună explicaţie a prozei lui. Cum aş fi putut să nu ţin seama de influenţa cafelei de proastă calitate asupra literaturii lui de proastă calitate.
Când am intrat în restaurant, Alicia stingea cea de-a patra ţigară. M-a sărutat cu răceală – abia dacă m-a atins cu buzele. Pe pereţi atârnau peşti mari de stuc, roşiatici şi albaştri. Ai fi zis că Alicia însăşi era un peşte: se uita la mesele din jur fără să caute ceva anume şi respira pe gură, dând impresia că aşteaptă un cârlig.
Teufel, care n-o plăcuse niciodată, o numea, cu un oarecare dispreţ, femeia aia. Eu şi Alicia fuseserăm un cuplu aproape stabil înainte ca ea să se întoarcă în casa părinţilor ei şi să ne condamne la o ură reciprocă.
Alicia era suplă şi avea un aer hotărât, care se potrivea cu chipul ei de guvernantă. Tatăl ei era un bătrân politician din Partidul Popular, dar în casa lui nu găseai nici o farfurie care să nu fie adusă din Europa, iar în şifonierul fiicei lui nu dădeai de nici o haină care să fi fost mai veche de şase luni.

Da. E o carte bine scrisa cu personaje puternice si multe planuri ale actiunii.
Pica bine pe vremurile astea, desi nu-i usor de citit.
Se mai gaseste inca si prin librarii....

Mie mi-a plăcut foarte mult... La început, e posibil să îţi facă impresia de un scris superficial, dar dacă ai un pic de răbdare şi înaintezi îţi dai seama că te înşeli şi nu e aşa deloc. Chiar mi-a plăcut.

Da, este în librării, eu am găsit-o într-un anticariat mai mare, unde sunt de multe ori cărţi nou-nouţe la preţ bun.
Mi-ar plăcea să se traducă la noi şi nişte povestiri ale lui.

Mai, pe la mine a trecut mai de mult. Nu mai imi amintesc exact despre stil, dar stiu ca omul le avea cu structura.
Ca la Llosa (ca sa dau un exemplu din actualitate), in Conversatie la Catedrala.
Bine el le are si cu stilul, dar roamanul lui e spart in mii de cioburi pe care cititorul e invitat sa le culeaga pentru a recompune o imagine cat de cat.

...dar vorba ta, daca tie ti-a placut...
Cred ca si mie cumva. Stiu sigur ca m-a surprins placut

O carte construită în jurul unui balet rusesc: Ritualul primăverii, al lui Igor Stravinski. O poveste de dragoste dintre o rusoaică şi un cubanez care se cunosc pe un tărâm neutru, care se apropie şi se depărtează în ritmul ciudat al lui Stravinski. 1, 2, 3, 1 şiiiii 2 şiiiii 3... paşii care compun istorisirea unor suflete care se lovesc în dansul lor ba de războiul civil spaniol, ba de al doilea război mondial, ba de revoluţia cubaneză. Şi peste toate revine obsesiv revoluţia rusă, care o urmăreşte peste tot prin lume pe eroina principală.

Totuşi, povestea celor doi, precum celebrul balet rusesc, este doar scheletul pe care se contruieşte o întreagă lume. Şi spun o întreagă lume fără să exagerez, pentru că, prin ochii autorului şi prin vocile personajelor, eşti purtat prin Benicassim, Valencia, Paris, Havana, New York şi altele. Vezi lumea boemă a Europei, burghezia ipocrită a Havanei, indiferenţa şi detaşarea americană, isteria adusă în Cuba de pretinsa revoluţie... Cu detalii, multe detalii, care se înşurubează în jurul câtorva personaje care urcă şi coboară, plutesc sau se chircesc, în funcţie de aceeaşi muzică rusească ce nu vrea să se lase abandonată.

Va reuşi Vera să pună în scenă Ritualul primăverii la Havana? Într-o Havană unde negrii erau cei mai buni dansatori, dar încă aveau pecetea sclaviei pe piele, burghezia trăia într-o lume paralelă, iar revoluţionarii nu cunoşteau decât calea violenţei? O va regăsi Enrique după ce o va pierde? Cum va fi înţeleasă libertatea, în cele din urmă? Desigur, trebuie să ajungi la finalul cărţii, ca să afli.

Şi mai e muzica, multe detalii despre muzică şi dans. La început, m-am mirat, mi-era greu să cred că un scriitor poate fi atât de bine documentat în privinţa asta. Mai apoi am aflat că Alejo Carpentier a fost şi muzicolog. Foarte mult mi-a plăcut şi felul în care scrie din perspectiva unei femei, pentru că o parte din poveste e spusă prin vocea rusoaicei Vera. Nu mulţi bărbaţi fac asta atât de credibil.

