Răsturnare în gol




Cernit de-atâta trudă m-apropii de pereţi
dar trec prin ei, voi ochii mei nu îi vedeţi?
Aş vrea să vă smulg din această vrajă
căci nu sunteţi în stare să mai staţi de strajă;
sau las pleoapa să cadă cu sete de hoinar,
răspuns la fremătarea frunzişului stelar.
Luceferi negri aşteaptă scânteierea
din focurile aspre ce îmi umbresc vederea.
Pânza unei nădejdi pierdute mă pândeşte,
amurgul sumbru mă cuprinde şi umbreşte
un ochi înlăcrimat ce curând va muri,
odată cu singurătatea şi arta de-a iubi.

Iubirea lui, încătuşată…



Zărind iubirea lui, încătuşată
sub masca de copil pierdut.
M-am întristat. De sub o pată,
zâmbind amar, el a trecut
cu o secundă mai departe.
Pierdut în mantii de moment
cu umbrele secate toate,
privind în urmă. E atent.
Şi răsuflarea sa ca de coşmar
se naşte, gâlgâie şi sună
iar irisul schimbat în felinar,
într-o tăcere cruntă, tună.
Răstignit în cioburi, răzvrătite
de amintiri pierdute în ruină,
cuprinde gândurile înnădite
păstrând finalul ce-o să vină
neaşteptat. Încă o dată,
acea iubire ca un meteorit,
din ochii lui, zâmbea încătuşată…
Când în oglindă m-am privit.

Refugiu



N-am să mă pot ascunde niciodată
atât de-adânc încât să nu mă doară,
ce văd în ochii mei, şi-ai voştri. Ce bizară
e noaptea, când prea calm îşi lasă
amprenta aripii, ce iarăşi uită
o aripă ce-aşterne vise, sfioasă
din umbra-n care-i dăruită.

Rătăcire



M-am pierdut în parc,
rătăcit printre sentimente
cu sufletul ţinut căuş,
ascuns în palmele inerte.
Simt cum mă copleşesc
vijelios, avalanşe de vise
ce se strecoară peste tot
şi sapă peşteri sinistre.
Nu sunt decât un cerşetor îndrăgostit,
în umbra unui vechi copac,
ce se strecoară printre gânduri
cu vechi reflexe de păcat.

Cu irisul său



Ascunsă în penumbra clipei din hol,
felina pândeşte în strai sec şi gol
cu irisul său, de un verde prea crud.

Zâmbeşte sub pleoapă-n luciri de amor.
Felina păşeşte în falsul decor
cu irisul său, de un verde prea crud.

Îmi freamătă pleoapa şi sună a jale.
Mi-au fost smulse cristale-n tăiş de pumnale
cu irisul său, de un verde prea crud.

Declaraţie



Dragoste eternă mărturisită în noapte,
recunoscută în aşternuturi…
Azi mă iubeşti, mâine te faci că uiţi
şi-mi spui:
-Iubite, căzut eşti in uitare!...

O floare de aş fi,
la fiecare ‘te iubesc’ mi-ar cădea o petală.
Şi aş rămâne gol iar tu m-ai pierde.

Falsă inocenţă



Îţi dau în mânã sufletul sã-l ţii,
ascuns în aburi de culoare,
cu vârful sfintei nevinovãţii
răneşte totul fără vindecare.
Din când în când, în urmele lăsate
va fi ceva ce te intrigã.
Te va striga pe nume poate…
Şi tu o sa-i răspunzi când strigã.

Când o să pleci



Când o sã pleci, de sub o pleoapã durã
nu o sã vezi cã-acel oftat
va curge-n mine ca durere purã.

Îmi vei rămâne ca o scurtã clipã
de dinaintea unui vechi extaz,
rănit cu o bătaie de aripã.

Nu-mi pare rău, iubito, cã pleci. De sub fereastrã
vãd aştrii, sunt incendiaţi
de jarul rece din privirea noastră.

Urcuş sisific pentru iubire



Pe scări din ceară topită,
cu balustrada de aer încremenit
eu voi urca spre tine,
chiar de mă chinuiesc cumplit.
Cu mersul poticnit
şi tălpile dezlegate de umbră
mă-ndrept spre tine grăbit.
Şi de la capăt o voi lua din nou,
cu altcineva când îi voi fi iubit
căci de fiecare dată ajung
la capăt de scări, dezamăgit.

Să pot să mor



În liniştea de dinainte,
pe-al tristului şi lung covor
din frunze rare, rătăcite
aş vrea să cad, să pot să mor.

Pe aripa unui sărut
aş vrea sub stâncă să cobor,
ca valul rece şi pierdut
să mă destram, să pot să mor.

Sub foc mocnit să mă aprind
apoi ca jarul în cuptor,
fiind cenuşă, să mă-ntind,
să mă răsfir, să pot să mor.

În arse raze vreau să sting
aceste spectre, voci ce-n cor
mă tot îndeamnă să te-ating,
să mă preling, să pot să mor.

Când ai venit…



Când ai venit, eu m-am umplut de vânt
precum o frunzã dusã în spiralã
şi toate, în chip de formã sideralã,
m-au alintat şi m-au umplut de cânt.

Când ai plecat…



Te-ai îmbăiat până la sânii goi,
în apa-mi plinã de culoare
iar urma, adâncitã de picioare,
se vede clar în suflet ca-n noroi…

Tărâmul necunoscut



Sunt doar un călător
şi pribegesc printre scântei,
mă trec tot felul de idei.
Mă aflu în cădere-n zbor.

