Tin sa precizez, asa cum am vazut ca au facut si ceilalti, sau unii dintre ei, ca o parte dintre lucrari le-am publicat pe net... Cateva au ajuns pe www.poezie.ro... Unele dintre ele apar pe blogul meu de pe 360, al carui link il gasiti in semnatura.
Am scris cu aceeasi placere si proza, si poezie.
Astept critica voastra ca pe un mare mantuitor.

Întâmplări neîntâmplate

"atârnând de ramura unui copac, nenăscut, stafie pe jumătate"(N.Stănescu)

Stăteam, pur şi simplu, pe nisipul fierbinte, cu picioarele strânse sub mine, cu chitara în mâini, cu degetele pe corzi. Îmi plăcea senzaţia pe care o simţeam de fiecare dată când trecea cineva prin faţa mea, lăsând o umbră fugară peste pleoapele mele. De fapt, erau senzaţii peste senzaţii, în straturi groase, adunate, toate, sub forma unei singure trăiri unice. Sunetul valurilor care se spărgeau pe plaja, căldura apăsătoare, vântul prin păr, mai ales când îl ai lung, aşa cum îl am eu. Şi mai e şi acea senzaţie stranie, nedefinită, pe care o ai în momentul în care se uită cineva la tine. Oricum, mă simţeam într-un fel în care nu mă mai simţisem niciodată... şi era plăcut. Da, era chiar plăcut. Bine, la toate astea se mai adaugă şi fiorii care mă treceau de fiecare dată când atingeam corzile chitării, dând naştere la sunete fine, moi, vibrante. Eu, unul, le vedeam, aşa cum stăteam cu ochii închişi, violete. Îmi plimbam degetele pe corzi, cântând fără să fi învăţat vreodată să cânt... simţeam cum părul mă gâdilă pe faţă, simţeam gustul de sare pe buze... Unic...unic.

Am deschis ochii şi am privit în jur, de parcă m-aş fi născut atunci, acolo, pe plajă. Culorile îmi apăreau ciudate, necunoscute, accentuând trăirea. Corturi ca al meu, în nuanţe ţipătoare, unul după altul, aşezate după reguli necunoscute nimănui. Am închis din nou ochii şi mi-am lăsat capul pe spate. Unic. Sunetul moale al chitării, de astă dată, spre roşu... Umbre...

Probabil aţipisem, pentru că m-am trezit lipsit temporar de căldura şi lumina soarelui. Cineva stătea în faţa mea, cu soarele în dreptul capului, făcând imposibilă o eventuală identificare. Chipul apărea ca o pată întunecată, iar în jur, lumina soarelui apărea ca un nimb strălucitor, necruţător pentru ochii mei abia deschişi. Probabil că mă încruntasem, iar ochii începuseră să-mi lăcrimeze, aşa că mi-am pus palma în dreptul frunţii, însă fără nici o ameliorare vizibilă. Am stat astfel, amândoi, eu, faţă în faţă cu necunoscutul, un timp, şi nu am nici cea mai vagă idee cât timp a durat acest duel fără cuvinte şi fără ca nimic să se întâmple.

- Doamne, ce frumos eşti...

Pe de o parte, m-a luat prin surprindere. În primul rând, necunoscutul era o fată căreia, după glas, nu i-aş fi dat mai mult de 15 ani. În al doilea rând, mesajul, în sine, era oarecum surprinzător. Am continuat să mă uit la ea, aşa cum o făcusem şi până atunci, arătând, probabil, ca un idiot. Ea nu a făcut altceva decât să repete ceea ce spusese înainte. În cele din urmă, s-a lăsat pe vine, diminuându-mi tortura de-a o privi cu soarele din spate. I-am mulţumit, în gând, morocănos. Mi se părea ciudat, aşa ceva nu se întâmplă în fiecare zi şi, prin urmare, eram suspicios. Nu era decât o fată ca toate fetele, sau cel puţin aparenţa nu-mi dădea de înţeles altceva... Destul de mică de statură, firavă la trup, cu câteva coşuri pe umeri, cu părul de culoarea nisipului, ciufulit de vânt, cu şuviţe verzi. Stătea pur şi simplu pe vine, cu palmele pe genunchi, admirându-mă ca pe un specimen minunat dintr-o specie crezută disparută. Eram mai mult decât nedumerit de modul ei de a fi. Nu am spus absolut nimic, ci doar am continuat, amândoi, să ne privim unul pe altul, eu, încă încruntat din cauza soarelui, ea, cu un zâmbet şters. Nu era frumoasă în sensul adevărat al cuvântului. În momentul acela nu puteam spune despre ea decât că era draguţă. Cu ochii mari, de culoarea ceţii, şi gene lungi, cu o bărbie mică, ce-i dădea o nuanţă de "simpatic". Îmbrăcată cu un maieu de un albastru-cenuşiu decolorat, nişte pantaloni largi, crem, şi nişte tenişi murdari şi prăfuiţi în picioare. Avea vreo patru medalioane la gât (de fapt erau cinci, pentru că atunci unul din ele era dat pe spate, din cauza vântului), şi o sumedenie de brăţări la ambele mâini, de toate culorile, şi de toate grosimile, împletite în cele mai diverse culori. Când tăcerea dintre noi devenise deja stânjenitoare, iar eu îmi plecasem deja capul pentru a studia grăunţele de nisip, mi-a vorbit din nou. Mi-a cerut să îi cânt ceva la chitară.

