Doi copii de varste diferite se jucau cu mingea langa bloc. Copilul mare ia mingea in mana dupa ce ratase o pasa si se indreapta spre celalalt in timp ce treceam pe langa ei, vorbind inflacarat.
- A aparut unul si mai mare, acum, e tot numai din metal, tot(!) si e acoperit cu aur, il bate pe ciclop din prima, e taree! N-are nicio sansa...
Copilul mic: Cine?
-Ciclop!
Copilul mic: Pe cine?
- Pe ciclop...
Dupa care am intrat in scara. Un fel de layer cake.

Vântul sufla nori de ocara peste soare. Din pricina asta in camera, la intervale neregulate, se întuneca de parca ar fi venit seara. Derutate reginele, nemaiştiind daca sa se tot desfacă si stranga, au leşinat intr-un parfum ameţitor.
Ea întinse mana după întrerupător si porni lampa cu pălărie de orez din coltul mesei, după care mai scrise doua rânduri si se opri. Duse stiloul spre bărbie pana o atinse cu capacul, încercând sa-si închipuie ca nu e ea si aşa trebuie sa fie când alţii gândesc. Pe langa acestea concluziona ca povestea va fi una cu sfârşit deschis aşa ca se ridica si se îndrepta spre fereastra.
De cum le întoarse spatele, literele se repeziră in afara foii, împiedicându-se unele de altele intr-un carambol de nedescris. Fireşte, literele de pe pagina anterioara, simţind ca se întâmpla ceva neobişnuit, si-au unit forţele si au încercat sa ridice coala din stânga, insa fara succes notabil. Hei-rup, hei-rup.
In final formară un sir prelung de cuvinte inexistente, care începuse acum sa coboare pe firul lămpii, către baza mesei, in linişte deplina. Ajunse jos, câteva dintre ele ramaseră lipite pe o cutie al cărei ambalaj informa acum ca mâine la amiaza va ploua cu stele verzi si felinare. Restul se împrastiara in toata camera.

Femeia privea cu atenţie la coltul clădirii de vis-a-vis, unde băiatul cu ziare, care era surdo-mut, isi făcea reclama. Era înalt de cincisprezece cărămizi si lat de 4, apoi se întuneca iar.
Ridica acul si îl aşeza in poziţia corecta cel mai aproape de cer-cul mic. Tocmai când in camera se făcu din nou lumina asurzitoare, gramofonul începu sa bazaie înecat in melancolie, o voce nazala. Aceasta pluti câteva clipe in fata perdelei, care, din cauza vântului, trecu prin ea eliberând-o de partea cealaltă a geamului si mai departe pe străzi.
Băiatul cu ziare păru ca aude si el melodia căci isi ridica, fara sa ştie de ce, privirea spre fereastra unde văzu o femeie. Zâmbi cu gândul departe si asta combinat cu muzica determina o creştere in vânzări de circa doilasuta. Pe prima pagina era un articol despre îngeri albaştri.

himmel

Imho, lma, omg, omfg, wtf, lol, asl, pls, gg, 10x, u2, - La lingua del futuro.

In graba in care ne aflam, evolutia unor cuvinte/expresii este poate cea normala. Ma intreb ce o sa se auda in vreo 20 de ani pe la sarbatori: `LeMeAaaa cu săăă-hăăă-nă-tate, să vă...` ( )?
Oare se va intreba cineva, candva, cine a zis prima data `lma`? Cine a avut minunata idee? Cati dintre prietenii lui/ei au considerat acest cuvant la moda si l-au raspandit? Eu l-am vazut aici, pe forum, prima data si am crezut ca inseamna lame ( ).Mi-a luat vreo luna sa aflu wtf inseamna imho.

Poate are vreo legatura (si) cu numerele masinilor? Toata lumea cauta sa le potriveasca in fel si chip, mai ales posesorii care pot fi uneori de o `subtilitate fina`: BAD, BMW (), MAN, LUV YOU, KILL, BILL, VOL, NOW, CIA, FBI, SRI, CIE, FUK, KUL, BIG, BUG, 2PAC, 50CNT, ETC.