Privesc pustiul printre stânci,
ascult cum vântul bate…
Străine îmi sunt toate
şi văd secete-adânci.

Perdeaua de morgană
dispare printre ploi
şi-ţi văd umerii goi.
Iar zorii te aclamă.

Împrăştie tot fumul,
să te cunosc mă lasă
de nu, voi arde-n transă.
Şi pierd în urmă scrumul.

Urme



În palmă, cu idei îmi plouă
sub panglici de amor rănit,
lăsându-mi doar cioburi de rouă
cu urme grele de lignit.
Iar roua se prelinge.

Sub palmă strâng un joc de ceară,
un personaj fără decor
şi singura lumină clară
pe care-o văd în ochii lor,
e cea care se stinge.

Va trece mâine înc-o toamnă
iar altele îi vor urma
dar toamna asta, cea mai tristă,
rămâne-n gânduri toamna ta.
O alta mă va ninge.

Strai de elogiu



Cohorta tânguirilor macabre
se scaldă-n seva ultimei clipiri
şi luminează, precum candelabre,
aproape stinse în simţiri.
Se scurg între pereţii goi
lacrimi în amuletă sparte,
scăldate în cortegiu de noroi.
Şi lasă urme erodate
în ritm furat din orologiu,
curmând speranţă efemeră
ce a purtat strai de elogiu.
Nu mai e nici o frontieră
iar colţul proaspăt tencuit
îşi pierde palida culoare,
se unge-n mir, pipernicit
de şoaptele fără culoare.

Altarul iubirii



Ce dimineaţă cu îngeri ciudaţi
din arta gustului bizar,
fost-au odată înaripaţi
dar aripile,
au fost uitate pe altar.

Altarul ignorat



Ce dimineaţă cu îngeri ciudaţi
din arta gustului bizar,
ce-n zborul lor au fost uitaţi.
Dar ce frumos că zboară iar.

Spectru opţional



Ochiul mistic s-a deschis
privind în jur, dar indecis
călcând sub talpă un alt vis
ca pe o flamă. A ucis.
Ochiul mistic s-a inchis.

Primăvara şi Sfinxul Albastru



I. Din colbul sunetelor moarte

Din colbul sunetelor moarte, grăiesc măiastru
doar umbrele rostirii, biete şoapte. Sihastru,
Sfinxul Albastru cernit în valuri de azur
e mângâiat în raze de-amurg fără cusur,
purtat spre voci de noapte. Acum colindă,
ochii îi sunt închişi, n-are oglindă
căci ziua e stăpână nemişcarea.
Doar la apus găseşte iar intrarea,
când sub cer negru de obsidian
cuprinde gându-i cheia în colan,
deschide ochii luminaţi pe datã
de sufletul încarcerat odată.

De fiecare dată, chiar la ultima rază
ochii mistici însoţesc mintea trează
ce înfăşoară totul, încurcând
mătasea inelară a viermelui flămând,
ce este gata în noapte să invoce
a Sfinxului Albastru mută voce.


II. Dorinţă de primăvară

Vara îl dogoreşte, în soarele de jar,
ce-i smulge fire grele în margini de hotar
iar biciul toamnei în zadar îl trece,
în sinea lui rămâne tot singur, trist si rece.
Sub mantia zăpezii, rabdă şi îndură
gheaţa ce se aşterne tot mai dură.
Doar primăvara îi aduce mângâieri
cu ale sale blânde, calme adieri,
în nopţile primite din dulcele blestem
ce-l lasă dimineaţa, străin ca pe-un totem.


III. Iubirea, văpaie ce trădează

Din labirint, cu semne stinse de cărbune
se tot nasc vise. Sfinxul însă îşi spune:
-Am irosit demult în spaţii jocul
de timp, pământul, aerul şi focul
căci simt, când ochii noaptea îi deschid,
mătase de blestem perfid.

Din câte suflete se nasc în lume
Sfinxul Albastru vrea să se răzbune,
iubirea e nimic, un vis ce l-ar trăda
şi vrea numai o clipã din plăcerea de-a sfida.


IV. Aşteptare

În faţa unui templu, între pământ şi cer,
albastru sidefat, sfinxul e tot stingher,
dar pregătit pentru singurătate
visează-n alt tărâm, cu umbre răsfirate.
-Aştept doar ceasul palid al minunii
ce-aşterne pulberi oarbe, în bătaia lunii
să mă ridic dintre prăpăstii
lăsând zile topite-n răsărit ca sã le-o fure.


V. Primăvară şi iubire

Simte o primăvară, aşteaptă cufundarea
din bezna zilei, în timp ce zarea
se scaldă în lumină. De sub poveri de pleoape,
uimit cã nu apune şi soarele-i aproape
simte în suflet duioasă mângâiere
şi primăvara vine în dulce adiere.
Sfinxul Albastru se destramă, clocoteşte
şi doar lumina de neon încă trăieşte,
e sufletul întemniţat de vreme. Iar
acum primeşte primăvara ca pe-un dar,
hoinar cu ea aleargă peste zare
iubind, trăind, visând la margini de hotar.


VI. Vis destrămat

Deschise ochii săi albaştri, ce-arată lucruri stinse
şi aripa tristeţii îl atinse.
Cuprinse din priviri întreaga lume. În zadar…
Nu se putea ascunde în margini de hotar.
Întors cu dor nebun, priveşte printre şoapte
cu o dorinţã doar: pe veci sa fie noapte.