Iată cum este văzut New York de către Enrique, architect cubanez trăit mult pe bătrânul continent european: Ucenicul de arhitect din mine era enorm de interesat de New York - ar fi fost imposibil să fie altfel – dar, mai mult decât toate celelalte, de ceea ce eu numeam aspectul său teratologic. Aici se rezolvaseră, pentru prima dată, probleme fără precedent în istoria arhitecturii; dar în ceea ce se realizase, în ceea ce era vizibil şi tangibil, oraşul era o ilustrare a tot ceea ce n-ar fi trebuit să se facă într-un viitor guvernat de o anume înţelepciune urbanistică. Oraşul avea farmec, atmosferă şi personalitate, fără îndoială; dar netăgăduita lui putere de seducţie se datora aspectului fenomenal, tumultuos şi anormal. Era un oraş care te scoatea din ţâţâni – iertată-mi fie expresia banală -, şi ajungeam să mă întreb cum de există oameni care pot trăi normal (mâncând, citind, visând, făcând dragoste...) undeva unde totul se împotriveşte întâlnirii omului cu el însuşi, într-o aglomerare de construcţii inegale, de case fără stil şi de alte case, amestec al tuturor stilurilor din trecut, aliniate de un destin aleatoriu, de-a lungul unor străzi unde pietonul dispare, ca esenţă şi existenţă, târât, înghiontit, prostit sau zorit de o mulţime într-o goană perpetuă. (...) Şi, colac peste pupăză, la asta se adăuga o Publicitate atotputernică, invadatoare, ocupând, în numele legii pirateriei, toată suprafaţa, tot spaţiul disponibil – poate luminos, poate respirabil – cu agresiunile ei perpetue, cu divertismente, înştiinţări, strigăte de alarmă, insinuări, sloganuri, jingles, constrângeri şi somaţii: cumpără-mă, preferă-mă, cere-mă, hotărăşte-te pentru mine, nu te lăsa înşelat... (...) Şi seara era avalanşa, rush-ul unei întregi funcţionărimi, vlăguită, epuizată, stoarsă, care, cu chipuri de oameni ce blestemă ceasul când s-au născut, aleargă, aleargă mereu - în aşteptarea curselor de mâine, şi de poimâine, şi de luna viitoare, şi de anul care vine - spre gurile de subway etc. etc. etc., împingând, călcând în picioare, înghiontind, în timp ce deasupra, sus, jos, la aparatele de radio, la megafoane, răsună, asemeni unui cânt de viaţă şi speranţă, notele iniţiale ale Simfoniei a V-a de Beethoven...

Pe de altă parte, Havana: Îngustimea străzilor - străzi suficient de largi, totuşi, pentru trecerea trăsurilor şi echipajelor - departe de a fi fost o greşeală de sistematizare, răspundea logicei preocupări ca trotuarele însorite să fie acoperite repede de prelungitele umbre ale caselor din faţă. Pe lângă asta, străzile strâmte – aproape toate din Havana Veche – canalizau, conduceau briza, transformându-se în adevărate hornuri de aerisire. Interioarele, în schimb, erau spaţioase, înalte, cu ieşiri largi spre patio, cu uşi şi ferestre cu geamuri policrome, care îndeplineau funcţia acelor brise-soleil ale lui Le Corbusier. Arhitectură perfect funcţională, concepută de meşterii constructori ai Coloniei, când, în lume, încă nu se vorbea de "funcţionalitate".

Şi multe, multe altele. Mi-e greu să vorbesc despre o carte care închide în ea o lume... Pentru că aş vrea să spun tot, dar nu am cum, pentru că e spus deja în ea. Cu alte cuvinte, trebuie citită.
Pot să spun doar că Ritualul primăverii a intrat într-un ipotetic top cinci al cărţilor care îmi plac. Şi e foarte dificil să fac un astfel de top, pentru că am atâtea cărţi care mi-au intrat în suflet...

Prima dată când am văzut în librării Miss Perfumado şi alte femei, a lui Bedros Horasangian, mi-a atras atenţia coperta. E printre puţinele cărţi pe care le-am cumpărat influenţată şi de copertă. Pentru că mi-a stârnit imaginaţia şi a readus în prim plan mica mea "obsesie" pentru Portugalia. Aşadar, Lisabona, străduţele înguste, tramvaiele pastelate, muzica Cesariei Evora... La asta m-am gândit când am văzut coperta, care m-a făcut să răsfoiesc cartea. Nu mai citisem nimic de Bedros Horasangian. Şi mi-a plăcut.

Nu ştiu de ce, dar nu îmi place proza scurtă. Am citit foarte puţină până acum. Se întâmplă uneori să rătăcesc prin vreo librărie şi să dau peste un titlu sau o copertă care mă atrage. Deschid cartea şi, în clipa în care văd că e vorba despre proză scurtă, o pun înapoi pe raft, cu un gest instinctiv. Habar n-am de ce, e un fel de... nu ştiu cum să îi zic... e ca şi atunci când văd benzi desenate sau o carte din genul fantasy sau când iau o gură de cafea fără zahăr sau când aud de jocuri pe calculator sau dau nas în nas cu un ipocrit sau trebuie să scriu un sms sau când dau peste un meci de box sau multe multe altele. Nu pot, pur şi simplu. Posibil să mă influenţeze şi propriu-mi fel de a vorbi în scris, când simt nevoia să mă lăbărţez, să mă desfăşor, să nu îmi fie impuse limite, pentru că mi-e foarte greu să le respect şi foarte rar reuşesc să fac asta.

Totuşi, am cumpărat cartea asta cu treisprezece povestiri. A fost coperta, au fost ecourile pe care mi le-a imaginat, a fost stilul autorului – mai degrabă toate la un loc. Şi mi-a plăcut. Treisprezece povestiri despre viaţă, zic eu. Unii spun despre dragoste. Nu e vorba doar despre dragoste, e mai mult de atât. Cele mai multe sunt spuse prin voci de femei şi, fără să fiu originală, o să observ şi eu că Bedros Horasangian e un bun cunoscător al psihologiei feminine. Cei mai mulţi bărbaţi nu reuşesc asta decât într-o mică măsură. Povestirile, spuse într-un stil aparte, mai puţin convenţional, totuşi, departe de a fi atât de răzvrătit încât să necesite mari eforturi pentru a-l digera, te poartă prin diverse oraşe ale lumii. Prin intermediul personajelor, poţi intui (e vorba de subtilitate) atmosfera din Paris, Lisabona, Madrid, New York şi alte oraşe, fiecare cu muzica lui, la propriu şi la figurat. Nu o să dau detalii mai multe, cum nici cu alte ocazii nu am dat, pentru ca cei care încă nu au citit cartea să fie tentaţi să o facă.