Nu ştiam exact ce sa fac. Mă pusese deja în încurcătură. De mai multe ori. Într-o singură zi. Am tăcut în continuare, era ceea ce ştiam să fac cel mai bine. Mi-am dat seama că degetele mâinii stângi strângeau cu disperare, neajutorate, chitara. Am privit-o din nou, încurcat, la fel de nedumerit, puţin încruntat. Privirea mi-a alunecat de-a lungul mâinii ei stângi bronzate. Slalom printre firişoarele aurii, până la brăţări... Degetele lungi, cu unghii fine, suple. Mi-am lăsat capul în jos, din nou. Ea doar s-a uitat înspre mare şi a spus ceva. Nu am înţeles ce, şi speram din tot sufletul să nu fi fost ceva important, pentru că nu aş fi putut să pătrund zidul tăcerii mele încăpăţânate. Nu aveam de gând să spun nici un cuvânt. Sau aveam de gând, dar nu puteam face nimic. Mă simţeam descoperit, gol, nătâng şi stingher.

- Psssst. Puştiu' !...

Am întors capul. Tipul care îmi împrumutase chitara. Am crezut şi am sperat că nu vorbeşte cu mine, aşa că am întors din nou capul, şi mi-am îndreptat privirea către nisip.

- Bey roachere. Dă, mă, chitara-napoi.

Fără să mă uit la el, am ridicat-o de pe genunchi, şi am sprijinit-o, cu grijă, de nisip. Nu mi-am retras mâna decât când am simţit chitara alunecându-mi dintre degete, şi apoi că tipul se îndepărtează, greoi. Mi-am lăsat, epuizat, palma pe genunchi. M-am uitat la ea fugar, din spatele zidului de tăcere. Ea continua sa mă înţepe, prudentă, cu priviri curioase. Nu a mai spus nimic, şi nici eu, lăsând timpul să treacă pe lângă noi, fără să ne atingă, până înspre apus. Ea s-a aşezat pe nisip, lângă mine, eu m-am aşezat în poziţie de lotus, atunci când mi-au amorţit picioarele. Parcă semnasem o înţelegere negrăită, de a respecta castelul de tăcere al celuilalt.

Soarele se pregătea sa plonjeze în mare, când fata şi-a năruit, prin vorbe, meterezele liniştii ei:

- Hai să mergem undeva...

Mă obişnuisem, oarecum, cu prezenţa ei, şi îi eram recunoscător că mi-a respectat tăcerea. Aşa că fără să stau foarte mult pe gânduri, m-am ridicat şi am urmat-o, la fel de tăcut, gândindu-mă că nici măcar nu îmi pasă de cort. Nu ţineam mult la el, şi nici nu aveam lucruri de valoare acolo. Cine era interesat de o sticlă cu apă, un prosop murdar şi un tricou şi mai murdar, era invitat să şi le însuşească. Am mers o vreme în urma ei, urmărind cu interes pielea aurie, care se cojea, de pe spatele ei. Într-un final m-am gândit că acel medalion care îi atârna la spate nu trebuia să se afle acolo. Fără să mă gândesc prea mult, l-am trecut peste umărul ei stâng, pe care avea câteva coşuri, şi l-am lăsat să cadă pe piept. Atunci a întors capul şi m-a privit, zâmbind. A fost, cred, cel mai frumos lucru pe care l-am văzut în acea zi.

M-a dus undeva, într-un loc pe care nu îl ştiam. Deşi arăta cam ca toate speluncile de pe malul mării, faptul că eu mă aflam acolo, cu ea, în momentul respectiv, îi dădea o aură specială. În plus, mă simţeam ameţit (nu mâncasem nimic toată ziua). Decorul era alcătuit, ca peste tot, din stuf şi bambus, frunze de palmieri, buturugi şi rockeri mai mult sau mai puţin beţi. Ne-am aşezat la o masă, şi ne-am privit, în tăcere, eu pe furiş, ea direct în ochii mei, până când a venit cineva să ne întrebe ce vrem sa comandăm. Eu nu am spus nimic, ea a comandat un sandwich pentru mine şi două beri. În starea în care mă aflam atunci nu puteam să fac altceva decât să stau tuflit pe buturugă, cu mâinile în buzunare, strângând între degetele mâinii drepte briceagul, iar între cele ale mâinii stângi, mobilul.

Când a venit timpul, am mâncat sandwich-ul, lăsând-o să mă studieze în timp ce mestecam, cu gândurile aiurea, fără să aud sau să înţeleg mai nimic din muzica ce se auzea în local.

- Tu chiar nu ai de gând să spui nimic? a întrebat ea, la un moment dat, când aproape terminasem de mâncat sandwich-ul.

Am considerat că e de ajuns, aşa că i-am răspuns că nu prea ştiu ce să-i spun. S-a mulţumit cu răspunsul meu, şi a desfăcut berile, aşezându-mi una din ele în faţă. Cât timp am mâncat, am avut timp să o studiez mai bine. Avea faţa puţin pistruiată, şi ochii mari, frumoşi. O gură mică, o bărbie mică, părul tot ciufulit, de un blond-cenuşiu, mai greu de observat în întunericul din local, cu şuviţe verzi, de care erau legate, pe alocuri, aţe roşii.

La un moment dat m-am gândit că ar fi bine să încep şi eu, măcar o dată, dialogul.

- Nu vreau să te superi pe mine, dar vreau să te întreb, pur şi simplu: vrei ceva anume de la mine?

