Cand aveam 19 ani am fost la majoratul unui vecin de bloc. In perioada aia pictam icoane pe sticla care erau foarte apreciate si m-am gandit ca asa ceva e binevenit in orice casa. Ce dezamagita am fost cand i-am vazut figura respectivului din momentul deschiderii caodului meu! Mi-a picat nasol de tot, mai ales ca a tuflit cadoul meu intr-un colt de aiurea, vadit nemultumit
Adevarul e ca, eu nu ma gandisem la un cadou care sa ii placa lui (nici nu ii stiam gusturile). I-am dat ceva ce imi placea mie si in clipa aia nici nu-mi trecuse prin minte ca nu i-ar putea placea (stupid me).
Alinarea mi-a venit dupa 9 ani cand mama lui, a spus catre colegele ei de birou (am nimerit intamplator la ea in birou, ca nu stiam unde lucreaza): "Aceasta este vecina mea de la care am o icoana superba la care tin foarte mult si sta la mine in camera". In toti anii aceia nu ma gandisem ca totusi cineva a apreciat acea icoana si ca a pastrat-o cu atata grija.