Mi-e destul de greu să spun care dintre povestiri mi-a plăcut cel mai mult... înclin să cred că Lady Day. Care începe aşa:

Numele meu este James Oliver. Prietenii îmi spuneau Jay. Chiar am existat, m-am născut în Statele Unite, pe coasta de Vest, şi am murit la Berlin. Aveam o cameră închiriată, două costume de culoare închisă, câteva cămăşi şi un saxofon. Cam atât, nu m-am agitat pentru lucruri niciodată. Tot ce-am avut a fost în capul şi în sufletul meu. Greu de explicat, renunţ. În pantaloni, pentru că mă culcasem îmbrăcat, s-au găsit în buzunarul de la spate doar 100 de mărci. Uniunea Europeană încă nu exista. Dar 100 de mărci erau de ajuns pentru o înmormântare. Aşa s-a întâmplat, am murit în timpul somnului. Nu, nu m-a durut nimic, şi nici măcar rău nu mi-a fost. Nişte prieteni turci din Kreuzberg au făcut chetă ca să scape de gura proprietăresei căreia îi datoram bani şi voia să fiu totuşi dus undeva. Cât mai repede. S-a găsit. Auf wiedersehen, Frau Inge! La înmormântare n-a venit lume prea multă. Dealtfel, nici nu aveam prea mulţi prieteni. A fost o zi cu soare, am aflat de la alţii. Eu eram cu ochii închişi. Nu pot spune că n-am fost fericit. Îmi era cumva indiferent. În America sau în Europa, unitatea de măsură ar fi cam aceeaşi. Am fost muzician, muzician de jazz, cum sunt atâţia care vor altceva de la muzică şi de la ei înşişi. Vorbe, cântam la sax tenor în principal, dar şi la bariton uneori.

Închipuiţi-vă un film alb-negru al anilor ‘40 sau poate ’60 sau '80 sau... nu contează foarte mult perioada, pentru că lumea creată de Antonio Muñoz Molina poate fi plasată aproape oriunde în timp, importantă este atmosfera.

Iarna la Lisabona este o poveste de dragoste obsesivă, ca o nesfârşită improvizaţie de jazz, care se ţese între San Sebastián, Madrid şi Lisabona. De altfel, jazzul chiar e prezent în carte şi impune ritmul schimbător în care e scrisă. Un pianist care se îndrăgosteşte de o femeie căsătorită, un tablou de Cézanne care dispare, un traficant de tablouri, urmăriri pe străzi întunecoase şi lucind a ploaie, baruri înecate în fum şi lumină difuză… din toate astea se compune istorisirea poveştii care te acaparează, pentru că simţi cum intri şi tu în atmosfera creată de Muñoz Molina.

Impresia de lume suspendată undeva într-un timp oarecare e dată şi de felul în care sunt spuse întâmplările. Există mai multe versiuni, mai multe voci, pe când unele întâmplări nici nu se ştie cum s-or fi petrecut în realitate, o recunoaşte chiar autorul-narator…

Personajele sunt minuţios construite, deşi mai mult conturate, ca un desen în creion. Artistul singuratic, femeia fatală, gangsterul enervat de discuţiile despre filme şi cărţi, pe care nu le înţelege… La fel e şi povestea de dragoste, care mai mult se insinuează, e mai degrabă închipuită, pentru că protagoniştii ei îndrăgesc mai mult ideea de iubire care se naşte între ei graţie sufletelor care caută un punct de sprijin şi nu iubirea ca atare.

Iar jazzul e prezent nu doar prin muzică în sine, nu doar prin pianistul erou principal, ci şi, cum spuneam, prin ritmul în care aflăm povestea, când lent, când alert, ca în romanele poliţiste, când sincopat, când şoptit. Până când lucrurile se aşează, se leagă, afli ce voiai să ştii, iar la final te simţi ca un spectator al unui film clasic, film noir, spun unii, aprinzi o ţigară, iei un pahar cu gin şi ieşi pe balcon, încercând să îţi închipui oraşul obsesiv al lui Muñoz Molina: Lisabona.

Cartea are şi o ecranizare, din 1992, realizată cu participarea lui Dizzie Gilespie.

Aţi fost atenţi vreodată, dar cu adevărat atenţi, la ce spun politicienii atunci când se trezesc în faţa mulţimii, în faţa unor microfoane sau când apar pe la televizor? În cazul în care răspunsul e negativ, încercaţi ca data viitoare să le urmăriţi discursul, chiar dacă acest lucru, în general, vă plictiseşte. Pentru că s-ar putea să vă amuze, totuşi. Totul depinde de perspectiva din care îi ascultaţi.

Asta au dovedit şi Thomas Cathcart şi Daniel Klein, care au scris Aristotel şi furnicarul merg la Washington... Mic antitratat de abureală politică. Sigur, ei vorbesc mai mult despre politicienii americani, dar principiile după care cei aleşi ne aburesc sunt universale, aşa că nu e musai să ştiţi cine sunt cei citaţi. Deşi, cu siguranţă, îi veţi recunoaşte. Iar dacă logica, filosofia şi retorica vă par prea mult, nu vă faceţi griji, totul e exemplificat, spre înţelegere, cu bancuri sau vorbe de duh.