A fost rândul ei să tacă, şi tot ce a făcut a fost să mă privească, zâmbind enigmatic, visătoare. Am sorbit din sticla cu bere şi mi-am sprijinit bărbia în palme, hotărât să nu-mi iau, cel puţin o vreme, privirea de la ea. În cea mai mare parte, mi-a reuşit. În afară de momentele în care ne priveam în ochi şi pe ea o pufnea râsul (atunci mă uitam fix la nodul din scândura mesei până când se potolea) sau momentele în care îmi desluşea vreun gând în privire, şi atunci eu roşeam, întorceam capul, şi ea zâmbea. După miezul nopţii probabil, ea a repetat replica cu care începuse, în ziua aceea, totul. A trecut mult timp până unul din noi a făcut şi altceva decât să îl privească pe celălalt. Dar cât timp ne-am privit, mi-am trăit propriile mele revelaţii, sincere, unele din ele zdrobitoare, cărora nici nu am putut să le fac faţă, altele pe care abia atunci când m-am uitat în ochii ei de culoarea ceţii, le-am putut accepta. Dar cert este că au trecut câteva ceasuri până să accept simpla idee că ea era, într-adevăr, frumoasă. Şi alte câteva ceasuri până să-mi dau seama că... ei bine, dar faptul acesta este legat de alt eveniment.

Pierdusem noţiunea timpului. Timpul meu se măsura deja cu zâmbetele ei. Cele trei beri pe care le băusem îşi făceau din plin efectul. Nu am părăsit-o decât pentru a merge la baie, o singură dată, din motive lesne de înţeles. Atunci m-am studiat în oglindă. M-am spălat pe faţă, mi-am trecut degetele prin păr, şi m-am întors la ea. Mă aştepta tot acolo, şi tot la fel de frumoasă.

Timpul o luase iar pe căile sale întortocheate, aşa încât nu reuşesc să îmi dau seama câte ore trecuseră de când intrasem în local. Se auzea o muzică lentă, tentantă, şi atunci ea a făcut lucrul de care mă temeam eu cel mai tare. S-a ridicat de pe buturugă şi mi-a întins o mână mică.

- Dansezi?

Am simţit cum mă prăbuşesc, eu peste mine, cu totul. Şi cred că degetele au început să îmi tremure. Am reuşit să o văd aşa cum nu o văzusem în ziua aceea, ajutat, probabil, şi de alcoolul din bere. Dar nu, cu cât trece timpul, îmi dau seama că nu berea a fost de vină. Am văzut-o frumoasă, frumoasă cum nu văzusem pe nimeni până atunci. Am întrebat-o dacă vrea să danseze ea cu mine, sau eu să dansez cu ea. A părut interesată de idee. Mie răspunsul mi-era indiferent. Mi-a spus că vrea ca eu să dansez cu ea, pentru că oricum nu făcusem nimic toată ziua. Aşa că am luat-o în braţe şi m-am aşezat cu ea pe buturugă. Mi-am sprijinit bărbia de umărul ei, simţindu-i trupul cu tot trupul meu. Inima îmi bătea în acelaşi ritm cu al ei, şuviţele ei verzi mă gâdilau pe obraz. Mirosea minunat şi ameţitor. Am închis ochii şi am savurat fiecare secundă. Am disecat fiecare senzaţie în parte. Pasiunea pe care o simţeam era copleşitoare. O vreme, am încercat să îi fac faţă, dar m-a copleşit. M-am lăsat purtat de valurile gândurilor, până când am simţit că mă duc departe, unde nu mai fusesem niciodată. Un tărâm format din mine însumi, un tărâm căruia eu îi dădusem naştere, şi în care mă pierdusem deja. Am încercat în nenumărate rânduri să mă regăsesc, dar m-am rătăcit în labirintul care devenisem. Tot ce se întâmpla în jurul meu nu mai reprezenta decât un stimul slab, ceţos, neclar, pe care eu însumi îl consideram, atunci, mult prea lipsit de importanţă.

Tot ceea ce simţeam era tot ceea ce eram. Aşa încât mă simţeam pe mine însumi, iar psihicul meu, scindat, se străduia sa facă loc şi senzaţiilor ei. Mă simţeam dedublat, fără să am vreo vină, mă simţeam lipsit de importanţă într-un univers imens, format din trupurile noastre, al meu, îmbrăţişându-l pe al ei. Un flux puternic de gânduri, idei şi trăiri necunoscute până atunci îmi făcea inima să galopeze. Am tot încercat să mă feresc de acest gând, până când m-am trezit faţă în faţă cu el, şi am fost nevoit să îl accept. Mă îndrăgostisem.

Cum timpul îmi juca încă feste, nu ştiu la ce oră am ieşit afară de acolo. Dar ştiu că era întuneric beznă, iar cerul era presărat, haotic, cu stele mărunte. Haotic mă simţeam şi eu... Am mers pe plajă, eu, încă victimă neajutorată a propriilor senzaţii. Ne-am plimbat o vreme pe malul mării, şi ştiu că m-am şi mirat că încă nu se făcuse dimineaţă. Parcă trecuse atât de mult timp...

În momentul în care am păşit prin apă, m-au trecut mii de fiori, ca nişte unghii ascuţite, de-a lungul coloanei, pe picioare, pe mâini, pe obraji, pe buze. Dureros de plăcut, încât am început să tremur. Bătea şi vântul, şi era aproape frig. Chiar şi aşa, am păşit prin apă, de-a lungul malului, până când luminile barurilor se vedeau ca nişte stele galbene, bolnave, căzute, din zbor, pe pământ, iar corturile mai existau doar în memoria mea, multicolore, aşezate după reguli necunoscute. Simţeam nevoia de a face ceva în privinţa frigului, şi dacă aş fi avut şi altceva decât tricoul pe mine, aş fi protejat-o pe ea. Dar nu mă aveam decât pe mine.