Imi inchipui o zi de lucru in locul unde se fac cereri pt numerele personalizate (speciale?):
posesor_vehicul: Vreau si eu numarul xx GOD ...
femeia_de la_ghiseu: N-avem...
posesor_vehicul: Bine, bine, nu conteaza cifrele, pe mine GOD, G.O.D., ma interesa (detasare)
femeia_de la_ghiseu: N.U. avem, s-au luat toate... ( )
posesor_vehicul: Atunci, macar aveti ceva de genu ZEU, DEU, DZE .... ().
Sindromul `Sunt un Dumnezeu` (exista?). Cred ca de-aia vor sa scoata astia religia din scoli.
Am citit de curand ca sistemul de invatamant evolueaza spre o instruire persoanalizata (in fct de personalitate, adica). Cica sunt copii geniali care nu se pot descurca intr-un mediu vitreg, cum ar fi o avalansa de informatie inutila in urma careia nu retii nimic. Mai bine putin si rational (usor de retinut si in functie de abilitatile fiecaruia - caz in care ar trebui sa se angajeze la fiecare scoala cate un .., sa ii zicem evaluator. )
Oare cum ieseam eu dintr-un sistem de invatamant ca asta?

Acum ca igtomc, neeeeeeeeext!


Dupa ce ai jucat mult timp, un joculet simpatic in care aveai de ales dintre doua variante pe cea care iti convenea, ai sa te trezesti ca la intrebarea: `Doriti x sau y?`, raspunsul tau firesc ar fi fost `z`, dar acum preferi sa alegi din optiunile altcuiva.

Seamana cu o cheie sol.

150K prea putin.

Daca vedeti un nene care vinde brichete, cumparati una, costa doar 1 leu.

"It is astonishing that eating mud is so widespread in mammals. Possibly, we should reconsider our assumptions regarding clay consumption. Maybe it is good stuff." Christian Voigt

Mi-a placut asta.

"Monet, Manet, and Mayonnaise

June 29, 2009 by inconvenientbody

When approaching Art, there are two sprites that sit on my shoulders and another on my head, informing me my passing judgements. The first sprite, like the Good Shoulder Angel, wears a light and flowing gown. Her dangle earrings wink and tinkle while the beads at the end of her long white skirt clack. She is bright-eyed, her movements, wistful. Her voice, is wintermint. We shall call her, Glenda.


The exuberant Picasso would agree with Glenda when he wrote, "Every child is an artist."

“Everything is Art,” Glenda purrs, “Art is simply a frame that encourages us to look more closely, more slowly. Art’s frame helps us to realize the beauty available in everything, everywhere.” She is gentle and her hands are at once warm and cool against my head. “Look carefully and you do not need frames. The cadence of that woman on her cell phone is poetry. The reflection of that cup against the curtain is a visual masterpiece.”

I am always soothed when Glenda speaks.

The second sprite, like the Bad Shoulder Angel, is a lot more savvy and generally more impressive. She wears a lot of tight fitting black. Her lips are red and her breath, warm. She is far more intelligent than her sister sprite, but not as happy. She smokes cigarettes despite her numerous attempts at quitting. We will call her Britt.


Britt would approve of Emily Zola when he said, "The artist is nothing without the gift..."

“Only true artists can make Art,” Britt says. “I know it pisses people off and makes me sound like a jerk snob, but only the chosen can create meaningful art–everything else is craft, hobby, illustration, etc.” She is truly lovely to behold, and with natural dexterity she gestures as if dancing. “Either you’re born with the gift, born with the desire or you aren’t. Not everyone is capable of intuiting the acumen for truth and expression that Art demands.”

I always feel kind of cool and important (not to mention slightly nervous) whenever Britt speaks to me.

The final sprite sits on my head. She must be a retired shoulder angel, because she is quite old and wise–with long silver hair and a whorled stick for a cane. She taps me on the brow when she speaks for emphasis. We will call her Elenore.


Pissaro looks just as wise and ancient as Elenore when he says, "It is only by drawing often, drawing everything, drawing incessently that one fine day you discover to your surprise that you've rendered something in its true character"

“I don’t care what those two hot-to-trot-shoulder-youngsters have to say–Art takes time and work.” Elenore says. “Whether you got natural talent or not, whether or not it’s ‘beautiful’ it takes a lot of hard work to create real Art. It takes old fashioned sacrifice, discipline and skill. I takes years of practice to even approach the truth that Art is.” Elenore winks at both shoulder sprites, although they both think she winks at them, exclusively. This assumption on their part was Elenore’s desired affect. “Deliberate practice can surpass IQ and natural talent–and any Bozo can put a frame around nature. It takes skill to create the delicate self-contained universe of a work of Art.”