***
Intervievator CNN: Ştiţi, în septembrie 2001, preşedintele spunea că, viu sau mort, o să punem mâna pe Osama bin Laden. Astăzi, încă n-am pus mâna pe el. Ştiu ce spuneţi dumneavoastră, că s-au înregistrat succese în războiul împotriva terorismului. Într-adevăr aşa a fost. Acesta este însă un eşec.
Frances Fragos Townsend, consilier la Departamentul Siguranţei Interne: Păi, n-aş fi atât de sigură... Este un succes care nu s-a înregistrat încă. Nu ştiu dacă privesc acest lucru ca pe un eşec.

Mulţumim pentru încurajare, doamnă Townsend. Aţi deschis astfel poarta către o lume întreagă de situaţii riscante. De pildă: "Nu sunt beat, domnule poliţist. Ceea ce vedeţi dumneavoastră acum este o stare de trezie la care n-am revenit încă."

****
În final, iată şi o schimbare plăcută: un politician care foloseşte corect logica aristoteliană, strictă. Oficialul din dialogul următor apelează la o QED fundamentală (QED - abrevierea utilizată de romani în SMS-uri, atunci când voiau să spună quod erat demonstrandum, adică "ceea ce era de demonstrat"). Astfel, îşi momeşte oponentul să cadă în groapa pe care el însuşi a săpat-o - întotdeauna o plăcere pentru amatorii de gropi.

(Un delegat al Convenţiei Republicanilor din Utah susţinea că de-a lungul întregii graniţe americano-mexicane ar trebui ridicat un gard, pentru a-i împiedica pe imigranţii ilegali să intre în SUA.)

Oficialul republican: Şi ce se întâmplă dacă ei (imigranţii ilegali) vor escalada gardul?
Delegatul: Îl electrificaţi. Aşa n-o să se mai atingă de el.
Oficialul: Şi dacă l-ar atinge? I-aţi lăsa să moară?
Delegatul: Ar fi alegerea lor.
Oficialul: Cum rămâne însă cu o mamă ce-şi poartă bebeluşul în spate? I-aţi lăsa să moară pe amândoi, şi mama, şi copilul?
Delegatul: Ar fi alegerea mamei, aceea de a-şi ucide copilul.
Oficialul: Deci să înţeleg că sunteţi proavort?
(Linişte mormântală)

Sunt doar două exemple din carte, pe care o recomand cu plăcere dacă vreţi să vă destindeţi un pic altfel decât de obicei.

Nu m-am putut abţine să mă gândesc la o astfel de carte care să îi aibă în centru pe ai noştri politicieni. Dar mi-a trecut repede: ai nostri nici măcar tâmpeniile nu le spun inteligent, aşa că nu prea le-ai putea diseca în stilul din această carte.

Despre Curzio Malaparte s-au spus multe. Gesturile lui controversate au atras comentarii diverse, unele admirative, altele mai puţin măgulitoare. Numai că, dincolo de pendulările lui ideologice, cert este că nu i se poate nega talentul literar.

Am luat Kaputt atrasă de prezentarea de pe site-ul editurii Nemira, fără să ştiu la vremea aceea nimic despre Malaparte. Prezentare care sună aşa:

Kaputt este marea operă a lui Malaparte, opera barocă a unui stilist de mare clasă şi a unui observator sublim. În acest roman autobiografic, Malaparte ne relatează experienţa sa în calitate de corespondent de război pe frontul italiano-german, în perioada martie 1941- august 1943. Cartea prezintă un interes enorm prin faptul că a aparut în 1943, aşadar „la cald”, fără ca autorul să cunoască sfârşitul războiului.

Este o relatare plină de cruzime, feroce, de un cinism ieşit din comun, despre cel de-al doilea război mondial, prin care autorul ne poartă din saloanele somptuoase ale aristocraţiei epocii până pe frontul sovietic, până la Leningrad, la Varşovia şi la pogromuri. Alcătuit din şase părţi, printr-o originală analogie cu animalele (caii, şoarecii, câinii, păsările, renii, muştele), Kaputt ne cufundă într-un război cum rareori ne-a fost istorisit.

"În fond, toată ficţiunea din Kaputt nu este altceva decât o încercare de a scăpa de povara faptelor văzute şi trăite. Egoist şi arogant, sensibil şi inteligent, necruţător şi fantezist, Malaparte a scris cum a şi trăit, amestecând planurile realităţii cu acelea ale fanteziei. Din această cauză, textul său este enervant de captivant şi te cucereşte. Cei ce-l citesc prin grilă îl acuză de neadevar, cei ce folosesc grila lecturii literare sunt şocaţi de hiperrealismul său. Cert este faptul că Malaparte deschide un drum în literatura secolului, un drum care a dus şi va duce departe – drumul literaturii documentare." (Eugen Uricaru)

Ce e atât de controversat la Malaparte? Să vedem. A luptat în Primul Război Mondial, apoi a urmat o scurtă carieră în diplomaţie, pe care a abandonat-o pentru jurnalism şi literatură. În 1920 aderă la Partidul Fascist, devine un fel de teoretician al fascismului, iar peste câţiva ani înfiinţează o publicaţie de avangardă, la care au scris chiar şi Pablo Picasso şi James Joyce. Începe să se distanţeze de fascism în clipa în care denunţă abuzurile lui Mussolini, ba chiar publică în 1931, în Franţa, volumul Tehnica loviturii de stat (a apărut şi la noi, l-am luat, aşteaptă să îl citesc), în care îi atacă pe Hitler şi pe Mussolini. Se interzice publicarea cărţii în Italia şi Germania, iar el este exilat pe o insulă, apoi închis câţiva ani. În 1957, Malaparte se îndreaptă iar spre o ideologie totalitară şi aderă la comunism. Iar la un moment dat se îndreaptă spre varianta maoistă a acestuia. Pe unii i-a surprins chiar şi pe patul de moarte. De ce? Pentru că, în ciuda faptului că trecuse de partea comuniştilor şi avea un roman (Pielea - şi ăsta stă la rând pe noptiera mea) interzis de Biserica Catolică, s-a convertit la... catolicism.