Ne-am oprit în întuneric. Eu nu îi zăream decât umerii obrajilor, şi undeva, deasupra lor, îi simţeam ochii mari, de culoarea ceţii. Apa ne mângâia talpile, rece, iar vântul se juca printre şuvitele ei verzi. Deasupra noastră se vedea lumina lunii, cernută printre nori, palidă, rece, nepământeană. Am îmbrăţişat-o din nou, i-am auzit suspinul. Şi am băut, iar, elixirul acela minunat de senzaţii, amplificat de mii de ori, încât am simţit că mor, acolo, atunci, pe plajă, cu nisipul fugindu-mi de sub tălpi, încercând, parcă, deja, să mă îngroape. Dar eu eram deja îngropat sub mine, sub propriul eu, mai greu decât de obicei, eram îngropat, şi deja şi înviasem, iar un înger era deja gata să le spună celor care ar fi venit la mormânt că am înviat, şi că mă voi înălţa.

S-a răsucit în braţele mele, întorcându-se cu spatele. Am ţinut-o strâns, până când am uitat de mine, de noi, de tot. Nu mai eram nicăieri, pentru că nu mai eram. Mă pierdusem de tot. Într-un final, când o pală de vânt m-a izbit de plajă, şi m-am trezit cu ea în braţe, cu picioarele înfipte în nisipul fin, ud, şi rece, am simţit nevoia să o sărut pe umăr. Şi asta am şi făcut. Iar lumea a explodat în culori pe care niciodată nu le mai văzusem, sângele îmi bubuia prin vene şi artere, prin urechi, prin buze, totul se învârtea cu mine, sub mine, prin mine, şi m-am pierdut din nou. Iar ea a suspinat, şi am căzut, amândoi, în genunchi.

Exact în acel moment mi-am dat seama cât îmi era de dragă. Deşi trecuse atât de puţin timp, aveam impresia că totul murise deja şi renăscuse sub alte stele. Deşi abia înviasem, mă simţeam bătrân. Mi-am plecat capul şi am sărutat-o pe gât, iar senzaţia a fost atât de autentică, şi atât de puternică, încât nu aş fi încăput decât eu în ea, precum spaţiul între limitele sale. Pentru o clipă, m-am văzut pe mine, cu trupul ei firav în braţe, scăldat de valuri reci.

Mi-era atât de dragă, încât aş fi ţinut-o aşa o eternitate, îmbrăţişând-o cu tot ce eram şi tot ce nu eram, şi aş fi putut să fiu, cu tot ce aveam şi ce nu aveam, şi aş fi putut să am... Atât de dragă mi-era. Şi aş fi strâns-o atât de tare, suspendat între a avea grijă să nu o ucid în îmbrăţişarea mea, şi a-i lua viaţa, de dragă ce mi-era. Şi ceea ce simţeam era atât de puternic, încât aş fi vrut, şi eu, să mor.

Nici nu mi-am dat seama când şi cum s-a întâmplat. Fără să simt nimic, mâna mi s-a strecurat în buzunar. Lama briceagului, subţire, sclipind viclean sub lumina slabă a unei luni înfăşurate în nori, a lunecat uşor, scurt, pe pielea aurie a gâtului ei. A fost atât de uşor, şi s-a petrecut atât de repede, încât numai după ce am simţit căldura ca de jar a sângelui, pe mână, şi mirosul de sânge, acoperindu-l pe cel al mării, mi-am dat seama ce s-a întâmplat. Am scăpat briceagul dintre degetele care începuseră să tremure... Mâinile mi-au căzut, inerte, pe lângă trup. Ea a alunecat, straniu, ca o păpuşă de cârpă, pe nisip. Valul a venit, lăptos, înghiţind sânge şi durere.

Am urlat, am lovit nisipul, m-am blestemat, am blestemat dumnezeul care m-a lăsat să fac ceea ce am făcut. E vina mea...sau a ei...nici nu ştiu. Oricum, altfel nu-mi explic vocea răguşită pe care o am acum, şi nici durerile cumplite pe care le simt în palme şi antebraţe... şi am plâns, de durere, de furie, de milă, de dezgust, pentru că nu am mai găsit curajul de a repeta acea cumplită faptă şi asupra mea... vreau să mor... vreau... cum nici nu-ţi închipui... dar nu pot să o fac singur. De asta am venit la tine... Ce zici...poţi să mă ajuţi?

[Mulţumiri: lui Cro, care la început m-a încurajat, apoi mi-a spus că nu-mi face reclamă la ea, pe nejustificatul motiv că e prea sadică. Băieţilor de la Swallow the Sun, pentru simpla idee cuprinsă în "she was so fragile" şi "realising what I've done">>"Fragile". Băieţilor de la Green Carnation, pentru la fel de simpla idee cuprinsă în "I feel the blood under my skin, and I hate every part of me...How could I lose the only thing worth keeping, And now I'm sorry I didn't wait for you...">>"The burden is mine".]