I usually feel motivated, humbled and mildly scolded whenever Elenore speaks.

These three: Glenda, Britt and Elenore compose the childish illustration of my ever conflicting views on Art and the artist. While the all-accepting Glenda and exclusive Britt accept and even respect practice-makes-perfect Elenore, they resent one another.

Glenda considers Britt to be haughty, full of herself and unnecessarily discouraging to others. Meanwhile, Britt finds Glenda untalented, unoriginal and ultimately boring. From up above, Elenore can see the flaws and strengths of both. Glenda’s compensating and occasional laziness parallel her unflagging inspiration. Britt’s exclusivity may offend, but her intuitive talent is undeniable as is the armor of her conviction.

I give them all my sympathies. Most times, I favor one over the other. Sometimes I need the belief of one over the other or two in combination. My view of Art and the artist is ever in flux, dependent on my situation in life and what view is most useful to me at the time. (You will find that when all is said and done, I am a Pragmatist)

My relationship with art and its definition is mirrored by the macrocosm of society as a whole. The definition of Art that is en vogue is forever changing in relation with the Zeitgeist of the times. Cultural identity, great events, available technologies, all influence Art and its changing definition.

A poltergeist is a ghostly spirit while the Zeitgeist is the spirit of the times.

On a personal level (a.k.a. microcosmic level) the way that I choose to perceive Art and the artist will affect the way I make “art” and the lens through which I view myself. All the aforementioned definitions have helped my work progress.

The question of the week: do I have the right to call myself an artist? — depends on how I’m feeling this particular moment.

When I am particularly glum and banging my head against my desk (a little like Don Music against his piano) or when I’m not at my desk at all, and haven’t been for days or weeks, I would say no. I am not an artist. (These are the times when Britt ignores me and Elenore shakes her head, tsk tsk tsk) These are the times when I need the Glenda’s of the world to help me garner the courage necessary to keep going.

When I’m feeling discouraged and frustrated with the publishing industry and how easily generic crap flies off the book shelves, how easily formulaic, unskilled and uninspired work finds an agent, a publisher, an audience, I need Britt’s confident conviction. I need her resolute identity and the meaning it provides. I need her approval when my writing struggles to find approval elsewhere.

And always there’s Elenore with her common sense message: It’s not who you are, it’s what you do.

This past week, I found myself in a conversation over my recent passion for cooking. In the past year, my interest in the culinary arts has superseded normalcy. I’ve delved into cooking with intense studiousness and creativity.

“You’ve gone and turned the necessary into Art,” Person X said, her mouth full of my recent concoction.

“No,” I desisted, “My cooking is certainly not Art” I suppose I am always a little anxious to equate anything with my relationship with writing. I view my writing muse as jealous and instinctively fear placing anything else at her level.

I set out to write this post in order to sort out my feelings about it all, but come to the end a little disoriented and mildly apathetic.

I feel like Jack Hendy, writing,”When this girl at the museum asked me who I liked better, ‘Monet’ or ‘Manet’ I said, "I like mayonnaise.’ She just stared at me, so I said it again, louder, then she left. I guess she went to try to find some mayonnaise for me.”


While my mother likes Miracle Whip, I prefer Vegenaise.

These days I do not have enough energy to further discuss the unresolvable question of art if I’m not in the process of making it.

Milan Kundera described the novel as a long quest after a definition. These days, my situation requires me to reserve my definition seeking for my Art making.



If, of course, you want to call it that."

Am trecut astazi pe langa un caine. Mirosea asa de tare a parfum, uhhh, mama!!

Dimineata scartîia ca un animal uitat in fata usii.

La Multi Ani!

Ioi!
Sa traim


Mi s-a stricat casca stanga. La fiecare sunet mai jos parca e unu' cu un trombon in ureche care mai baga si el un picior in orchestra mea.

Iar!

All that we are is the result of what we have thought.

— Buddha

vîîîîjj

Am vazut-o pe fata de la ziare cum aduna rujurile din reviste. Busted!

Cateva femei care imi plac.

Ea e Harvey.

Cea din stanga.
Sub forma de umar.
Oricum buzele se vad cel mai bine cand canta.



Poza asta mi-aduce aminte de experienta lui dali cu fotografia.