Malaparte e doar un pseudonim. Numele real e unul nemţesc, tatăl lui fiind neamţ căsătorit cu o italiancă. Iar Malaparte nu e decât antonimul lui Bonaparte.
Pe lângă toate valsările lui între diverse ideologii, rămân neclare unele lucruri despre cum a fost scris Kaputt. El spune că l-a scris în timp ce era pe front, în calitate de corespondent de război. Gurile rele spun că, de fapt, el era pe însorita insulă Capri în perioada aceea şi scria de acolo. Indiferent cum ar fi, cartea e una care merită citită, iar eu înclin să nu cred gurile rele, pentru că e prea bine scrisă şi prea detaliată ca să fie totul rodul imaginaţiei. Nu trebuie luată ca pe o cronică istorică, ci ca literatură. Una foarte bună, în care găseşti atât real, cât şi imaginar.

Cartea se citeşte uşor, stilul fiind oarecum jurnalistic, dar e impresionantă. De ce Kaputt? Chiar el explică alegerea: "Nu există nici un alt cuvânt mai nimerit decât această expresie nemţească dură şi misterioasă."
După ce a scris Kaputt, Malaparte a fost acuzat de antigermanism, un antigermanism violent chiar, la fel de inuman, zic unii, ca ororile văzute de el pe front... E drept, în carte, batjocoreşte naţiunea germană şi spiritul ei, împinge lucrurile la extrem uneori, ca să ilustreze ce are de spus. Ba chiar şi după război îşi menţine poziţia, dincolo de literatură, când vorbeşte despre militarismul nemţilor şi despre reînarmarea Germaniei, susţinând că poporul german este inapt pentru democraţie.

Dincolo de toate astea, încă o dată spun, cartea merită citită. O recomand nu doar celor interesaţi de perioada războiului, pentru că, deşi e foarte grăitoare, se poate citi fără să îţi transmită o stare de rău. Există un echilibru al lucrurilor în paginile ei, chiar dacă e greu de crezut, dat fiind subiectul. Ăsta e meritul unui scriitor bun.

Despărţiţi de opiniile lor politice diferite, Borges şi Sábato nu s-au mai întâlnit timp de douăzeci de ani. Abia în 1974 s-au revăzut, din întâmplare, la o lansare de carte, într-o librărie din acelaşi Buenos Aires care îi separase. Atunci şi acolo au schimbat din nou impresii despre celebrul Cervantes şi la fel de celebrul lui Don Quijote, reuşind să uite pe moment de lucrurile care îi îndepărtaseră unul de altul. Ba chiar Borges i-a mulţumit lui Sábato pentru prefaţa unei cărţi pe care i-o dedicase cu ani în urmă.

Peste ani, ranchiunele politice ne-au despărţit; şi, aşa cum spune Aristotel că lucrurile diferă tocmai prin ceea ce au în comun, am putea spune că pe oameni îi desparte, poate, tocmai ceea ce iubesc. Iar acum, când ne-am îndepărtat unul de celălalt (ia te uită ce sunt lucrurile!), aş vrea să-ţi ofer aceste pagini care mi s-au năzărit despre tangou. Şi tare mult mi-aş dori să nu-ţi fie neplăcute. Crede-mă.

Asta spunea Sábato în prefaţa cărţii lui despre tango, apărută în 1962.

Întâlnirea celor doi în ’74, în acea librărie, l-a făcut pe autor să se gândească să îi aducă faţă în faţă, într-un dialog pe care mai apoi să îl transpună într-o carte. După ce a vorbit cu ei pe rând, Borges şi Sábato s-au declarat de acord şi un singur lucru a rămas clar ca regulă de joc: nu aveau să fie atinse chestiunile peronism—antiperonism, nici actualitatea politică. Asta ceruse Borges. Auzind, Sábato nu s-a opus, a spus doar: Bine, deşi politica obişnuieşte să intre pe fereastră sau printr-o crăpătură, chiar când ţi-e lumea mai dragă.

Aşa s-a născut această carte în care două minţi strălucite ale literaturii argentiniene dialoghează de-a lungul unui an, cu erudiţie şi umor, despre scriitori, teatru, Dumnezeu, traduceri, Don Quijote, suflet, iubire, vise, gesturile de zi cu zi, tango, realitate şi multe altele.