[Cea mai mare parte a schiţei a fost scrisă pe coloana sonoră a aceluiaşi album "Reroute to remain" - In flames, şi a albumului "10,000 days" - Tool. Împotriva aşteptărilor, sfârşitul a fost scris în liniştea propriilor gânduri. *grin*]

StoryLine


Cu pasi usori, de pisica, ceata patrundea printre zabrelele ferestrelor inalte, prin crapaturi, galopa in valatuci pe gresia tabla-de-sah din sala tronului, invaluia totul, ingreuna miscarile, innabusea glasurile, strapunsa, pe ici, pe colo, triumfator, de lumina lunii.

Printisorul statea ghemuit pe trepte, urmarind, cu ochi mari, ritualul nocturn al cetii. Odata cu ceata, cu priviri vioaie si rautacioase de sobolan, groaza isi facea loc in palat. Printisorul tremura, nu de frica, si nicidecum de frig. Era doar emotia data de contemplarea terorii, intr-o noapte cetoasa, cu o luna mare si hidoasa spanzurata pe cerul necrutator de limpede.

In sala tronului domnea doar tacerea, intrerupta, din timp in timp, de sforaitul regelui. Ceata se lasa, vicleana, pe decor, iar groaza pasi, precauta, inspre dormitoare.

Printisorul nu putea vedea decat contururi vagi, completate de mintea lui de copil. In primul rand, masa masiva, din lemn de cedru, din mijlocul salii, acoperita cu resturi de mancare. In mijlocul mesei, jumatatea de porc mistret se misca doar cand printisorul clipea, strangea inciudat marul intre colti, asteptand o clipa de neatentie. Cativa sobolani se strecurau anevoie printre pocalele varsate, printre tipsiile aurite ticsite cu vanat, cu fructe si mirodenii gretos de inmiresmate.

Intr-un capat al salii zacea un clovn imens, din plus, murdarit de atatea atingeri, cu capul intr-o parte. Teasta ii era plesuva in crestet si inconjurata, pe margini, de smocuri incurcate de par gros, buzele ii erau grotesti, si dintii cabalini, ochii, rautaciosi de dulci, burta, exagerata, picioarele, scurte si cracanate. Degetele i se zareau butucanoase si unghiile negre si murdare, vestmintele, in culori stridente, pestrite, ciudate… Pe alocuri, se cascau gauri in material, din care se revarsau, ca o voma vascoasa, maruntaiele din carpe ale jucariei.

In celalalt capat al salii, adormit pe jos, arlechinul regelui lasase o baltoaca sleita de saliva. Razele lunii cadeau oblic pe obrazul lui, aratand in umbra perii rari si aspri ai barbii. Unul din papucii sai, ce se voiau nostimi, dar murdari si descusuti, zacea inspre intrare, iar in piciorul descult, ciorapul dungat se vedea mototolit si inert, ca un animal mort.

Pe tron, Regele adormise si el, cu barba imbacsita de la ospat, cu capul inclinat intr-o parte, cu coroana sprijinita de un colt al jiltului, si sceptrul, gata sa cada, in mana stanga. Mana dreapta, scaldata in lumina rece a lunii, aparea noduroasa si cumplit de palida, impodobita inutil de bijuterii baroce.

Alaturi de el, Regina, cu pantecul incarcat, isi strangea degetele in pumni, cuprinsa de vreun vis nelinistitor. Parul ii cadea greu peste trup, ajungand pana la pamant, invaluind-o ca intr-o panza deasa de paianjen.

Undeva, langa fereastra, calutul de lemn al Printisorului incepu sa se clatine, scartaind macabru; in acelasi timp, ochii ii sclipeau diabolic in lumina lunii, la fiecare leganare.

Chemata de sunet, groaza isi facu simtita prezenta. Regina gemu in somn, iar regele scapa sceptrul cu cap de fildes pe treptele de marmura, intr-un zgomot spart, infernal.

Printisorul o lua la fuga, strabatand, cu ciubotele sale usoare, din piele de caprioara, intreaga sala a tronului.

Arlechinul horcai in somn si intinse cu mana baltoaca de bale, iar sobolanii tasnira, dizgratios, de pe masa, plesnindu-si burtile de pardoseala.

Printisorul nu se opri din fuga decat in gradina. Se simtea privit, si groaza probabil ca ii luase urma, si acum ii adulmeca, hrapareata, pasii. Se aseza langa fantana, gafaind. Stelute multicolore ii impiedicau vederea, si o senzatie de slabiciune ii strangea, ca niste gheare, picioarele.

Azvarli cat putu de departe coronita delicata, de filigran, si pelerina de purpura, apoi se strecura in adapostul lui.

Se simtea oarecum in siguranta aici. Groaza trecu, razant, pe langa el, si se pierdu in spatele fantanii, facand iarba sa fosneasca, greierii sa se cufunde in tacere de moarte. Mai tarziu, tradata de nechezatul infricosat al cailor, groaza se strecura in grajdurile regale.

Din adapost, Printisorul nu se mai simtea amenintat.

Isi ridica ochii spre cer, si privirea inghetata a lunii il paraliza. Se ghemui intr-un colt.

Luna, ea era…

De ce ranjea asa la el?

*****************************************************************************

[Multumiri… ? Multumiri mie, care m-am gandit sa mai si scriu, nu numai sa pierd timpul, visand la culori care nu exista in spectrul solar si ascultand muzica sferelor. Am scris-o intr-o seara…chiar nu prea aveam ce face. Intotdeauna mi-am dorit sa pot spune : “I had a lotta fun with it.” Ei bine, I did. I really did.]