Cred ca i-a placut mult sa faca fotogaria asta si de fiecare data cand ceva iesea foarte putin in afara "imaginii" lua totul de la inceput cu calm desavarsit. "Sa mai arunce careva pisicile alea o data! Si domnilor, de data asta sa fie aia neagra sus si celelalte doua putin mai jos si mai in spate!"


5 picioare

A, si Bjork ii tine contabilitatea.

Kiddin'

A,ca sa zic asa,imi placu tare postul de azi.Aproape am auzit muzica.(zic aproape referindu-ma la loc.s-ar putea sa fie in cealalta camera).

Fals P.S. : Si totusi, Bjork ar fi un contabil bun.

(o femeie care incepe sa rada)

De la stanga la dreapta: Bjork, Lhasa, Janis Joplin.

Multumesc! Sanatate!

Este in cealalta camera, dar trece prin pereti. Auzi la tine, falsps, cand se vede de la o posta ca e adevarat. Pai tu stii cu cine vorbesti? ( mie)

Nu-mi vine sa cred ca Janis Joplin e alba. Did i just say that? (Din nou, mie)
Daca te uiti de mai multe ori de la stanga la dreapta iti vine sa zambesti. Mimica lor se potriveste cu muzica pe care o canta. Cred. (Mimica e o matusa de-a mea).
Fandango, Fandangooo, Fan-dango, imi place cum suna noul nume.



Acuma, daca tot sunteti p-aici, sa va zic de ea. Amos.

.

Caracterul pare sa fie acelasi, faţa imi placea mai mult atunci.



And she can play the shit out of a piano!



Daca avea rotula mai ingusta canta si cu genunchiul fara probleme.

Si cu o mana la spate


Cam toate pozele cu ea sunt facute la comanda, nu prea o gasesti plimbandu-si catelul pe strada.

Vocea e impresionanta. Gasiti voi.

Asta e un interviu frumos cu ele. HLTP. Din '94. Lectura placuta.





Edit pt poza asta care-mi place

Ea e Ms. Welch

(ca atunci cand mergi cu apa in pantof)

Evident ca da


Stie si schema aia din passo doble

Harpa

Dressordie + =

Gotta love her, ne?




Credeam ca am dimensionat pozele. Ups.

Ma gandeam la o chestie.

Mananc o para. Coaja are gust de gradina+scoarta de copac+primavara+vineri. Miezul are gust de para. hah

Ziceam mai sus, dar n-am avut timp si acum mi-e lene. Pe scurt, copiii isi pot imagina orice fel de legaturi intre experientele lor. In timp ce cresti legaturile se multiplica in sensul de informatie noua dar se raresc in sensul de posibilitate. huh?
Acceptam mai greu legaturi care nu sunt "pe gustul nostru" (cîh), in care nu ne regasim, care sunt din alte culturi, rase, religii, ne emotioneaza, ne streseaza, ne ingusteaza sau ne latesc prea tare. Avem imaginatie, doar ca e altfel.
Cu cat stim mai multe ne conturam mai bine, nelasand locuri prin care sa se scurga/infiltreze.

Stai!
Am si o imagine.

Bîldîbîc

Pe fundal melodia aia al carei nume nu reusesc sa mi-l amintesc. O fredonez poate va prindeti voi. ha

tîm tîm tîm tîîîm.. tim-tîm-tîm (scurt si repede) .. tim-tîm-tîm (scurt si repede) .. tim-tîm-tîm (scurt si repede)
tîp tîp tîp tîîîp .. tîîp-tîîîp tîîîîp tîrîptîptîptîîîîp tîîîîîîîîîîîîîî

- -





uitasem un tîp

Era melodia aia cu insp. Gadget


Am gasit cum sa pimp my shoe!

The power of plants vs power plants

mi se pare un motto bun de folosit intr-o campanie

Callas







metalic sfasietor



perdele

"The power of plants vs power plants"

mi se pare un motto bun de folosit intr-o campanie


pt. ca probabil nimeni nu da pagina si suna bine

Cuvantul nemaipomenit mi se pare nemaipomenit.

Doua pile, trei lei. Doua pile, trei lei. Imi place cum suna de 2 ori.

Sunt cuvinte pe care le stim pe dinafara fara sa le fi vazut vreodata. Doar ti le imaginezi.
Cand ma logam, am apasat din greseala "`" in loc de "tab" si mi-am vazut parola. Parola mea! Parca era dezbracata, asa arata. Am sters-o repede si m-am uitat in jur. N-o vazuse nimeni. Pfiiiu.