Un fragment:

Sábato: Cred, în primul rând, că omul e o fiinţă emoţională şi pe planul doi intelectuală. Omul mai întâi simte lumea şi apoi îşi bate capul cu ea, vreau să spun că arta precede filozofia, poezia e anterioară gândirii logice. De aceea cred, dar sunt, desigur, ipoteze, că primele manifestări ale omului sunt dansul şi limbajul poetic. Cu ambele instrumente, el îşi exprimă temerile, speranţele, face invocări, încearcă să comunice.
Borges: Poe credea că un poem e o construcţie intelectuală, ceea ce-i complet fals. E posibil, dar nu are legătură cu literatura. Dacă un poem nu e precedat de o emoţie, nici nu e nevoie să fie scris. În fine, orice mare poet instinctiv ne-a lăsat aproape întotdeauna cele mai proaste versuri pe care cineva şi le poate imagina, dar şi, uneori, cele mai bune.
Sábato: Asta-i problema intuiţiei fundamentale a omului, pe care o cred emoţională şi care apare atât la sălbatic, cât şi la copil.
Borges: Asta-i marea descoperire a politicienilor, care n-au nevoie să fie coerenţi.
Sábato: Nu, bineînţeles, ei fac apel la inimă. Principiul identităţii nu a fost descoperit de un politician (râd).
Borges: Citeam o biografie a lui Lincoln, pe care îl admir pe nedrept. În carte sunt comparate discursurile pe care le ţinea la Chicago, în care spunea că toţi oamenii născuţi în America aveau aceleaşi drepturi. Pe atunci, Lincoln părea antisclavagist. Însă, când vorbea la New Orleans, spunea că toţi oamenii aveau drepturi egale, dar că, dacă trebuie să coexiste două rase, cea inferioară trebuie să se subordoneze celei superioare.
Sábato: E ca şi cum ai spune că toţi oamenii au aceleaşi drepturi atunci când au aceleaşi drepturi. Ceea ce-i o frumoasă tautologie.
Borges: Cred că niciun om politic nu poate fi total sincer. Un politician e mereu în căutare de alegători şi spune ce aşteaptă ei să spună. În cazul unui discurs politic, ascultătorii opinează mai mult oratorul. El e un fel de oglindă sau ecou a ceea ce gândesc ceilalţi. Dacă nu-i aşa, n-are succes.

Pe Tomás Eloy Martínez îl ştiam deja din Cântăreţul de tango, aşa că nu am ezitat când am cumpărat Zborul reginei. Şi s-a dovedit că genul ăsta de încredere pe care i-am acordat-o, bazată mai mult pe un talent intuit, presupus că s-ar fi prelungit şi aici, nu mi-a înşelat aşteptările. Cu toate că, fiind vorba de încredere, poate că nu e tocmai potrivit să vorbesc despre aşteptări. Nu pentru că n-ar exista, ci pentru că sunt oarecum estompate, nerostite... În fine, vreau să spun că acest volum mi-a confirmat faptul că Eloy Martínez merită citit, iar Zborul reginei depăşeşte ceea ce găsisem în cartea anterioară.

Pornind de la o intrigă clasică, Tomás Eloy Martínez construieşte un irezistibil roman despre dorinţă, putere şi machism. Pe fundalul unei realităţi politice dominate de corupţia la vârf, neputinţa legii şi capriciile mai-marilor zilei, se ţese incitant o pasională poveste de dragoste între atotputernicul director al unui ziar din Buenos Aires şi protejata sa Reina Remis, o tânără jurnalistă talentată. Un periculos joc al obsesiilor în care se amestecă sexualitatea şi dominaţia dublează incursiunea în culisele politicii şi ale lumii jurnalistice. Evenimentele derulate într-un ritm alert, într-o logică repetitivă şi un accelerat delir erotic, compun o frescă al cărei final imprevizibil aduce descifrarea unei poveşti ce oglindeşte realitatea. Asta este prezentarea editurii. Nu o să detaliez mai mult întâmplările din carte, firul roşu... O să spun doar că nu e chiar un delir erotic, accentul cade indirect pe asta, în prim plan sunt obsesiile, frustrările, sentimentele cele mai josnice chiar, toate îmbrăcate în haina protectoare a cinismului, care le şi justifică pe alocuri.

Dincolo de poveste în sine, este talentul cu care scriitorul ţese lumea personajelor lui şi felul gradat în care te introduce în labirintul care, în cele din urmă, va constitui întregul. Există şi un punct anume care mi-a plăcut foarte mult, o dezvăluire mai mult intuită până la un moment dat, dar care nu strică din plăcerea lecturii, ci te face să o continui, să vrei mai mult, să nu te poţi opri, la fel cum nu se poate opri grotescul personaj central.

Zborul reginei e genul de carte care, după ce o termini, te lasă pe gânduri preţ de o ţigară, cel puţin. Ieşi cu ea la geam sau pe balcon, seara, şi rămâi cu privirea căutând în întuneric, nu ceva nume, ci frânturi din oamenii pe care tocmai i-ai citit în carte, minunându-te, nu pentru prima oară, de faptul că suntem nişte animale atât de ciudate şi de complexe... Pentru că, dincolo de jocul puterii, de mecanismele care îmbracă aşa-zisa acţiune, e o carte despre slăbiciunea omenească, despre sentimente şi senzaţii împinse la extrem atunci când, dintr-un motiv sau altul, pierzi controlul.