[Multumiri pentru my brother Cro, god bless you, son. Nush de ce multumiri pentru el, doar asa, ca exista, si ca ma asculta, rabdator, sa citesc ceea ce scriu, atunci cand termin, si ca imi atrage atentia atunci cand sesizeaza vreo greseala, si ca dupa ce termin de citit, imi si spune: “Marfa.” or something .]

[Multumiri voua, si imaginilor care imi vin in cap. Whatever ]

Stay with me

Vrajitor deschise ochii uşor, si încerca sa se obisnuiasca , din nou, cu lumina. Începu sa plânga încet, linistit, pâna când reusi sa înfrunte decorul din jurul sau. Totul era altfel decât stia el. Cine stie cât timp trecuse... Ofta si încerca sa se ridice în picioare. Genunchii raspundeau din ce în ce mai greu, cu fiecare somn care trecea. Ligamentele pârâira, oasele se întinsera, cu efort.

Într-un sfârsit, batrânul izbuti sa se ridice în picioare. Atunci observa ca o pereche de iepurasi îsi facuse culcusul la adapostul coastelor sale, ca iedera crescuse, stufoasa, prin parul sau încâlcit, si ca ciupercute cu discul fosforescent îsi facusera loc printre degetele sale. Le aseza, cu grija, la locul lor, si scruta împrejurimile cu ochii. Verde, verde. Ramase pe loc, asa cum se ridicase de jos, respirând greoi. Obositor este sa fii batrân... Îsi scoase, grijuliu, picioarele din pamânt, si observa ca prietenul sau cel mai bun ramasese alaturi de el în tot acest timp. Urmele sale se puteau vedea peste tot prin jur. Se hotarî sa îl astepte.

Cerul ramasese la fel... un cerc mare, luminos, cu margini din nori, sfâsiate, si în rest... întuneric... din ce în ce mai întuneric... un miros linistitor, de pamânt reavan, plutea prin aer. Iarba forfotea de viata. Se auzeau triluri de pasari.. Si, nu dupa mult timp, un latrat. Apoi înca unul.

- Câine, aici erai, spuse Vrajitor, zâmbind blând. Ti-a fost dor de mine?

Dar Câine nu vorbea... În plus, era mult prea bucuros. Trecuse atât de mult timp... Iar Vrajitor se schimbase atât de mult... Mai mult decât dupa somnurile de pâna acum... Arata ciudat, asa, cu talpile din radacini, cu pielea scortoasa, cu parul, barba si umerii verzi de muschi, cu spinarea gârbovita si fata încretita de trecerea anilor... Nici macar nu aducea cu tânarul novice care îl salvase de la moarte pe când era doar un catelus... pe când exista doar un singur cer, si când ceilalti opt Magicieni erau înca în viata. Se schimba mereu, dupa fiecare somn. Ajunsese de nerecunoscut. Dar Câine se bucura sa îl vada. Trecuse mult timp...

Vrajitor privea îngândurat, catre cer, oftând.

- Ar trebui sa purcedem, Câine. A trecut atât de mult timp... Sa ducem lumina mai departe...

Facu câtiva pasi, apoi se opri.

- Ce ostenit ma simt... Unde este floarea florilor, unde este floarea vietii mele...? Of, Câine, de ce nu le-a ajuns un singur cer...?

Începu sa paseasca prin iarba deasa, înalta, resimtind din plin furnicaturile picioarelor amortite. Sângele sau de magician izbuti sa patrunda prin vene si artere, readucând stropul de viata de care era atât de multa nevoie. Câine, gudurându-se, îl urma fericit. Nu dupa mult timp ajunsera la capatul peticului de verdeata. În fata lor se întindea un pustiu de pamânt umed, pe care se târau plante albicioase, jilave, subtiri. Din vagauni întunecate îsi iteau capul fiinte oarbe, cu trupul firav, uimite de lumina care venise de niciunde. Vrajitor începuse să se obisnuiasca cu mersul, gaura din cer îl urma, cuminte, iar lumina patrundea prin vizuini.

- Mergem într-acolo, prietene? Hai într-acolo.

Câine îl aproba cu un latrat. Într-acolo suna bine. Într-acolo sa fie. Pamântul mirosea a mucegai, iar fiintele oarbe ce se ascundeau prin pamânt i se pareau ciudate. Aveau trupul alb-rozaliu si ochii închisi. Si când dadea peste vreuna, si o mirosea, ea se tragea înapoi, înfricosata de caldura venita de nicaieri, de mirosul de iarba si de animal. Cât timp dormise Vrajitor, Câine nu iesise în zona întunecata din afara gaurii din cer.

- Ele s-au nascut în întuneric, Câine... nu stiu ele ce e lumina. Iar eu am dormit mult... poate prea mult... Si teama mi-e ca înca mi-este somn... si ca daca ma culc, de trezit nu ma voi mai trezi... of, Câine... unde e floarea vietii mele? S-a ofilit cât timp am dormit eu...?

Câine lasa urechile în jos, întristat. Nici din coada nu mai dadea... Vrajitor vorbea ciudat, si trist... de ce vorbea oare asa?