Fii fara nici o grija.
Oricine are posibilitatea de acces la un nod de pe ruta dintre calculatorul tau si server-ul de la han poate sa-ti vada parola dezbracata, fara sa fie nevoie sa se zgaiasca in monitorul tau. Daca esti pe wireless, aproape oricine din reteaua ta locala.

Mai important era cum arata pentru tine, nu cati pot sa o vada.

--------------------

"Though it may not seem very appealing, housework can also be brainwork: vacuuming, cleaning closets, reaching for things on a top shelf, bending to pick things up, walking up and down the stairs in your house, and even walking around a supermarket several times (wheeling the basket improves balance)"
Enjoy!

Mi-a placut asta:
"Reiesi ca ne observase bine si, desi felul cum ne prezenta era mai degraba caustic decat colegial, totul se petrecu atat de rapid, un-doi, incat rasul nu se mai sfarsea, ramaneai in uma cu rasul, mai radeai inca iar el era cu observatiile la doi oameni mai departe" E. C. Facla in Ureche

Alprie era ca un cristal care lumina de la distanta, orice si-ar fi pus pe ea. Altii din jur erau pietre sfaramicioase, la fiecare pas isi adunau din ei sa poata ajunge intregi la destinatie.
In felul asta, in locurile in care se opreau sa-si traga faramele se adunau musuroaie din ei care respirau inca. Daca aveau noroc, altcineva venea chiar in locul acela si se puteau transfera. Poate ca nu se potriveau perfect, dar toti se omogenizau cat de des aveau ocazia la atelierele de intregire de pe marginea drumului. Erau unul langa altul si Slava Domnului (?) aveau clienti doldora.
Cand aparu Alprie in capatul strazii un vuiet sacadat traversa toate tarabele care se stransera tragand obloanele. Vanzatorii obisnuiau sa adune farame si un cristal mereu le atragea catre sine fara sa vrea. Le-ar fi luat toate bucatile. Ar fi devenit un supraom. Pana si pe cele rele, pe care ei le tineau sub tejghea ca sa traga la cantar, si pe acelea le tragea cu o viteza uimitoare. Si capul ii devenea tot mai mare si mai stralucitor, iar parul ii statea mereu in sus ca si cum ar fi mers cu picioarele pe cer.

O imagine face cat o mie de cuvinte nerostite.
Un milion de cuvinte nerostite = cat ai deschide gura sa zici ceva, dar nu iese nimic.

Cu mainile la ceafa
Si fruntea in cer

Presimt o poezie.

Te presimti?

Poezia esti tu.

Factura, factura, eu nu stiu ce sa zic.

Langa drum cresc ierburi inalte
In care poti sa mori
Si sa nu te vada nimeni.


Ti-aduci aminte muma
Cand iti cantam din şura
Un cantec vechi de seara
Si greierii dormeau.

Sala de teatru, loje, balcoane, scaune tapisate in catifea rosie. E in aer un miros de lemn si de vechi. Pe scena cortina e trasa, ma gandesc inca o data cat de grea e si ma uit sus, sa vad daca e pornit reflectorul ala mobil care face cercuri de lumina. Tocmai se aprinde, nu e reglat pe centrul scenei dar nu il misca nimeni. In spate e asezata orchestra. Violonisti, pianistul, trompetisti si alti suflatori, contrabasistul, tobosarii… Sunt legati la ochi cu esarfe negre. Stau in liniste fara sa isi vorbeasca, nu se foiesc, nu-si dreg vocile…trebuie sa apara? Am emotii!




Pardoseala a fost spalata recent. Luminile de la nivelul scenei sunt bagate intr-un fel de scoici, orientate spre orchestra. Una din “scoici” este paravan pentru nenea ala care sta sub scena(?) dar azi are zi libera si nimeni nu priveste in directia respectiva. Pe marginea scenei sunt asezate sapte pahare umplute crescator cu apa de la stanga spre dreapta. Nu ma mira. Si apare.

Are rochie neagra, privire serioasa, mandra, trasaturi grave, mainile subtiri si venoase. E tunsa scurt si rochia lunga fosneste usor. Se indreapta catre fascicolul de lumina orientat aiurea, oamenii din spate isi ridica usor instrumentele fara sa atinga corzile sau sa le loveasca de stative (de ce mai au stative?). Luminile de deasupra se diminueaza treptat.