Odată intrat în politică am făcut o descoperire deprimantă la aceste întruniri tripartite. Politica reală, nu aceea pe care o cunoaştem din lecturi şi scrieri, care se află în mintea şi imaginaţia noastră - deci singura pe care o cunoaşteam -, ci aceea care se trăieşte şi se practică zilnic, are puţine lucruri în comun cu ideile, cu valorile, cu imaginaţia şi cu viziunile teologice - cu societatea ideală pe care doream s-o construim - şi, ca s-o spun mai pe şleau, nu prea are de-a face cu generozitatea, cu solidaritatea şi cu idealismul. Politica este alcătuită aproape în exclusivitate din manevre, intrigi, conspiraţii, pacte, manifestări de paranoia, trădări, multe calcule, cinism cât cuprinde şi tot felul de tertipuri. Şi asta pentru că pe politicianul de profesie, fie el de centru, de stânga sau de dreapta, ceea ce-l mobilizează, îl entuziasmează şi-l menţine în acţiune este puterea: să ajungă la ea, s-o păstreze sau s-o aibă din nou cât mai repede. Există şi excepţii, fireşte, dar acestea nu fac decât să confirme regula. Mulţi politicieni intră în politică animaţi de sentimente altruiste - să schimbe societatea, să facă dreptate, să lupte pentru progres, să moralizeze viaţa publică -, dar în practica banală şi obişnuită care este politica zilnică, toate aceste frumoase obiective dispar , devin locuri comune din discursuri şi declaraţii ale personalităţii publice, pe care le foloseşte până-şi pierd semnificaţia - pentru ca în final să prevaleze la ei dorinţa de putere, crudă şi adesea fără limite. Cel care nu este capabil să simtă această atracţie obsesivă, aproape fizică faţă de putere reuşeşte cu greu să devină un politician de succes.

Ăsta îmi pare fragmentul esenţial din cartea de faţă. E un lucru cât se poate de adevărat, exprimat pe scurt. Cartea nu e doar o relatare a aventurii politice a lui Llosa, aşa cum se aşteptau unii (am văzut comentarii în acest sens); în paralel se prezintă aspecte din viaţa lui. La urma urmei, e o carte de memorii. Din acelaşi motiv e scrisă într-un stil uşor diferit de cel cu care Llosa ne-a obişnuit, unul mai aerisit, mai puţin întortocheat, mai accesibil.

Pentru cei care vor să o citească pentru partea politică, trebuie să spun că e plină de detalii locale (adică din Peru), lucru care pe unii îi poate plictisi. În fond, câţi români ştiu cine a fost Alan Garcia, de exemplu, sau ce orientare avea Alianţa Populară a Revoluţiei Americane? Sunt detalii nesemnificative luate în parte, dar necesare ca să înţelegi ce vrea Llosa sa transmită despre mecanismul politic general. Cu alte cuvinte, e nevoie de răbdare ca să parcurgi cartea.

Pe de altă parte sunt relatările din copilăria lui, uşor ciudate, dintr-o lume cu totul diferită de cea cu care suntem obişnuiţi şi care poate că împrăştie un pic aura de mister din jurul scriitorului Llosa. Nu ştiu în ce măsură ăsta e un lucru bun. Eu sunt de părere că nu e chiar indicat să te "dezbraci" de tot în faţa cititorului. Nu să ascunzi unele lucruri, ci să le păstrezi pentru tine, mă refer la acel dram de intimitate de care toţi avem nevoie. Iar Llosa renunţă la el şi, brusc, te face să îl priveşti cu alţi ochi. Nu în sens mai rău sau mai bun, pur şi simplu altfel. Aceeaşi senzaţie am avut-o citind primul volum din memoriile lui Marquez. De altfel, nici nu am căutat următorul volum... Am preferat să păstrez imaginea transmisă de romanele scriitorului Marquez despre omul Marquez. Cred că la fel simt şi în privinţa lui Llosa. Îmi place mai mult acel Llosa pe care l-am "ghicit" în spatele celebrului Conversaţie la Catedrala.

Un scriitor american din New York, care lucrează la o teză despre eseurile dedicate de Luis Borges originilor tangoului, pleacă la Buneos Aires, în căutarea unui legendar cântăreţ al genului. Ca orice figură în jurul căreia se ţese un mit, Julio Martel, a cărui voce o întrece pe cea a lui Carlos Gardel, după cum spuneau mulţi, se dovedeşte o apariţie misterioasă, greu de găsit, greu de localizat şi greu de înţeles. Spre deosebire de Gardel, care fusese un cântăreţ chipeş şi popular, Martel era urât şi mereu bolnav. Apariţiile lui în public nu aveau nimic previzibil, nimic anunţat, nimic spectaculos. Doar vocea era cea care îi făcea pe oameni să se oprească şi să îl asculte atunci când începea să dea viaţă celor mai vechi tangouri, în cele mai inedite locuri din Buenos Aires. De altfel, nici nu înregistrase vreodată ceva cântat de el, lucru care făcea şi mai grea căutarea lui.

Pornind de la ideea lui Borges că adevăratele tangouri erau cele compuse înainte de 1910 şi cântate mai apoi prin bordeluri, până să fie influenţate de muzica pariziană, americanul pleacă în căutarea acelui Martel despre care se zicea că bântuia prin Buenos Airesul de la începutul anilor 2000 cântând acele cântece foarte vechi. Nu o să spun dacă îl găseşte sau nu şi nici ce se întâmplă foarte exact. Cert e că, citind cartea, afli multe lucruri despre Buenos Airesul de azi, dar şi despre cel de cândva, despre locurile pe unde umbla Borges, despre faimosul lui aleph, despre cafenelele din acest oraş ce pare o întreagă lume la scară mică, despre cum a fost ucis generalul Aramburu şi mai apoi i-a fost răpit cadavrul şi de ce...