Trecu un timp în care Vrajitor nu mai spuse nimic. Câine îl urma cuminte, dând linistit din coada. Pe unde treceau, pamântul de înfiora de lumina. La marginile gaurii din cer se iscau vânturi. Tarâna se zvânta, iar fiorul de lumina gâdila semintele din adâncuri, facându-le sa zâmbeasca de acolo, din tainita pamântului. Aburii se ridicau în spirale misterioase, si se rasuceau în valatuci laptosi, sub pasii lui Vrajitor si ai lui Câine. Chiar daca batrânul nu privea niciodata în urma-i, stia ca este urmat de animalele iubitoare de lumina. Se vor opri unde se va opri si el. Ici si colo, observa câte un pâlc de copaci anemici, crescuti cu mult timp în urma, unde mai zabovise Vrajitor. Mugurii albiciosi tremurara sub atingerea luminii, cârligele firave ale plantelor se clatinara sub adierea vântului caldut. Pasii lui Vrajitor binecuvântau, iar bucuria ogarului sau readucea nazuinta luminii. Speranta în vremuri mai bune.

- Nu le-a ajuns un singur cer... Câine... Bine ca am ramas noi... macar noi. Tu si cu mine.

Câine latra contrariat.

- Ei, da... mai sunt si ele, adauga Vrajitor, aratând cu degetul mare în spate, la coloana de animale iubitoare de lumina.

Ogarul mai latra o data, si mai contrariat.

-Si mai cine...? Cine, mai Câine? Doar noi...

Din nou, latrat.

- Dar stii ca ai dreptate...? Se vede, pesemne, ca am îmbatrânit. Am si uitat de Gelwahay. Mergem la el? Îi aducem lumina si lui?

Câine se arata entuziasmat, si topai în jurul stapânului sau, mai-mai sa îl darâme. Batrânul se multumi sa zâmbeasca molcom, asa cum îi statea bine unui Magician stravechi ca el. Întelept. Îsi muta stafful în mâna cealalta si îsi trecu degetele noduroase prin barba. Ce mai crescuse ! Acum arata chiar ca un întelept. Asta îl facu sa zâmbeasca din nou.

************************************************

Gelwahay-Viata-Lunga sedea în întuneric, când o geana de lumina se ivi la orizont. Fiica sa, Amoeba, era uimita. Ce sa mai fie si asta ? Gelwahay ramase cu privirea pironita într-acolo, încercând sa îsi dea seama ce se întâmpla. Ochii i se îngustara, pupilele lui subtiri se micsorara a uimire. Amoeba, de teama, se lipi la pamânt si se facu umbra.

- Mai sa fie, mai sa fie, rosti, zâmbind, Gelwahay.

Vrajitor ! El era. Si aducea cu sine lumina. Lumina. Ce dar ! Cumplit si minunat. El, Viata-Lunga, o stia cel mai bine. Oh, dar trecuse atât de mult timp. Nadejdea murise. Pietrele se facusera nisip, nisipurile, pietre. Iar pasarile, ochi sau dinti de lup.

Gelwahay se ridica de la pamânt si porni în întâmpinarea Magicianului.

************************************************

Câine era la fel de bucuros ca întotdeauna. Mai ales ca acum se întâlnise cu Gelwahay, pe care nu îl mai vazuse de atât de mult timp... în plus, mai era si Amoeba.

- Ce te-ai mai schimbat, Vrajitor...! De Câine am si uitat...

Ogarul latra, vizibil jignit.

- Ia spune-mi, rogu-te, ce s-a mai întâmplat... Dupa atât de mult timp petrecut în întuneric, pândindu-mi hrana, am si uitat de lumina. Am si uitat de lume. Am uitat de tot. Vad ca te-ai schimbat mult. Arati ca un Magician... iar Câine, ei bine, Câine e la fel de frumos si vesel ca întotdeauna... Dar lumea... lumea se schimba... Mie vântul nu mi-a mai soptit nimic de mult timp... de foarte mult timp.

- Nimic nou sub soare, spuse Vrajitor, oftând. Am îmbatrânit... îmi pierd puterea. Somnurile ma usuca, ma secatuiesc... nu stiu, sincer, cât o sa o mai duc asa. Tu, în schimb, viata lunga... iar fiica ta, Amoeba, este frumoasa precum o cascada în zori. Si are parul precum curcubeul...

Amândoi o privira o vreme pe Amoeba, care deja începuse sa se simta stânjenita.

- Dar e greu... e foarte greu... continua, într-un târziu, Vrajitor.

- Darul luminii... blestemul ei, rosti Gelwahay cu privirea pierduta în gaura din cer.

Soarele apunea, iar lumina cadea oblic, aruncând umbre ascutite. Nori de praf si de întuneric se roteau în departare, amenintatori.

- Ma apasa cerurile astea...sunt din ce în ce mai grele, adauga Vrajitor. Nu le-a ajuns un singur cer. Au vrut opt...

Amoeba privea, sfioasa si întrebatoare, de pe o piatra. Vântul caldut îi pieptana parul, iar lumina arunca reflexe aurii pe pielea ei alba ca marmura si facea ca ochii ei de culoarea ploii sa straluceasca. Câine sedea tolanit lânga ea.

- Daca esti bun, Vrajitor... frumoasa mea fiica nu a avut ocazia sa te cunoasca îndeaproape. Doar din ce i-am spus eu si din ce i-a povestit vântul. Povesteste-i dumitale, asa cum stii, Istoria Cerurilor... stii istorisi asa frumos, si cine stie când ne mai vedem... în plus, mi-ar fi placut sa o ascult din nou. Povestesti asa de frumos...