Incep viorile, ea se uita spre balcoane desi sala e goala. Inclina putin capul, dupa cateva secunde lungi se aude o trompeta urmata de mii de sunete ce se ingramadesc pe scaunele din jur trecand prin mine. Tobe si viori, talgere si fiori in acord perfect. Se opresc brusc, ea asteapta anticipand momentul, imi tin respiratia …si o aud. Plina de forta, metalica, ascutita, nu adauga nicio nota, nu sare nciuna. Din nou orchestra incet. Sunetele se impletesc fara sa se deranjeze, glasul se aude din ce in ce mai clar. Isi tine mainile in fata ca si cum ar sustine un efort, dar nu e cazul, interpreteaza un personaj.

Ii aud vocea pana in spatele urechilor si simt cum mi se misca corzile vocale. Nu stiu daca incearca sa imite sau doar vibreaza ca si restul lucrurilor din sala. Apa din pahare face cercuri concentrice, urca, se sparge primul pahar…

Sunt fan.

frumoasa melodie

Ce-mi place cum suna spelunca de asasini.

Ma intreb daca si cand s-a folosit cuvantul spelunca in vorbire sau e un termen de prin carti?

Spelunca are o forma precisa, seamana cu o vanata putin mai rosiatica si e alunecoasa. Miroase a scrumiera si tamaie. Luceste de departe ca o sigla luminoasa in desert. Minunat.



Imi vine sa zic merci, de parca eu as canta-o.

Cu privirea fixata pe golul din fata si mintea fara de ginduri, Colline vedea lumea asemeni unui orb, din inchipuiri.
Putin dupa, prin praful ce se aseza in forme vazu santierul si surprinse cum in coltul din stinga sus, o frunza e desenta la repezeala pe o bucata de cer.
Zimbi la gindul ca ‘trebuie sa stii unde sa cauti’ , iar gindul ii zambi incurcat si-si vazu de drum.
O girafa roz cu guler de dantela, o luna din care se scurg trompete, dealuri acoperite cu griu in bataia apei, trei buburuze ce zboara deasupra in sir indian si mai la dreapta, mama Andromedei dintr-un cearceaf.
Intinse mana si tulbura imaginea cu cercuri. Apuca apoi pe rind a destrama si crea noi lumi de cute. Fara mare efort, forme cunoscute si unele nementionate in vreo memorie se roteau, dispareau, reveneau combinand culori.
Sapunul cu miros de liliac lasa urme laptoase ce se strecurau hotis printre pietre, asa ca il ridica din apa si il sprijini pe mal.
Acum nu trebuia decit sa le clateasca bine, fara sa se concentreze prea mult la degetele ce preluasera culoarea cearceafului si aspectul prunei confiate.
Pe fata neteda a sapunului se imprimau bulgari de noroi, paie si frunze noi de urzica. Pe fata aspra isi incepuse ascensiunea un melc cu deficit cronic de epinefrina.

Pozitia deloc comoda ii umplu Collinei picioarele cu furnicute pe care le scutura gratios in drum spre sfoara.
Din fiecare haina incepu a stoarce o poveste.
Le atirna cu carlige de intriga si deznodamint. Din maieul roz cu dantela iesi, spre surpriza tuturor, o poezie despre un rondel de portelan ce a trait toata viata intr-o biblioteca intre doua ceasuri si un manuscris. Pe acesta il scutura bine si il agata de o virgula.
Cind ajunse la buburuze, din pricina presiunii nepotrivite pe fete, una din ele se desprinse de pe tiv si-si lua zborul in directia potrivita. Colline se gandi ca va gasi una aidoma la mercerie si nu se supara pe celelalte doua care vor parea putin decolorate.
Dupa ce termina, se aseza sub ele si incepu sa citeasca cu rabdare. Ar fi vrut sa termine pana sa se usuce, dar soarele desena din compas unghiuri obtuze si incepuse deja sa stearga povestile in haine fara personalitate.
Colline se gindi ca in orice spatiu mut exista o poveste pe care cineva a sters-o cu lumina prea puternica sau amintire prea slaba si multuminta de concluzie, adormi in iarba.

lucruri ascunse

acum simple. si in-stangite.