Stilul în care e scrisă cartea este unul foarte relaxant, pe tonul unei poveşti începute în noapte, lângă un pahar cu vin, şi continuate până dimineaţă, la prima cafea. Sigur, ca orice poveste despre întâmplări petrecute în America de Sud, nu lipseşte absurdul, neaşteptatul, ceea ce noi numim, în general, ciudăţeniile. Sau, cum spun teoreticienii literaturii, realismul magic.
Una peste alta, e o carte pe care o recomand cu drag, numai bună pentru un weekend liniştit, când vrei să evadezi din imediat şi să te pierzi într-o altă lume.

Un mic fragment:

În seara aceea am văzut Buenos Aires pentru prima oară. La şapte şi jumătate cădea asupra faţadelor o lumină roz din altă lume şi, chiar dacă Tucumanul îmi spusese că oraşul era ca vai de el şi că trebuia să-l fi cunoscut cu un an în urmă, când frumuseţea lui era încă neatinsă şi nu erau atâţia cerşetori pe străzi, eu am văzut doar oameni fericiţi. Ne plimbam pe un bulevard enorm, pe unde înfloriseră câţiva lapachos. Nu trebuia să-mi înalţ mult privirea pentru a descoperi palate baroce şi cupole în formă de umbrelă sau pepene, cu balconaşe inutile, pur ornamentale. M-a surprins să constat că Buenos Aires-ul era maiestuos începând de la etajul doi sau trei şi degradat la parter, ca şi cum splendoarea trecutului ar fi rămas suspendată la înălţime, refuzând să coboare sau să dispară. Pe măsură ce se înopta, se umpleau cafenelele. Nu văzusem niciodată atâtea cafenele într-un oraş, şi atât de primitoare. Majoritatea clienţilor citeau multă vreme, cu o ceaşcă goală în faţă - am trecut de câteva ori prin aceleaşi locuri -, fără să fie obligaţi să plătească şi să plece, cum se întâmplă la New York şi Paris. M-am gândit că astfel de cafenele erau perfecte pentru a scrie romane. Acolo, realitatea nu ştia ce să facă şi umbla de capul ei, la vânătoare de autori care să aibă curajul s-o povestească.
(...)
Ne-am plimbat îndelung şi mi s-a părut că nimic nu se afla la locul cuvenit. Cinematograful de pe bulevardul Santa Fe, unde Juan Peron o cunoscuse pe prima lui soţie, era acum un magazin enorm de discuri şi casete video. În anumite balcoane erau flori artificiale; în altele, ghivece mari şi goale. Am mâncat pizza într-un stabiliment care se dădea drept mercerie şi care avea încă în vitrină broderii, dantele şi nasturi.

Înainte de a citi orice carte a lui António Lobo Antunes, e bine să încercaţi să aflaţi câte ceva despre el. Şi, mai ales, despre stilul lui. Altfel, veţi fi luaţi prin surprindere, poate chiar şocaţi. Pentru că scrisul lui Antunes e oricum, numai convenţional nu. Am văzut că unii îl compară cu Faulkner sau cu Joyce. Ei bine, nu. Antunes a reinventat literatura. Într-o vreme în care mulţi spun că tot ce era de scris s-a scris, acest portughez (psihiatru de profesie) vine să demonstreze lumii că literatura nu se termină niciodată, mereu se pot găsi noi abordări, noi modalităţi de a pune pe hârtie poveştile care prind viaţă în mintea noastră.

Multă vreme am încercat să definesc cumva scrisul lui António Lobo Antunes şi n-am reuşit. Până zilele trecute, când mi-am dat seama: literatura lui Antunes e un fel de proiecţie a gândurilor. Încercaţi să conştientizaţi felul în care se derulează gândurile. În general, nu e doar un şir al gândurilor, sunt mai multe, în diverse direcţii şi pe mai multe planuri. Exact asta face portughezul. Un soi de transcriere a unei curgeri continue a gândurilor, aşa cum vin ele, din mai multe direcţii. De asta, prima lectură a lui poate fi obositoare. După care te obişnuieşti. Şi mai vrei.

Manualul inchizitorilor reia tema întâlnită cel mai des la literatura de limbă spaniolă: dictatorul şi regimul totalitar. Numai că, de data asta, lucrurile sunt relatate altfel, iar cititorului i se oferă spre înţelegere mai multe perspective. Iar personajul principal e mai degrabă subînţeles, nu dictatorul e în prim plan, ci efectele gesturilor lui asupra lumii înconjurătoare. Povestea gravitează în jurul unui ministru din vremea lui Salazar şi a familiei lui, pe lângă care apar diverse personaje-satelit. Iar lucrurile sunt relatate, pe rând, prin vocea câte unui personaj. Aceleaşi întâmplări văzute din perspective diferite, plus câte puţin din alte întâmplări, care le generează pe următoarele şi tot aşa, un fel de cercuri care se leagă şi compun un lanţ.

În Manualul inchizitorilor, dictatorul este doar un pretext, motivul de care se foloseşte Antunes pentru a reda nişte circumstanţe şi comportamentul unor oameni în acele circumstanţe. Situaţiile extreme şi stările pe care acestea le nasc. Oameni dezbrăcaţi de măşti. O sinceritate grotescă, pe alocuri. Istoria surprinsă în oameni. Asta face Antunes...

Un interviu care mi-a plăcut. Cu Antunes.

Nefertiti,

Imi permit sa-ti recomand:

Jose Donoso - Obscena pasare a noptii.

Asta, daca nu ai citit-o deja. A aparut la Editura Leda si e prima traducere in romana.

Mulţumesc, eşti a doua persoană care mi-o recomandă. E pe lista de cumpărat.