Magicianul nu se lasa rugat de mai multe ori. Începu, cu glas domol, sa povesteasca, desenând cu stafful, pe pamânt, ceea ce spunea. Iar Amoeba ramase tacuta, muta de uimire, nestiind ce sa creada : ca ceea ce vede e vis sau se întâmpla aievea. Fiintele desenate pe nisip se miscau, totusi, si povesteau, cu vocea domoala a lui Vrajitor, Istoria Cerurilor. Astfel afla Amoeba despre cei noua Magicieni, din care ramasese doar unul, cel mai tânar. Si cum au descoperit ei Magia-de-Cer, si cum si-au facut fiecare, dupa plac, cerul lui, si cum si le-au încarcat cu minunatii de tot soiul, îngreunându-le. Dar într-o zi, cu un zgomot asurzitor, se pravalisera cerurile unul peste celalalt, si noaptea a cazut pe pamânt, culcând pădurile sub greutatea ei, înfasurând totul în giulgiul ei negru. Afla ca, dintre Magicieni, singurii supravietuitori dupa Prabusirea cerurilor au fost Vrajitor si Corb, care s-a sacrificat, folosindu-si toata energia Mana, în încercarea de a înlatura întunericul. Tot ce a reusit sa faca atunci a fost o gaura în cer, pe care,înainte să moară, a legat-o de Vrajitor. Iar Vrajitor a fost obligat sa cutreiere pamântul ca sa duca lumina cât mai departe. O vreme, povesti batrânul Magician, i-a fost usor sa umble. Dar o data cu trecerea timpului a început sa oboseasca. A fost nevoit sa doarma perioade îndelungate de timp, pentru a-si prelungi viata. Dar ajunsese deja la sfârsitul puterilor.

Câine, care ascultase cu interes povestea, se pleosti din nou. Gelwahay-Viata-Lunga se retrase, meditativ, lânga un trunchi de copac uscat, iar Amoeba, întristata, adormi cu Câine în brate. Noaptea trecu pe nesimtite, iar în zori, când soarele rasari, aruncând lumina sa proaspata peste pamântul pustiit de întuneric, prin gaura din cer, Vrajitor îsi lua ramas bun de la Gelwahay, îi lasa drept cadou o samânta de baobab Amoebei, si porni la drum, tragând gaura din cer dupa el.

********************************************

Într-o zi tristă de toamnă, Vrajitor opri din mers, simtindu-se sfârşit. Se aşeză lânga un zid naruit, ridicat, probabil, de vreun popor stravechi, si trase aer în piept pentru ultima oara. Înainte, însa, îi dadu binecuvântarea lui Câine, dându-i numele de Boare, îi împrumuta o parte din energia lui Mana, iar apoi îsi dadu obstescul sfârsit. Era o zi minunata, în care soarele îsi arunca, dinspre apus, sulitele de lumina oblic, împingând umbrele pâna departe. Nori de praf si întuneric se învolburau în depărtare, iar gaura din cer, cu margini zdrentuite, din nori, parea ca se roteste.

Ultimele cuvinte ale lui Vrajitor au fost:

- Boare, am încredere în tine. Sa nu ma lasi. Ramâi cu mine. Tu esti cea de pe urma speranta.

Apoi, simtind ca trupul de carne nu mai poate tine spiritul încarcerat, a adaugat:

- Of, Câine... Un singur cer nu le-a fost de ajuns. Au vrut mai multe...

*********************************************

A trecut multa vreme pâna când Boare a înteles cuvintele ultimului Magician. Atunci a latrat la trupul chircit lânga zid, acoperit de pânze de paianjeni minusculi si de iedera delicata. A latrat de mai multe ori, îndurerat. A plâns. Si apoi, s-a facut boare de vânt si a pornit la drum. Îl astepta o misiune grea. Si lunga.

Dar a pornit. Tragând gaura din cer după el.

********************************************

[Dedicatii: În primul rând, pentru Surioara noastra Ioana (Vehrim). Si NU în ultimul rand, pentru Cro, care mi-a împrumutat câteva idei, fara a lua de stire, din versiunea lui de "Stay with me". Totodată, m-a ajutat mult ca schiţa să ajungă într-o formă cât mai apropiată de cea finală. ]

[Mentionez ca unele imagini mi-au fost sugerate de câteva piese Void of Silence. În plus, un rol important l-au avut si imaginile "Stay with me" si "In death, as in life, Devotion".]

[Multumiri: Ioana-Vehrim, Cro, Bicu ]

[Corecturile au fost realizate pe coloana sonora a albumelor "Reroute to remain" si "Come clarity" de la In flames.]

[E mişto ca dupa ce scrii o chestie din asta, sa faci mişto pe baza a ceea ce ai scris. Exemple: să-ţi închipui că după ce moare Vrăjitor, vine o echipă de ecarisaj, să-l salte pe sărmanul Câine. Sadic. Dar al naibii de amuzant. *grin* ]

Orbul catre orbi

Voi, orbilor, cu Cine va luptati?

Impotriva cui indreptati Cuvintele voastre murdare si mincinoase?

Pe cine amenintati cu cioturile dezgustatoare ale mainilor?

Pe cine priviti cu ura prin ferestrele inguste ale ochilor?

Pe cine credeti ca pacaliti cu dansul grotesc al iubirii voastre egoiste?

Va credeti frumosi ??

Va credeti intelepti ??

Va credeti Vii ??

Ma faceti sa rad...

Va purtati precum cartitele, sapand in propria voastra murdarie...

Hei, voi, orbilor, ma auziti, sau sunteti si surzi?

Marsaviile inimilor voastre innegrite ma lasa rece. Azi sunt calm.

Asa ca fiti fericiti in somnul vostru.

Sunteti nascuti in intuneric, dar nu va puteti impotrivi naturii voastre.

Toate drumurile duc spre lumina.

Ne intalnim acolo.